AnnaE
#0

Povestea Aminei, cea de a două dintre copile

 

 

La vorbele acestea ale califului, tânăra Amina păşi înainte şi grăi:

          O, emire al drept-credincioşilor, nu am să mai spun şi eu spusele surorii mele Zobeida despre părinţii noştri. Află, aşadar, că, după ce tatăl nostru a murit, eu şi cu sora mea cea mai mică dintre noi cinci, Fahima, ne-am dus să trăim singure cu mama noastră, în vreme ce sora mea Zobeida şi celelalte două s-au dus să trăiască împreună cu mama lor la ele acasă.

          La puţină vreme apoi, m-a măritat mama cu un bătrân bogat, omul cel mai bogat din cetate şi de pe vremurile lui. Şi-aşa, un an mai târziu, soţul meu cel bătrân a murit în tihnă lui Allah şi mi-a lăsat ca parte legiuită din moştenire, după pravila statorită de sunaua92 noastră, optzeci de mii de dinari de aur.

          Şi-aşa că nu zăbovii a-mi porunci zece rochii falnice, fiecare rochie la preţ de o mie de dinari. Şi nu mă lipseam de nimic.

          Într-o bună zi, cum şedeam lăfăindu-mă în tihnă, veni la mine o bătrână. Pe bătrâna aceea nu o mai văzusem niciodată înainte. Era îngreţoşătoare: chipu-i era hâd ca un dos bătrân; avea un nas stâlcit, nişte sprâncene chelbuite, nişte ochi de zamparagioaică stocită, nişte dinţi găunoşi, năsoiul năclăit şi gâtul câş. De altminteri era bine zugrăvită de poetul care spune:

          Cobea bătrâna! Tartorul Eblis, De-ar întâlni-o, până şi el, bietul, Fără să-i spună baba nici un pis, Numai tăcând, ar învăţa, procletul, Întregu-nşelăciunilor dichis!

          Ar învăţa la şcoala ei aleasă Cum poţi să treci o mie de catâri Prin pânza de păianjen cea mai deasă, De pare că le-ai face un hatâr, Şi nici un fir din pânză să nu iasă.

          Că-i meşteră baborniţa vicleană, Mai tare decât bietul Sarsailă;

          Şi să strecoare zerul prin sădilă, Şi să dea cep la orişicare vrană, C-a prihănit o rujă de copilă, Şi-a pârjolit o dalbă de codană, Şi-a marghiolit amarnic la tocilă O falnică hanâmă ca o stană, Şi-a-ntors-o la pojaruri de prăsilă Pe-o babă ugilită şi pârvanâ.

          Deci baborniţa aceea veni la mine şi mi se temeni şi îmi zise:

          — O, hanâmă plină de nuri şi de haruri! Am acasă o copilă orfană, iar noaptea aceasta este noaptea nunţii ei. Iar eu vin să te rog – şi Allah are să ştie a-ţi dărui răsplata şi simbria pentru bunătatea ta!

          — Să te îndupleci a ne cinsti, luând parte la nunta acestei sărmane copile atâta de amărâte şi de necăjite, care nu are aici pe nimenea şi care nu ştie alt sprijin decât al lui Allah cel Preaînaltul!

          La vorbele acestea, bătrâna începu să plângă şi să-mi sărute picioarele. Iar eu, care habar n-aveam de toată făţăria ei, mă miluii şi mă înduioşai de ea, şi îi spusei:

          — Ascult şi mă supun!

          Atunci ea îmi zise:

          — Acuma am să mă duc, cu îngăduinţa ta; iar tu, în vremea asta, găteşte-te şi îmbracă-te, întrucât eu, îndeseară, am să mă întorc să te iau.

          Pe urmă îmi sărută mâna şi plecă.

          Eu atunci mă sculai şi mă dusei la hammam şi mă înmiresmai; pe urmă alesei rochia cea mai frumoasă dintre cele zece rochii noi ale mele şi mă îmbrăcai cu ea; pe urmă îmi pusei gherdanul cel frumos de mărgăritare scumpe, şi brăţările, şi cerceii, şi toate odoarele mele; pe urmă îmi pusei izarul cel larg de mătase albastră şi de zarafir şi mă încinsei peste mijloc cu brâul meu de atlaz, şi îmi pusei iaşmăcuţul peste obraz, după ce îmi dealungii ochii cu kohl. Şi iacăt-o pe bătrână că se întoarce şi îmi spune:

          — O, stăpână a mea, casa s-a umplut de rudele mirelui, care sunt femeile cele mai de neam din cetate. Le-am înştiinţat despre venirea ta neabătută, şi ele au fost tare bucuroase, iar acuma te aşteaptă cu nerăbdare toate.

