ION CEL SARAC SI ZANA LACULUI
Cica au fost undeva intr-o tara un om si o femeie, si cat au trait au tot argatit pe la boieri. Dar din munca lor nu se alegeau cu nimic. De slujeau pe haine, se ponoseau, de slujeau pe bani, se cheltuiau, de slujeau pe vite, se treceau. Nu le mergea la nimic, si pace. De munci grele, de necazuri a murit si omul, si femeia. Si au lasat din urma lor un bordei si un ogor. Orfan pe acest pamant, fara sprijin de nicaieri, a ramas si un baiat al lor cu numele Ion.
Ce sa faca baiatul singur? A semanat ogorul din jurul bordeiului cu grau. La vremea lui a crescut graul mare, frumos, o dragoste sa te uiti la el. De la radacina si pana la varf avea numai spice de aur.
— Acuma, face Ion, sa-mi caut o secera buna, sa secer graul, sa nu se scuture.
A umblat pe la iarmaroc, pe la fierari, a cumparat o secera si se intorcea sa puna lanul in clai. Cand colo, se uita el, graul tot era scuturat de pasari, pana si paiele erau mancate.
A ramas baiatul sarac fara seaman, de nu avea dupa ce bea o gura de apa.
Umbla el asa necajit cat umbla si se gandeste: “O sa seman ogorul cu hrisca si tot o sa strang roada anul acesta”. A semana t hrisca si a rasari t bine, a inflorit si se arat a road a multa,
dar intr-o noapte a dat o bruma si s-a topit toata hrisca din varf pana in radacina.
Amu vazuse baiatul ca-i nevoie mare si s-a pornit in lume. Si a tot mers pe dealuri necalcate , pe vai neumblat e si a ajuns la o curte boie- reasca. Acolo s-a oprit sa argateasca un an. La un an, a primit simbrie un manz. Bucuros s-a pornit el inapoi si a poposit la o margine de padure. Niste lupi s-au repezit din padure si au mancat manzul. Ce sa faca atunci sarmanul Ion? Iar s-a dus la boierul la care argatise. Stapanul l-a primit si i-a zis:
— Spune, Ioane, ce rasplata vrei, ca ce ii cere ti-oi da.
Se uita Ion si vede o piatra de moara.
— Nu stiu, stapane, pe ce sa slujesc, ca la nimic nu-mi merge, doar pe piatra cea de moara sa ne impacam sa-ti s lujesc.
— Vai de mine, mai baiate, de ce sa-ti prapadesti munca in zadar, a raspuns stapanul, alege si tu alta plata.
— Pe vite nu mai slujesc, vreau sa slujesc pe piatra cea de moara. S-au impacat si a argatit baiatul cu tot inadinsul .
Dupa ce s-a implinit slujba, i-a dat piatra cea de moara , si Ion a dus-o si a asezat-o dinaintea bordeiului.
Cand venea cu cofele de la izvor, le aseza pe piatra si se uita bucuros la ele ca la o mare avere.
Intr-o buna zi, s-a ridicat o furtuna naprasnica, cerul s-a innourat, a inceput sa tune si sa fulgere, si a detunat piatra, de s-a facut ea mici farame.
Ion s-a uitat la piatra cea de moar a si, cand a vazut- o numai bucati, a zis:
— Nici la paine, nici la vite, nici la piatra seaca nu-mi sta norocul. O sa ma duc in lume sa-mi caut alta soarta, alt noroc.
SI si-a pus in traista ce a mai avut si s-a pornit in lume si mai amarat ca alta data.
Daca s-a pornit, a mers si a tot mers, zi de vara pana-n seara, si a ajuns la o braniste domneasca. Acolo un om punea fanul in stoguri.
— Mai, om bun, ajuta-ma sa stoguiesc fanul, sa nu ma asfinteasca soarele.
— Ti-oi ajuta, de ce sa nu-ti ajut, ca tot caut de lucru.
A tras capitele la stog si pana in seara a mantuit de cladit.
