Viewing Single Post
AnnaE
#0

 

ION CEL SARAC SI ZANA LACULUI

 

 

 

        Cica au fost undeva  intr-o tara un om si o femeie, si cat au trait au tot argatit pe la boieri. Dar din munca  lor nu se alegeau cu nimic. De slujeau  pe haine,  se ponoseau, de slujeau  pe bani,  se cheltuiau, de slujeau  pe vite, se treceau. Nu le mergea  la nimic, si pace. De munci grele, de necazuri a murit  si omul, si femeia.  Si au lasat din urma  lor un bordei  si un ogor. Orfan pe acest pamant, fara sprijin de nicaieri, a ramas si un baiat al lor cu numele  Ion.

Ce sa  faca  baiatul singur?  A semanat ogorul  din jurul bordeiului cu grau. La vremea  lui a crescut graul mare,  frumos,  o dragoste sa te uiti la el. De la radacina si pana la varf avea numai  spice de aur.

— Acuma, face Ion, sa-mi  caut  o secera buna, sa  secer graul, sa nu se scuture.

A umblat  pe la iarmaroc, pe la fierari,  a cumparat o secera si se intorcea  sa  puna lanul  in clai.  Cand  colo,  se uita  el, graul tot era scuturat de pasari, pana si paiele erau mancate.

A ramas baiatul sarac  fara seaman, de nu avea dupa ce bea o gura de apa.

Umbla el asa necajit cat umbla si se gandeste: “O sa seman ogorul cu hrisca si tot o sa strang roada anul acesta”. A semana t hrisca si a rasari t bine, a inflorit si se arat a road a multa,

dar intr-o noapte a dat o bruma si s-a topit toata hrisca din varf pana in radacina.

Amu vazuse baiatul ca-i nevoie mare si s-a pornit  in lume. Si a tot mers pe dealuri  necalcate , pe vai neumblat e si a ajuns la o curte boie- reasca. Acolo s-a oprit sa argateasca un an. La un an, a primit simbrie un manz. Bucuros  s-a pornit  el inapoi  si a poposit  la o margine  de padure. Niste lupi s-au repezit  din padure si au mancat manzul. Ce sa  faca  atunci  sarmanul Ion? Iar s-a dus la boierul  la care  argatise. Stapanul l-a primit si i-a zis:

— Spune,  Ioane, ce rasplata vrei, ca ce ii cere ti-oi da.

Se uita  Ion si vede o piatra de moara.

— Nu stiu, stapane, pe ce sa  slujesc,  ca  la nimic  nu-mi  merge, doar pe piatra  cea de moara sa ne impacam sa-ti s lujesc.

— Vai de mine, mai  baiate, de ce sa-ti prapadesti munca  in zadar, a raspuns stapanul, alege si tu alta  plata.

— Pe vite nu mai slujesc, vreau sa slujesc pe piatra cea de moara. S-au  impacat si  a argatit baiatul cu tot  inadinsul .

Dupa  ce s-a implinit slujba, i-a dat piatra  cea de moara , si Ion a dus-o si a asezat-o dinaintea bordeiului.

Cand  venea cu cofele de la izvor, le aseza pe piatra si se uita bucuros la ele ca la o mare avere.

Intr-o buna zi, s-a ridicat o furtuna naprasnica, cerul s-a innourat, a inceput  sa  tune  si sa  fulgere,  si a detunat piatra, de s-a facut  ea mici farame.

Ion s-a uitat la piatra  cea de moar a si, cand a vazut- o numai bucati, a zis:

— Nici la paine, nici la vite, nici la piatra seaca nu-mi sta norocul. O sa ma duc in lume sa-mi caut alta  soarta, alt noroc.

SI si-a pus  in traista ce a mai  avut  si s-a pornit in lume si mai amarat ca alta  data.

Daca s-a pornit, a mers si a tot mers, zi de vara  pana-n seara, si a ajuns la o braniste domneasca. Acolo un om punea  fanul  in stoguri.

— Mai, om bun, ajuta-ma sa stoguiesc  fanul, sa nu ma asfinteasca soarele.

— Ti-oi ajuta,  de ce sa nu-ti ajut, ca tot caut de lucru.

