Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost odată un pescar, om tare înaintat în vârstă, însurat, tată a trei copii, şi tare sărac ca stare.
Avea obiceiul să-şi arunce năvodul de patru ori pe zi, nimic mai mult. Or, într-o bună zi, la vremea prânzului, se duse pe malul mării, îşi puse jos coşul, aruncă năvodul, şi aşteptă răbdător până ce năvodul ajunse să se aştearnă pe fundul apei. Atunci strânse sforile şi văzu că năvodul este tare greu, şi nu izbuti să-l tragă până la el. Aduse atunci capătul năvodului înspre ţărm şi îl priponi de un ţăruş înfipt în pământ. Apoi se dezbrăcă, se scufundă în apă pe lângă năvod, şi nu conteni a se trudi până ce-l scoase afară. Se bucură, se îmbrăcă la loc şi, când se uită la năvod, văzu în el un măgar mort. La priveliştea aceea, se împăcă şi grăi:
— Nu este putere şi tărie decât întru Allah cel Preaînalt şi Atotputernic!
Apoi spuse:
— Ba chiar că darul acesta de la Allah este de-a mirărilea!
Şi îngână stihurile:
De ce te-afunzi în bezna oarbă şi în pieirea fără nume?
Nu mai trudi, dacă nici pâinea n-o scoţi din truda ta pe lume25
Pe urmă strânse năvodul, îl stoarse de apă şi, după ce isprăvi de stors, îl întinse pe jos. Pe urmă coborî în apă şi zise: „În numele lui Allah!” şi aruncă iarăşi năvodul în apă, şi aşteptă ca năvodul să ajungă la fund; încercă atunci să-l tragă afară, şi băgă de seamă că năvodul atârna tare greu şi trăgea la fund încă şi mai şi decât întâia dată. Încât socoti că prinsese vreun peşte mare. Priponi atunci năvodul de ţăruş, se dezbrăcă, se scufundă iar, şi făcu ce făcu până îl scoase afară; şi aducându-l pe mal, găsi în el un chiup uriaş, plin cu mâl şi cu nisip. La priveliştea aceea, se căină şi rosti stihurile:
O, voi, schimbări de soartă, staţi odată!
Fie-vă milă-un pic de bieţii oameni!
Vai, ce blestem! Pe-acestpământ, răsplata Nu-i pe măsura faptei care-o sameni, Nici pe potriva ostenelii tale.
Ca prostu-adesea am pornit asemeni Să-ncerc Norocul. Şi aflai pe cale Că-n lume a murit demult Norocul.
O, soartă tristă, ferecată-n jale, Oare-ai golit de înţelepţi tot locul, Lăsând doar proşti la cârma lumii tale? 26
Pe urmă aruncă chiupul cât colo, stoarse bine năvodul, îl netezi, ceru iertăciune de la Allah pentru pornirea lui de răzvrătire şi se întoarse la mare a treia oară; aruncă năvodul, aşteptă până ce năvodul ajunse la fund şi, când îl trase afară, găsi în el nişte hârburi de oale şi nişte sticle făcute cioburi. La priveliştea aceea, pescarul iarăşi rosti un stih de-al unui poet:
O, poete, vântul norocos spre tine Au nu vezi, neroade, că nu-i dat să bată?
Din condei de trestii şi din cânturi line Nu se-mbogăţeşte nimeni niciodată.27
Şi, ridicând capul spre cer, strigă:
— Allah! Tu ştii că eu nu arunc năvodul decât de patru ori. Or, iacătă că l-am aruncat de trei ori până acum!