Omul n-avea parale sa-l rasplateasca si i-a dat un cocos.
Ion a luat cocosul, s-a pornit mai depart e si a ajuns la curtea imparatului. A batut in poarta si a iesit un strajnic.
— Ce trebuinta ai?
— Vreau sa vorbesc cu imparatul, sa ma jeluiesc, sa-i spun de necazurile mele.
Curtenii au inchis poarta si i-au spus ca, de a indrazni sa intre, o sa-l asmute cu cainii si o sa-l puna la dubala.
Trei zile si trei nopti a stat Ion si a asteptat nebaut si nemancat la poarta imparatului.
Tocmai dupa trei zile l-a auzit imparatul strigand la poarta si a intrebat:
— Cine-i acolo?
— Luminate imparate, de cateva zile sta un om si asteapta sa vorbeasca cu luminatia voastra!
— Du-te si il cheama!
Se duce strajnicul si ii face stiuta porunca sa vie in palat.
Omul a intrat cu cocosul subtioara, s-a inchinat.
Imparatul l-a intrebat:
— Ce trebuinta ai si ce umbli cu cocosul acesta subtioara?
— Ca ia, am venit si eu sa-l dau celui ce ma va judeca drept.
— Spune, ce poftesti sa afli?
— Luminate imparate , daca n-au mai muncit parinti i mei pe lumea aceasta, si muncesc si eu din noapte pana in noapte, si n-am nimic la casa...
Imparatul s-a incruntat:
— Da bine, drumetule, unde te visezi, cine te-a pus la cale sa intri cu cocosul la palat? Ori te-ai gandit sa ma iei in batjocura? Judecata pe care o ceri nici un imparat pe lume n-o poate face.
Pleaca, si alta data de vei veni, sa stii, capul iti va sta unde-ti stau picioarele.
Baiatul a iesit pe poarta palatului si mai amarat decat intrase. Intreba, intreba, si adevarul nu era chip sa-l afle. Se porneste el si merge cale lunga sa-i ajunga, si nu scurta, ca aceea mai rau incurca, si ajunge la o rascruce de drumuri si a mers tot inainte, nu s-a abatut nici intr-o parte si a vazut un foc arzand si un sihastru cu barba pana in talpa piciorului. Sihastrul l-a chemat pe drumet si l-a intrebat:
— Incotro tii calea, om bun, cu cocosul acesta?
Da flacaul face:
— Umblu prin lume, cine ma va judeca drept, sa-l rasplatesc cu cocosul.
Sihastrul de la foc intreaba:
— Ce necazuri ai? Hai vorbeste, ce doresti sa afli?
— Daca n-au mai muncit parinti i mei pe lumea aceasta , si muncesc si eu zi si noapte, si n-am nimic la casa.
— De mare lucru ma intrebi, voinice. E peste fire sa-si afle cineva ursita. Ia si te insoara, ca in doi mai degraba veti afla norocul.
Baiatu l i-a dat cocosul, si mosneagul de la foc i-a arata t o cararusa printre dumbravi si branisti.
— Apuca pe cararusa aceasta si mergi pana vei ajunge la un ceair verde. Acolo este un lac cu lapte, unde vin trei pasari la scaldat. Pe mal ele isi lasa aripile si se prefac in zane. Una cu rochia ca campul cu florile, alta cu rochia ca luna cu zorile, a treia, cea mai mica, e imbracat a intr-o rochie frumoas a ca soarele cu razele. Tu sa iei aripile la zan a cea mai mica, sa te ascunzi sub nisipul din izvorul de la malul lacului si sa stai acolo pana va striga ea de trei ori: “Iesi, vazutule si nevazutule, tu vei fi al meu si eu voi fi a ta”. Atunci poti sa iesi, ca ea va fi a ta. Sa traiti bine, caci zana aceea are sa-ti fie femeie.
— Ramai sanatos, mosule!
— Mergi cu sanatate, fie-ti drumul cu folos.