A tras capitele la stog si pana in seara a mantuit de cladit.

Omul n-avea parale  sa-l rasplateasca si i-a dat un cocos.

Ion a  luat  cocosul, s-a pornit  mai  depart e si  a ajuns  la curtea imparatului. A batut in poarta si a iesit un strajnic.

— Ce trebuinta ai?

— Vreau  sa  vorbesc  cu imparatul, sa  ma  jeluiesc,  sa-i  spun  de necazurile mele.

Curtenii  au inchis poarta  si i-au spus ca, de a indrazni sa intre,  o sa-l asmute cu cainii  si o sa-l puna la dubala.

Trei zile si trei nopti a stat Ion si a asteptat  nebaut si nemancat la poarta  imparatului.

Tocmai  dupa trei  zile l-a auzit  imparatul strigand la poarta si a intrebat:

— Cine-i acolo?

— Luminate  imparate, de  cateva zile sta  un  om  si asteapta sa vorbeasca cu luminatia voastra!

— Du-te si il cheama!

Se duce strajnicul  si ii face stiuta porunca sa vie in palat.

Omul a intrat  cu cocosul subtioara, s-a inchinat.

Imparatul l-a intrebat:

— Ce trebuinta ai si ce umbli cu cocosul acesta  subtioara?

— Ca ia, am venit si eu sa-l dau celui ce ma va judeca drept.

— Spune, ce poftesti sa afli?

— Luminate imparate , daca  n-au mai muncit parinti i mei pe lumea aceasta, si muncesc si eu din noapte pana in noapte, si n-am nimic la casa...

Imparatul s-a incruntat:

— Da bine, drumetule, unde te visezi, cine te-a pus la cale sa intri cu cocosul la palat?  Ori te-ai gandit sa ma  iei in batjocura? Judecata pe care o ceri nici un imparat pe lume n-o poate  face.

Pleaca, si alta  data de vei veni, sa stii, capul iti va sta unde-ti  stau picioarele.

Baiatul a iesit pe poarta palatului si mai amarat decat intrase. Intreba,  intreba,  si adevarul nu  era  chip sa-l  afle. Se porneste  el si merge  cale lunga sa-i ajunga, si nu scurta, ca aceea  mai rau  incurca, si ajunge la o rascruce de drumuri si a mers tot inainte,  nu s-a abatut nici intr-o parte  si a vazut un foc arzand si un sihastru cu barba pana in talpa piciorului.  Sihastrul l-a chemat  pe drumet si l-a intrebat:

— Incotro tii calea, om bun, cu cocosul acesta?

Da flacaul face:

— Umblu prin  lume,  cine ma  va judeca  drept,  sa-l  rasplatesc cu cocosul.

Sihastrul de la foc intreaba:

— Ce necazuri ai? Hai vorbeste, ce doresti sa afli?

— Daca n-au mai muncit parinti i mei pe lumea aceasta , si muncesc si eu zi si noapte, si n-am nimic la casa.

— De mare lucru ma intrebi, voinice. E peste fire sa-si afle cineva ursita.  Ia si te insoara, ca in doi mai degraba veti afla norocul.

Baiatu l i-a dat cocosul, si mosneagul de la foc i-a arata t o cararusa printre dumbravi si branisti.

— Apuca pe cararusa aceasta  si mergi pana vei ajunge  la un ceair verde.  Acolo este un lac cu lapte,  unde  vin trei pasari la scaldat. Pe mal ele isi lasa  aripile  si se prefac  in zane. Una cu rochia ca campul cu florile,  alta  cu rochia  ca luna  cu zorile,  a treia,  cea mai mica,  e imbracat a intr-o rochie frumoas a ca soarele cu razele. Tu sa iei aripile la zan a cea mai mica,  sa te ascunzi sub nisipul din izvorul de la malul lacului  si sa stai acolo pana va striga ea de trei ori: “Iesi, vazutule si nevazutule, tu vei fi al meu si eu voi fi a ta”. Atunci poti sa iesi, ca ea va fi a ta. Sa traiti bine, caci zana aceea are sa-ti fie femeie.

