Află, aşadar, o, doamne al meu, că tatăl meu a fost sultanul acestei cetăţi. Îl chema Mahmud şi era stăpân peste Insulele Negre şi peste aceşti patru munţi. Tatăl meu a domnit şaptezeci de ani, după care s-a stins întru mila Atoatedătătorului. După moartea lui, am luat eu sultănia şi m-am însurat cu fiica moşului meu. Iar ea mă îndrăgea cu o dragoste atâta de aprigă, încât, dacă din întâmplare zăboveam pe undeva departe de ea, nu mânca şi nu bea nimic, până ce nu mă vedea iar. Şi şezu sub ocrotirea mea vreme de cinci ani, până ce într-o zi se duse la hammam, după ce poruncise bucătarului să ne gătească masa de prânz. Iar eu intrai în sarai şi mă culcai pe locul obişnuit pe care mă culcam, şi poruncii la două dintre roabele mele să-mi facă vânt cu un vânturar. Atunci una se aşeză la capul meu, iar cealaltă la picioare. Şi mă cuprinse nesomnia, gândind la lipsa soţiei mele, şi nici o tihnă nu se mai lipi de mine: căci chiar dacă ochiul meu se închisese, sufletu-mi sta tot treaz! Atunci o auzii pe roaba care îmi şedea la cap cum îi spunea celei care îmi şedea la picioare:
— O, Massuda, ce tinereţe fară de noroc mai are şi stăpânul nostru! Şi ce păcate pe capul lui s-o aibă de soţie pe stăpâna noastră, vicleană şi nelegiuită!
Iar cealaltă răspunse:
— Bătu-le-ar Allah pe muierile stricate. Că odrasla asta a desfrâului niciodată nu are să mai poată găsi pe careva cu o fire aşa de bună ca a stăpânului nostru, ea, care îşi petrece nopţile prin felurite paturi!
Iar roaba care şedea la cap răspunse:
— Chiar că stăpânul nostru trebuie să fie tare adormit, de nu ia seama la faptele muierii lui!
Iar cealaltă zise:
— Păi ce tot trăncăneşti tu acolo? Au poate stăpânul nostru să prepună ce face ea? Ori poate socoti cumva că îl lasă ea să se învârtească în voie? Află, dar, că întotdeauna vicleana amestecă ceva în pocalul pe care stăpânul nostru îl bea în fiecare seară, înainte de a se culca: îi pune în el nişte banj44; şi îl cufundă în somn. În acea stare, nu mai poate să ştie nici ce se petrece, nici unde se duce ea, nici ce face. Or, după ce îi dă să bea vinul, ea se îmbracă şi pleacă, lăsându-l singur, şi lipseşte până-n zori. Când se întoarce, îi arde sub nas nişte mirosne, şi el atunci se trezeşte din somn.
Când auzii, doamne, vorbele roabelor, în ochii mei lumina se preschimbă în neguri. Şi tare zăbavnic vedeam apropiindu-se noaptea spre a mă afla iarăşi cu fiica moşului meu, care se întoarse într-un sfârşit de la hammam. Atunci întinserăm masa şi mâncarăm vreme de un ceas, îmbiindu-ne unul pe altul la băutură, ca de obicei. După care cerui vinul pe care îl beam în fiecare seară, înainte de a mă culca; iar ea îmi întinse potirul. Atunci mă ferii cu grijă să-l beau; da mă prefăcui a-l duce la buze, ca şi în alte daţi; şi îl vărsai în crăpătura de sus a caftanului, şi-apoi pe clipă pe dată mă întinsei pe pat, prefăcându-mă că dorm. Iar ea zise atunci:
— Dormi! Şi nu te-ai mai trezi în veci! Că, pe Allah! Tare mi-e lehamite de tine, şi mi-e silă până şi de chipul tău; iar sufletul mi-e sătul de atingerea cu tine!