Se porneste baiatul si cat mergea numai codrul verde ii sta in fata. Asa a mers el pana a iesit la un ceair verde si la niste zavoaie de salcii, unde se auzea murmur de izvor. S-a oprit baiatul dupa cale lunga, si acolo i-a fost masul si popasul. Langa izvor, la malul lacului, cat statea, tot priveghea, era numai ochi si urechi, sa afle cine se va scalda in lacul acesta.
Iata ca pe la vreme de noapte, pe luna, vin trei pasari la scaldat. Pe malul lacului ele si-au lasat aripile, s-au prefacut in trei fete mari, in trei zane, vorba cantecului: tot un stat, tot un purtat, tot un ochi, tot o spranceana si frumoase fara seaman; una cu rochia ca campul cu florile, alta cu rochia ca luna cu zorile si a treia, cea mai mica, imbracata intr-o rochie aleasa ca soarele cu razele, de lumina locul pe unde trecea. Si au pasit asa toate trei pe iarba, de pe iarba pe piatra, de pe piatra in lacul cu lapte, sa se scalde.
El a vazut bine unde a pus zana cea mai mica aripile, s-a repezit, cat l-a tinut duhul, le-a luat si s-a ascuns in nisipul din izvor si a mai pus si o brazda pe deasupra.
S-au scaldat zanele cat s-au scaldat si au venit la mal. Cele doua mai mari au imbracat aripile si au zburat, iar cea mai mica striga si ingrozea sa-i dea aripile, ca ineaca lumea cu apa . Si pe dat a s-au ridicat niste nouri negri cu tunete si fulgere sa rupa pamantul, iar baiatul statea sub nisipul din izvor, habar de grija.
Neafland pe nimeni in cuprinsul acelui ceair, a venit zana la izvor si a cuvantat:
— Care mi-a luat straiele, de-a fi femeie batrana, sa-mi fie mama; de-a fi om, sa-mi fie tata; de-a fi fata, sa-mi fie sora.
El tace. Atunci zana a strigat:
— Iesi, vazutule si nevazutule, de-i fi flacau, sa-mi fii sot pana la moarte!
El n-a raspuns pana n-a strigat zana de trei ori. Abia dupa ce a strigat a treia oara, el a intrebat:
— Facem nunta?
— Facem.
Atunci el a iesit, si cum s-au vazut , s-au strans in brate, s-au sarutat pe fata, ca trebuia zana dupa aceasta sa-i fie parte, adica sotie pana la moarte. Dimineata, s-au pornit a mearga la cununie, sa se lege dupa obicei. Soarele, cand a rasarit si a vazut o mireasa asa de frumoasa, a incremenit pe loc. Ma rog, vroia si el sa aiba asa o zana. S-a repezit si a luat-o si a dus-o tocmai in imparatia cerului.
A ramas sarmanul baiat scarbit si intristat ca si mai inainte.
— Mai, zice el, se vede ca nu mai am eu parte de noroc pe lume.
Se porneste inainte sa se tocmeasca sa slujeasca cu luna, cu anul si a ajuns intr-un targ . In targul acesta batuse toba trei zile, si crainicii dadusera de stire ca imparatul are un copac inalt cu varful tocmai la cer, si cine s-a afla si a cuteza sa se suie in copac, sa-i aduca poame, ii da jumatate din imparatie.
Multi au incercat sa se suie in copacul acela, dar au cazut jos si nu s-au mai sculat.
Drumetul s-a dus intr-o zi la imparat si i-a zis:
— Luminate imparate, lasa-ma sa ma urc in copacul acesta, sa-ti aduc poame.
I-a dat voie imparatul, si a prins el a se urca din creanga in creanga tot sus la cer. Daca ostenea, isi facea pat de crengi si se odihnea. Asa s-a urcat el in sus si a ajuns unde copacul avea trei craci: unul la rasarit , unul la amiaza si unul la apus. Cracul de la rasarit era incarcat cu mere domnesti, cel dinspre ameaza — cu prasade1, iar cel de la apus — cu alune. El s-a urcat pe creanga cea de la amiaza si manca prasade.