— Ramai sanatos, mosule!

— Mergi cu sanatate, fie-ti drumul cu folos.

Se porneste baiatul si cat mergea numai codrul verde ii sta in fata. Asa a mers el pana a iesit la un ceair verde si la niste zavoaie de salcii,  unde  se auzea  murmur de izvor.  S-a oprit  baiatul dupa cale lunga, si acolo i-a fost masul si popasul. Langa izvor, la malul lacului, cat  statea, tot priveghea, era numai  ochi si urechi,  sa afle cine se va scalda in lacul acesta.

Iata  ca pe la vreme  de noapte, pe luna, vin trei pasari la scaldat. Pe malul lacului ele si-au lasat aripile, s-au prefacut in trei fete mari, in trei zane, vorba cantecului: tot un stat,  tot un purtat, tot un ochi, tot o spranceana si frumoase  fara seaman; una  cu rochia  ca campul cu florile,  alta  cu rochia  ca luna  cu zorile  si a treia,  cea mai mica, imbracata intr-o rochie  aleasa ca soarele  cu razele,  de lumina  locul pe unde  trecea.  Si au  pasit  asa toate  trei  pe iarba, de pe iarba pe piatra, de pe piatra in lacul cu lapte,  sa se scalde.

El a vazut bine unde  a pus zana cea mai mica  aripile,  s-a repezit, cat  l-a tinut  duhul,  le-a luat si s-a ascuns in nisipul din izvor si a mai pus si o brazda pe deasupra.

S-au scaldat zanele cat  s-au scaldat si au venit la mal. Cele doua mai mari au imbracat aripile  si au zburat, iar cea mai mica  striga  si ingrozea sa-i dea aripile, ca ineaca  lumea cu apa . Si pe dat a s-au ridicat niste nouri  negri  cu tunete si fulgere  sa  rupa pamantul, iar baiatul statea sub nisipul din izvor, habar  de grija.

Neafland pe nimeni  in cuprinsul  acelui ceair, a venit zana la izvor si a cuvantat:

— Care mi-a luat straiele,  de-a fi femeie batrana, sa-mi fie mama; de-a fi om, sa-mi fie tata; de-a fi fata, sa-mi fie sora.

El tace. Atunci zana a strigat:

— Iesi, vazutule si nevazutule, de-i fi flacau, sa-mi  fii sot pana la moarte!

El n-a raspuns pana n-a strigat  zana de trei  ori. Abia dupa ce a strigat  a treia oara, el a intrebat:

— Facem nunta?

— Facem.

Atunci el a iesit, si cum s-au vazut , s-au strans in brate, s-au sarutat pe fata, ca trebuia zana dupa aceasta sa-i fie parte, adica sotie pana la moarte. Dimineata, s-au pornit  a mearga la cununie, sa  se lege dupa obicei.  Soarele,  cand a  rasarit si  a  vazut o mireasa asa de frumoasa, a incremenit pe loc. Ma rog, vroia si el sa aiba  asa o zana. S-a repezit  si a luat-o si a dus-o tocmai in imparatia cerului.

A ramas sarmanul baiat scarbit si intristat ca si mai inainte.

— Mai, zice el, se vede ca nu mai am eu parte  de noroc pe lume.

Se porneste inainte  sa se tocmeasca sa slujeasca cu luna,  cu anul si a ajuns intr-un targ . In targul acesta batuse toba trei zile, si crainicii dadusera de stire ca imparatul are un copac inalt cu varful tocmai la cer, si cine s-a afla si a cuteza sa se suie in copac, sa-i aduca poame, ii da jumatate din imparatie.

Multi au incercat sa se suie in copacul acela, dar au cazut jos si nu s-au mai sculat.

Drumetul s-a dus intr-o zi la imparat si i-a zis:

— Luminate imparate, lasa-ma sa ma urc in copacul  acesta, sa-ti aduc poame.

I-a dat voie imparatul, si a prins el a se urca din creanga in creanga tot sus la cer. Daca ostenea, isi facea pat de crengi si se odihnea. Asa s-a urcat el in sus si  a ajuns unde copacul  avea trei craci:  unul  la rasarit , unul la amiaza si unul la apus. Cracul de la rasarit era incarcat cu mere  domnesti, cel dinspre  ameaza — cu prasade1, iar cel de la apus — cu alune.  El s-a urcat  pe creanga cea de la amiaza si manca prasade.

