continuarea povestii....
Iar ea se sculă pe dată şi fugi să aprindă nu doar una, ci toate lumânările din cele optzeci de sfeşnice din sală, şi se întoarse îndărăt să-şi ia locul. Atunci Ali-Nur îi spuse şeicului Ibrahim:
— O, şeicule, tare îmi place să stau cu tine! Da nu vrei să-mi îngăduieşti a aprinde unul din fanarele celea?
Iar şeicul Ibrahim îi răspunse:
— Fie! scoală-te şi aprinde un fanar, da numai unul! Şi să nu care cumva să cugeţi a mă înşela!
Şi Ali-Nur se sculă şi se duse să aprindă nu doar unul, ci toate cele optzeci de fanare şi toate cele optzeci de candelabre din sală, fără ca şeicul Ibrahim să ia aminte la ele cât de cât. Atunci sala toată, saraiul tot şi grădina toată se umplură de lumină. Iar şeicul Ibrahim grăi:
— Chiar că voi doi sunteţi şi mai terfichi decât mine!
Şi, cum se îmbătase cu desăvârşire, se ridică şi se duse, bănănăindu-se într-o parte şi în alta, să deschidă toate ferestrele, toate cele optzeci de ferestre de la sala de oaspeţe, şi se întoarse să şadă jos şi să bea mai departe cu cei doi tineri, şi să facă laolaltă cu ei să răsune sala de râsete şi de cântece.
Caci soarta care este în mâinile a lui Allah cel Atoateştiutorul, cel carele pe toate le aude, izvoditorul tuturor pricinelor şi urmărilor, vroi ca emirul drept-credincioşilor, califul Harun-al-Raşid, taman la ceasul acela, să se afle stând la reveneală sub limpezimea lunii, la una din ferestrele saraiului său, care se ridica pe malul de dincolo al Tigrului. Şi, când se uită din întâmplare spre partea aceea, văzu toată luminăţia ce se răsfrângea şi strălucea în văzduh şi în ape. Şi nu ştiu ce să creadă, şi-aşa că porunci să fie chemat vizirul cel mare, Giafar Al-Barmaki. Şi, când Giafar se înfăţişă între mâinile sale, califul îi strigă:
— A, câine de vizir! eşti slujitorul meu şi nu îmi dai de ştire despre cele ce se petrec în Bagdad, cetatea mea?
Şi Giafar îi răspunse:
— Nu pricep ce vrei să spui cu vorbele astea!
Şi califul răcni la el:
— Hotărât! dacă la ceasul acesta ar fi luat Bagdadul cu năvala de către vrăjmaş, tot nu s-ar săvârşi nelegiuire mai mare ca asta! O, blestematule, tu nu vezi că Saraiul Minunilor este luminat cu totul? Şi habar n-ai cine este insul cel atâta de cutezător sau atâta de puternic, încât să poată lumina astfel toată sala cea mare, să aprindă toate candelabrele şi toate fanarele, şi să deschidă toate ferestrele! Vai de tine! Aşadar cununa de calif nu mai este a mea, de vreme ce se poate făptui asemenea lucru fără ca eu să am ştire?
Şi Giafar, tremurând tot, răspunse:
— Da cine ţi-a spus că Saraiul Minunilor e cu ferestrele deschise şi cu candelabrele şi făcliile aprinse?
Şi califul spuse:
— Vino încoace şi priveşte!
Şi Giafar se duse după calif şi se uită spre grădini, şi văzu toată luminăţia aceea, care făcea saraiul să pară ca un pojar, mai strălucitor decât lumina lunii. Atunci Giafar înţelese că trebuie să fie vreo nechibzuinţă de-a şeicului Ibrahim; şi, cum era din fire bun şi plin de milă, gândi pe dată să născocească ceva spre a-l apăra pe şeicul Ibrahim, paznicul cel bătrân al grădinii şi al saraiului, care pesemne că nu săvârşise lucrul acela decât spre a încerca să scoată vreun folos. Aşa că îi spuse califului:
— Emire al drept-credincioşilor! şeicul Ibrahim a fost pe la mine săptămâna trecută şi mi-a spus: „O, stăpâne al meu Giafar, dorinţa mea cea mai arzătoare este de a sărbători datina tăierii împrejur a fiilor mei sub ocrotinţa ta şi pe vremea cât trăieşti tu, şi a vieţii emirului drept-credincioşilor!” Eu i-am răspuns: „Şi ce doreşti de la mine, şeicule?” El mi-a spus: „Doresc numai, prin mijlocirea ta, să dobândesc îngăduinţa din partea califului de a sărbători datinele tăierii împrejur ale fiilor mei în sala cea mare din Saraiul Minunilor.” Iar eu i-am răspuns: „O, şeicule! poţi să pregăteşti de pe-acum toate cele de trebuinţă pentru prăznuirea aceea. Iar eu, de-o vrea Allah! am să fiu primit de calif şi am să-i înfăţişez dorinţa ta.” Atunci şeicul Ibrahim a plecat. Iar eu, o, emire al drept-credincioşilor, am uitat cu totul să-ţi dau de ştire despre lucrul cu pricina!
Atunci califul răspunse:
— O, Giafar, în loc de o greşeală, te-ai făcut vinovat de două greşeli vrednice de pedeapsă. Şi se cade să te pedepsesc pe două temeiuri. Temeiul dintâi este că nu mi-ai dat de ştire despre cel dintâi temei al pricinii. Cel de al doilea temei este că nu i-ai îndeplinit bietului şeic Ibrahim dorinţa pe care pesemne că o râvnea fierbinte. De fapt, dacă şeicul Ibrahim a venit să ţi se roage, a făcut-o numai spre a te face să pricepi că avea nevoie şi el, săracul, de ceva bani, ca să-şi acopere cheltuielile. Or, pe de o parte tu nu i-ai dat nimic şi, pe de altă parte, nu mi-ai dat nici mie de ştire, ca să pot să-i dau eu însumi ceva!
Şi Giafar răspunse:
— O, emire al drept-credincioşilor, am uitat!
Atunci califul îi răspunse:
— Fie! te iert de data asta! Da acuma, pe volniciile moşilor şi strămoşilor mei! suntem datori, din chiar clipita aceasta, să mergem să ne încheiem noaptea la şeicul Ibrahim; întrucât este om de treabă, vrednic, preţuit de toţi şeicii de frunte ai Bagdadului, care vin adesea pe la el să-l vadă; îl ştiu săritor faţă de cei săraci şi plin de milă pentru toţi nevoiaşii; şi sunt încredinţat că la ceasul acesta trebuie să se afle la el toată lumea aceea pe care o adăposteşte şi o ospătează în numele lui Allah! încât, mergând acolo, poate că vreunul dintre săracii aceia va înălţa şi pentru noi vreo rugă, ce ne va fi de folos atât pe lumea asta, cât şi pe cealaltă; şi poate că drumul nostru va fi de vreun folos şi pentru bunul şeic Ibrahim care, la vederea mea, va fi bucuros până peste fire, şi el, şi toţi prietenii lui!
Dar Giafar răspunse:
— O, emire al drept-credincioşilor, iată că cea mai mare parte din noapte s-a scurs; şi toţi musafirii şeicului Ibrahim la ceasul acesta trebuie să fie pe picior de plecare!
Dar califul zise:
— Suntem datori numaidecât să ne ducem în mijlocul lor!
Iar Giafar fu dator să tacă; da rămase tare încurcat şi nu mai ştia ce să facă.
Ast timp, califul se ridică pe clipă pe dată în picioare. Giafar se ridică şi el dinaintea lui, şi amândoi, urmaţi de Massrur spătarul, porniră către Saraiul Minunilor, dar numai după ce avură grijă să se travestească tustrei în negustori.