          Eu atunci luai cu mine câteva roabe de-ale mele, şi plecarăm toate şi merserăm până ce ajunserăm într-o uliţă largă şi bine stropită şi în care zburda o adiere proaspătă. Şi văzurăm o poartă mare de marmură, încununată cu o boltă sprijinită pe două sclipuri, şi toată numai din alabastră, şi falnică. Şi prin poarta aceea văzurăm înlăuntru un sarai atâta de înalt, cât se ridica până la nori. Atunci intrarăm şi, când ajunserăm la uşa saraiului, bătrâna bătu la uşă şi deschise. Păşirăm înlăuntru şi dădurăm mai întâi într-o sală lungă, aşternută cu chilimuri şi zarpale, iar din tavan spânzurau nişte fanare colorate şi luminate, iar de-a lungul erau puse făclii aprinse; şi mai erau, atârnate pe pereţi, lucruri de aur şi de argint, şi podoabe, şi arme din metaluri scumpe. Şi străbăturăm sala şi ajunserăm într-o încăpere largă, atâta de minunată că ar fi zadarnic a o zugrăvi.

          În mijlocul sălii, care era îmbrăcată numai în mătăsuri, se afla un crivat de alabastră, împodobit cu mărgăritare gingaşe şi cu pietre scumpe şi acoperit cu un polog de borangic. La vederea noastră, o fată ieşi dinlăuntrul patului, şi fata aceea era cum e lună. Şi îmi zise:

          — Marhaba! Ahlan! Ua sahlan! O, sora mea, ne aduci cea mai mare cinstire de pe lume! Anastina! 93 Şi ne eşti o dulce alinare, şi eşti fala noastră!

          Pe urmă, spre cinstirea mea, rosti aceste stihuri ale poetului:

          De-ar fi aflat că vine-n ospeţie Un oaspete atât de strălucit, Şi pietrele ce-i stau la temelie Acestei case s-ar fi veselit.

          Împărtăşindu-şi vestea între ele, Ţi-ar fi ieşit în cale trâmbiţaşi, Cu temeneli adânci şi cu bezele Să-ntâmpine luminătorii-ţi paşi.

          Şi-ar fi-nâlţatpe limba lor strigare: „Ahlan! Ua sahlan! În cinstea ta, Ce străluceşti în lumea muritoare Cum străluceşte sus pe cer o stea!”

          Pe urmă şezu jos şi îmi spuse:

          — O, sora mea! Trebuie să-ţi mărturisesc că am un frate care te-a văzut într-o zi la o nuntă. Este un tânăr tare bine făcut, şi mult mai frumos ca mine. Şi, din noaptea aceea, te-a îndrăgit cu o inimă pătimaşă şi tare aprinsă. Şi el anume i-a dat câţiva bani bătrânei, ca să vină la tine şi să te aducă aici prin tertipul de care s-a slujit. Şi a făcut aşa, ca să se întâlnească cu tine, în casa mea; căci fratele meu nu are alt dor decât să se însoare cu tine în chiar anul acesta binecuvântat de Allah şi de Trimisul său. Şi nu este nici o ocară a săvârşi lucrurile cele îngăduite de pravilă!

          Când auzii vorbele ei, şi dacă mă văzui ştiută şi preţuită în saraiul acela, îi spusei fetişcanei:

          — Ascult şi mă supun!

          Ea atunci se umplu de bucurie şi îşi plesni palmele una de alta. La semnul acela, o uşă se deschise; şi un tânăr frumos ca luna intră; după spusa poetului:

          La o atât de-naltă frumuseţe Ajunse frumuseţea lui, încât Cu-adevărat e vrednic să-l răsfeţe Pe cel din care a şi izvorât:

          E-un giuvaier spre slava celui care L-a şlefuit cu măiestrie mare!

          El izbuteşte să întruchipeze Desăvârşirea însăşi, rostul ei, Ţesut din haruri şi minuni alese Din care se durează sfânt temei!

          Încât să nu vă pară de mirare Că-l îndrăgeşte lumea muritoare!

          Şi-această-ntreagă-a lui desăvârşire Străfulgera privirile oricui., Şi se vădeşte până peste fire Din fiecare trăsătură-a lui.