Soarele  din cer il vede si-i vorbeste:

— Buna  ziua, mai  omule.  Ce faci acolo in pom?

— Ia mananc si eu niste fructe.

— N-ai vrea sa mergi in imparatia mea sa mai  razele,  ca eu sunt logodit numai  de vreo trei zile si vreau sa fac nunta.

— Vreau, de ce sa nu  vreau.  Mi-i da  trei pungi  de  galbeni  si mancare de trei ori pe zi.

— Cat ceri iti dau, plata  si mancarea o sa ti le aduca dimineata la rasarit Pasarila-Lati-Lungila; la pranz, Brumarul-cel-Mare; la amiaza, un Lup-cu-capul-de-Fier, iar la chindii o sa-ti aduca mancare un Balaur-cu-solzii-de-Aur, care fierbe piatra si poarta ploile si e mai mare peste fulgere si tunete. Cum ti-i voia, te prinzi?

— Ma prind.

— Atunci zi: hop, hop, unde  ma  gandesc, acolo sa ma  gasesc!

Si sa te gandesti  la imparatia Soarelui. Ion a zis:

— Hop, hop, unde ma gandesc, acolo sa ma gasesc.

Si cand a zis asa, s-a si pomenit la casa Soarelui.

Ion era ostenit ca vai de dansul . Soarele l-a pus la masa , l-a ospatat, apoi l-a dus la raze si i-a aratat cum sa le maie.

Indeplinea  Ion porunca intocmai  cum  spusese,  din  zori pana la rasaritu l Soarelui si s-a oprit intr-o gradin a de aur si astepta sa-i aduca mancare.

Pasarila-Lati-Lungila a intarziat mult cu mancarea.

Cand  l-a vazut ca vine, de departe i-a strigat:

— Haide, Pasarila, ca s-a pus soarele  drept  inima.

   Dar Pasarila raspunde:

— Dumneata, voinice,  stii una:  sa mai  razele  soarelui, alta  grija nu ai, iar eu sunt stapan pe pasari.

— Si ce grija ai?

— Eu le dau porunci, unde sa se duca,ce sa faca, le povatuiesc sa nu mearga la cei saraci sa la manance painea, dar  sa  mearga la cei bogati.

Ion se repede  si-l apuca de piept, il scutura bine si-l zdupaceste1.

— Argate, pentru ce faci aceasta?

— Ma mai intrebi?! Pentru  ca ai lasat vrabiile sa-mi mananc e graul cel cu spicele de aur!... Ai noroc ca iesti om batran , da altfel nai scapa din mainile mele.

I-a dat drumul Ion si a plecat sa maie razele mai departe. La vremea pranzului s-a oprit in alta gradina de aur din imparatia soarelui.

Brumarul-cel-Mare intarzia sa vina  cu mancare. Cand  l-a vazut argatul, l-a luat cu cearta si ocara:

— De ce ai intarziat cu mancarea?

Da Brumarul-cel-Mare face:

— Bine-i de  dumneata, ca alt  lucru n-ai,  decat sa mai  razele soarelui. Dar eu sunt stapan pe bruma, pe promoroaca, pe viscol, pe spulber.

— Asa, vasazica, si ce povete le dai?

— Le spun sa nu mearga sa inghete  semanaturile celor saraci,dar sa se duc a la cei bogati, ca au lanuri multe si mari, de nu le tin seama.

Ion se repede, il prinde  vartos de barba si il bate.

— Ce faci?

— Stiu eu ce fac. Pentru  ca ai degerat hrisca si n-am avut nici un folos dintr-insa. Ai inghetat-o intr-o noapte, ca pana dimineata statea toata fiarta si patulita, la pamant.

Brumarul-cel-Mare a lasat mancarea si a scapat cu fuga.

Ion a stat  la masa si s-a pornit  cu razele  mai departe pe cer, pe pamant, pe suflare de vant.