Pe urmă se sculă, îşi puse hainele cele mai frumoase, se înmiresmă, încinse o spadă, deschise uşa de la sarai şi plecă. Eu atunci mă sculai şi mă ţinui după ea, până ce ieşi din sarăi. Şi străbătu toate sukurile şi, până la urmă, ajunse la porţile cetăţii. Atunci le grăi porţilor într-o limbă pe care n-o pricepeam, şi zăvoarele căzură, şi porţile se deschiseră, şi ea ieşi. Iar eu pornii pe urma ei, fară ca ea să mă simtă, până ce ajunse pe o ridicătură, alcătuită din aruncături de gunoaie, şi la un bordei cu o boltă deasupra, făcută din lut ars; intră pe uşă, iar eu mă aburcai pe boltă şi mă aşezai acolo sus, la pândă. Şi iacăt-o că intră la un arap negru. Arapu-acela hâd avea buza de sus cât o buză de oală, iar buza de jos, cât însăşi oala; şi amândouă buzele îi atârnau atâta de jos, încât ştergea cu ele ţărâna de pe pietrele podelei. Şi era putred de boli; şi stă tolănit pe un strat sărac de paie de trestie de zahăr. Când îl văzu, fiica moşului meu sărută pământul între mâinile lui; iar el săltă capu-nspre ea şi-i grăi:
— Vai de tine şi de tine! De ce-ai zăbovit până la ceasul acesta? I-am poftit pe arapii care s-au apucat să bea la vinaţuri şi s-au împreunat cu liubovnicele lor. Şi eu nu am vrut să beau, din pricina ta!
Ea spuse:
— O, stăpâne al meu şi dulceaţa inimii mele, nu ştii că eu sunt măritată cu fiul moşului meu şi că mi-e silă până şi de chipul lui, şi că mi-e greaţă să stau cu el? Şi-apoi, de nu mi-ar fi fost frică să nu te văd şi pe tine zăticnit, de mult aş fi năruit cetatea din creştet până în temelii şi aş fi făcut ca numai glasul cucuvăii şi al ciorii să se mai audă; şi aş fi mutat pietrele năruiturilor hăt tocmai dincolo de muntele Cocaz45.
Arapul răspunse:
— Minţi, dezmăţato! Or, mă jur pe cinstea şi pe însuşirile cele voiniceşti ale arapilor, şi pe întâietatea noastră nemăsurat mai presus faţă de cea a bărbaţilor de neam alb, că dacă încă o dată, începând din ziua aceasta, ai să mai zăboveşti aşa, am să mă scutur de prietenia cu tine şi nu am să-mi mai aştern trupul peste trupul tău! O, vânzătoareo vicleană! N-ai zăbovit aşa decât ca să-ţi îndestulezi într-alte părţi pojarurile tale de muiere, o, stricato, o, tu cea mai ticăloasă dintre muierile albe!
Aşa îi istorisi sultanului feciorul de sultan. Şi urmă:
Când auzii ce-şi vorbiseră şi când văzui cu ochii mei ceea ce urmă între ei doi, lumea se preschimbă în neguri dinaintea mea şi nu mai ştiui unde mă aflu. Apoi fiica moşului meu începu să plângă şi să se jeluiască, ugilită între mâinile arapului, şi să spună:
— O, dragostea mea, o, frupt al inimii mele, nu te mai am decât pe tine! Dacă mă alungi, atunci e vai de mine! O, iubirea mea, o, lumină a ochiului meu!
Şi nu se mai opri din plâns şi din rugăminţi, până ce el nu o iertă. Ea atunci se sculă bucuroasă, se dezbrăcă de toate hainele de pe ea, şi de ceacşiri, şi rămase goală de-a binelea. Pe urmă spuse:
— O, stăpâne al meu, ai să-i dai ceva de mâncare roabei tale?