Soarele din cer il vede si-i vorbeste:
— Buna ziua, mai omule. Ce faci acolo in pom?
— Ia mananc si eu niste fructe.
— N-ai vrea sa mergi in imparatia mea sa mai razele, ca eu sunt logodit numai de vreo trei zile si vreau sa fac nunta.
— Vreau, de ce sa nu vreau. Mi-i da trei pungi de galbeni si mancare de trei ori pe zi.
— Cat ceri iti dau, plata si mancarea o sa ti le aduca dimineata la rasarit Pasarila-Lati-Lungila; la pranz, Brumarul-cel-Mare; la amiaza, un Lup-cu-capul-de-Fier, iar la chindii o sa-ti aduca mancare un Balaur-cu-solzii-de-Aur, care fierbe piatra si poarta ploile si e mai mare peste fulgere si tunete. Cum ti-i voia, te prinzi?
— Ma prind.
— Atunci zi: hop, hop, unde ma gandesc, acolo sa ma gasesc!
Si sa te gandesti la imparatia Soarelui. Ion a zis:
— Hop, hop, unde ma gandesc, acolo sa ma gasesc.
Si cand a zis asa, s-a si pomenit la casa Soarelui.
Ion era ostenit ca vai de dansul . Soarele l-a pus la masa , l-a ospatat, apoi l-a dus la raze si i-a aratat cum sa le maie.
Indeplinea Ion porunca intocmai cum spusese, din zori pana la rasaritu l Soarelui si s-a oprit intr-o gradin a de aur si astepta sa-i aduca mancare.
Pasarila-Lati-Lungila a intarziat mult cu mancarea.
Cand l-a vazut ca vine, de departe i-a strigat:
— Haide, Pasarila, ca s-a pus soarele drept inima.
Dar Pasarila raspunde:
— Dumneata, voinice, stii una: sa mai razele soarelui, alta grija nu ai, iar eu sunt stapan pe pasari.
— Si ce grija ai?
— Eu le dau porunci, unde sa se duca,ce sa faca, le povatuiesc sa nu mearga la cei saraci sa la manance painea, dar sa mearga la cei bogati.
Ion se repede si-l apuca de piept, il scutura bine si-l zdupaceste1.
— Argate, pentru ce faci aceasta?
— Ma mai intrebi?! Pentru ca ai lasat vrabiile sa-mi mananc e graul cel cu spicele de aur!... Ai noroc ca iesti om batran , da altfel nai scapa din mainile mele.
I-a dat drumul Ion si a plecat sa maie razele mai departe. La vremea pranzului s-a oprit in alta gradina de aur din imparatia soarelui.
Brumarul-cel-Mare intarzia sa vina cu mancare. Cand l-a vazut argatul, l-a luat cu cearta si ocara:
— De ce ai intarziat cu mancarea?
Da Brumarul-cel-Mare face:
— Bine-i de dumneata, ca alt lucru n-ai, decat sa mai razele soarelui. Dar eu sunt stapan pe bruma, pe promoroaca, pe viscol, pe spulber.
— Asa, vasazica, si ce povete le dai?
— Le spun sa nu mearga sa inghete semanaturile celor saraci,dar sa se duc a la cei bogati, ca au lanuri multe si mari, de nu le tin seama.
Ion se repede, il prinde vartos de barba si il bate.
— Ce faci?
— Stiu eu ce fac. Pentru ca ai degerat hrisca si n-am avut nici un folos dintr-insa. Ai inghetat-o intr-o noapte, ca pana dimineata statea toata fiarta si patulita, la pamant.
Brumarul-cel-Mare a lasat mancarea si a scapat cu fuga.
Ion a stat la masa si s-a pornit cu razele mai departe pe cer, pe pamant, pe suflare de vant.