          Încât vă jur cu-adâncă-ncredinţare:

          Nu-i altul mai frumos ca el sub soare!

          La vederea lui, inima-mi dădu brânci către el. Atunci el veni şi şezu jos lângă sora lui; şi numaidecât intră cadiul cu patru martori; dădură bineţe şi şezură; pe urmă cadiul scrise senetul de legare a mea cu acel tânăr, iar martorii îşi aşternură pecetea94 pe senet, şi plecară toţi.

          Atunci tânărul se apropie de mine şi îmi zise:

          — Fie ca noaptea noastră să fie o noapte binecuvântată!

          Pe urmă spuse:

          — O, stăpână a mea, tare aş vrea să-ţi cer o învoială!

          Eu îi spusei:

          — O, stăpâne al meu, grăieşte! Care-i învoiala?

          Atunci el se sculă, aduse Sfânta Carte95 şi îmi zise:

          — Să-mi juri pe Al-Coran că niciodată nu îl vei alege pe altul decât pe mine şi că niciodată nu te vei ispiti la altul!

          Iar eu îi făcui jurământ pentru învoiala aceasta. El atunci se bucură până peste poate şi îşi aruncă braţele în jurul gâtului meu, şi simţii dragostea lui cum mă pătrunde până în afunduri şi până în toiul inimii mele!

          Pe urmă roabele ne aşternură de masă, iar noi mâncarăm şi băurăm pe săturate. Pe urmă, venind noaptea, mă luă şi se întinse cu mine pe pat; şi ne petrecurăm toată noaptea sugrumându-ne în braţe unul pe altul, până dimineaţă.

          Trăirăm în starea această vreme de o lună, în bucurie şi huzur. La sfârşitul acelei luni, îi cerui soţului meu îngăduinţa de a mă duce la suk spre a cumpăra nişte ţesături. Îmi dete îngăduinţa. Atunci îmi pusei hainele şi o luai cu mine pe bătrâna care, de-atunci, rămăsese în casa noastră, şi coborâi la suk. Mă oprii la prăvălia unui tânăr negustor de mătăsuri, pe care baba mi-l tot lăudase pentru bunătatea mărfurilor lui şi pe care îl cunoştea de multă vreme, precum îmi spunea ea. Pe urmă adăugă:

          — Este un flăcău care, la moartea lui taică-său, a moştenit o grămadă de bani şi de avuţii!

          Pe urmă, întorcându-se către negustor, îi spuse:

          — Scoate la iveală ce ai mai bun şi mai scump între toate mărfurile, întrucât târguim pentru copila această frumoasă!

          Iar el zise:

          — Ascult şi mă supun!

          Pe urmă bătrâna, pe când tânărul negustor da zor să deştearnă vigurile, mi-l tot proslăvea şi îmi tot scotea ochii cu vredniciile lui; iar eu îi răspunsei:

          — Nu am ce face cu vredniciile lui şi cu laudele pe care le tot îndrugi! Întrucât rostul nostru este să târguim de la el cele de care avem nevoie, pe urmă să ne întoarcem acasă.

          După ce aleserăm marfa dorită, îi întinserăm negustorului banii cât preţuia. Dar el nu vroi să se atingă de ei, şi ne spuse:

          — Astăzi nu primesc de la voi nici un ban; este un dar pentru bucuria şi pentru cinstea ce-mi faceţi, venind în prăvălia mea!

          Eu atunci îi spusei bătrânei:

          — Dacă nu vrea să primească banii, dă-i marfa îndărăt!

          Atunci el strigă:

          — Pe Allah! Nu voi lua nimic de la voi! Este un dar de Ia mine. În schimb, îngăduie-mi, o, frumoasă copilă, un singur sărut, numai unul! Socot sărutul acesta ca de mult mai înalt preţ decât toate mărfurile din prăvălia mea.

          Iar bătrâna îi spuse râzând:

          — O, tinere frumos, chiar că eşti smintit, de socoţi sărutul ca pe un lucru atâta de nepreţuit!

          Pe urmă îmi zise:

          — O, fata mea, i-auzi ce spune tânărul negustor! Fii liniştită, nici un necaz nu ar avea cum să ţi se întâmple pentru un fleac de sărut pe care ţi l-ar lua, iar tu, în schimb, vei putea să alegi şi să iei ce-ţi place din mărfurile acestea scumpe!