Iar arapul răspunse:
— Saltă capacul cratiţei şi ai să găseşti în cratiţă o tocană făcută cu nişte oase de şoarece, pe care ai s-o înfuleci de-ai să rozi şi oasele; pe urmă ia oala ceea de colo şi-ai să găseşti în ea nişte buză46 de băut!
Iar ea se duse şi mancă, şi bău, şi se spălă pe mâini; pe urmă se întoarse şi se culcă lângă arap pe paiele de trestie, goală cu totul, şi se ghemui sub arap pe zdrenţele împuţite.
Când văzui toate faptele pe care le săvârşea fiica moşului meu, nu mai putui să mă ţin şi sării din vârful bagdadiei şi mă repezii în odaie, şi luai spadă, pe care o adusese fiica moşului meu, hotărât să-i omor pe amândoi. Şi dintru-ntâi îl izbii pe arap peste gât, şi gândii că-şi lepădase sufletul.
În clipita aceea, Şeherezada văzu zorii mijind şi se opri sfioasă. Iar când lumina zilei străluci, sultanul Şahriar intră în sala de judeţe, şi divanul fu înţesat de lume până la sfârşitul zilei. Pe urmă sultanul se întoarse în saraiul lui, iar Doniazada îi zise surorii sale:
— Urmează, mă rog ţie, povestea!
Ea răspunse:
— Din toată inima şi ca o cinstire datorată!
Aşadar, când fu cea de a opta noapte, Şeherezada urmă:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că tânărul cel vrăjit i-a spus sultanului:
Izbindu-l pe arap, spre a-i reteza capul, i-am retezat într-adevăr beregata – pielea şi carnea – şi am socotit că l-am ucis, întrucât a horcăit o horcăitură lungă şi cumplită. Fiica moşului meu, care dormea adânc, se trezi după plecarea mea, luă spada pe care o puse la loc în teacă, se întoarse acasă la sarai şi se culcă în patul meu, până dimineaţa. A doua zi de dimineaţă, văzui fiica moşului meu că îşi taie pletele şi se îmbracă în haine de moarte. Pe urmă îmi spuse:
— O, fiu al moşului meu, să nu mă cerţi cumva pentru ceea ce fac, întrucât iacătă că am aflat că maică-mea a murit, taică-meu a fost ucis în războiul cel sfânt, unul dintre fraţii mei s-a prăpădit înţepat de un scorpion, şi fratele celălalt a fost îngropat de viu sub prăbuşirea unei clădiri. Aşa încât sunt îndreptăţită să plâng şi să mă chinuiesc.
La vorbele acestea, nu vrusei să arăt că aş şti ceva, şi îi zisei:
— Fă ce socoţi, căci nu te opresc de la nimic.
Iar ea rămase închisă în jalea, în lacrimile şi în dârdora ei de durere smintită, vreme de un an întreg, de la început până la celălalt început. Când se încheie anul, îmi zise:
— Vreau să zidesc pentru mine în saraiul tău un mormânt boltit, şi să mă închid acolo în singurătate şi în lacrimi, şi să-i dau numele de Casa Jelaniilor!
Eu îi răspunsei:
— Fă ce socoţi tu de trebuinţă!
Iar ea îşi clădi Casa Jelaniilor ei, încununată cu o boltă şi cuprinzând un mormânt ca o groapă. Pe urmă îl aduse şi îl puse acolo pe arap, care nu era mort, dar care ajunsese tare bolnav şi tare slăbit, şi care chiar că nu mai putea să-i fie de nici o slujbă fiicei moşului meu. Dar starea aceea nu îl împiedica să bea întruna la vin şi la buză. Iar din ziua rănirii lui, nu mai putea să vorbească, şi trăia aşa mai departe, întrucât sorocul lui nu venise. Iar ea, în fiecare zi intra la el sub boltă, în zori şi pe înserate, şi era cuprinsă lângă el de potoape de lacrimi şi de nebunie; şi îi da să bea băuturi şi mâncăruri terciuite. Şi nu conteni a face aşa, dimineaţa şi seara, tot răspasul celui de al doilea an. Iar eu o îngăduiam plin de răbdare toată vremea; şi într-o zi, intrând la ea pe neaşteptate, o găsii pornită pe plânsete şi izbindu-se peste obraji şi rostind cu glas jalnic stihurile acestea:
De când te-ai dus, iubite, m-am sihăstrit de lume, Şi doar singurătatea îmi sună în auz, Căci nu mai e în stare să strige un alt nume Inima mea, iubite, din clipa când te-ai dus.