La amiaza a poposit intr-o gradina de aur din imparatia soarelui si tot se uita in lungul drumului, de nu vine cineva cu mancarea.
Stand asa si asteptand, a vazut un lup cu capul de fier, care venea cu mancare.
— Haide, lupule, ca mi s-au scurs ochii uitandu-ma in lungul drumului, de cand tot te astept.
— Dumneata ai numai un lucru, sa porti razele, iar eu cate le am, nu-mi ajung maini si picioare.
— Si ce slujba mai ai?
— Eu sunt imparatul lupilor. Ii pun la cale ce sa faca, ii stapanesc, nu-i las sa se duca la unul sarac sa-i manance vita, pe care o mai are, dar sa se duca la cirezele boierilor, ca acolo au de unde manca de ajuns si de ramas.
— D-apoi, imparate lupule, eu am argatit un an pe un manz si, cand ma duceam cu el acasa, tu ai indreptat lupii si l-au mancat la marginea codrului, de muream de scarba.
Si l-a luat si pe acesta la trei parale, ca numai fuga l-a scapat pe lupde paruiala.
A stat Ion la masa de amiaza si s-a pornit sa maie razele mai departe. Asa le-a tot manat el in cer, pe pamant si in suflare de vant, pana la chindii.
La chindii s-a oprit intr-o gradina de aur a soarelui. “Ma rapune foamea de a manca ce mi-i, si balaurul nu mai vine.”
La o haba vine balaurul val vartej, sarind din deal in deal, din vale in vale. Ion i-a strigat de departe:
— Sileste, Balaure, sileste, ca foamea ma curma la inima! De ce vii asa de tarziu?
— Tu alta grija nu ai decat sa mai razele, iar eu am multe simi vine greu sa le scot la capat pe toate.
— Si ce anume ai de facut?
— Pai, ca sa stii, mai am de fiert piatra, de purtat ploile, de pazit fulgerele si de indreptat tunetele , sa nu detune casa vreunui om sarac, sa ramaie fara adapost, dar sa detune numai la cel bogat.
Ion il si apuca de gat:
— Cum atunci te-a lasat inima si mi-ai sfaramat piatra cea de moara, care imi era draga si pentru care am slujit un an intreg!?
L-a luat Ion in raspar pe balaur, ca acela nu nimerea drumul pe care venise.
Ospateaza Ion masa de chindii si iar se apuca de manat razele si le-a tot manat pana la capatul zilei.
Cand s-a intors seara la curte, il vede pe Soare gatindu-se sa mearga la cununie. Si cu cine credeti? Cu zana cea mai mica!
El de scarba si necaz apuc a o secure si taie pomii de aur din gradina si ii rastoarna in calea Soarelui.
Toti ortacii Soarelui: si Pasarila-Lati-Lungila , si Brumarul-cel-Mare, si Lupul-cu-Capul-de-Fier, si Balaurul-cu-Solzi-de-Aur se plansera in ziua aceea ca-i buzduganise Ion, argatul, incat abia au scapat cu zile.
A venit Soarele la Ion si l-a intrebat:
— De ce l-ai batut pe Pasarila-Lati-Lungila?
— Trebuia sa-l bat si mai bine, fiindca a dat drumul pasarilor si mi-au mancat un lan de grau. Si ce lan! Fiecare firisor de la varf pana la radacina era batut cu spice de aur.
— E vinovat. Dar pe Brumarul-cel-Mar e de ce l-ai scuturat de barba?
— Pentru ca mi-a inghetat un lan de hrisca in floare si s-a topit tot, de n-am inteles nimic dintr-insul.
— De-i asa, e vinovat. Dar pe Lupul-de-Fier de ce l-ai intrunchinat?
— Cum era sa nu-l probozesc, daca a dat drumul lupilor si mi-au mancat manzul, pentru care slujisem un an.
— S-a cuvenit. Dar pe Balaurul-cu-Solzii-de-Aur de ce l-ai pedepsit?