După care mai rosti o dată numele lui Allah şi îşi aruncă năvodul în mare, şi aşteptă până ce năvodul se aşternu la fund. Iar de data aceasta, cu toate opintelile lui, nu mai dovedi să tragă afară năvodul, care se agăţă şi mai straşnic de stâncile de la fund. Atunci pescarul strigă:
— Nu este tărie şi putere decât întru Allah! 28 Pe urmă se dezbrăcă, se scufundă în preajma năvodului şi începu să-l descâlcească, până ce îl desprinse şi îl scoase la mal. Îl desfăcu şi găsi în el, de data aceasta, un vas mare de aramă galbenă, plin şi nevătămat; gura îi era pecetluită cu plumb, în care era apăsată urma pecetei stăpânului nostru Soleiman ben Daud29. La priveliştea aceea, pescarul se bucură straşnic şi îşi zise: „Iacătă un chilipir, pe care am să-l vând în sukul30 căldărarilor, întrucât trebuie să preţuiască pe puţin zece dinari de aur!” încercă apoi să tăgârţe în spinare vasul, şi văzu că e prea greu, şi îşi zise: „Trebuie numaidecât să-l deschid, ca să văd cu ce e plin şi să-l golesc în sacul meu; şi pe urmă am să vând vasul la sukul căldărarilor.” îşi luă, aşadar, cuţitul şi purcese să meremetisească, până ce despecetlui plumbul; după care răsturnă atunci vasul şi îl scutură, ca să verse pe pământ ceea ce se afla în el. Şi nu ieşi din vas nimic, afară numai de un fum care se sui până în vineţeala cerului şi se văluri pe faţa pământului. Iar pescarul rămase uluit până peste poate. Pe urmă fumegaiul ieşi cu totul afară, se închegă, se vârteji şi se întruchipă într-un efrit, care ajungea cu capul până la nori, iar cu picioarele mătura ţărâna. Capu-i era ca o boltă, mâinile ca nişte furci, picioarele ca nişte catarge, gura ca o peşteră, dinţii ca nişte pietroaie, nasul ca un ulcior, ochii ca nişte masale; păru-i era răvăşit şi colbuit. La vederea acelui efrit, pescarul se înfricoşă, vinele începură să-i tremure, dinţii i se încleştară amarnic, gura i se uscă, iar ochii în plină lumină nu mai desluşiră nimic.
Când privirile i se opriră asupra pescarului, efritul strigă:
— Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah, iar Soleiman este profetul lui Allah.
Şi, înturnându-se spre pescar, îi grăi:
— Iar tu, o, măritule Soleiman, profetule al lui Allah, să nu mă omori, întrucât niciodată nu am să-ţi mai fiu nesupus şi nu am să mă mai rocoşese împotriva poruncilor tale!
Atunci pescarul îi grăi:
— O, uriaşule răzvrătit şi făţărit, cutezi să spui că Soleiman este profetul lui Allah? D-apoi Soleiman e mort de o mie şi opt sute de ani, iar noi ne aflăm la sfârşitul vremilor! Ce-i, dară, cu povestea asta? Şi ce tot trăncăneşti tu? Şi care-i temeiul intrării tale în vasul acesta?
La vorbele pescarului, ginnul spuse:
— Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah! Lasă-mă să-ţi aduc buna-vestire, o, pescarule!
Pescarul zise:
— Şi ce ai tu să-mi bine-vesteşti?
El răspunse:
— Moartea ta! Şi chiar în clipita aceasta, şi în chipul cel mai năprasnic!
Pescarul răspunse:
— Pentru asemenea veste, o, vătafule de efriţi, eşti vrednic a ţi se lua îndărăt ocrotirea cerului! Şi izgonească-te el din preajma noastră! Şi pentru ce îmi vrei moartea? Şi ce am săvârşit eu ca să mi se cuvină moartea? Te-am slobozit din vas, te-am izbăvit de îndelunga şedere în mare şi te-am adus iară pe pământ!
Atunci efritul zise:
— Cumpăneşte şi alege-ţi felul de moarte pe care îl preţuieşti mai mult, şi chipu-n care ţi-ar plăcea cel mai bine să fii omorât!
Pescarul zise:
— Care-i nelegiuirea pentru care să mi se cadă o atare pedeapsă?
Efritul zise:
— Ascultă povestea mea, o, pescarule.
Pescarul zise:
— Grăieşte! Şi scurtează-ţi vorba, întrucât, de nerăbdare, sufletul meu stă gata să salte din picior!