La amiaza a poposit  intr-o gradina de aur din imparatia soarelui si tot se uita in lungul drumului, de nu vine cineva cu mancarea.

Stand asa si asteptand, a vazut un lup cu capul de fier, care venea cu mancare.

— Haide,  lupule,  ca  mi s-au  scurs  ochii  uitandu-ma in lungul drumului, de cand tot te astept.

— Dumneata ai numai  un lucru, sa porti razele,  iar eu cate  le am, nu-mi ajung maini si picioare.

— Si ce slujba  mai ai?

— Eu sunt imparatul lupilor. Ii pun la cale ce sa faca, ii stapanesc, nu-i las sa se duca la unul sarac  sa-i manance vita, pe care o mai are, dar  sa  se duca la cirezele  boierilor,  ca  acolo  au  de unde  manca de ajuns si de ramas.

— D-apoi, imparate lupule,  eu am argatit un an pe un manz si, cand ma  duceam cu el acasa, tu ai indreptat lupii si l-au mancat la marginea codrului, de muream de scarba.

Si l-a luat  si pe acesta  la trei parale, ca numai  fuga l-a scapat pe lupde paruiala.

A stat Ion la masa de amiaza si s-a pornit  sa maie razele  mai departe.  Asa le-a  tot manat el in cer, pe pamant si in suflare  de vant, pana la chindii.

La chindii  s-a oprit  intr-o gradina de aur  a soarelui. “Ma rapune foamea  de a manca ce mi-i, si balaurul nu mai vine.”

La o haba vine  balaurul val vartej, sarind din  deal  in deal,  din vale in vale. Ion i-a strigat  de departe:

— Sileste, Balaure,  sileste, ca  foamea  ma  curma la inima!  De ce vii asa de tarziu?

— Tu alta  grija  nu ai decat sa  mai  razele,  iar eu am multe  simi vine greu sa le scot la capat pe toate.

— Si ce anume  ai de facut?

— Pai, ca sa stii, mai am de fiert piatra, de purtat ploile, de pazit fulgerele si de indreptat tunetele , sa nu detune casa vreunui  om sarac, sa ramaie fara adapost, dar sa detune numai  la cel bogat.

Ion il si apuca de gat:

— Cum atunci  te-a  lasat inima  si mi-ai  sfaramat piatra  cea  de moara, care imi era draga si pentru care am slujit un an intreg!?

L-a luat  Ion in raspar pe balaur, ca  acela  nu nimerea drumul pe care venise.

Ospateaza Ion masa de chindii  si iar se apuca de manat razele si le-a tot manat pana la capatul zilei.

Cand s-a intors seara la curte, il vede pe Soare gatindu-se sa mearga la cununie. Si cu cine credeti? Cu zana cea mai mica!

El de scarba si necaz apuc a o secure si taie pomii de aur din gradina si ii rastoarna in calea Soarelui.

Toti ortacii Soarelui:  si Pasarila-Lati-Lungila , si Brumarul-cel-Mare, si Lupul-cu-Capul-de-Fier, si Balaurul-cu-Solzi-de-Aur se plansera  in ziua aceea ca-i buzduganise Ion, argatul, incat abia au scapat cu zile.

A venit Soarele la Ion si l-a intrebat:

— De ce l-ai batut pe Pasarila-Lati-Lungila?

— Trebuia  sa-l  bat si mai bine,  fiindca  a dat  drumul pasarilor si mi-au mancat un lan de grau. Si ce lan! Fiecare firisor de la varf pana la radacina era batut cu spice de aur.

— E vinovat.  Dar pe  Brumarul-cel-Mar e de  ce l-ai scuturat de barba?

— Pentru  ca mi-a inghetat un lan de hrisca in floare si s-a topit tot, de n-am inteles nimic dintr-insul.

— De-i asa, e vinovat. Dar pe Lupul-de-Fier de ce l-ai intrunchinat?

— Cum era sa nu-l probozesc, daca  a dat drumul lupilor si mi-au mancat manzul, pentru care slujisem un an.

— S-a cuvenit. Dar pe Balaurul-cu-Solzii-de-Aur de ce l-ai pedepsit?