De te vei mai întoarce, iubitule, vreodată La roaba care suflet şi trup ţi-a dăruit, O, fie-ţi milă, strânge-i cenuşa lepădată, Şi-n amintirea vieţii cu care te-a iubit, Dă-i liniştea deplină de care n-avu parte, Şi sapă-i tu mormântul, oriunde vei vroi, Numai să fie-alături de tine, ca şi-n moarte La pieptul tău să doarmă iubirea-ţi, pe vecii.
Şi glasul tău, ah, glasul, aminte să-şi aducă De numele cu care pe vremuri mă striga, Şi-asupra gropii negre să-şi cheme vechea slugă, Să-i vină la picioare precum venea cândva.
Ci, vai, atunci zadarnic vei întreba mormântul Sub care mă va roade al vieţilor călău.
Că va răzbate-afară doar sunetul, răsfrântul, Al oaselor uscate, scrâşnind de dorul tău.
Când îşi isprăvi jelania, îi spusei, cu sabia în mână:
— O, vânzătoareo, iacătă vorbele vicleniei care se leapădă de legăturile juruite şi calcă în picioare dragostea!
Şi, ridicând mâna, mă pregăteam s-o izbesc, când ea sări deodată şi, pricepând astfel că făptaşul betejirii arapului eram eu, se ridică dreaptă în picioare şi rosti nişte vorbe pe care nu le înţelesei deloc, şi zise:
— Prin puterea vrăjitoriei mele, Allah să te preschimbe jumătate în piatră şi jumătate în om!
Şi tot atunci, doamne, ajunsei precum mă vezi. Şi nu mai putui să mă clintesc, nici să fac vreo mişcare; astfel că nu sunt nici mort, nici viu. După ce mă aduse în starea aceasta, vrăji şi cele patru insule ale împărăţiei mele şi le preschimbă în munţii cu lacul de la mijloc; iar pe supuşii mei îi preschimbă în peşti. Da asta nu e tot! În fiecare zi, mă schingiuieşte şi mă biciuieşte cu o vână de piele şi îmi dă o sută de lovituri până la sânge. Şi apoi îmi pune de-a dreptul pe piele, pe sub haine, o cămaşă de păr aspru care îmi cuprinde toată partea de sus a trupului!
Şi tânărul, după spusele acestea, începu să plângă şi rosti aceste stihuri:
Dreptatea-ţi aşteptând-o, Doamne-al meu, Şi judecata-ţi.
— Îmi sugrum durerea Şi-ndur fără crâcnire orice greu, De vreme ce aşa îţi este vrerea.
Dar mă sfârşesc de chinuri, fără vină, Şi numai tu mi-eşti ţărmul alinat, O, Doamne, către care se închină Profetul nostru binecuvântat.
Atunci sultanul se întoarse spre tânăr şi îi spuse:
— Ai mai adăugat un păs la păsurile mele! Şi ia spune-mi, unde se află femeia aceea?
El răspunse:
— În mormântul în care zace arapul sub boltă. Se abate pe la mine în fiecare zi. Vine la mine, mă dezbracă de haine şi mă bate cu o sută de lovituri de bici, în vreme ce eu plâng şi ţip, şi nu pot să fac nici o mişcare, ca să mă apăr. Pe urmă, după ce mă pedepseşte astfel, se întoarce la şi dimineaţa, şi seara, vinuri şi băuturi fierte.