— L-am pedepsit, fiindca mi-a detunat o piatra de moara, pentru care argatisem un an.
— Bine i-ai facut. Iar eu cu ce sunt de vina ca mi-ai taiat pomii de aur si mi-ai infundat drumurile si cararile?
— Esti de vina, ca mi-ai luat femeia.
Soarele o cheama pe Zana cea frumoasa si o intreaba:
— Zana prea frumoasa, a cui esti? Zana raspunde:
A lui Ion Saracul sunt!
— De-i asa, ia-ti-o si mergi cu bine. Cine strica casa altuia n-are loc nici in cer, nici pe pamant.
Si Zana atunci a vorbit:
— E-e, Ioane, de mult te astept sa ma iei din cer, sa ma duci pe pamant, sa facem nunta.
S-a dus Ion cu Zana cea frumoas a la copacul acela, pe care se urcase la cer, a cules mere domnesti, prasad e si alune si s-a coborat jos.
A mers Ion cu poamele drept la imparat si i le-a dat.
Cand l-a vazut imparatul cu poame si cu o fata asa de frumoasa, inima i se inchise, fata i se intuneca: vroia acum cu dinadinsul sa aiba aceasta zana frumoasa, ba, pe langa, si imparatia intreaga. Mai in scurt, imparatul cel lacom a chemat indata divanul si a intrebat ce sa faca.
— Ie-i capul! il sfatuiau sfetnicii.
— Alei, ce cuvinte rostiti voi! Cum pot sa-l mantui de zile fara de nici o vina?
— Imparate, nu-l omori, da-i niste porunci grele, sa nu le poata scoate la capat, si atunci sfarseste-l de zile. Spune-i sa sadeasca o vie, cat cuprinzi cu ochii in jurul palatului, si pana maine dimineata sa fie butucii crescuti, sa vorbeasca butucul cu vita, vita cu bobita si poama coapta sa fie, sa spanzure strugurii in palat, sa intinzi mana si sa-i ajungi din crivat.
L-a chemat pe Ion si i-a spus imparatul:
— Vad ca esti om vrednic. Din cati s-au urcat in copac, numai tu te-ai intors cu poame si se cuvine sa-ti dau jumatate de imparatie, dar mai intai sa-mi indeplinesti o porunca . Pana main e dimineata locul din jurul palatului, cat il cuprinzi cu ochii, sa fie sadit cu vie si butucii sa fie crescuti, sa vorbeasca butucul cu vita si vitacu bobita, cand m-oi scula dimineata sa spanzure strugurii copti in palat, sa-i ajung din crivat.
— Bine-i si asa, imparate , a raspun s Ion, si a plecat scarbit , luanduse cu gandul ca poate a rasari dreptatea de undeva.
Ajunge el si-i spune Zanei:- Nu stiu, jumatate de imparatie voi primi ori nu, dar capul stiu ca o sa mi-l taie.
— Si pentru ce?
— Uite si uite ce porunca mi-a dat imparatul, sa fac intr-o noapte asa o vie, ca sa vorbeasca butucul cu vita si vita cu bobita, ca unde s-a mai pomenit una ca aceasta?!
— Cine ti-a dat asa porunca, nu ti-a dat sa te creasca, dar ti-a dat sa te prapadeasca. Nu te scarbi si nu te intrista. Da aripile, care leai luat de la mine, iar tu culca-te si dormi, ca esti trudit. Ion s-a culcat, iar Zana a desfacut cele doua aripi, si ca din pamant au aparut doi lei-paralei cu cusmele in mana si au intrebat:
— Ce doresti, stapana?
— Vedeti dealurile din jurul palatului?
— Vedem.
— Sa luati sa asemanati locul si pana maine in revarsatul zorilor sa saditi o vie, cat poate cuprinde ochiul omului, poama crescuta sa fie, sa vorbeasca butucul cu vita, vita cu bobita, cand s-a scula imparatul sa culeaga struguri copti din crivat.