Efritul spuse:
— Află că eu sunt un ginn răzvrătit! M-am rocoşit împotriva lui Soleiman, fiul lui Daud. Mă cheamă Sahr El-Genni! Iar Soleiman l-a trimis la mine pe vizirul său Assef, fiul lui Barkhi, care m-a luat, în pofida zbaterilor mele, şi m-a dus între mâinile lui Soleiman. Iar nasul meu, în ceasul acela, s-a făcut tare umil. La vederea mea, Soleiman chemă împotriva mea numele lui Allah şi îmi ceru să trec la legea credinţei lui şi să intru sub oblăduinţa lui. Şi eu nu mă învoii. El atunci porunci să se aducă vasul acesta şi mă închise în el. Pe urmă îl pecetlui cu plumb şi tipări în plumb numele celui Preaînalt. Pe urmă le porunci ginnilor credincioşi lui, care mă luară pe umeri şi mă aruncară în hăul mării. Zăcăşii o sută de ani în fundul apei, şi îmi ziceam în inima mea: „Am să-l îmbogăţesc pe veci pe cel ce are să mă slobozească!” Da cei o sută de ani trecură şi nimeni nu mă slobozi. Când intrai în cel de al doilea răstimp de o sută de ani, îmi zisei: „Celui ce are să mă slobozească am să-i dezvăluiesc şi am să-i dăruiesc toate comorile pământului!” Şi nimeni nu mă slobozi. Şi patru sute de ani se scurseră, iar eu îmi zisei: „Celui ce are să mă slobozească am să-i îndeplinesc trei dorinţe! Şi nimeni nu mă slobozi!” Atunci mă apucă o mânie înfricoşată, şi zisei în sufletul meu: „Acuma am să-l omor pe cel ce are să mă slobozească, da am să-i îngădui să-şi aleagă moartea!” Şi chiar atunci, iacătă, pescarule, m-ai slobozit tu. Şi îţi îngăduiesc să-ţi alegi felul morţii tale!
La spusele acestea ale efritului, pescarul zise:
— O, Allah! Ce lucru de-a mirărilea! A trebuit să fiu chiar eu acela care l-a slobozit! O, efritule, dăruieşte-mi iertarea, şi Allah are să te răsplătească! Iar dacă ai să mă dai pierzării, Allah are să-l stârnească pe vreunul, care să te dea pierzării şi pe tine, la rându-ţi.
Atunci efritul îi zise:
— Păi eu, dacă vreau să te omor, o fac tocmai pentru că m-ai slobozit!
Iar pescarul zise:
— O, şeicule al efriţilor, în chipu-acesta îmi plăteşti cu răutate binele ce ţi-am făcut! Încât nu minte nicidecum zicătoarea cea veche!
Şi pescarul rosti aceste stihuri cu tâlc:
Vrei să guşti pocalul cu amărăciuni?
Fii atunci pe lume săritor şi bun.
Eu îţi jur pe viaţă şi-ntru bună ştiinţă:
Nu cunosc mişeii vreo recunoştinţă.
Vrei să-ncerci? Încearcă! Ş-ai s-ajungi să pieri Ca Magir sărmana., mama lui Amer! 31
Şi efritul îi zise:
— Gata cu pălăvrăgeala! Să ştii că am trebuinţă neabătut de moartea ta!
Atunci pescarul îşi zise în sineşi: „Eu nu sunt decât un om, iar el este un ginn; da Allah mi-a dăruit o minte bine chibzuită, încât am să ticluiesc o şmecherie spre a-l pierde, un tertip de isteţime de-al meu. Şi-am să văd limpede dacă şi el, la rându-i, va putea să încherbe ceva din nemernicia şi din viclenia lui.” Apoi îi zise efritului:
— Chiar ai hotărât moartea mea?
Efritul răspunse:
— Deloc să nu te îndoieşti!
Atunci el zise:
— În numele celui Preaînalt, care-i întipărit pe turaua lui Soleiman, mă rog ţie cu închinăciune să răspunzi cinstit la întrebarea mea!
Când auzi numele celui Preaînalt, efritul rămase tare tulburat şi tare cutremurat, şi răspunse:
— Poţi să mă întrebi, iar eu îţi voi răspunde cinstit.
Atunci pescarul spuse:
— Cum puteai să încapi tu întreg în vasul acesta în care de-abia dacă poate să-ţi intre piciorul sau mâna?
Efritul zise:
— Au nu care cumva te îndoieşti?
Pescarul răspunse:
— Păi nici că am să te cred vreodată, afară numai dacă te-aş vedea cu chiar ochiul meu cum intri în vas!
Şi tot atunci Şeherezada văzu zorii mijind şi îşi curmă vorbele îngăduite.