— L-am pedepsit, fiindca  mi-a detunat o piatra de moara, pentru care argatisem un an.

— Bine i-ai facut.  Iar eu cu ce sunt de vina ca mi-ai taiat pomii de aur si mi-ai infundat drumurile si cararile?

— Esti de vina,  ca mi-ai luat femeia.

Soarele  o cheama pe Zana  cea frumoasa si o intreaba:

— Zana prea frumoasa, a cui esti? Zana  raspunde:

 

A lui Ion Saracul sunt!

— De-i asa, ia-ti-o si mergi  cu bine.  Cine strica  casa altuia  n-are loc nici in cer, nici pe pamant.

Si Zana  atunci  a vorbit:

— E-e, Ioane,  de mult  te astept sa  ma  iei din cer, sa  ma  duci pe pamant, sa facem nunta.

S-a dus Ion cu Zana cea frumoas a la copacul acela, pe care se urcase la cer, a cules mere domnesti, prasad e si alune si s-a coborat jos.

A mers Ion cu poamele drept  la imparat si i le-a dat.

Cand l-a vazut imparatul cu poame si cu o fata  asa de frumoasa, inima i se inchise, fata i se intuneca: vroia acum cu dinadinsul sa aiba  aceasta zana frumoasa, ba, pe langa, si imparatia intreaga. Mai in scurt, imparatul cel lacom a chemat  indata divanul si a intrebat ce sa faca.

— Ie-i capul! il sfatuiau sfetnicii.

— Alei, ce cuvinte  rostiti voi! Cum pot sa-l mantui de zile fara de nici o vina?

— Imparate, nu-l omori,  da-i  niste porunci  grele,  sa  nu le poata scoate la capat, si atunci sfarseste-l de zile. Spune-i sa sadeasca o vie, cat cuprinzi  cu ochii in jurul palatului, si pana maine dimineata sa fie butucii  crescuti,  sa  vorbeasca butucul  cu vita,  vita cu bobita si poama  coapta sa fie, sa spanzure strugurii in palat,  sa intinzi mana si sa-i ajungi din crivat.

L-a chemat  pe Ion si i-a spus imparatul:

— Vad ca esti om vrednic.  Din cati  s-au urcat  in copac, numai  tu te-ai  intors  cu poame  si se cuvine  sa-ti  dau  jumatate de imparatie, dar mai intai sa-mi indeplinesti o porunca . Pana main e dimineata locul din jurul palatului, cat il cuprinzi  cu ochii, sa fie sadit cu vie si butucii sa fie crescuti, sa vorbeasca butucul cu vita si vitacu bobita,  cand m-oi scula dimineata sa  spanzure strugurii copti in palat,  sa-i ajung din crivat.

— Bine-i si asa, imparate , a raspun s Ion, si a plecat scarbit , luanduse cu gandul ca poate  a rasari dreptatea de undeva.

Ajunge el si-i spune Zanei:- Nu stiu, jumatate de imparatie voi primi ori nu, dar capul stiu ca o sa mi-l taie.

— Si pentru ce?

— Uite si uite ce porunca mi-a dat imparatul, sa fac intr-o noapte asa o vie, ca sa vorbeasca butucul  cu vita si vita cu bobita, ca unde s-a mai pomenit una ca aceasta?!

— Cine ti-a dat asa porunca, nu ti-a dat sa te creasca, dar ti-a dat sa te prapadeasca. Nu te scarbi si nu te intrista.  Da aripile,  care leai luat de la mine, iar tu culca-te si dormi,  ca esti trudit. Ion s-a culcat, iar Zana  a desfacut cele doua aripi, si ca din pamant au aparut doi lei-paralei cu cusmele in mana si au intrebat:

— Ce doresti, stapana?

— Vedeti dealurile din jurul palatului?

— Vedem.

— Sa luati sa asemanati locul si pana maine in revarsatul zorilor sa saditi o vie, cat poate cuprinde ochiul omului,  poama crescuta sa fie, sa  vorbeasca butucul  cu vita,  vita  cu bobita, cand s-a scula imparatul sa culeaga struguri copti din crivat.