Ajunseră, după ce străbătură uliţele cetăţii, la Grădina Desfătărilor. Şi califul o luă înainte şi văzu că poarta cea mare era deschisă; şi rămase tare nedumerit şi îi spuse lui Giafar:
— Priveşte! iacătă că şeicul Ibrahim a lăsat poarta deschisă. Chiar că aşa ceva nu-i stă în obicei!
Intrară, aşadar, tustrei şi străbătură grădina şi ajunseră la sarai. Şi califul zise:
— O, Giafar! Mai întâi vreau să-i cercetez pe furiş şi fără zarvă pe toţi, înainte de a intra la ei, ca să văd cam ce oaspeţi are şeicul Ibrahim, spre a-mi da seama câţi şeici de frunte sunt aci şi câte peşcheşuri i-au adus şeicului Ibrahim şi cu câte daruri bogate l-au copleşit. Da acuma pesemne că sunt prinşi toţi cu datinele cele sfinte ale praznicului, şi fiecare în colţul lui, întrucât nu le aud glasurile şi nu-i simt să fie aci!
Pe urmă, după vorbele acestea, califul se uită împrejur şi văzu un nuc mare, tare înalt; şi zise:
— O, Giafar, am să mă caţăr în nucul acesta, că are ramurile aproape de ferestre; şi, de-acolo, aş putea să mă uit înăuntru. Ajută-mă, dar!
Şi califul se sui în nuc, şi se căţără din creangă în creangă până ce ajunse pe creanga care se afla chiar în dreptul uneia dintre ferestre. Şezu atunci jos pe creangă şi se uită pe fereastră.
Şi văzu un tinerel şi o tinerică, amândoi ca două lune – mărire fie-i adusă Aceluia carele i-a zămislit! – şi îl văzu pe şeicul Ibrahim, paznicul grădinii sale, cum sta jos între cei doi, cu pocalul în mână; şi îl auzi cum îi spunea copilei:
— O, domniţă a frumuseţilor, băutura nu îşi împlineşte toată dulceaţa ei decât dimpreună cu cântecul! încât, spre a te îmbia să ne farmeci cu glasul tău minunat, am să-ţi cânt ceea ce spune poetul! Ascultă:
Ya leili! Ya eini! 63
Să nu bei niciodată, cât vei fi, Fără un cântec al iubitei tale.
În mâini, ca două lune argintii, Ridică luminoasele pocale!
Ya leili! Ya eini!
Să nu bei fără cântec cât vei fii!
Eu am văzut că şi un cal, când bea, Bea mai cu drag, chiar calul, dacă ştii Să-i fluieri uşurel, spre-a-l îndemna!
Ya leili! Ya eini!
Văzându-l pe şeicul Ibrahim cum sta, şi auzind din gura lui cântecul acela mai degrabă glumeţ şi deloc potrivit cu vârsta lui de paznic bătrân al saraiului, califul simţi, de mânie, cum îl năpădeşte sudoarea între ochi; şi grăbi să coboare din pom, şi se uită la Giafar, şi îi zise:
— O, Giafar, în viaţa mea n-am avut sub ochi o privelişte atâta de lămuritoare ca aceea a preacinstiţilor şeici de geamie strânşi în sala aceasta, îndatoraţi a îndeplini cucernicele datini ale tăierii împrejur. Noaptea asta chiar că este o noapte plină de blagoslovenie! Aşa că suie-te şi tu în pom şi grăbeşte să te uiţi în sală, de teamă să nu pierzi un prilej de a te sfinţi din mila blagosloveniilor acestor vrednici şeici de geamie!
Când auzi vorbele emirului drept-credincioşilor, Giafar rămase încurcat, da nu şezu la şovăială şi grăbi a se căţăra în nuc şi ajunse în dreptul ferestrei şi se uită înăuntru. Şi văzu priveliştea zaiafetului celor trei beţivani: şeicul Ibrahim cu pocalul în mână şi dăinând din cap în vreme ce cânta, Ali-Nur şi Anis Al-Djalis care se uitau la el şi îl ascultau şi râdeau până peste poate.
La priveliştea aceea, Giafar nu mai avu nici o îndoială cu privire la pieirea sa. Se lăsă jos din pom şi se opri între mâinile emirului drept-credincioşilor. Şi califul îi zise:
— O, Giafar, binecuvântat fie Allah, carele ne-a făcut să fim dintre cei ce urmează cu credinţă datinile curăţiilor trupeşti, precum chiar în noaptea aceasta, şi carele ne abate de la calea cea rea a ispitelor şi a păcatului, şi a vederii desfrânaţilor!
Iar Giafar, atâta de mare îi era tulburarea, încât nu ştia ce să răspundă. Califul urmă, uitându-se la Giagar:
— Da altceva! tare aş vrea să ştiu cine a putut să-i îndrume aici pe cei doi tineri, care îmi par străini. Într-adevăr, o, Giafar, se cade să-ţi spun că niciodată ochii mei nu au mai văzut, ca frumuseţe, ca desăvârşire, ca subţirime a boiului, ca nuri de tot soiul, nimic ca la tânărul acela şi ca la tânăra aceea!
Atunci Giafar îşi ceru iertăciune de la calif, care i-o dărui; şi grăi:
— O, califule, într-adevăr, drept ai grăit! Sunt tare frumoşi!
Şi califul zise:
— O, Giafar, să ne suim îndărăt amândoi împreună în pom şi să-i cercetăm mai departe de pe creangă.
Şi amândoi se urcară iarăşi în nuc şi şezură pe creangă, în dreptul ferestrei, şi priviră.
Chiar în clipita aceasta, şeicul Ibrahim spunea:
— O, sultana mea, vinul podgoriilor m-a făcut să zvârl cât colo stearpa asprime a datinilor şi urâciunea lor. Da fericirea mea nu va fi deplină decât atunci când am să te aud cum ciupi strunele cele sunătoare.
Şi Anis Al-Djalis îi spuse:
— Păi, o, şeicule Ibrahim, pe Allah! cum să ciup strunele sunătoare, dacă nu am nici o lăută cu strune?
Când auzi vorbele spuse de Anis Al-Djalis, şeicul Ibrahim se ridică drept pe cele două picioare ale lui; iar califul şopti la urechea lui Giafar:
— Ce-o vrea să mai facă stricatul ăsta bătrân?
Şi Giafar răspunse:
— Habar n-am!
Ast timp, şeicul Ibrahim, care ieşise câteva clipite, se întoarse repede în sală, ţinând în mână o lăută cu care de obicei cânta cântăreţul său drag, Ishac, când califul da vreo petrecere la sarai ori numai ca să-l veselească.
Atunci califul spuse:
— Pe Allah! e prea mult! Caci tot vreau să aud cum cântă copila aceea minunată; da dacă va cânta prost, o, Giafar, am să pun să fiţi răstigniţi toţi până la unul; dar dacă va cânta cu măiestrie şi cu farmec, lor am să le dau iertare, la tustrei, dar pe tine, o, Giafar, tot am să pun să fii răstignit.
Atunci Giafar oftă:
— Allahumma! 64 dacă-i aşa, bine-ar fi să nu ştie să cânte!
Şi califul, nedumerit, întrebă:
— Da de ce vrei mai degrabă împrejurarea dintâi, decât pe cea de a doua?
Giafar răspunse:
— Pentru că, răstignit în tovărăşia lor, voi găsi cu cine să-mi petrec destul de hazliu ceasurile chinului meu! şi ne vom ţine tovărăşie unul altuia!
La vorbele acestea, califul zâmbi a râde în sineşi.