Iar când fu cea de a patra noapte, urmă:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce pescarul îi spuse efritului: „N-am să te cred vreodată, afară numai dacă te-aş vedea cu chiar ochiul meu!”, efritul se cutremură, se scutură şi se preschimbă iarăşi într-un fumegai care se sui până în slava slăvilor, se strânse şi purcese să intre în vas, fir cu fir, până la capăt. Atunci pescarul luă repede capacul de plumb tipărit cu pecetea lui Soleiman şi astupă gura vasului. Pe urmă îl hăui pe efrit şi îi zise:
— Hei! Socoteşte şi cumpăneşte felul de moarte în care ţi-ar fi mai pe plac să mori, că altminteri te arunc în mare şi îmi zidesc pe ţărm o casă, şi n-am să las pe nimeni să pescuiască, ci am să-i spun: „Aici este un efrit; dacă îl vei slobozi, el va vroi să-l omoare pe slobozitorul lui şi are să-i înşiruiască toate soiurile de morţi, lăsându-l să-şi aleagă!”
Când auzi vorbele pescarului, efritul vru să iasă afară, dar nu izbuti; şi văzu că era închis, cu turaua lui Soleiman deasupra-i. Pricepu atunci că pescarul îl închisese în temniţa împotriva căreia nu puteau să biruiască nici cei mai slabi, nici cei mai puternici dintre efriţi! Şi, înţelegând că pescarul îl cară spre mare, strigă:
— Nu! Nu!
Iar pescarul zise:
— Trebuie! Oh, trebuie!
Atunci ginnul începu să-şi îndulcească vorbele; se supuse şi grăi:
— O, pescarule, ce va să faci cu mine?
El spuse:
— Să te arunc în mare! Întrucât, dacă ai sălăşluit acolo o mie opt sute de ani, eu am să te ţintuiesc în afund până la ceasul Judecăţii de Apoi! Că oare nu te-am rugat eu să mă mântui, ca să te mântuie şi pe tine Allah? Şi să nu mă omori, ca să nu te omoare şi pe tine Allah? Or, mi-ai tăgăduit ruga şi te-ai purtat ca un descreierat! Încât Allah te-a dat pe mâinile mele. Şi nu am nici o căinţă că te-am viclenit!
Atunci efritul zise:
— Deschide vasul şi am să te potopesc cu binefaceri!
El răspunse:
— Minţi, o, afurisitule! Şi-apoi între mine şi tine se petrece întocmai ce s-a petrecut între vizirul împăratului Iunan şi hakimul32 Ruian!
Iar efritul zise:
— Dă cine erau vizirul împăratului Iunan şi hakimul Ruian? Şi ce poveste-i asta?
Pescarul spuse:
Povestea cu vizirul împăratului Iunan şi cu hakimul Ruian
— Află, o, efritule, că, în vechimea vremilor şi în curgerea timpurilor şi a clipelor, a trăit în cetatea Farsului, în ţara rumannilor33, un împărat pe nume Iunan. Era bogat şi puternic, stăpân peste oşti, peste volnicii nemăsurate şi peste războinici din toate neamurile de oameni. Şi trupu-i era atins de o lepră care-i posomorâse pe toţi vracii şi pe toţi învăţaţii. Nici băuturile de leac, nici hapurile, nici alifiile nu se dovediseră de vreun folos asupra lui, şi nici un hakim nu putuse să-i dibăcească nimica tămăduitor. Or, într-o zi, sosi în cetatea împăratului lunan un hakim bătrân şi vestit, pe nume Ruian. Era dăscălit în cărţile greceşti, persieneşti, latineşti, arăbeşti şi sirieneşti; învăţase meşteşugul vracilor şi citirea stelelor, pătrunzându-le pe deplin şi temeiurile şi rosturile, precum şi puterile lor bune ori rele; într-un sfârşit, învăţase filosofia şi toate tâlcurile doftoriceşti şi alte multe învăţături. Încât, după ce doctorul intră în cetate şi petrecu acolo câteva zile, află de necazul împăratului şi de lepră care, din voia lui Allah, îi vătăma trupul, precum şi de neizbânda deplină a leacurilor tuturor hakimilor şi învăţaţilor. Aflând acestea, doctorul îşi petrecu noaptea îngândurat tare. Şi, când se sculă, dimineaţa – şi de cum sclipi lumina zilei şi soarele dădu bineţe lumii, această privelişte împodobită a celui Preabun34 – se îmbrăcă în hainele lui cele mai frumoase şi intră la împăratul lunan. Pe urmă sărută pământul dintre mâinile35 împăratului şi îi aduse urările de dăinuire în veci a puterii Măriei Sale şi a milelor lui Allah şi a tuturor celor bune. Apoi îi vorbi şi îi spuse cine este, şi zise:
— Am aflat de boala care s-a încuibat în trupul tău, şi ştiu că doctorii cei mulţi nu au izbutit să afle mijlocul de a o curma. Or, eu am să te vindec fară a-ţi da să bei nici un fel de băuturi de leac şi fară să te ung cu alifii!