          Eu atunci răspunsei:

          — Păi tu nu ştii că sunt legată cu jurământ?

          Dă ea mi-o întoarse:

          — Lasă-l să te sărute, da tu să nu vorbeşti nimic şi să nu faci nici o mişcare; într-acest chip nu vei avea să te învinuieşti de nimic. Şi, pe deasupra, vei lua îndărăt banii care sunt ai tăi, precum şi târguielile.

          Până la urmă, bătrâna tot stăruind aşa a-mi îmbrobodi fapta, ajunsei să mă învoiesc a băga capu-n sac şi a îngădui târgul. Drept care închisei ochii şi mă acoperii cu poala izarului, pentru ca trecătorii să nu vadă ispravă. Şi atunci tânărul îşi băgă capul sub iaşmacul meu, îşi apropie gura de obrazul meu şi mă sărută. Ci, tot atunci mă şi muşcă de obraz, cu o muşcătură atâta de cumplită, încât îmi rupse carnea! Iar eu leşinai de durere şi de spaimă.

          Când îmi venii în fire, mă aflam pe genunchii bătrânei, care se arăta a fi tare necăjită pentru mine. Cât despre prăvălie, apoi prăvălia era închisă şi tânărul negustor se făcuse nevăzut. Atunci bătrâna îmi zise:

          — Preamărit fie Allah că ne-a cruţat de o nenorocire şi mai rea!

          Pe urmă îmi spuse:

          — Acuma trebuie să ne întoarcem acasă. Da tu să te prefaci că eşti cam zaifă, iar eu am să-ţi aduc un leac pe care să-l pui pe muşcătură şi ai să te vindeci, pe dată.

          Atunci nu mai zăbovii să mă ridic şi, cuprinsă toată de gânduri şi de spaima urmărilor, pornii la drum până ce ajunsei acasă; iar spaima îmi sporea pe măsură ce mă apropiam. Când ajunsei acasă, intrai în odaia mea şi mă prefăcui bolnavă.

          Într-acestea, intră soţul meu şi, îngândurat tare, mă întrebă:

          — O, stăpâna mea, ce necaz ţi s-a întâmplat cât ai fost plecată?

          Eu îi răspunsei:

          — Nu, nimic. Sunt teafără.

          Atunci el se uită la mine cu luare-aminte şi îmi spuse:

          — Da ce este cu această rană de pe obrazul tău, chiar în locul cel mai dulce şi cel mai gingaş?

          Eu atunci îi spusei:

          — Când, cu îngăduinţa ta, am ieşit astăzi ca să cumpăr mătăsurile acelea, o cămilă, care era încărcată cu nişte trunchiuri de lemn, m-a înghesuit pe o uliţă prea îngustă şi mi-a rupt iaşmacul şi m-a lovit la obraz, precum vezi. Uf, uliţele astea strâmte din Bagdad!

          El atunci se umplu de mânie şi îmi spuse:

          — Chiar mâine am să mă duc la valiu şi am să pun plângere împotriva cămilarilor şi a tăietorilor de lemne, iar valiul să-i spânzure pe toţi până la unul!

          Atunci eu, plină de milă, îi spusei:

          — Pe Allah te juruiesc! Nu-ţi lua în spate păcatele altuia! Şi-apoi nu e decât din vina mea, întrucât am încălecat pe un măgar care s-a apucat să zvârle din picioare şi să zburde, iar eu am căzut de pe el, şi, din întâmplare, o bucată de lemn s-a nimerit acolo şi mi-a julit faţa şi mi-a rănit aşa obrazul!

          Atunci el strigă:

          — Mâine am să mă duc la Giafar Al-Barmaki şi am să-i povestesc istoria asta, iar el are să-i omoare pe toţi măgărarii din cetate!

          Eu atunci strigai:

          — Tu chiar vrei să omori toată lumea din pricina mea? Află, dar, că toate astea nu mi s-au întâmplat decât din voia lui Allah şi după Ursita pe care o diriguieşte el!

          La vorbele acestea, soţul meu nu mai putu să-şi stăpânească mânia şi strigă:

          — O, fătarnico! Destul cu minciuna! Ai să înduri osânda nelegiuirii tale!

