ÎN LOC DE PREFAŢĂ
Noaptea era ca smoala. Din cînd în cînd, de dincolo de oraş răzbătea un zgomot surd, prelung ca un tunet ce se pierde în depărtări.
Cei doi vorbeau într‑o limba străină. Doi soldaţi.
— Ai luat tot? a întrebat cel înalt.
— Mai puţin hîrtiile acelea. Ne vor folosi după ce se termină războiul, a răspuns cel scund, arătînd în direcţia de unde se auzeau bubuituri înfundate.
— Şi cheia? Unde‑i cheia?
— La mine. O păstrez eu. Ştii bine că n‑o să te înşel. După ce se termină totul… dacă dă Dumnezeu să scăpăm cu viaţă, o să fim cumnaţi. Ştii bine! Dar să se termine odată.
— Unde‑i civilul pe care l‑a lichidat şeful?
— Acolo. Zace cu faţa‑n jos
— Bine.
— Pot să aprind fitilul?
— Da. Te aştept pe potecă, lîngă canton.
Soldatul cel înalt s‑a îndepărtat. Celălalt s‑a aplecat să aprindă fitilul, apoi a rupt‑o la fugă spre canton. Peste cincisprezece secunde pămîntul s‑a zguduit înfricoşător, iar din măruntaiele sale au ţîşnit flăcări vineţii spre cerul întunecat. Un minut mai tîrziu, pe locul unde fusese „Fulgerul Bavariei” totul părea arat de nişte uriaşi.
înainte de a ajunge la canton, soldatul cel înalt s‑a oprit, a ieşit din poteca şi s‑a ghemuit lîngă o tufă. La scurt timp s‑au auzit paşi de om care aleargă. Apoi un strigăt de groază. Şi totul s‑a cufundat în tăcere.
Soldatul cel înalt s‑a aplecat, a cotrobăit în buzunarul celui căzut şi a luat cheia.
— Găsesc eu un cumnat. N‑aveam nevoie tocmai de tine, a murmurat el.
Cîteva minute mai tîrziu, o maşină gonea prin trecătoarea care ducea spre Transilvania, să ajungă din urmă o coloană militară.
Noaptea era ca smoala. Rămăsese în urmă oraşul iar zgomotele înfundate şi prelungi nu se mai auzeau nici dacă ţi‑ai fi lipit urechea de pămînt.
I
O ploaie cu monede romane și un accident ciudat
O zi de sfîrşit de vară. Mă aflam în birou şi răsfoiam o revistă cînd a apărut maiorul Bota. Nu‑l văzusem de aproape trei săptămîni. Dispăruse fără să‑mi spună unde, iar acum iată‑l în faţa mea obosit, cu parul zburlit. Sprîncenele negre, răvăşite spre frunte, contrastau parcă mai puternic decît altădată cu parul alb‑argintiu.
A intrat mormăind un „noroc, mînzule!”, ca şi cînd ne‑am fi despărţit abia în ajun, s‑a dus la biroul său şi s‑a lăsat să cadă pe scaun. Şi‑a aprins o ţigară şi, pe jumătate întors spre geam – poziţie care‑mi dădea posibilitatea să‑i văd fruntea înaltă, nasul drept, ciceronian, bărbia voluntară – a început să bată darabana în tăblia biroului de nuc. Avea ochii subţiaţi, aproape închişi, de parcă l‑ar fi supărat lumina zilei.
Mă rodea curiozitatea, dar ştiam că nu trebuie să întreb nimic, ci să aştept ca el însuşi să‑mi spună – dacă era ceva de spus. Bănuiam că se întîmplase ceva, că „fachirul”, cum i se spunea, se împotmolise în rezolvarea vreunui caz. Nu‑l văzusem în situaţia aceasta decît de vreo doua ori de cînd lucram împreună. De fiecare dată însă, pînă la urmă ajunsese să rezolve cazurile respective.
După ce şi‑a aprins încă o ţigară – a patra de la intrarea în birou – s‑a ridicat brusc şi, ţinînd mîinile în buzunare, a început să păşească cu vioiciune de‑a lungul şi de‑a latul biroului nostru. Deodată s‑a oprit în faţa mea şi, cu ţigara în colţul gurii, cu ochiul stîng închis şi faţa crispată din cauza fumului a rostit ţuguindu‑şi buzele, de parcă ar fi vrut să expulzeze ţigara aflata într‑un echilibru precar:
— Ai mult de lucru, mînzule, la şcoala aceea, unde îţi faci practica de profesor de istorie?
Îi urmărisem mişcările, stînd cu capul plecat peste revista pe care o răsfoiam. Asta pentru a nu da de bănuit că muream de curiozitate să văd ce face şi ce‑l preocupă.
— Practica pedagogică mi‑o fac de trei ori pe săptămînă. După‑amiezele, bineînţeles. Dar sînt pe terminate.
— Am de gînd să‑ţi cer sprijinul într‑o chestiune încîlcită.
— Sînt la dispoziţia dumneavoastră, tovarăşe maior, am rostit eu cu o grabă lesne de înţeles, iar pentru a da girul cuvenit la ceea ce spuneam, am închis revista din faţa mea cu maximum de repeziciune. O dau naibii de practică! La urma‑urmei am făcut‑o benevol!
Bota şi‑a trecut mîna prin părul alb‑argintiu, aşa cum avea obiceiul cînd se concentra, apoi şi‑a coborît palma dreaptă peste frunte şi obraji, a zvîrlit cît colo ţigara şi, mimînd un zîmbet care nu i‑a reuşit decît în parte, a mormăit ca pentru sine:
— Mînzule, am pierdut trei săptămîni degeaba.
S‑a aşezat pe scaunul aflat în stînga biroului meu, s‑a întins peste tăblia acestuia sprijinindu‑şi capul în coate şi m‑a privit fix:
— Mînzule, am pierdut trei săptămîni degeaba. Pricepi? Mi‑a scăpat totul printre degete.
După o mică pauză care mi s‑a părui nespus de lungă, Bota a reluat:
— Acum trei săptămîni am fost trimis în oraşul T, la Institutul de cercetări petroliere, unde se fac studii secrete asupra întrebuinţării radioactivităţii în forajul la mare adîncime, studii la care participă cinci persoane: doi tineri ingineri – autorii proiectului – şi trei ingineri mai în vîrstă, specialişti în meseria lor. Cinci inteligenţe creatoare, gata să facă totul pentru reuşita experienţei, căre‑i o premiera pe plan mondial. Invenţia va crea epocă în tehnologia instalaţiilor de foraj.
Îl ascultam pe Bota cu multă atenţie. Maiorul nu mai fuma. Privea în gol şi vorbea rar, cu pauze lungi, ceea ce mă făcea să cred că îşi punea ordine în gînduri şi, desigur, încerca să afle – pentru a cîta oară? — unde greşise. Dacă greşise.
— Am fost trimis la acel institut pentru că secretul invenţiei este în pericol. O revistă finanţată de o mare companie petrolieră din vestul Europei a publicat ştirea că în curînd, compania respectivă va experimenta instalaţii de foraj pe bază de radioactivitate. Evident, oricine poate avea ideea de a folosi radioactivitatea în domeniul forajului.