La vorbele acestea, împăratul Iunan se minună până peste fire şi zise:
— Cum vei face? Că, pe Allah! Dacă mă vei vindeca, am să te îmbogăţesc până în copiii copiilor tăi şi am să-ţi îndeplinesc toate dorinţele, şi vei fi tovarăşul meu de ospeţe şi prietenul meu.
După care îl cinsti cu un caftan de fală36 şi cu daruri, şi îi zise:
— Oare chiar ai să mă vindeci de boală, fără de fierturi şi fară de iruri?
El răspunse:
— Da, hotărât! Am să te lecuiesc fară de caznă şi fară de osteneli asupra trupului tău.
Atunci împăratul se minună în chipul cel mai minunător şi îi zise:
— O, măreţe doctore, care zi şi care clipă au să vadă împlinindu-se ceea ce îmi povesteşti? Grăbeşte-te, o, copilul meu!
El răspunse:
— Ascult şi mă supun!
Apoi coborî de la împărat şi luă cu chirie o casă unde îşi aduse cărţile, prafurile şi ierburile cele înmiresmate. Pe urmă făcu nişte fierturi din prafurile şi din buruienile şi din dresurile lui, ciopli o măciucă scurtă şi încovoiată, la mânerul ei făcu o scobitură în care înfipse o ţeavă de trestie plină cu prafurile; şi tot aşa întocmi şi o minge de lemn. Când îşi sfârşi cu totul treaba, se urcă la împărat, a doua zi, intră la Măria Să şi sărută pământul dintre mâinile lui. Pe urmă îl îndemnă să meargă călare pe meidan37 şi să se joace acolo cu mingea şi cu măciuca.
Şi Măria Să plecă însoţit de emiri38 şi de curteni, de viziri şi de mai-marii împărăţiei. Şi, de cum ajunse pe meidan, doctorul Ruian veni şi îi înmână măciuca, zicând:
— Ia măciuca şi apuc-o în pumn în chipu-acesta; loveşte cu ea în pământul meidanului şi în minge, din toate puterile tale. Şi fă în aşa fel, încât să ajungi a asuda şi în palmă şi în tot trupul. Şi, în chipu-acesta, leacul va pătrunde în palma ta şi se va împrăştia în tot trupul tău. După ce ai să asuzi, iar leacul va fi avut răgazul să lucreze, întoarce-te la sarai şi-apoi du-te la hammam să te scalzi. Şi-atunci vei fi vindecat. Iar acuma, pacea să fie cu tine!
Atunci împăratul lunan luă măciuca hakimului şi o prinse cu mâna toată. La rându-le, călăreţii aleşi săriră pe cai şi îi aruncară mingea. El atunci începu să gonească de-a călare după ea, s-o mâie şi s-o lovească năprasnic, ţinând mereu măciuca strânsă straşnic în mână. Şi nu conteni a tot lovi mingea, până ce nu asudă bine şi în palmă şi pe tot trupul. Încât leacul pătrunse prin palmă şi se împrăştie în tot trupul. Când doctorul Ruian văzu că leacul se împrăştiase în trup, îi porunci împăratului să se întoarcă la sarai şi să se ducă la hammam să facă o scaldă pe dată. Iar împăratul lunan se întoarse numaidecât şi porunci să i se pregătească hammamul. I se pregăti şi, anume, cămăraşii zoriră şi robii grăbiră pe întrecute şi aşternură cearşafurile. Atunci împăratul intră la hammam şi făcu o scaldă, pe urmă se îmbrăcă chiar înlăuntrul hammamului, de unde ieşi spre a încăleca iarăşi şi a se întoarce la sarai să doarmă.
Iacă-aşa cu împăratul Iunan. Cât despre doctorul Ruian, acesta se întoarse acasă să se culce şi el. Se sculă dimineaţa, sui la împărat, ceru îngăduinţa să intre, ceea ce împăratul îngădui, intră, sărută pământul dintre mâinile Măriei Sale şi începu a-i prociti câteva stihuri cu tâlc:
Dacă harul vorbei te-ar alege tată, El a doua oarâ-ar înflori pe dată!
Şi-n afar de tine, bine se-nţelege Că pe nimeni altul n-ar putea alege!