Si cand au suierat cei doi lei-paralei o data..., au prins a iesi din pamant, din iarba verde, tot ortaci de ai lor, multi ca frunza, iuti ca spuza si i-au trimis cat mai iute la munca in toate partile, sa faca dealurile vale si sa dureze o podgorie in toata legea, cum a fost porunca. Si au lucrat toti cat a fost draga de noapte: unii arau, unii rasadeau , unii cotorau , unii legau, altii reteza u lastarii , si pana in zori de ziua erau strugurii copti, numai buni de cules. In rasaritul soarelui veneau carutele cu panere de poama la palat.
Zana l-a sculat pe Ion:
— Hai, porneste si tu, Ioane, de vezi poama. Cand s-a uitat el in jur, cat cuprinde ochiul omului era numai vie.
A mancat imparatul poama coapta, a iesit in pridvor si se minuna de o vie ca aceea.
Tot atunci au venit si sfetnicii divanului, boierii.
Aceasta a facut-o, luminate imparate, dar acum sa-l trimiteti sa aduca fluierul fermecat din volbura marii, care canta singur.
L-au chemat strajnicii si i-au spus porunca imparatului.
Vine el scarbit si amarat si-i spune Zanei:
— Iata ce mi-a poruncit acuma imparatul.
— Ti-a dat o porunca grea, sa te prapadeasca. La volbura marii traiesc uciganii, acolo e salasul necuratilor, si numai ei pot sa faca un asemenea fluier, — a spus Zana si a scos inelul de pe deget, si i l-a dat lui. Na, tine-l, la vreme de neputinta ti-a fi de trebuinta, cand iti va fi dor de mine sa-i dai drumul si sa pasesti tot din urma lui. Acum mergi cu bine, fie-ti drumul cu folos.
Si-au luat ei ramas bun, si s-a pornit Ion la drum lung si s-a dus cat pe lume, cat pe sub lume, si a ajuns la malul marii . Acolo s-a asezat jos, scarbit si amarat, si a oftat o data adanc, cu jale si cu durere:
— Of, of, of!
In clipa aceea apare un om in fata lui si zice:
— Eu sunt Oftea, ce m-ai chemat? Ion a prins a lacrama si a se tangui.
— Cum n-oi ofta si n-oi lacrama , daca mi-a poruncit imparatul sa-i aduc fluierul care canta singur de la volbura marii. Si acuma unde sa-l caut eu in apa?
— Asa un fluier il pot face uciganii in sapte ani, dar toata vremea aceasta trebuie sa fii treaz, sa nu atipesti nici o clipa. Te prinzi sa nu dormi?
— Ma prind.
Oftea l-a luat atunci in spate si s-a dus prin apa pana la volbura marii. Acolo Mamonul Mamonilor, cel mai mare peste ucigani, l-a intrebat:
— Ai venit de buna voie?
— Ba de nevoie.
— Apoi dar bine, te las cu zile, altfel ar fi rau.
Si i-a spus ca, daca n-a dormi sapte ani, o sa-i faca un fluier care canta singur.
Din clipa aceea uciganii, necuratii, s-au apucat de lucru la fluier cu tot temeiul si au lucrat trei ani de zile in sir, si toat a vremea aceasta Ion n-a inchis un ochi. Dupa trei ani l-a razbit somnul si a inceput a atipi.
— Ioane, Ioane, ce faci, dormi?
— Nu dorm, nu!
— Ia seama, ca amus stricam fluierul! Ni s-a parut ca ai atipit...
— Stau asa si ma gandesc, ce sa fie oare mai mult pe lume: iarba in lunca, ori frunza in codru?
Diavolii din fundul marii s-au lovit peste frunte. Nici ei nu stiau.
— Stai sa ne ducem sa numaram si ti-om spune.
Au iesit toti diavolii din fundul marii si s-au apucat de numarat. Cat au umblat ei pamantul in lung si in lat, Ion a avut cand dormi si cand se trezi.