Sultanul zise:
— Pe Allah! O, necăjitule, se cade să-ţi dau un ajutor de pomenire şi să-ţi fac un bine care, atunci când n-oi mai fi, să se treacă în hrisoavele cronicilor!
Apoi sultanul urmă să stea la taifas cu el până la lăsarea serii. Pe urmă se ridică şi aşteptă să vină ceasul de noapte al vrăjitorilor. Atunci se dezbrăcă, îşi încinse paloşul şi porni spre locul unde se afla arapul. Văzu acolo lumânările aprinse şi fanarele atârnate; văzu şi căţuia cu tămâie, mirosnele şi alifiile. Pe urmă se duse drept la arap, îl izbi cu paloşul şi îl omorî. Apoi îl aburcă în spinare şi îl zvârli în afundul unui puţ, care se afla în sarăi. Pe urmă se întoarse şi se îmbrăcă în hainele arapului şi se preumblă oleacă pe sub boltă, vânturând în mână spadă, cât era ea de lungă.
Peste un ceas, veni şi vrăjitoarea, dezmăţata, la tânăr. De cum intră, îl dezbrăcă pe fiul moşului ei şi luă un bici şi începu să-l bată. El atunci strigă:
— Au! Au! Ajunge! Osânda mea e prea amarnică! Oh! Fie-ţi milă de mine!
Ea răspunse:
— Da ţie ţi-a fost milă de mine? Mi-ai cruţat tu iubitul? Nu! Ei na, îndură!
Apoi puse pe el cămaşa din păr de capră şi aşternu celelalte haine peste cămaşă. După care coborî la arap, să-i ducă pocalul cu vin şi olul cu ierburi fierte. Şi intră sub boltă, şi plânse, şi se jelui ţipând:
— Ufl Uf!
Şi zise:
— O, stăpâne al meu, grăieşte-mi! O, stăpâne al meu, vorbeşte cu mine!
Pe urmă rosti cu durere stihurile acestea:
Ah, va mai ţine, o, inima mea, Aceasta despărţire-atât de grea?
Iar dragostea cu care m-ai străpuns Nu-i oare chinuită-ndeajuns?
Ah, până când vei mai fugi de mine, Lăsându-mi numai jale şi suspine?
Dacă n-ai vrut decât să mă ucizi, Fii fericit, iubite: m-ai ucis!
Pe urmă izbucni în hohote de plâns şi iarăşi spuse:
— O, stăpâne, vorbeşte-mi, ca să te aud!
Atunci arapul (cel închipuit) îşi puse limba de-a crucişelea şi începu să îngâne după rostirea arapilor, şi grăi:
— Hoh! Hoh! Nu este tărie şi putere decât întru ajutorul lui Allah!
Când auzi vorbele (după atâta amar de vreme de când arapul nu mai vorbise), femeia scoase un ţipăt de bucurie şi leşină; ci îşi veni în fire şi spuse:
— Oh! Iacătă că stăpânul meu s-a vindecat!
Atunci sultanul îşi prefăcu glasul şi-l făcu tare slab şi zise:
— O, stricato! Nu eşti vrednică să-ţi grăiesc!
Ea zise:
— Pentru ce oare?
El răspunse:
— Pentru că în fiece zi nu faci altceva decât să-l pedepseşti pe soţul tău, iar el să ţipe şi să strige după ajutor, de mi se duce somnul pe toată noaptea până dimineaţa. Iar soţul tău nu conteneşte să ţi se roage şi să-ţi ceară îndurare, încât glasul lui îmi alungă somnul. Fără chinurile astea, de multă vreme mi s-ar fi întors puterile. Şi chiar aceasta-i pricina care mă opreşte a-ţi răspunde.
Ea spuse:
— Atunci, dacă îmi porunceşti aşa, am să-l slobozesc din starea în care se află!
Iar sultanul zise:
— Da! Slobozeşte-l şi întoarce-ne liniştea!
Ea spuse:
— Ascult şi mă supun!