          Şi mă potopi cu vorbele cele mai rele, şi izbi cu piciorul în pământ, şi, chemând, strigă cu glas tare; atunci uşa se deschise şi şapte arapi cumpliţi intrară şi mă aruncară în mijlocul curţii casei. Atunci, soţul meu îi porunci unuia dintre arapi să mă ţină de umeri şi să şadă pe mine; şi altui arap îi porunci să şadă pe genunchii mei şi să mă ţină de picioare. Apoi un al treilea arap veni cu o spadă în mână şi zise:

          — O, stăpâne al meu, am s-o izbesc cu spada şi am s-o despic în două!

          Iar alt arap adăugă:

          — Şi fiecare dintre noi are să taie un hartan din carnea ei şi are să-l arunce hrană peştilor din apa râului Dejla96! Întrucât aşa se cade să fie osânda oricărui ins care îşi încalcă jurământul şi legământul!

          Şi, spre a-şi întemeia spusele, rosti stihurile acestea:

          Dacă aş dovedi vreodată că şi un altul se răsfaţă Cu-aceea care îmi desfată şi inimă, şi gând, şi viaţă, S-ar răscula întregu-mi suflet gemând ca-ntr-un cutremur mare.

          S-ar smulge din iubirea oarbă., care-l târăşte la pierzare.

          Şi sufletului meu i-aş spune: „O, suflete al meu, mai bine Să mori, decât să-ţi duci amarul bătut de chin şi de ruşine!

          Căci nu e chip să guşti vreodată, vai, nici un strop de fericire, Când e să-mparţi cu-oricine altul ceea ce s-a numit iubire!”

          Atunci soţul meu îi spuse arapului care ţinea spadă

          — O, vrednice Saad, loveşte-o pe făţarnica asta!

          Şi Saad ridică spadă! Iar soţul meu îmi zise:

          — Tu, acuma, rosteşte-ţi cu glas tare mărturisirea de credinţă. Pe urmă adu-ţi aminte oleacă de toate lucrurile şi hainele şi bunurile care sunt ale tale, şi fă-ţi adiata: întrucât ţi s-a isprăvit viaţa! Atunci eu îi spusei:

          — O, slujitorule al lui Allah Preabunul! Dă-mi numai răgazul de a-mi face mărturisirea de credinţă şi adiata!

          Pe urmă îmi ridicai fruntea spre cer, mi-o coborâi spre mine şi începui să mă cercetez şi să cuget la starea ticăloasă şi păcătoasă în care mă aflam şi mă podidiră lacrimile, şi plânsei, şi rostii stihurile acestea:

          Şi mi-ai aprins în suflet jarul, dar tu rămâi mereu ca gheaţa;

          Mi-ai pus să stea de veghe ochii-mi de seara până dimineaţa;

          Şi tu îţi uiţi apoi de mine şi-ntorci în altă parte faţa.

          Iar eu în inima-mi şi-n ochii-mi te-am aşezat cum se cuvine, Încât cum oare să te uite sărmana inimă din mine, Sau ochii mei să înceteze de a mai plânge după tine?

          Şi mi-ai jurat statornicie de-a pururi şi neclătinată;

          Iar cana mi-ai înrobit în lanţuri întreaga inimă curată, Ţi-ai şi schimbat cu grabă gândul pe care mi-l jurai odată!

          Şi-acuma nici nu vrei să-i dărui măcar atât: un strop de milă, Acestei inimi pentru care doar ură mai păstrezi şi silă!

          În jalea care mă omoară, mânia-ţi neagră mă împilă!

          Aşadar te-ai născut pe lume doar să mă duci întru pierzare, Doar să-mi stârneşti nenorocirea şi cumpăna aceasta mare, Sfârşitul tinereţii mele, osândă fără de iertare? -

          Prieteni, pe Allah vă jurui! Ah, când va fi să nu mai fiu, Când în mormântul trist veţi pune întunecatul meu sicriu, Să-mi scriţi pe piatra veşniciei cuvinte cum nu se mai scriu, Aici e-o mare vinovată: Prea a iubit!” Şi trecătorul, Îndurerat, cel care ştie ce este dragostea şi dorul, Cu milă va privi mormântul atoatele-dezlegâtorul.

          Şi, sfârşind stihurile, plânsei iarăşi. Când auzi stihurile mele şi când îmi văzu lacrimile, soţul meu se mânie şi se îndârji şi mai rău, şi îmi spuse stihurile acestea:

          Dacă am părăsit-o pe cea care Inima mea cu patimă-o iubea, Nu am făcut-o nici din nepăsare Şi nici din neiubire pentru ea.