Ast timp, copila şi apucase lăuta cu o mână, iar cu cealaltă îi potrivea cu pricepere strunele. După câteva pestrefuri bine însăilate şi tare dulci, începu să facă strunele să sune, care tresăriră din tot sufletul lor, de să topească fierul, să trezească morţii şi să înmoaie până şi inima stâncii şi a oţelului. Pe urmă, deodată, însoţindu-se cu lăuta, cântă:
Ya leii! … Vrăjmaşul meu, dacă mă vede, Vede cu câtă patimă iubirea La dulcele ei şipot mă adapă;
Şi strigă-atunci, nemaiţinându-şi firea: „E tulbure izvorul ei de apă!”
Ya ein! … Iubitul meu, de-i dă crezare, N-are decât să plece hăt departe!
Ci n-are să mai uite niciodată Nici desfătări, de câte-i fac eu parte, Nici dragostea mea, ce i-o dărui toată!
Yaleil! …65
Anis Al-Djalis, după ce cântă, lăsă mai departe să răsune numai lăuta cea dulce cu strunele vii; iar califul îşi adună toate silinţele ca să nu strige vrăjit, drept răspuns, un „Ah!” ori un „Ya ein! …” de încântare. Şi spuse:
— Pe Allah! o, Giafar, în viaţa mea n-am auzit un glas atâta de minunat şi de răpitor ca glasul acestei tinere roabe!
Iar Giafar zâmbi şi răspunse:
— Nădăjduiesc că acuma mânia califului asupra slujitorului său s-a risipit!
El răspunse:
— De bună seamă, o, Giafar, s-a risipit!
Pe urmă califul şi Giafar coborâră din nuc, iar califul îi spuse lui Giafar:
— Acuma vreau să intru în sală, să şed jos între ei şi s-o aud pe roaba cea tânără cântând dinaintea mea.
El răspunse:
— O, emire al drept-credincioşilor, dacă te vei ivi între ei, au să fie tare stânjeniţi; iar cât despre şeicul Ibrahim, are să moară de spaimă, hotărât!
Atunci califul zise:
— Eşti dator, aşadar, o, Giafar, să-mi arăţi vreun tertip pentru a izbuti să aflu întocmai ce-i cu povestea asta, fară a le lăsa de bănuit ceva şi fără a ne da în vileag.
După care califul şi Giafar, chibzuind adânc cam cum să ticluiască vicleşugul, porniră încetişor spre havuzul cel mare plin cu apă din mijlocul grădinii. Havuzul acela era legat de Tigru şi foia de o mulţime uluitoare de peşti, care veneau să se aciuieze în el şi să-şi caute hrana ce li se aruncă. Încât califul băgase de seamă cândva că pescarii îşi dădeau întâlnire acolo; ba chiar, într-o zi, pe când şedea la una din ferestrele Saraiului Minunilor, îi văzuse şi îi auzise pe pescari, şi-i poruncise şeicului Ibrahim să nu le mai îngăduie pescarilor să intre în grădină şi să pescuiască în havuz; şi îl însărcinase să-l pedepsească aspru pe orice vinovat.
Or, în seara aceea, cum poartă grădinii fusese lăsată deschisă, un pescar intrase în grădină şi îşi zisese în sinea lui: „Iacătă un prilej pentru mine de a face un pescuit rodnic!” Pescarul acela se numea Karim şi era bine cunoscut printre pescarii de pe Tigru, îşi aruncase, aşadar, năvodul în havuz şi, aşteptând, se apucase să cânte stihurile acestea minunate:
O, călător pe apel te-avânţi spre depărtări Fără-a lua în seamă primejdii şi pierzare.
Când dar vei pune capăt atâtor zbuciumări, Când vei şti că norocul nu se găseşte-n zare Şi nu-l prinzi niciodată cu chin şi căutări?
Priveşte marea-n clocot, şi greu trudind pescarul!
Amarnic osteneşte în fiecare noapte, Când luna îşi aprinde pe ceruri felinarul În nopţile senine cu cerul ca de lapte, În nopţile cu stele care-i mănâncă-amarul!
Năvodul lui de sfoară, cu ochiuri împletite, Prin care hula suflă, osârdnic şi-l întinde, Şi ochii lui, sărmanii, în nopţile tihnite, De-atâta caznă neagră nu văd un sân fierbinte, Doar sânul ce-şi arată năvodu-i, pasămite!
Să nu faci ca pescarul, o, călător pe ape!
Priveşte-l în saraiu-i pe-acela care ştie Şi-al vieţii preţ şi preţul pământului să sape, Şi ştie nopţi şi zile să-ţi treacă-n bucurie -
De pe pământ belşugul să-l smulgă cât încape!
Cu inimă tihnită el ştie-n bogăţie Din roadă pământească, tihnit, să se îndoape!
Şi vezi-l cum se scoală la ceasul dimineţii, După o noapte-ntreagă de tihnă şi huzur.
Se scoală, şi-i zâmbeşte din toată zarea feţii Gazela copilandră cu ochi fără cusur, Şi care-i este bunul şi bucuria vieţii!
Aşa că slavă pururi stăpânului meu iară!
El unuia dă totul şi altuia îi ia.
Că unul pescuieşte trudind cu trudă-amară, Iar peştele-l mănâncă mereu altcineva.
Mărire ţie, Doamne, şi pururi cinste, dară!
După ce Karim pescarul isprăvi de cântat, califul se duse către el, se opri drept îndărătul lui, îl cunoscu şi îi zise deodată:
— O, Karim!
Şi Karim se întoarse, uluit, când îşi auzi numele. Şi, la lumina lunii, îl cunoscu pe calif. Şi rămase înmărmurit de spaimă. Pe urmă se mai întări oleacă şi zise:
— Pe Allah! o, emire al drept-credincioşilor, nu cumva să socoţi că am făcut-o ca să încalc poruncile; ci numai sărăcia şi gurile cele multe din casa mea m-au îndemnat, în seara aceasta, să fac aşa!
Şi califul zise:
— Bine! o, Karim, binevoiesc să nu-ţi iau seama. Da vrei să încerci a-ţi arunca năvodul în numele meu, spre a-mi vedea oleacă norocul?
Atunci pescarul fu cuprins de cea mai mare voioşie şi grăbi să-şi arunce năvodul în apă, rostind numele lui Allah, şi aşteptă răbduriu până ce năvodul atinse fundul apei. II trase atunci îndărăt şi găsi în el toate soiurile de peşti; şi într-un număr fără de socoată. Iar califul rămase mulţumit şi îi zise:
— Acuma, o, Karim, dezbracă-te de tot!
Şi Karim grăbi să se dezbrace. Îşi scoase hainele una câte una: cămaşa de deasupra, cea cu mânecile largi şi cârpită cu petice de toate culorile şi cu potloage de lână proastă, şi plină toată de ploşniţe din neamul ploşniţelor cu coadă, şi de purici atâta de mulţi cât să acopere toată faţa pământului; turbanul pe care nu şi-l mai desfăcuse de trei ani şi care era întocmit dintr-un cearceaf făcut dintr-o grămadă de zdrenţe găsite la întâmplare şi care colcăia de păduchi de-ai mări şi de păduchi de-ai mici, de-ai albi şi de-ai negri, şi de alţii asemenea. Pe urmă îşi puse jos cămaşa şi turbanul şi rămase aşa, gol de tot, dinaintea califului. Atunci califul începu şi el să se dezbrace. Îşi scoase mai întâi caftanul de deasupra, din mătase Iskandaram66, şi mantia de sub caftan, cea din mătase Baalbek67, pe urmă haina de catifea şi pieptarul, şi îi spuse pescarului:
— Karim, ia hainele acestea şi îmbracă-te cu ele!
Pe urmă califul luă cămaşa cu mâneci largi a pescarului şi turbanul şi se îmbrăcă cu ele; pe urmă îşi legă împrejurul bărbii plithamul68 lui Karim, şi spuse:
— Poţi acuma să te duci la treburile tale.