Strălucita-ţi faţă, cu-al luminii joc, Ar umbri văpaia orişicărui foc!
Fie ca mărită-ţi faţă mult iubită Proaspătă să steie şi neprihănită!
Prospeţimea-i pună cute de lumină Pe obrazul vremii care va să vină!
Darnic, tu cu daruri m-ai acoperit Ca un nor de ploaie dealul înverzit.
Faptele-ţi măreţe sunt de fală pline, Şi Ursita însăşi s-a-ndrăgit de tine!
După rostirea stihurilor, împăratul se ridică pe cele două picioare ale sale şi se aruncă plin de dragoste la gâtul hakimului. Pe urmă îl pofti să şadă lângă el şi îl cinsti, dăruindu-l cu nişte caftane de fală strălucite.
Şi chiar că, atunci când ieşise de la hammam, împăratul se uitase la trupul său şi nu mai găsise nici urmă de lepră; iar pielea i se făcuse curată ca argintul neprihănit. Se învoioşise atunci de voioşia cea mai nemăsurată, iar pieptul i se lărgise şi i se umflase. Când dimineaţa se luminase, împăratul intrase la divan şi şezuse în jeţul său; iar dregătorii şi mai-marii împărăţiei intraseră, şi tot aşa şi doctorul Ruian, şi-atunci împăratul, la vederea lui, se ridicase zornic şi îl poftise să şadă alături de el. Atunci li se aduse amândurora mâncăruri, bucate şi băuturi, cât ţinu ziua toată. La căderea nopţii, împăratul îi dărui hakimului două mii de dinari, fară a mai socoti şi caftanele cele făloase şi peşcheşurile, şi chiar calul său de călărie. Şi-aşa, hakimul îşi luă rămas-bun şi se întoarse la el acasă.
Cât despre împărat, apoi el nu mai contenea să se mire cu mare minunare de iscusinţa vraciului şi să spună:
— M-a tămăduit pe dinafara trupului, fară să mă ungă cu nici o unsoare! Or, pe Allah! Acesta-i meşteşug adevărat! Se cade, aşadar, să-l acopăr pe omul acesta cu binefacerile filotimiei mele şi să mi-l iau de tovarăş şi de prieten drag pentru totdeauna!
Şi împăratul Iunan se culcă bucuros de toată bucuria lui, văzându-se teafăr la trup şi mântuit de boală.
Aşa că atunci când împăratul veni dimineaţa şi se sui în scaunul său împărătesc, capii neamului şezură în picioare dinainte-i, iar de-a dreapta şi de-a stânga lui vizirii îşi încrucişară picioarele. Atunci trimise să fie chemat doctorul Ruian, care veni şi sărută pământul dintre mâinile Măriei Sale. Atunci împăratul se ridică în cinstea lui, mâncă împreună cu el, îi ură viaţă lungă şi îi dărui caftane de fală şi încă alte lucruri. Pe urmă nu conteni a tăifăsui cu el decât la venirea nopţii; şi puse să i se dea, ca răsplată, cinci haine de fală şi o mie de dinari. Şi-aşa se întoarse vraciul acasă, înălţând urări de bine pentru Măria Să.
Când se sculă dimineaţa, împăratul ieşi şi se duse la divan, şi fu înconjurat de emiri, de viziri şi de curteni. Or, printre viziri, împăratul avea un vizir cu înfăţişarea greţoasă, cu chipul mohorât şi de piază rea, cumplit, pârdalnic de zgârcit, zavistios şi împietrit de pizmă şi de ură. Când îl văzu pe Măria Să cum îl pofteşte lângă el pe hakimul Ruian şi cum îl potopeşte cu toate dărniciile, vizirul fu cuprins de zavistie şi hotărî în taină pieirea lui, precum grăieşte zicala: „Pizmaşul se oţărăşte pe toată lumea, împilăciunea stă încârligată în inima pizmaşului: tăria o scoate în vileag, iar neputinţa o ţine mocnită.” Vizirul se apropie atunci de împăratul Iunan, sărută pământul dintre mâinile Măriei Sale, şi grăi:
— O, doamne al veacului şi al vremii, tu cel care i-ai învăluit pe toţi cu facerile tale de bine, ai la mine un sfat de însemnătate minunată, şi pe care n-aş putea să ţi-l tăinuiesc fară a fi într-adevăr un fiu ticălos; dacă îmi porunceşti să ţi-l dezvăluiesc, am să ţi-l dezvăluiesc!