          A săvârşit însă-o greşeală mare, Şi-acea greşeală nu i-o pot ierta:

          A vrut şi-un alt părtaş la desfătare, La dragostea ce-mi prinse inima, Când inima mea sângeră şi moare, Şi minţile-mi se-aprind de-o ură grea, Şi-n mine nu-i nimic să fie-n stare Să ia părtaş lângă iubirea sa!

          Când sfârşi stihurile, eu începui să plâng iar, spre a-l înduioşa, şi îmi zisei în sinea mea: „Am să mă prefac supusă şi umilă. Şi am să-mi îndulcesc vorbele. Şi poate că aşa are să mă ierte de la moarte, măcar de mi-ar şi lua toate bogăţiile pe care le am!” Şi începui să mă rog de el şi îi spusei cu duioşie stihurile acestea:

          Dacă eşti drept, pe drept îţi jur: Prefiri Nedrepte gânduri, când m-arunci în scrum!

          Ştiu: cel întunecat de amăgiri Nu are cum să fie drept nicicum!

          Povară grea a unei mari iubiri Mi-ai pus-o-n spate, ca s-o port oricum, Când eu purtam pe umerii-mi subţiri De-abia cămaşa ca un văl de fum.

          Şi totuşi nu de moartea mea mă mir, Mă mir că la sfârşitu-acestui drum, În ceasul negru-al negrei despărţiri, Te mai doresc cu patimă şi-acum!

          Când isprăvii stihurile, plânsei iar. Atunci el mă măsură cu privirile şi mă îmbrânci cât colo, şi mă ocărî amarnic, şi rosti stihurile acestea:

          Nu dragostea mea o aveai în minte, Altă iubire ţi se năzărea!

          Te-ai lepădat de patima-mi fierbinte Şi-ai tremurat de dorul altcuiva.

          Acum şi eu mă rup de lângă tine, Cum ai fiăcut tu şi cum ai mânjit Iubirea mea! Să-nduri amaruri pline De ceea ce şi tu mi-ai dăruit!

          Şi pentru că la altul ai visat, Şi eu acum la alta voi visa.

          Vei dobândi ceea ce-ai căutat -

          Numai din vina ta, nu dintr-a mea!

          Şi, după ce încheie stihurile acestea, îl strigă pe arap şi îi zise:

          — Despic-o în două jumătăţi! De-acum ea nu mai înseamnă nimic pentru noi!

          Când arapul păşi spre mine, fusei încredinţată de moartea mea şi îmi pierdui nădejdea de viaţă, şi nu mă mai gândeam decât să-mi las soarta în seama lui Allah Preaînaltul. Şi, chiar în clipita aceea, o văzui pe bătrână că intră şi se aruncă la picioarele soţului meu şi începu să i le sărute, şi îi spuse:

          — O, copilul meu, te juruiesc, eu, doica ta, în numele îngrijirilor ce ţi-am dat, s-o ierţi pe copila aceasta, că n-a săvârşit o greşeală pentru care să i se cuvină atare osândă! Şi-apoi eşti tânăr, şi mi-e frică să nu care cumva blestemul ei să se întoarcă asupră-ţi!

          După care bătrâna începu să plângă, şi urmă a-l împresura cu multele-i rugăciuni, spre a-l îndupleca, până ce el spuse:

          — Bine, pentru tine îi dau iertarea! Da tot trebuie să-i las un semn, care să i se vadă pe trup toată viaţa ei!

          După vorbele acestea, dete porunci arapilor, care, numaidecât, mă şi despuiară de hainele de pe mine şi mă lăsară goală-goluţă. Atunci luă chiar el o nuia mlă dioasă de gutui, şi căşună pe mine, şi se porni să mă vergeluiască pe tot trupul, da mai cu seamă pe spinare, pe piept şi pe şolduri, şi-atâta de năprasnic, şi-atâta de tare şi cu atâta mânie, încât îmi pierdui de ştire, după ce îmi pierdusem orice nădejde de a mai scăpa cu zile de sub nişte lovituri ca acelea. Încetă atunci să mai dea în mine şi plecă, lăsându-mă lată la pământ şi poruncindu-le robilor să mă părăsească în starea aceea, până noaptea, pentru ca apoi, sub ocrotirea întunericului, să mă care la casa mea de mai înainte şi să mă lepede acolo ca pe un stârv. Iar robii aşa făcură, şi mă aruncară în casa mea de mai înainte, după porunca stăpânului lor.