Pe urmă se ridică şi ieşi de sub boltă. Intră în altar, luă un găvan de aramă plin cu apă şi rosti deasupra lui nişte vorbe vrăjitoreşti. Şi apa începu să fiarbă ca apă fiartă într-un ceaun. Atunci îl stropi cu apă pe tânăr şi rosti:
— Prin puterea vorbelor rostite, te dezleg să ieşi din înfăţişarea aceasta spre a lua iarăşi înfăţişarea ta cea dintâi!
Şi tânărul se scutură şi se sculă în sus pe picioarele lui, şi se bucură de slobozirea sa, şi strigă:
— Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât Allah, iar Mohamed este profetul lui Allah! Binecuvântarea şi pacea lui Allah fie asupra-i!
Pe urmă ea spuse:
— Du-te şi să nu mai dai pe-aici, că altminteri te voi omorî!
Şi-l scuipă în ochi. Atunci el plecă de dinaintea ei. Iar ea se întoarse la boltă şi coborî în ea şi spuse:
— O, stăpâne al meu, ridică-te să te văd!
Iar el, tare slab, spuse:
— Oh! N-ai făcut încă nimic! Nu mi-ai dat îndărăt decât numai o parte din tihnă, da n-ai curmat pricină de căpetenie a tulburării mele!
Iar ea zise:
— O, inima mea, care-i pricină de căpetenie?
El spuse:
— Peştii din lac, cei care nu sunt decât locuitorii cetăţii de odinioară şi ai celor patru insule de mai înainte, şi care nu mai contenesc să-şi salte capul din apă şi să-şi arunce blestemele împotriva mea şi a ta, şi-acesta-i temeiul care nu mă lasă să-mi capăt puterile. Iţi rămâne, aşadar, să-i dezlegi. Şi-atunci vei putea să vii şi să mă iei de mână şi să mă ajuţi să mă scol, întrucât e neîndoielnic că are să mi se întoarcă sănătatea!
Când auzi vorbele sultanului, pe care femeia îl luă drept arapul său, îi spuse, bucuroasă:
— O, stăpâne al meu, vrerea ta o pun pe capul şi în ochiul meu! 47
Şi, rostind: „În numele lui Allah!”, se ridică voioasă şi plecă în fugă şi, când ajunse la lac, luă un pic de apă şi…
În clipita aceea, Şeherezada văzu dimineaţa mijind şi, cuminte, se opri din povestit.
Când fu cea de a noua noapte ea urmă:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când vrăjitoriţa a luat un pic de apă din lac şi a rostit deasupra-i nişte vorbe tainice, peştii au început să se zbată şi să ridice capetele şi se preschimbară iarăşi în fii ai lui Adam, chiar în clipita aceea, iar vraja care îi ţinea pe locuitorii cetăţii se dezlegă. Iar cetatea se prefăcu într-o cetate înflorită, cu sukuri bine clădite, şi fiecare locuitor începu să-şi îndeplinească meseria lui. Iar munţii se prefăcură în insule, ca mai înainte. După care nevasta cea tânără se întoarse numaidecât la sultan, tot cu credinţa că sultanul este arapul, şi îi spuse:
— O, inima mea, dă-mi mâna ta mărinimoasă ca s-o sărut!
Şi sultanul răspunse cu glas mocnit:
— Vino lângă mine!
Ea se duse. Şi deodată el înşfacă paloşul cel straşnic şi îi străpunse pieptul atâta de năprasnic, încât vârful paloşului ieşi prin spinare; pe urmă o mai izbi o dată şi o despică în două jumătăţi. Când sfârşi, ieşi afară şi îl găsi pe tânărul cel vrăjit care îl aştepta în picioare. Atunci sultanul îl firitisi cu bucurie că scăpase; iar tânărul îi sărută mâna şi îi mulţumi din toată inima. Apoi sultanul îi zise:
— Vrei să rămâi în cetatea ta ori să vii cu mine în cetatea mea?