Atunci împăratul, tulburat întru totul de vorbele vizirului, zise:
— Şi care-i sfatul tău?
El răspunse:
— O, falnice doamne, cei de demult au spus: „Cine nu vede sfârşitul şi urmările, acela nu va avea de prieten norocul”. Iar eu iacătă că tocmai bag de seamă că domnul meu dovedeşte lipsă de chibzuinţă, dăruindu-şi binefacerile unui vrăjmaş, care râvneşte nimicirea domniei sale, potopindu-l cu hatâruri şi cu filotimii. Or, eu din atare pricină mă aflu la cea mai grea temere pentru Măria Ta.
La vorbele acestea, împăratul rămase până peste poate de tulburat, se schimbă la chip, şi rosti:
— Cine este cel care prepui tu că îmi este vrăjmaş şi care ar fi fost potopit de hatârurile mele?
El răspunse:
— O, Măria Ta, dacă ai adormit, trezeşte-te! Întrucât eu gândesc la vraciul Ruian!
Împăratul îi zise:
— Acela-i prietenul meu bun, şi îmi este cel mai drag dintre oameni, întrucât m-a tămăduit cu un lucru pe care l-am ţinut în mână, şi m-a izbăvit de gubăvia mea, care îi adusese la canon pe doctori! Or, hotărât! Nu se mai află altul ca el în veacul nostru, în lumea întreagă, nici în Apus, nici în Răsărit! Încât cum de cutezi tu să băsneşti asemenea lucruri despre el? Că eu, chiar de astăzi, am să-i statornicesc simbrii şi huzmeturi, cât să aibă o mie de dinari pe lună! Altminteri, de i-aş da eu şi jumătate din împărăţia mea, tot ar fi prea puţin lucru pentru el. Aşa că tare mă socot că nu spui toate astea decât din pizmă, cum stă istorisit în povestea care a ajuns până la mine, cu sultanul Sindabad!
În clipita aceea, Şeherezada băgă de seamă că se făcuse dimineaţă şi se opri din istorisit.
Atunci Doniazada îi zise:
— O, sora mea, ce dulci şi ce gingaşe, şi ce plăcute, şi ce curate sunt vorbele tale!
Iar Şeherezada îi spuse:
— Da ce sunt ele, măsurate cu ceea ce am să vă povestesc amândurora, noaptea următoare, dacă voi mai fi în viaţă şi dacă sultanul va binevoi să mă mai păstreze!
Atunci sultanul zise în cugetul său: „Pe Allah! Nu am s-o omor până a nu auzi urmarea poveştii care-i o poveste minunată, într-adevăr!”
Pe urmă îşi petrecură amândoi noaptea înlănţuiţi, până la ziuă. Şi sultanul plecă la sala de judecăţi, iar divanul se umplu de lume. Şi sultanul judecă, şi ridică în slujbe, şi mazili, şi dirigui, şi isprăvi chibzuielile orânduite, şi-aşa până la sfârşitul zilei. Pe urmă divanul fu ridicat, iar sultanul intră în saraiul său. Iar la apropierea nopţii, împlini treaba lui obişnuită cu Şeherezada, fiica vizirului.
Cândfu cea de a cincea noapte., Şeherezada spuse:
Mi s-a izvodit, o, mult norocitule sultan, că împăratul Iunan i-a spus vizirului său:
— O, vizirule, ai lăsat zavistia să intre în tine împotriva doftorului şi vrei să-l omor, ca pe urmă să mă căiesc, cum s-a căit sultanul Sindabad, după ce a omorât şoimul!
Vizirul răspunse:
— Şi cum s-au petrecut lucrurile?
Atunci împăratul Iunan povesti:
Şoimul sultanului Sindabad.
Cică a fost odată un sultan dintre sultanii Farsului, şi sultanul acela era mare îndrăgitor de petreceri, de preumblări prin grădini şi de toate soiurile de vânători, încât avea un şoim, pe care chiar el îl crescuse şi de care nu se despărţea nici ziua, nici noaptea: căci, chiar şi noaptea, îl ţinea pe pumnul său; iar când se ducea la vânătoare, îl lua cu el, agăţându-şi la gât o ceşcuţă de aur, din care îi da să bea. Într-o zi, pe când şedea în saraiul său, deodată iacătă că vine mai-marele şoimarilor şi îi spune:
— O, doamne al veacurilor, acuma-i taman vremea de a merge la vânătoare!