Şi pescarul începu să-i mulţumească şi să-i spună califului stihurile acestea:
Pe-o bogăţie fără margini M-ai pus acum stăpân, stăpâne, Cum fără margini va să fie De-a pururi mulţumirea mea;
Mi-ai dăruit potop de daruri Cât nu mai ştie să-fi îngâne Potopu-ndatorinţii multe, De care-mi râde inima!
Te-oi preamări, mărite doamne, Atât cât inima-mi va bate Şi cât îmi va fii dat în viaţă Să dăinuiesepe-acest pământ;
Iar când n-am să mai fiu pe lume, Şi-atuncea oasele-mi sfărmate Ţi-or mulţumi pe mai departe Din umbra negrului mormânt.
Şi de-abia apucă pescarul Karim să sfârşească de spus stihurile, că emirul drept-credincioşilor îşi şi simţi pielea toată năpădită de ploşniţele şi de păduchii care îşi găsiseră sălaş în zdrenţele nevoiaşului, şi toţi şi toate începură să-i foiască de zor de-a lungul trupului. Atunci, şi cu mâna dreaptă şi cu mâna stângă, începu să le adune cu grămada de pe la ceafă, de pe piept şi de peste tot, şi să le azvârle cât colo cu scârbă, smucindu-se anapoda şi năucit. Pe urmă îi spuse pescarului:
— Karim, nenorocitule! cum ai făcut de-ai strâns în mânecile şi în turbanul tău toate lighioanele astea afurisite!
Şi Karim răspunse:
— Doamne, nu avea nici o teamă, crede-mă! acuma simţi muşcăturile păduchilor; da dacă ai răbdare să faci ca mine, într-o săptămână de-aci n-ai să mai simţi nimica şi vei fi apoi la adăpost de pişcăturile lor; şi nu ai să le mai iei în seamă deloc!
Iar califul, în pofida scârbei, începu să râdă, şi zise:
— E prăpăd! cum am să pot să ţin cămăşoiul ăsta pe mine?
Pescarul zise:
— O, emire al drept-credincioşilor, aş cuteza să-ţi spun câteva vorbe, da mă încearcă o ruşine mare să le rostesc dinaintea slăvitului calif!
El îi răspunse:
— Ci spune, oricum, ce ai de spus!
Karim grăi:
— Mi-a trecut prin gând, o, cârmuitorule ai drept-credincioşilor, că vrei să înveţi meşteşugul pescuitului, ca să ai în mâinile tale o meserie cu care să-ţi poţi câştiga pâinea! Dacă-i aşa, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, hainele şi turbanul meu îţi vor fi de folos!
Atunci califul se puse pe un râs grozav, la vorbele pescarului, şi îi porunci să plece. Iar Karim plecă în rostul drumului său, şi califul grăbi a lua coşul din frunze de palmier în care se aflau peştii pescuiţi, acoperi frumos peştii cu nişte iarbă curată şi proaspătă, şi, cu povara aceea în spate, se duse îndărăt la Giafar şi la Massrur, care îl aşteptau ceva mai încolo. Când îl văzură, lui Giafar şi lui Massrur nici nu le trecu prin minte că n-ar fi Karim pescarul, iar Giafar se îngrijoră pentru pescar de mânia califului şi îi zise:
— O, Karim, ce cauţi aici? Fugi să-ţi mântui zilele, întrucât califul e prin grădină în noaptea asta!
Când auzi vorbele lui Giafar, califul fu cuprins de un râs atâta de straşnic, încât se răsturnă pe spate. Iar Giafar se minună:
— Pe Allah! este chiar domnul şi stăpânul nostru, emirul drept-credincioşilor!
Şi califul răspunse:
— Păi da, o, Giafar! iar tu eşti vizirul meu cel mare, şi cu tine am venit aici, iar tu iacătă că nici nu m-ai cunoscut! încât cum ai vrea ca şeicul Ibrahim să mă cunoască, el care este beat de-a binelea? Aşa că să nu te clinteşti de-aici, să mă aştepţi până mă întorc!
Şi Giafar răspunse:
— Ascult şi mă supun!
Atunci califul porni spre sarai şi bătu la uşă. Şi numaidecât, din sala cea mare, şeicul Ibrahim se ridică şi strigă:
— Cine este la uşă?
El răspunse:
— Eu sunt, o, şeicule Ibrahim!
El spuse:
— Şi cine eşti tu?
Califul răspunse:
— Eu, pescarul Karim! am aflat că ai oaspeţi în noaptea asta şi am venit să-ţi aduc nişte peşte minunat, proaspăt de tot şi care încă se mai zbate!
Or, şi lui Ali-Nur şi dulcei Anis Al-Djalis tare le mai plăcea peştele proaspăt şi încă viu, şi amândoi se bucurară cu o bucurie până peste poate, iar Anis Al-Djalis strigă:
— Deschide iute, o, şeicule Ibrahim, şi lasă-l să intre cu peştele pe care l-a adus!
Atunci şeicul Ibrahim se hotărî să deschidă uşa, şi califul, travestit în pescar, putu să intre în voie, şi, dintru început, făcu temenelile îndătinate. Dar şeicul Ibrahim îl opri cu un hohot de râs şi strigă:
— Binevenit să fie printre noi pungaşul, hoţul care îi fură pe tovarăşii lui! Cutează! hai şi ne arată peştele acela grozav pe care îl ai!
Şi pescarul dădu la o parte iarba cea fragedă şi le arătă peştele din coş; şi văzură că peştele era viu şi se mai zbătea încă. Atunci Anis Al-Djalis strigă.
— Pe Allah! o, stăpânii mei, ce peşte frumos! păcat că nu e prăjit!
Şeicul Ibrahim grăi:
— Pe Allah! drept ai grăit!
Şi se întoarse spre calif şi îi spuse:
— O, pescarule, ce păcat că nu ai venit cu peştele gata prăjit! Aşa că ia-l şi du-te de ni-l prăjeşte, şi adu-ni-l apoi!
Califul răspunse:
— Poruncile tale stau pe capul meu! mă duc să-l prăjesc şi vi-l aduc numaidecât!
Ei îi răspunseră:
— Aşa! dă fuga de-l prăjeşte şi adu-ni-l îndărăt!
Califul zori să iasă şi alergă la Giafar şi îi spuse:
— O, Giafar, îmi cere ca peştele să fie prăjit!
Giafar răspunse:
— O, emire al drept-credincioşilor, dă-mi-l mie şi am să-l prăjesc chiar eu.
Califul spuse:
— Pe mormântul părinţilor şi al strămoşilor mei! nimeni altul în afară de mine nu va prăji peştele acesta; şi chiar cu mâna mea!
Califul atunci se duse la coliba de trestie ce slujea de adăpost paznicului grădinii, şeicului Ibrahim; începu să scotocească peste tot şi găsi tot ce era de trebuinţă, şi tigăile, şi mirodiile, ba până şi sare, şi cimbrişor, şi foi de dafin, şi alte lucruri asemenea. Se duse la cuptor şi îşi zise în sineşi: „O, Harun, adu-ţi aminte că în pruncia ta grozav îţi mai plăcea să te duci să stai la bucătărie, cu muierile, şi să te apuci de bucătărit! Acuma-i prilejul să-ţi dovedeşti priceperea!” Luă atunci tigaia, o puse la foc, puse untul şi aşteptă. Când untul se încinse bine, luă peştele pe care îl curăţase frumos de solzi, îl spălase, îl ştersese, îl sărase şi îl pospăise uşor cu faină, şi îl puse în tigaie. După ce peştele se prăji bine pe o parte, îl întoarse pe partea cealaltă cu măiestrie mare; şi, când peştele fu chiar cum se cere, îl scoase din tigaie şi îl aşternu pe nişte foi verzi de banan. Pe urmă se duse în grădină să culeagă câteva lămâi, pe care le tăie şi le orândui frumos pe frunzele de banan, şi duse totul musafirilor, în sală, şi le aşeză între mâinile lor.