Dupa ce au terminat de numarat, au venit si i-au spus:
— Cu noua fire e mai multa iarba decat frunza.
Si iar s-au apucat de lucru si lucrau zi si noapte. Dupa trei ani fluierul era gata, mai trebuia inflorit si poleit, dar Ion nu mai putea de somn si a inceput a clipoci.
— Ioane, Ioane, ce faci acolo, dormi?
— Nu dorm, ma tot framanta gandul sa aflu ce este mai mult in mare: peste ori nisip.
Dracii au cazut pe ganduri , vroiau si ei sa stie si s-au dus sa numere.
Ion a ramas singur si a avut cand dormi si cand se trezi.
Ca sa numeri pestele si nisipul din mare se cerea amar de vreme. Se trezeste Ion, se uita la inel si isi aduce aminte de Zana. Si daca l-a palit dorul de casa, n-a mai asteptat sa fie fluierul inflorit si poleit, l-a luat, a dat drumul inelului si, mergand dupa dansul, a iesit la malul marii. Cand a calcat pe mal, s-a pomenit cu dracii in fata.
— Stai, Ioane, sa facem fluierul pan a la capat, ne-a mai rama s sa inflorim, sa-l poleim.
— Lasati-l, canta bine, il duc si asa neinflorit si nepoleit.
Si picior dupa picior s-a pornit dupa urmele inelului si a mers pe iarba necalcata si roua nescuturata pana a ajuns la palat.
A batut in poarta si a strigat:
— Deschide, imparate, ca ti-am adus fluierul cel fermecat care canta singur!
A iesit imparatul. Cheama si sfetnicii, si boierii.
Dupa ce s-au strans toti roata imprejur, Ion a scos fluierul si a spus: — Fluier fermecat!
— Aud.
— Sa canti o hora, sa joace toti curtenii.
A cantat fluierul o hora, si au jucat toti pana la unul.
— Iata, luminate imparate, acesta-i fluierul care canta singur si care am avut porunca sa-l aduc.
Imparatul l-a luat, iar Ion a iesit si a tinut drumul lui pana unde era Zana si s-a culcat fara grija si a dormit somn voinicesc de trei zile si trei nopti, ca era trudit de drum lung si nesomn.
Imparatul , curtenii, boierii au vrut si ei sa incerce fluierul cel fermecat si i-au vorbit:
— Fluier fermecat, canta-ne niste hore lungi, sa jucam!
S-a pornit fluierul sa zica hore, si imparatul si curtenii au inceput sa joace. O hora se sfarsea si alta incepea, iar imparatul si cu boierii jucau pe intrecute , fiindca fluierul era fermecat si la cantec l lui jucau si pietrele in jur. Si asa au jucat pana au cazut posmo la pamant, si tot sareau, caci nu stiau cum sa zica sa steie.
La trei zile, aude Ion ca cineva canta si cuvanta:
— Du-te, Ioane, la palat si scoate-i afara pe sfetnici, pe boieri si pe imparat, ca au murit toti jucand. De acum n-ai nici o grija, caci n-are cine iti mai da porunci grele sa te prapadeasca. Eu am cantat si te-am scapat de imparat si de sfetnici. Acuma ai ramas tu stapan la palat, si a ta este imparatia cat incape in hotare.
Acesta era glasul fluierului fermecat.
Ion a ascultat de sfatul fluierului, a luat imparati a aceea in stapanire si acum ce a mai facut el? A trimis ravase pe vant , pe revant, sa ajunga curand prin toate satele, prin toate targurile ca face nunta.
Si s-a strans lume de pe lume, caci imparati a aceea era mare de n-o cuprinde a gandul omului, si a facut nunta cu mese mari, cu lautari.
Am fost si eu la nunta lor, am petrecut trei zile si trei nopti si i-am lasat band si petrecand si voie buna facand, si am venit la mariile voastre calare pe un fus si m-am apucat povestea de spus.
Ascultati povestea ...................Ion cel sărac si zâna lacului