I. La cornul lui Sas
Încă din zorii zilei se mişcase de deasupra Popricanilor Ştefan Tomşa, cu oastea lui amestecată. Iar din susul apei, vestitul şleahtic Potocki şi Constantin Vodă Movilă grăbeau cu leşii şi cu cazacii lor şi cu puţină oaste de ţară.
Tomşa era nerăbdător. Pe harmasarul lui alb, arăbesc curat, întruna se sălta în şaua adîncă şi cerceta zarea malurilor Prutului. Apoi îşi întorcea căutătura încruntată, c-un ochi uşor fugind în laturi, spre şiragurile strînse de ieniceri, de tatari de Bugeac, de munteni şi de moldoveni din Ţara-de-jos. Cercetaşii tatari tocmai aduseseră „limbi” de la duşman, tîrîndu-le în arcane. – Constantin-Vodă cu ai lui veneau în Cornul lui Sas.
Din mersul domolit al calului, Tomşa mai întrebă o dată pe cei doi cazaci sîngeraţi şi zdrenţuiţi care umblau între tatari:
― Vine într-acoace toată oastea?
― Vine… răspunse răguşit unul dintre cazaci, ridicînd spre Ştefan ochi alburii.
Celălalt, mărunt şi spătos, rînji în barba-i mare:
― E oaste tare şi creştinească!…
Husein aga, trimesul împărăţiei, care mergea alături de Tomşa, întrebă:
― Ce spun ghiaurii?
― Nu spun nimica… răspunse cu prefăcută nepăsare Tomşa şi-şi puse c-o mişcare obişnuită mîna pe buzduganul cu măciucă de argint. Puteţi să-i ridicaţi într-o creangă de copac! adăogi el cu voce înăbuşită spre călăreţi.
Tatarii rămaseră în urmă cu prinşii. Husein şi Tomşa dădură pinteni cailor; apoi turcul zise întorcînd privirea-i neagră spre tovarăşul lui:
― Ieri leahul cel fudul (era vorba de Potocki) a spus cuvînt prea cutezător omului meu. Dacă nu vă înturnaţi – a zis – cu veneticul vostru, va fi vai şi amar de voi. Ieri a fost Mahmud pînă la marginea taberei lor.
― Eu venetic? strigă Tomşa scăpărînd din ochiu-i fugar. Venetici sînt ei, cu muierile şi cu Movileştii lor, cu leşii, cu raiterii şi cu franţujii lor! Au pustiit şi au sărăcit biata ţară! s-au aşezat aicea ca un cuib de viespi, fără învoirea pămîntenilor şi a Porţii…
― Potocki e om vrednic, zise domol turcul. El s-a oştit mult în Moldova; a pus în scaun pe Irimia şi a răpus capul lui Răzvan.
― Ş-acuma, grăi scurt Tomşa, se amestecă iar în trebile ţării din îndemnul muierii lui Irimia! Doamna Irimiei-Vodă e mare aspidă. Ea ar trebui întăi zdrobită în picioare. Dar îi va veni şi ei rîndul. Acuma avem să înfrîngem cerbicea lui Potocki şi să tăiem ca pe nişte miei pe coconii ei…
― Vom vedea, zise cu liniştit glas turcul; în curînd vom vedea care este voinţa cea mare şi neclintită a lui Alah!
― Dumnezeu e de partea noastră! strigă cu glasu-i repezit Tomşa; de partea celui pe care-l vrea norodul şi cei mari…
― Ascultă, prietine, grăi tot liniştit Husein, vezi barba asta căruntă? În ea sînt semnele trudelor şi năcazurilor mele. De multe ori am biruit, de multe ori am căzut. Noi niciodată nu putem cerceta şi bănui gîndurile Celui-de-sus!
― Husein aga! vorbi însufleţit Tomşa; cel ce vine cu inima mea, e tare. Dar eu vin şi c-un oştean ca tine; vin cu ienicerii luminăţiei sale Sultanul; vin cu Cantemir bei şi cu tatarii lui, care şi ei ştiu sama leşilor; vin cu pămînteni încercaţi în războaie; am năimit şi pe căpitanii cei viteji rămaşi din oştirile lui Mihai-Vodă: pe Mîrza, pe Gheţea, pe Recia şi pe alţii.
― Localnicii sînt azi cu tine şi mîne cu duşmanul tău.
― Nu-i aşa, Husein aga! Localnicii care au mers după mine sînt oameni care ştiu ce fac şi care, din vechi zile, ştiu sama războiului. Sînt oameni din Orhei şi Soroca, obişnuiţi cu leşii şi cu cazacii.
― Ce ştiu ei! mormăi turcul, răsfrîngîndu-şi buzele palide între mustaţa şi barba tuşinată.
― Ştiu şi pot multe, Husein aga! Le-am dat căpitenie pe unul Tudor Şoimaru, care-i din neamul lor, însă a umblat pribeag prin lume şi a slujit cu vrednicie în oştiri străine, la nemţi şi la unguri…
― Vom vedea… vom vedea… zise moale Husein. Apoi deodată, parcă l-ar fi străbătut un fior, se înţepeni în scările scurte şi se înălţă în şa. Ochii i se făcură rotunzi şi aţintiţi sub sprîncenele păroase, şi nasul coroiat i se zbîrci la îmbinarea frunţii.
― Ce este? zise el repede.