Atunci tânărul Ali-Nur şi tânăra Anis Al-Djalis şi şeicul Ibrahim îşi întinseră mâinile şi începură să mănânce; şi, după ce isprăviră, se spălară pe mâini, iar Ali-Nur spuse:
— Pe Allah! o, pescarule, ne-ai îndatorat până peste măsură în noaptea aceasta!
Pe urmă îşi băgă mâna în buzunar şi scoase trei dinari de aur din dinarii pe care îi dăduse cu mărinimie tânărul musaip al tatălui său, la Bassra, cumsecadele Sanjar; şi-i întinse pescarului şi-i zise:
— O, pescarule, mă iartă, rogu-mă ţie, că nu pot să-ţi dau mai mult, întrucât, pe Allah! de te-aş fi cunoscut înainte de păţaniile din urmă pe care le-am păţit, ţi-aş fi dat mult mai mult şi aş fi ridicat pentru totdeauna din inima ta amarul sărăciei. Aşa că ia dinarii aceştia, pe care starea mea de acum îmi îngăduie să ţi-i dau!
Şi îl sili pe calif să primească galbenii; şi califul îi luă, îi duse la buze şi pe urmă la frunte, ca spre a mulţumi lui Allah şi binefăcătorului său pentru darul acela, şi şi-i puse în buzunar.
Da ceea ce urmărea califul mai presus de orice era de a o asculta pe roaba cea tânără cântând dinaintea lui. Încât îi spuse lui Ali-Nur:
— O, tinere stăpâne al meu, milele şi dărnicia ta sunt asupra capului şi asupra rugilor mele! Da gândul cel mai arzător pe care aş vrea să-l văd împlinit, din mila bunătăţii tale cum nu s-a mai pomenit, este ca roaba aceasta să cânte oleacă din lăuta de colo, şi să cânte şi cu glasul ei, care trebuie să fie minunat, întrucât sunt împătimit după cântece, ca şi după zvoana de lăută, şi ele sunt tot ce îmi este mai drag pe lume!
Atunci Ali-Nur spuse:
— O, Anis Al-Djalis!
Ea răspunse:
— Doamne?
El spuse:
— Pe viaţa mea, dacă îţi este scumpă! cântă-ne ceva, spre a-i face hatârul pescarului acesta care doreşte fierbinte să te audă!
La vorbele domnului ei drag, Anis Al-Djalis, fără a pregeta, luă lăuta, scoase din ea câteva zvonuri spre a o încerca şi, ciupind deodată strunele, cântă un pestref care îi răpi pe ascultători; pe urmă cântă din gură stihurile acestea:
Tânăra mlădioasă şi subţire Cu vârful dulce-al degetelor ei Sună lăuta, mai presus de fire, Şi sufletu-mi cuprins că de-o vrăjire, Zbură pe cântul tinerei femei.
La glasul ei, loviţii de surzire Îşi căpătară-auzul, din temei;
Iar muţii cei fără de lecuire Strigară-atunci, cuprinşi de uluire: „Ah, e o vrajă, vrajă-i glasul ei!”
Pe urmă Anis Al-Djalis, după ce cântă aşa, stârni mai departe strunele lăutei, cu o iscusinţă atâta de minunată, încât le răpi minţile tuturor celor de faţă; pe urmă zâmbi şi iarăşi cântă stihurile acestea:
Cu dulcele-ţi picior de flăcăiandru Pământul nostru-abia de l-ai atins, Că-ntregpământu-a tresărit deodată Cuprins de desfătare şi aprins.
Iar de lumina ochilor tăi falnici Adânca beznă-a nopţii piere toată Departe undeva în necuprins.
Şi ca să te mai pot vedea o dată, O, tinere flăcăule, acuma Cu ape-nmiresmate umplu casa, Cu dulci răşini o scald, şi cu parfum De muşc ales, de trandafir ca rouă, Să-ţi cheme paşii inimii spre mine Şi să te-abaţi la casa mea, din drum.
Şi Anis Al-Djalis cântă cu un glas atâta de minunat, încât califul se învoioşi până peste poate şi bucuria îl împătimi aşa de tare, încât nu îşi mai putu înfrâna pojarul din suflet şi începu să geamă: „Ah! ah! ya Allah! ya Allah!”
Atunci Ali-Nur îi zise:
— O, pescarule, te-a vrăjit îndestul glasul roabei şi cântecul ei pe strunele dulci?
Şi califul răspunse:
— Da, pe Allah!
Atunci Ali-Nur, care de obicei dăruia fară de şovăire orice lucru ce plăcea oaspeţilor săi, îi spuse:
— O, pescarule, de vreme ce găseşti roaba pe placul tău, iată că ţi-o las şi ţi-o dau ca peşcheş, peşcheşul unei inimi darnice, care niciodată nu mai ia îndărăt ceea ce a dăruit o dată! Ia, aşadar, roaba! A ta este de-aci înainte!
Şi Ali-Nur se ridică pe clipă pe dată, îşi luă caftanul, pe care şi-l aruncă pe umeri şi, fară ca măcar să-şi ia rămas-bun de la Anis Al-Djalis, se pregăti să plece din sala de oaspeţi şi să-l lase pe califul travestit în pescar s-o ia în stăpânire pe Anis Al-Djalis. Atunci Anis Al-Djalis îi aruncă o privire plină de lacrimi şi îi zise:
— O, stăpâne al meu Ali-Nur! chiar mă părăseşti şi te lepezi de mine aşa, fară ca măcar să-mi spui cel mai de pe urmă rămas-bun? Fie-ţi milă, opreşte-te o clipă, numai atâta cât să-ţi spun două vorbe de bun-rămas. Ascultă, o, Ali-Nur!
Şi Anis Al-Djalis prociti tânguitor stihurile acestea:
Vrei să te rupi din mine şi să te duci departe, O, sânge-al meu de care nimic nu mă desparte Şi-n inima-mi rănită să laşi un gol de moarte?
Ah, milostive Doamne şi Făcător de bine, Adună laolaltă ceea ce-i rupt de sine Şi fie-ţi milă, Doamne, de sângele din mine! 69
După ce Anis Al-Djalis îşi isprăvi tânguirea, Ali-Nur se apropie un pic de ea şi îi spuse:
După-ale bun-rămasului soroace, La ceasul greu, ca într-o aiurare, Mă întrebă, mâhnită şi stângace, Cu lacrimile despărţirii-amare: „Ce te vei face-acum, ce te vei face Fără de mine şi departe tare?”
Eu îi răspund, şi-n vorbe mă sugrum: „Oh, mai degrabă-ntreabă-l pe cel care Rămâne lângă tine-acum!”
Când auzi stihurile acestea, califul fu cuprins de durerea că el este pricina despărţirii celor doi tineri şi, pe de altă parte, rămase tare nedumerit de uşurinţa cu care Ali-Nur îi făcuse peşcheş minunea aceea, şi îi zise:
— Spune-mi, o, tinere, şi să nu te sfieşti a-mi mărturisi, întrucât sunt tot atâta de bătrân ca şi părintele tău: ţi-e frică să nu fii zeberit şi osândit că ai furat-o poate cumva pe această tânără, ori mai degrabă te gândeşti să mi-o laşi, spre a-ţi plăti datoriile?
Atunci Ali-Nur îi spuse:
— Pe Allah, o, pescarule! ni s-a întâmplat, mie şi acestei roabe, o năpastă aşa de uluitoare şi nişte nenorociri aşa de nemaipomenite, încât, dacă ar fi scrise cu igliţa pe colţul dinlăuntru al ochiului, i-ar fi de învăţătură aceluia care le-ar citi cu cinstire!