          Îmi venii în simţiri, şezui multă vreme fără a putea să mă mişc din pricina vânătăilor; pe urmă mii doftoricii cu felurite leacuri şi, încet, încet, mă zviduii, dar semnele loviturilor şi ale rănilor rămaseră pe mâinile, pe picioarele şi pe pielea mea, de parcă aş fi fost bătută cu gârbacele şi cu bicele! Iar voi aţi văzut acele semne.

          Când, după patru luni de îngrijire, mă vindecai, vrusei să mă duc să arunc o privire spre saraiul în care îndurasem silnicia; dar saraiul era năruit pe de-a-ntregul, şi el şi uliţa pe care fusese, de la un capăt până la celălalt;

          În locul tuturor acelor minunăţii, nu mai erau decât nişte grămezi de gunoaie strânse din scursorile cetăţii Şi, în pofida tuturor căutărilor mele, nu izbutii să ajung, a dobândi vreo ştire despre soţul meu.

          Şi-atunci mă întorsei lângă sora mea cea mai miciă, Fahima, care era încă tot fată fecioară; şi amândouă ne duserăm s-o vedem pe sora noastră după tată, Zobeida, chiar aceea care ţi-a istorisit povestea ei cu cele două surori ale sale preschimbate în căţele. Şi, după temenelile şi urările îndătinate, îmi istorisi povestea ei, iar eu îi istorisii povestea mea. Şi-atunci sora mea Zobeida îmi spuse:

          — O, sora mea, nimeni pe lumea aceasta nu este ocolit de năpastele soartei! Ci, slavă lui Allah! Încă mai suntem amândouă în viaţă! Să rămânem, aşadar, de aci înainte laolaltă. Şi mai cu seamă niciodată să nu ni se mai pomenească vorba de căsătorie, şi să ne silim a ne rupe până şi de amintirea ei!

          Şi rămase cu noi şi sora noastră mai mică, Fahima. Şi ea-i cea care îndeplineşte în casa noastră slujba zaherlâcului, şi cea care coboară în suk să facă târguielile în fiecare zi şi să ne cumpere toate cele trebuitoare; eu am sarcina de a deschide uşa dinaintea celor ce bat şi de a-i primi pe oaspeţii noştri; pe când sora noastră cea mare, Zobeida, este cea care orânduieşte lucrurile casei.

          Şi nu încetarăm a trăi astfel, tare mulţumite fără bărbaţi, până în ziua când sora noastră Fahima ni-l aduse pe hamalul încărcat cu o grămadă de lucruri şi pe care noi îl poftirăm să se odihnească la noi o clipită. Şi-atunci intrară şi cei trei saalici, care ne istorisiră povestea lor; şi apoi şi voi ceştilalţi, în chip de trei negustori. Iar tu ştii ceea ce s-a petrecut şi cum am fost aduse între mâinile tale, o, emire al drept-credincioşilor!

          Şi-asta-i povestea mea!

          Atunci califul rămase până peste măsură de minunat, şi…

          Şi, în clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se iveşte dimineaţa şi, cuminte, îşi curmă povestitul.

          Dar când fu cea de a optsprezecea noapte, Şeherezada urmă cu vorbele acestea:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că la povestirea celor două copile, Zobeida şi Amina, care erau acolo cu sora lor cea mică, Fahima, şi cu cele două căţele negre, şi cu cei trei saalici, califul Harun Al-Raşid rămase până peste măsură de minunat, şi porunci ca acele două istorisiri, precum şi cele ale celor trei saalici, să fie scrise de către calemgiii de la calemuri cu scriere cât mai frumoasă şi mai bine îngrijită, şi apoi scrierile acelea să fie rânduite în dulapurile sale.

          Apoi îi spuse copilandrei Zobeida:

          — O, hanâmă plină de slavă, nu mai ai nici o ştire de la efrita care le-a vrăjit pe cele două surori ale tale, dându-le chipul celor două căţele de aici?

          Iar Zobeida răspunse:

          — Emire al drept-credincioşilor, aş putea să dau de ea, întrucât mi-a dăruit o şuviţă din părul ei şi mi-a spus: „când vei avea nevoie de mine, să aprinzi unul dintre aceste fire de păr, şi eu am să mă ivesc pe dată, din orice loc, cât de departe s-ar putea să fiu, de-aş fi chiar şi dincolo de muntele Kaf!”

          Atunci califul îi zise:

          — O! Dă-mi firele acelea de păr!