Si cand au suierat cei doi lei-paralei o data..., au prins  a iesi din pamant, din iarba verde,  tot ortaci  de ai lor, multi  ca frunza,  iuti ca spuza  si  i-au  trimis  cat  mai  iute  la munca in toate  partile, sa faca dealurile vale  si  sa  dureze  o podgorie  in toata legea,  cum  a fost porunca. Si au lucrat  toti cat  a fost draga de noapte: unii arau, unii rasadeau , unii cotorau , unii legau, altii reteza u lastarii , si pana in zori de ziua  erau strugurii copti, numai  buni de cules. In rasaritul soarelui  veneau  carutele cu panere de poama la palat.

Zana  l-a sculat pe Ion:

— Hai, porneste si tu, Ioane,  de vezi poama. Cand  s-a uitat  el in jur, cat cuprinde ochiul omului era numai  vie.

A mancat imparatul poama coapta, a iesit in pridvor  si se minuna de o vie ca aceea.

Tot atunci  au venit si sfetnicii divanului, boierii.

Aceasta a facut-o, luminate imparate, dar acum sa-l trimiteti sa aduca fluierul  fermecat din volbura  marii, care canta singur.

L-au chemat  strajnicii si i-au spus porunca imparatului.

Vine el scarbit si amarat si-i spune Zanei:

— Iata  ce mi-a poruncit acuma  imparatul.

— Ti-a dat  o porunca grea,  sa  te prapadeasca. La volbura marii traiesc uciganii, acolo e salasul necuratilor, si numai ei pot sa faca un asemenea fluier,  — a spus Zana  si a scos inelul de pe deget, si i l-a dat lui. Na, tine-l, la vreme de neputinta ti-a fi de trebuinta, cand iti va fi dor de mine sa-i dai drumul si sa pasesti tot din urma  lui. Acum mergi cu bine, fie-ti drumul cu folos.

Si-au luat  ei ramas bun,  si s-a pornit  Ion la drum  lung si s-a dus cat pe lume, cat pe sub lume, si a ajuns la malul marii . Acolo s-a asezat jos, scarbit si amarat, si a oftat o data adanc, cu jale si cu durere:

— Of, of, of!

In clipa aceea apare  un om in fata lui si zice:

— Eu sunt Oftea, ce m-ai chemat? Ion a prins a lacrama si a se tangui.

— Cum n-oi ofta si n-oi lacrama , daca  mi-a poruncit imparatul sa-i aduc  fluierul care canta singur  de la volbura marii. Si acuma unde sa-l caut eu in apa?

— Asa un fluier il pot face uciganii in sapte ani, dar toata vremea aceasta  trebuie sa fii treaz,  sa nu atipesti nici o clipa.  Te prinzi sa nu dormi?

— Ma prind.

Oftea l-a luat  atunci  in spate  si s-a dus prin apa  pana la volbura marii. Acolo Mamonul Mamonilor, cel mai  mare  peste  ucigani,  l-a intrebat:

— Ai venit de buna voie?

— Ba de nevoie.

— Apoi dar bine, te las cu zile, altfel ar fi rau.

Si i-a spus ca, daca  n-a dormi sapte ani, o sa-i faca  un fluier care canta singur.

 

Din clipa aceea  uciganii,  necuratii, s-au apucat  de lucru  la fluier cu tot temeiul  si au lucrat trei ani de zile in sir, si toat a vremea aceasta Ion n-a inchis un ochi. Dupa  trei ani l-a razbit somnul  si a inceput  a atipi.

— Ioane, Ioane, ce faci, dormi?

— Nu dorm, nu!

— Ia seama,  ca amus stricam fluierul! Ni s-a parut ca ai atipit...

— Stau asa si ma  gandesc, ce sa fie oare mai mult pe lume:  iarba in lunca, ori frunza in codru?

Diavolii din fundul marii s-au lovit peste frunte.  Nici ei nu stiau.

— Stai sa ne ducem sa numaram si ti-om spune.

Au iesit toti diavolii din fundul  marii  si s-au apucat  de numarat. Cat au umblat  ei pamantul in lung si in lat, Ion a avut cand dormi si cand se trezi.