Şi califul răspunse:
— Grăbeşte-te a ne istorisi povestea ta şi a ne-o înfăţişa amănunţit, că nu poţi să ştii dacă asta nu va fi pentru tine un temei de uşurare şi poate că şi de ajutor, întrucât alinarea şi ajutorul lui Allah stau pururea în preajma noastră!
Atunci Ali-Nur spuse:
— O, pescarule, în ce fel vrei să asculţi istorisirea mea, în stihuri ori în proză?
Şi califul răspunse:
— Proza este înfloritură pe mătase, iar stihurile sunt salbe de mărgăritare!
Atunci Ali-Nur spuse:
— Iacătă mai întâi gherdanul de mărgăritare!
Şi închise ochii pe jumătate, şi îşi plecă fruntea, şi cu glas murmurat ticlui stihurile acestea, atunci pe loc:
Prietene, eu am fugit în lume Din patul dulce al odihnei mele, Şi-n ţări străine-ajuns, fără de nume, Sătul sunt de amarurile grele, Cum pribegesc de ţara mea departe, Cu sufletul întunecat de moarte.
Mai află c-am avut un scump părinte, Şi care mă iubea cu mare drag;
La fel şi eu, cu inimă fierbinte, Mă străduiam mereu să-i fiu pe plac.
S-a dus, iubitul, de pe-acest pământ, În adăpostul negrului mormânt.
De-atunci încoace, valuri de mâhnire Şi vânturi de necazuri m-au tot ros, Cât nici nu ştiu cum de mai sunt în fire, Zdrobit de chin şi jale pân la os, Şi sfâşiat de vremile mişele, Cu inima făcută bucăţele.
Pe când trăia, multiubitoru-mi tată Îmi alesese dintre frumuseţi O frumuseţe dulce şi curată Cât nu poate-ncăpea în nici un preţ, Cu boiul ca un ram ce se mlădie Când boarea primăverilor adie.
Şi-o îndrăgii cât poate să-ndrăgească Un tânăr pătimaş îndrăgostit, Şi-ntreaga moştenire părintească Numai de dragul ei mi-am prăpădit.
Am îndrăgit-o, bunule pescar, Mai mult ca pe sirepii mei de jar.
Ci într-o zi, neavând altă cale, Rămas sărac de toate, şi flămând, Cu sufletul împovărat de jale, Pornii la târg cu dragă mea, s-o vând, Eu cel ce orice despărţire-o tem Şi-o socotesc pe lume un blestem.
Atunci, cu negustorii împrejur, Strigă telalul preţul de mezat;
Da iacătă că vine ca un fur Un ticălos bătrân şi desfrânat.
Aude preţul şi pe urmă vrea Pe mai nimic iubita să mi-o ia.
Când îl văzui pe scârbnicul moşneag Că vrea s-o ia astfel, şi-apoi să plece Cu tot ceea ce am pe lume drag, Mă năpădi o rea mânie rece, Luai de mână roaba să mă duc, Să fug cu ea din blestematul suk.
Ci pezevenghiul hulpav şi bătrân Se şi visa-mplinindu-şi desfrânarea, Se şi vedea pe roaba mea stăpân, Şi-l chinuia amarnic nerăbdarea -
Plin de pojarul iadului se-aruncă Să-mi ia din mână multiubita pruncă.
Ci eu atunci îi ard cu mâna dreaptă Un pumn năprasnic între ochi, şi-apoi Văzându-l că mai şade şi aşteaptă, Cu stânga-i ard un alt pumn înapoi.
Şi mă descarc de crâncena mânie Ce inima din mine o sfâşie.
Pe urmă, că nu cumva să fiu prins De slugile-i asupră-mi asmuţite, Spre casa mea pornesc la drum întins, Ca acolo acasây pasămite, Să fiu la adăpost de-orice năpastă Din partea celor ce-mi veneau în coastă.
Ci nu-mi fu dat să stau: că şi sultanul, Cel care e stăpân peste cetate Şi căruia i se jeli târtanul, Le dă poruncă străjilor lui toate În casa mea cu silă să pătrundă Şi să m-arunce-n temniţa afundă.
Ci iacătă că vine-atunci la mine În goana mare-un cămăraş domnesc, Cu care m-avusesem cândva bine Pe când sub adăpostul părintesc Crescusem amândoi delaolaltă În fericire şi iubire-naltă.
Şi cămăraşu-acela bun şi drag Îmi dă de veste ce necaz mă paşte, Să las degrabă părintescul prag Şi să mă duc unde nu mă cunoaşte Şi nu mă ştie nimenea – să fug De-ntunecatul obidirii jug.
Şi mi-am luat iubită-n mare grabă Şi sub aripa nopţii, amândoi, Dederăm pribegiei neagră gloabă A celor izgoniţi în lume goi, Şi căutându-i vieţii noastre văd Luarăm drumul lung către Bagdad.
Mai află că acuma, o, pescare, Eu nu mai am pe lume nici un bun, Decât iubita-mi roabă, şi pe care, La ceasul greu al greului surghiun, Ţi-o dăruiesc, pescarule, peşcheş -
Că unuia ales dintre aleşi.
Şi, o, pescare, ţine minte bine Că-ţi dăruiesc ceea ce am mai drag Şi că îţi dau şi inima din mine Cu ea odată, şi rămân sărac, Şi nu mai am nimica, o, pescare, Din câte bunuri am avut sub soare.
După ce Ali-Nur isprăvi de depănat şi cel din urmă dintre aceste mărgăritare, califul îi zise:
— O, stăpâne al meu, acuma, că am putut să mă minunez de şirul acesta de mărgăritare, vrei să-mi dai câteva amănunte în înflorituri pe mătase din povestea ta minunată?
Atunci Ali-Nur, care tot credea că vorbeşte cu pescarul Karim, îi dădu toate amănuntele despre povestea lui, de la început până la sfârşit.
Când pricepu bine toată şiretenia, califul îi spuse:
— Şi-acuma unde socoti să te duci, o, stăpâne al meu, Ali-Nur?
Şi Ali-Nur răspunse:
— O, pescarule, pământurile lui Allah sunt lărgi până la nemărginire!
Atunci califul îi zise:
— Ascultă-mă, o, copile! Eu nu sunt decât un pescar nevolnic, da am să-ţi scriu o scrisoare, pe care s-o dai în chiar mâinile sultanului de la Bassra, Mohammad ben-Soleiman El-Zeini. Iar el are s-o citească, şi tu numaidecât vei vedea urmările-i fericite pentru tine!
Caci în clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă, şi nu alungi mai mult şirul povestirii ei.
Iar când fu cea de a treizeci şi şasea noapte, Şeherezada spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când califul i-a spus lui Ali-Nur: „Am să-ţi scriu o scrisoare, pe care să i-o duci sultanului din Bassra, Mohammad ben-Soleiman El-Zeini. Iar el are s-o citească, şi tu vei vedea toate urmările-i fericite!”, Ali-Nur răspunse:
— Păi s-a mai văzut pe pământ un pescar care să le scrie sultanilor? E ceva ce nu s-a mai pomenit!