Atunci sultanul îşi făcu pregătirile de plecare şi îşi luă şoimul pe mână. Pe urmă plecară şi ajunseră într-o vale unde întinseră mrejele de vânătoare. Şi pe dată o gazelă căzu în mreajă. Atunci sultanul zise:
— Îl ucid pe cel pe lângă cine s-ar întâmpla să scape gazelă!
Pe urmă începură să strângă mreaja de vânătoare împrejurul gazelei, care veni atunci înspre sultan, se ridică pe picioarele de dindărăt şi îşi îndoi la piept picioarele de dinainte, de parcă ar fi vroit să sărute pământul înaintea sultanului. Atunci sultanul îşi plesni palmele una de alta, spre a o face să fugă, şi atunci gazela sări şi zbură, trecând pe deasupra capului sultanului, şi se cufundă în zarea pământurilor. Atunci sultanul se întoarse înspre străjeri şi îi văzu cum îşi făceau cu ochiul în privinţa lui. La vederea aceea, îi spuse vizirului:
— Oare ce au oştenii, de-şi fac semne aşa între ei?
El răspunse:
— Îşi spun că ai jurat să-l dai morţii pe oricine va vedea trecând gazela pe lângă el!
Şi sultanul zise:
— Pe viaţa capului meu! Trebuie să ne luăm pe urmele ei şi s-o aducem îndărăt!
Şi sultanul porni calul în goană pe urmele gazelei; iar şoimul o izbea întruna cu ciocul în ochi, până ce o orbi şi o ameţi. Atunci sultanul îşi luă ghioaga cea ghintuită, izbi cu ea în gazelă şi o doborî; pe urmă descălecă, o înjunghie, o jupui şi-i atârnă leşul la oblâncul şeii. Or, se făcuse cald, iar locul era pustiu, uscat şi fară pic de apă. Încât sultanului i se făcu sete, şi i se făcu sete şi calului. Şi sultanul se întoarse şi văzu un copac, din care curgea o apă ca untul. Or, sultanul avea mâna acoperită cu o mănuşă de piele; încât sultanul luă ceşcuţa şoimului de la gât, o umplu cu apă şi o puse dinaintea păsării; şi pasărea dete cu gheară în ceaşcă şi o vărsă. Sultanul luă ceşcuţa a doua oară, o umplu şi, gândind mai departe că păsării îi este sete, o aşeză dinainte-i; şi şoimul pentru a doua oară lovi cu gheară în ceaşcă şi o vărsă. Şi sultanul fu cuprins de mânie împotriva păsării, şi luă ceaşca a treia oară, da o întinse calului; iar şoimul lovi cu aripa ceaşca şi o vărsă. Atunci sultanul zise:
— Îngropa-te-ar Allah, o, tu, cea mai cobe dintre păsările de piază rea! Nu mi-ai dat nici mie tihnă să beau, te-ai păgubit şi tu de apă, şi l-ai păgubit şi pe cal.
Pe urmă îl lovi pe şoim cu sabia şi-i reteză aripile.
Atunci şoimul începu să salte capul şi să grăiască prin semne:
— Uită-te ce se află în copac!
Şi sultanul ridică ochii şi văzu în copac un şarpe; iar ceea ce curgea era veninul lui. Atunci sultanul se căi că tăiase aripile şoimului. Pe urmă se sculă, încălecă iar pe cal, plecă ducând cu el gazela şi ajunse la saraiul lui. Aruncă atunci bucătarului gazela şi spuse:
— Ia-o şi găteşte-o!
Pe urmă sultanul şezu în scaunul său împărătesc, având pe mână şoimul. Atunci şoimul scoase un piuit şi muri. La priveliştea aceea, sultanul începu să se tân-guie de jale şi de amar că ucisese şoimul, care îl scăpase de la pieire.
Şi-aceasta-i povestea cu sultanul Sindabad!
După ce ascultă istorisirea cu împăratul Iunan, vizirul spuse:
— O, mărite doamne plin de fală, ce rău am săvârşit, în care tu să fi văzut urmări năprasnice? Nu mă port cu tine aşa decât din milă faţă de tine. Şi ai să vezi tu adevărul spuselor mele! Dacă mă vei asculta, vei scăpa; de nu, ai să pieri, cum a pierit un vizir viclean, care a amăgit un cocon de crai.