Dupa  ce au terminat de numarat, au venit si i-au spus:

— Cu noua fire e mai multa iarba decat frunza.

Si iar  s-au  apucat  de lucru  si lucrau  zi si noapte. Dupa  trei  ani fluierul  era gata,  mai trebuia inflorit si poleit,  dar Ion nu mai putea de somn si a inceput  a clipoci.

— Ioane, Ioane, ce faci acolo, dormi?

— Nu dorm,  ma  tot framanta gandul sa  aflu ce este mai mult  in mare:  peste ori nisip.

Dracii au cazut pe ganduri , vroiau si ei sa stie si s-au dus sa numere.

Ion a ramas singur si a avut cand dormi si cand se trezi.

Ca sa numeri pestele si nisipul din mare  se cerea amar  de vreme. Se trezeste Ion, se uita  la inel si isi aduce aminte de Zana. Si daca  l-a palit  dorul de casa, n-a mai asteptat sa fie fluierul inflorit si poleit, l-a luat, a dat drumul inelului si, mergand dupa dansul, a iesit la malul marii. Cand a calcat pe mal, s-a pomenit cu dracii in fata.

— Stai, Ioane, sa facem fluierul  pan a la capat, ne-a mai rama s sa inflorim, sa-l poleim.

— Lasati-l, canta bine, il duc si asa neinflorit  si nepoleit.

Si picior dupa picior s-a pornit  dupa urmele inelului  si a mers pe iarba necalcata si roua nescuturata pana a ajuns la palat.

A batut in poarta si a strigat:

— Deschide,  imparate, ca  ti-am  adus  fluierul  cel fermecat care canta singur!

A iesit imparatul. Cheama si sfetnicii, si boierii.

Dupa ce s-au strans toti roata imprejur, Ion a scos fluierul si a spus: — Fluier fermecat!

— Aud.

— Sa canti  o hora, sa joace toti curtenii.

A cantat fluierul  o hora, si au jucat toti pana la unul.

— Iata, luminate imparate, acesta-i  fluierul  care  canta singur  si care am avut porunca sa-l aduc.

Imparatul l-a luat, iar Ion a iesit si a tinut  drumul lui pana unde era Zana  si s-a culcat fara grija si a dormit  somn voinicesc de trei zile si trei nopti, ca era trudit  de drum lung si nesomn.

Imparatul , curtenii,  boierii  au  vrut  si  ei sa  incerce  fluierul  cel fermecat si i-au vorbit:

— Fluier fermecat, canta-ne niste hore lungi, sa jucam!

S-a pornit  fluierul  sa zica hore, si imparatul si curtenii  au inceput sa joace. O hora se sfarsea si alta incepea,  iar imparatul si cu boierii jucau pe intrecute , fiindca  fluierul era fermecat si la cantec l lui jucau si pietrele  in jur. Si asa au jucat pana au cazut posmo la pamant, si tot sareau, caci nu stiau cum sa zica sa steie.

La trei zile, aude  Ion ca cineva canta si cuvanta:

— Du-te, Ioane,  la palat  si scoate-i  afara pe sfetnici,  pe boieri  si pe imparat, ca au murit  toti jucand. De acum  n-ai nici o grija, caci n-are  cine iti mai da porunci  grele sa te prapadeasca. Eu am cantat si te-am  scapat de imparat si de sfetnici. Acuma ai ramas tu stapan la palat, si a ta este imparatia cat incape in hotare.

Acesta era glasul fluierului  fermecat.

Ion  a  ascultat de  sfatul  fluierului, a  luat  imparati a aceea  in stapanire si acum ce a mai facut  el? A trimis ravase pe vant , pe revant, sa ajunga curand prin toate  satele,  prin toate  targurile ca face nunta.

Si s-a strans lume de pe lume, caci imparati a aceea  era mare de n-o cuprinde a gandul omului, si a facut nunta cu mese mari, cu lautari.

Am fost si eu la nunta lor, am petrecut trei zile si trei nopti si i-am lasat band si petrecand si voie buna facand, si am  venit  la mariile voastre  calare pe un fus si m-am apucat  povestea  de spus.

 

Ascultati povestea ...................Ion cel sărac si zâna lacului