Şi califul îi răspunse:
— Drept grăieşti, o, stăpâne al meu, Ali-Nur! dar am să-ţi lămuresc pe dată temeiul care îmi îngăduieşte să fac aşa. Află că, pe când eram copil, am învăţat să citesc şi să scriu la aceeaşi şcoală şi chiar la acelaşi dascăl ca şi Mohammad El-Zeini. Ba chiar eram oleacă mai presus decât el şi aveam o scriere ceva mai frumoasă decât a lui, şi învăţam pe dinafară şi stihuri şi surale70 cu mult mai lesne decât el. Şi eram prieteni la cataramă. Dar mai târziu el a fost ocrotit de soartă şi a ajuns sultan, pe când Allah a făcut din mine un biet pescar. Caci, întrucât nu are o inimă ţapoşe dinaintea lui Allah, a păstrat prietenia cu mine; şi nu este lucru pe care să i-l cer, iar el să nu-l împlinească pe dată; ba chiar dacă în fiecare zi i-aş face şi o mie de cereri, el le-ar împlini pe toate, hotărât!
Când auzi asemenea vorbe, Ali-Nur zise:
— Scrie atunci ceea ce spui, ca să văd!
Atunci califul şezu jos, îşi îndoi un picior peste celălalt, luă un călimăr şi un calam şi o foaie de hârtie, aşternu hârtia pe palmă mâinii sale stângi şi ţinu calamul cu mâna dreaptă, şi scrise scrisoarea aceasta:
ÎN NUMELE LUI ALLAH MULTIERTĂTORUL MULTMILOSTIVUL.
Şi-apoi:
Scrisoarea aceasta este trimisă de mine, Harun Al-Raşid ben-Mahdi El-Abassi.
Către Domnia Sa Mohammad ben-Soleiman El-Zeini!
Îţi aduc aminte că mila mea te învăluieşte şi că numai la ea datorezi că ai fost căftănit zabet al meu într-o domnie dintre domniile mele!
Şi-acuma îţi dau ştire că aducătorul acestei scrisori, scrisă cu chiar mâna mea, este Ali-Nur, fiul lui Fadleddin ben-Hacan, care a fost vizirul tău şi care se odihneşte acuma întru mila Celui Preaînalt!
De îndată ce vei citi cuvintele mele, să te scoli din scaunul de domnie şi să-l aşezi în el pe Ali-Nur, care va fi sultan în locul tău! întrucât iată că eu însumi l-am uns cu volnicia cu care te-am uns pe tine mai înainte!
Fereşte-te, dară, a te abate de la împlinirea dorinţei mele! Şi asupră-ţi fie mântuirea!
Pe urmă califul împături scrisoarea şi o pecetlui şi, fară a-i arăta lui Ali-Nur ce cuprindea, i-o înmână. Iar Ali-Nur luă cartea, o duse la buze, pe urmă la frunte, şi-o puse în turban şi, pe clipă pe dată, plecă să se suie pe vreo corabie ce mergea la Bassra, în vreme ce îndurerata Anis Al-Djalis izbucnea în plânsete, părăsită în ungherul ei.
Iacătă, deocamdată, în ceea ce îl priveşte pe Ali-Nur. Caci, în ceea ce îl priveşte pe calif, iată!
După ce şeicul Ibrahim, care în toată vremea aceea nu grăise nimic, văzu totul, se întoarse spre calif, pe care îl lua tot drept Karim pescarul, şi zbieră la el:
— O, tu, cel mai nevolnic dintre pescari! ne-ai prăjit doi, trei peşti, care de-abia dacă preţuiesc vreo douăzeci de jumătăţi de bănuţi de aramă şi, nemulţumit de a te fi burduşit cu trei dinari de aur, vrei acuma s-o iei şi pe roaba această tânără! Ticălosule! să-mi dai numaidecât pe puţin jumătate din galbeni; iar cât despre roabă, avem s-o împărţim şi pe ea tot aşa, şi eu am să încep, iar tu numai după mine!
La vorbele acestea, califul se duse la una dintre ferestre, după ce îi aruncase o privire cruntă şeicului Ibrahim, şi îşi plesni palmele una de alta. Pe dată Giafar şi Massrur, care nu aşteptau decât asemenea chemare, se repeziră în sală; şi, la un semn al califului, Massrur sări la şeicul Ibrahim şi îl zeberi. Iar Giafar, care ţinea în mână un caftan falnic, pe care trimisese să-l aducă în toată graba una dintre slugile lui, se duse la calif, îl dezbrăcă de zdrenţele pescarului şi îi puse caftanul de mătase şi de zarafir.
La priveliştea aceea, şeicul Ibrahim, înmărmurit, îl cunoscu pe calif şi, de ruşine, începu să-şi mişte vârfurile degetelor; da tot mai şovăia să-şi creadă ochilor şi îşi zicea:
— Oare dorm sau sunt treaz?
Atunci califul, cu glasul lui obişnuit, îl întrebă:
— Ei bine, şeicule Ibrahim, ce este cu starea aceasta în care ai ajuns?
Şi şeicul Ibrahim, la vorbele califului, se trezi cu totul din beţie şi se prăbuşi la pământ cu faţa şi cu barba lui cea lungă, şi prociti aceste stihuri:
Iartă-mi greşeala, o, tu cel ce ai asupra tuturor precădere!
Stăpânul cată-a fi mărinimos faţă de robul ce supus i-o cere!
Am săvârşit, mărturisesc supus, ce mă împinse oarba nebunie!
Acum e rândul tău, dacă vei vrea, să-mi dai iertarea, cu mărinimie.
Atunci califul îi spuse şeicului Ibrahim:
— Te iert!
Pe urmă se întoarse către sfioasa Anis Al-Djalis şi îi spuse:
— O, Anis Al-Djalis, acuma, că ai văzut cine sunt, lasă-te dusă la sarăi!
Pe urmă ieşiră cu toţii din sala Saraiului Minunilor.
După ce Anis Al-Djalis ajunse la sarai, califul porunci să i se dea un iatac anume numai pentru ea, şi puse sub porunca ei nişte slujitoare şi nişte roabe. Pe urmă se duse la ea şi îi spuse:
— O, Anis Al-Djalis, până una alta eşti sub stăpânirea mea, întrucât pe de-o parte vreau să fii a mea, iar pe de alta mi-ai fost trecută mie, cu atâta dărnicie, de către Ali-Nur. Or afla că, la rându-mi, spre a răsplăti acest peşcheş, l-am trimis pe Ali-Nur ca sultan la Bassra. Şi, de-o vrea Allah, am să-i trimit pe curând un caftan falnic domnesc, şi am să te însărcinez să i-l duci chiar tu. Şi astfel vei fi sultană alături de el!
Pe urmă califul o luă pe Anis Al-Djalis în braţe şi îşi petrecură amândoi noaptea aceea. Şi iac-aşa cu ei doi!
Şi în ceea ce îl priveşte pe Ali-Nur, iacătă! Când ajunse, din mila lui Allah, în cetatea Bassrei, Ali-Nur ben-Hacan se duse drept la saraiul sultanului Mohammad El-Zeini, urcă la sarai şi scoase un strigăt mare. Şi sultanul auzi strigătul şi întrebă ce este cu acel strigăt şi porunci să fie adus insul dinaintea lui. Şi Ali-Nur se înfăţişă între mâinile sultanului, scoase din turban scrisoarea califului şi i-o înmână. Şi sultanul deschise scrisoarea şi cunoscu scrisul califului. Numaidecât se ridică drept pe cele două picioare ale sale, citi cu luare-aminte cuprinsul şi, după ce citi, duse de trei ori scrisoarea la buze şi la frunte şi grăi:
— Ascult şi mă supun lui Allah şi califului, emirul drept-credincioşilor!
Şi numaidecât porunci să vină cei patru cădii ai cetăţii şi emirii de frunte, spre a le împărtăşi hotărârea lui de a se supune îndată califului, lăsând scaunul de domnie. Dar, într-aceştia, intră vizirul cel mare, El-Mohin ben-Saui, vechiul vrăjmaş al lui Ali-Nur şi al tatălui său Fadleddin ben-Hacan. Atunci sultanul îi înmână scrisoarea de la emirul drept-credincioşilor şi îi spuse:
— Citeşte!