Şi tânărul îi spuse:
— O, doamne al vremilor, ştii tu câtă depărtare este de aici până la cetatea ta?
Şi sultanul zise:
— Două zile şi jumătate.
Atunci tânărul îi spuse:
— O, Măria Ta, dacă dormi, trezeşte-te! De aici, ca să ajungi la cetatea ta, vei bate un an întreg, cu voia lui Allah! Întrucât, dacă ai venit aici în două zile şi jumătate, a fost pentru că această cetate era vrăjită. Şi-apoi, o, Măria Ta, eu nu mă voi mai despărţi de tine nici atâta cât ai clipi din ochi!
Iar sultanul se bucură de vorbele lui şi zise:
— Mărire lui Allah, carele a binevoit să te scoată în calea mea! Căci de aci înainte eşti fiul meu, întrucât Allah până acuma nu mi-a hărăzit nici un copil!
Atunci se aruncară unul la pieptul celuilalt şi se bucurară până peste marginile bucuriei. Apoi purceseră la drum până la saraiul sultanului cel tânăr, care fusese vrăjit. Şi sultanul cel tânăr dădu de ştire mai-marilor din împărăţia sa că urma să plece într-un sfânt hagialâc la Mecca. Atunci i se făcură toate pregătirile de trebuinţă. Apoi el şi sultanul plecară, şi inima sultanului ardea după cetatea sa, întrucât lipsise din ea vreme de un an. Purceseră, aşadar, la drum, având cu ei cincizeci de mameluci48 încărcaţi cu peşcheşuri de dăruit. Şi nu conteniră din drumeţit vreme de un an întreg, până ce ajunseră în preajma cetăţii sultanului. Atunci vizirul ieşi cu oştenii în întâmpinarea sultanului, după ce îşi pierduse nădejdea că îl va mai vedea vreodată. Iar oştenii veniră şi sărutară pământul dinaintea sultanului, şi îi urară bun venit. Atunci sultanul intră în sarai şi şezu în scaunul său domnesc. Pe urmă îl chemă pe vizir şi îi împărtăşi toate câte i se întâmplaseră. După ce vizirul luă ştire despre povestea tânărului, îi aduseră firitisiri pentru slobozirea şi mântuirea lui.
Ast timp, sultanul milui o mulţime de inşi; pe urmă îi spuse vizirului:
— Fă să-mi vină degrabă pescarul care mi-a adus pe vremuri peştele.
Iar vizirul trimise să fie căutat pescarul care fusese pricina izbăvirii locuitorilor din cetate. Iar sultanul îl pofti să vină mai aproape de Măria Să şi îi dărui caftane falnice, şi îl întrebă dacă are copii; iar pescarul îi spuse că are un băiat şi două fete. Atunci sultanul se însură cu una dintre cele două fete, iar tânărul se însură cu cealaltă. Pe urmă sultanul îl opri pe tatăl lor lângă sine şi îl căftăni căpetenie peste toţi sameşii vistieriei. Apoi îl trimise pe vizir în cetatea tânărului, aşezată în Insulele Negre, îl căftăni sultan peste acele insule şi-i trimise cu el şi pe cei cincizeci de mameluci, care îl însoţiseră mai înainte pe el însuşi, şi trimise şi o mulţime de caftane falnice pentru toţi emirii. Atunci vizirul îi sărută mâinile amândouă şi ieşi să plece. Iar sultanul şi tânărul urmară să trăiască laolaltă. Cât despre pescar, ajuns cap peste toţi sameşii vistieriei, se îmbogăţi pe deplin şi ajunse omul cel mai bogat de pe vremea sa. Iar cele două fete ale lui ajunseră soţii de sultani. Şi în starea aceea se şi săvârşiră din viaţă!
Şi, urmă Şeherezada, să nu socotiţi că povestea aceasta ar fi mai minunată decât cea cu hamalul.