          Şi Zobeida îi înmână şuviţa; iar califul luă un fir de păr şi îi dete foc. Şi nici nu apucă să se simtă bine mirosul de păr ars, că se şi dezlănţui o zdruncinătură în toi saraiul şi o scuturătură năprasnică; şi deodată ginna se şi ivi, în chip de copilă bogat înveşmântată. Întrucât era musulmană, nu pregetă a-i spune califului:

          — Pacea să fie cu tine, o, clironom al lui Allah!

          Şi califul îi răspunse:

          — Şi asupră-ţi coboare pacea, milă şi îndurările lui Allah!

          Atunci ea îi spuse:

          — Află, o, emire al drept-credincioşilor, că această copilă, care m-a făcut să mă ivesc la dorinţa ta, mi-a făcut un mare bine şi a semănat în mine seminţe care au încolţit! Încât, orice aş face pentru ea, tot nu aş putea vreodată să-i răsplătesc îndeajuns binele ce mi l-a făcut. Cât despre surorile ei, le-am preschimbat în căţele; şi dacă nu le-am dat morţii, n-am făcut-o decât ca să nu-i pricinuiesc surorii lor o prea mare mâhnire. Acuma, dacă tu, o, emire al drept-credincioşilor, le vrei izbăvirea, am să le izbăvesc, din preţuire faţă de tine şi faţă de sora lor! Şi, de altminteri, nu uit nicidecum că sunt musulmană!

          Atunci califul îi spuse:

          — Hotărât! Doresc să le izbăveşti! După aceea avem să cercetăm necazul tinerei femei, cea cu trupul învineţit de lovituri; şi, dacă chiar ni se va adeveri povestea ei, o voi lua sub ocrotirea mea şi am s-o răzbun asupra aceluia care a osândit-o atâta de nedrept!

          Atunci efrita spuse:

          — Emire al drept-credincioşilor, eu, într-o clipită, am să ţi-l arăt pe acela care a schingiuit-o aşa pe tânăra Amina, şi care a oropsit-o şi i-a luat toate bunurile! Întrucât să ştii limpede că acela îţi este cel mai apropiat dintre oameni!

          Pe urmă efrita luă o ceaşcă de apă şi rosti asupra ei nişte descântece; pe urmă stropi cu apă cele două căţele şi le zise:

          — Intorceţi-vă pe dată la chipul vostru cel omenesc de mai înainte!

          Şi în chiar clipita aceea, cele două căţele se preschimbară în două fetişcane frumoase, ce făceau cinste celor ce le-au zămislit!

          Pe urmă ginna se întoarse spre calif şi îi zise:

          — Făptuitorul acelei negre silnicii asupra tinerei Amina este chiar fiul tău El-Amin97. Şi îi istorisi povestea, pe care califul putu astfel s-o măsoare şi prin gura unei alte făpturi, nu numai omenească, ci o ginnă!

          Atunci califul rămase tare uluit, da trase încheierea:

          — Mărire lui Allah, pentru slobozirea acestor două căţele prin mijlocirea mea!

          Pe urmă porunci să vină fiul său El-Amin dinaintea sa şi îi ceru lămuriri; iar El-Amin îi răspunse, povestindu-i adevărul. Atunci califul porunci să se adune cadiii şi martorii, în chiar sala în care se aflau cei trei saalici şi cele trei fetişcane şi cele două surori ale lor care fuseseră vrăjite.

          Şi atunci, cu cadiii şi cu martorii de faţă, îl însură iar pe fiul său El-Amin cu tânăra Amina; apoi o mărită pe tânăra Zobeida cu cel dintâi saaluk, fiu de sultan; le mărită apoi pe celelalte două tinere femei cu ceilalţi doi saalici, fii de sultani; iar pentru el însuşi porunci să se întocmească senetul său de căsătorie cu cea mai mică dintre cele cinci surori, fecioara Fahima, târguitoarea cea gingaşă şi dulce!

          Şi porunci să se ridice câte un sarai pentru fiecare pereche şi le dărui tuturor bogăţii mari, ca să poată trăi mulţumiţi. Iar el însuşi, de cum se lăsă noaptea, zori a se duce să se culce în braţele tinerei Fahima, cu care îşi petrecu tare desfătat noaptea aceea!

          Şi, adăugă Şeherezada vorbindu-i sultanului Şahriar, nu carecumva să crezi, o, norocitule sultan, că povestea aceasta ar fi mai de mirare decât cea care va să urmeze!