Vizirul Saui luă scrisoarea şi o citi, şi iarăşi o citi, şi rămase năuc până peste poate; dar deodată, şi cu o răsucitură dibace de mână, rupse partea de jos a scrisorii, unde se afla pecetea cea neagră a califului, o duse la gură, o mestecă, pe urmă o scuipă cât colo.
Atunci sultanul, cuprins de mânie, strigă:
— Nenorocire ţie! O, Saui, ce pârdalnic te-a îndemnat să săvârşeşti asemenea faptă?
Şi Saui răspunse:
— O, sultanule, află că mişelul ăsta nu l-a văzut nicicând pe calif, nici măcar pe vizirul său Giafar. E numai un ticălos şi o pramatie roasă de năravuri urâte! E un Şeitan plin de răutate şi de viclenie. Pesemne că a găsit din întâmplare vreo hârtie pe care se afla scrisul califului, şi a măsluit scriitura, şi a săvârşit un calp, şi a scris astfel ce-a vrut! încât cum de te gândeşti, o, sultane, să laşi scaunul de domnie, câtă vreme califul nu a trimis nici un sol cu nici un hatişerif scris cu scriitura lui cea sfântă? De altminteri, şi dacă chiar ţi l-ar fi trimis califul pe acest ins, ar fi poruncit să vină însoţit de vreun cămăraş sau de vreun vizir. Or, noi ştim că insul a venit aici singur!
Atunci sultanul răspunse:
— Şi ce să facem acuma, o, Saui?
Saui zise:
— O, sultanule, încredinţează-mi-l mie pe acest tânăr, şi am să mă pricep eu cumva să răzbat la adevăr. Am să-l trimit la Bagdad însoţit de un cămăraş, care să cerceteze cu temeinicie faptele. Dacă lucrul este adevărat, tânărul ne va aduce, de data aceasta, un senet adevărat, scris cu scriitura cea sfântă a califului. Dar dacă nu este adevărat, cămăraşul ni-l va aduce îndărăt pe tinerel, iar eu atunci voi cam şti să-i plătesc într-un chip de pomină, şi să-l fac să ispăşească şi ce a fost, şi ce este.
La vorbele vizirului Saui, sultanul chiar că ajunse până la urmă să-l socoată pe Ali-Nur un nelegiuit, şi nu mai vroi nici măcar să mai aştepte, aşa de cuprins fusese de o mânie cumplită. Şi strigă la străjile sale:
— Zeberiţi-l!
Şi străjile îl înhăţară pe Ali-Nur şi îl trântiră la pământ şi începură să-i care la gârbace, până ce leşină de tot. Pe urmă sultanul le porunci să-i pună lanţuri la picioare şi la mâini; pe urmă porunci să fie chemat mai-marele temnicerilor. Iar căpetenia temnicerilor nu zăbovi să vină şi să se înfăţişeze între mâinile sultanului.
Or, pe temnicerul acela îl chema Kutait. Când îl văzu, vizirul îi spuse:
— O, Kutait, din porunca stăpânului nostru sultanul, ia-l pe acest ins şi aruncă-l într-o hrubă dintre hrubele săpate în temniţă, şi să-l pui zi şi noapte la cazne, şi cât de aspru.
Kutait răspunse:
— Ascult şi mă supun!
Şi îl luă pe Ali-Nur şi îl duse în temniţă.
După ce Kutait intră în temniţă cu Ali-Nur, închise uşa şi puse numaidecât să se măture frumos pe jos şi să se spele o laviţă de după uşă, aşternu laviţa cu un chilim şi aşeză acolo o pernă; pe urmă veni la Ali-Nur, îi dezlegă lanţurile şi îl rugă să se suie pe laviţă, spre a se odihni, şi îi spuse:
— Eu nu uit, o, stăpâne al meu, că i-am rămas îndatorat de nenumărate ori răposatului vizir, părintele tău. Aşa că să fii fară teamă!
Şi numaidecât începu să se poarte faţă de Ali-Nur cu cinstire şi cu bunătate, nelăsându-l să ducă lipsă de nimic; şi, pe de altă parte, trimitea ştiri zilnic vizirului că Ali-Nur îndură chinurile cele mai amarnice. Şi treaba ţinu aşa patruzeci de zile.
Când fu cea de a patruzecea zi, se pomeniră că soseşte la sarai un dar împărătesc pentru sultan, din partea califului. Şi sultanul rămase uluit de bogăţia acelui dar; ci, întrucât nu pricepea pricină pe care s-o fi avut califul spre a i-l trimite, porunci să se adune toţi emirii săi şi le ceru părerea. Atunci câţiva îşi rostiră gândul că darul nu putea să fie, în cugetul califului, decât menit aceluia pe care îl trimisese să fie noul sultan. Numaidecât vizirul Saui strigă:
— O, sultanule, nu ţi-am spus eu că era mai bine să te scuturi de acel Ali-Nur, şi că aceasta ar fi hotărârea cea mai cuminte?
Atunci sultanul strigă:
— Pe Allah! chiar că tocmai mi-ai adus aminte de insul acela. Du-te degrabă de-l caută şi pune să i se taie capul, fară de milă!
Şi Saui răspunse:
— Ascult şi mă supun! Caci tare aş vrea să pun mai întâi să se dea de ştire osânda lui în toată cetatea de către pristavii domneşti, care să strige: „Toţi acei care vor să fie de faţă la osânda lui Ali-Nur ben-Hacan, să vină sub zidurile saraiului!” Şi toată lumea are să vină să vadă osânda; şi astfel am să fiu şi eu răzbunat, iar inima mi se va răcori, şi ura mi se va potoli!
Şi sultanul îi răspunse:
— Poţi să faci cum îţi vine mai bine!
Atunci vizirul ben-Saui tare se mai bucură, şi alergă la valiu şi-i porunci să pună să se strige prin toată cetatea ceasul osândei lui Ali-Nur şi toate amănuntele pomenite. Şi totul se îndeplini pe dată. Încât, auzind crainicii domneşti, toţi locuitorii din cetate rămaseră cuprinşi de mâhnire şi de jale, şi începură să plângă toţi, până şi copiii cei micuţi de prin şcoli, şi prăvăliaşii de prin sukuri; pe urmă unii zoriră a da fuga să-şi găsească un loc mai bun de unde să-l vadă pe Ali-Nur când va trece şi să se uite la priveliştea jalnică a uciderii lui, iar alţii se duseră buluc la porţile temniţei spre a alcătui alaiul lui Ali-Nur, de îndată ce se va ivi.
Cât despre vizirul ben-Saui, apoi acela luă zece străji de-ale lui şi, în bucuria sa, zori să dea fugă la temniţă, şi porunci să i se deschidă poarta şi să fie lăsat să intre. Atunci temnicerul Kutait se prefăcu că habar nu are de pricină care îl aducea şi îi zise:
— Ce doreşti, o, stăpâne al meu, vizirule?
El răspunse:
— Adu-l iute dinaintea mea pe tânărul acela ticălos şi stricat!
Temnicerul spuse:
— Acuma se află în cea mai rea stare, ca urmare a bătăilor pe care le-a căpătat şi a schingiuirilor pe care le-a îndurat. Da îţi dau ascultare pe dată!
Şi temnicerul plecă şi se îndreptă spre locul unde era Ali-Nur, şi îl găsi rostind încetişor stihurile acestea:
Vai, nimeni nu-i să-mi vână-n ajutor, Acum când sub nenorociri mă frâng Şi când năpaste-n jurul meu se strâng Şi tot mai rar şi scump e leacul lor.
Ne-nduplecata despărţire-mi curmă Sângele tot, rămas neprihănit;
Simt cum se stinge-n pieptu-mi chinuit Până şi răsuflarea cea din urmă.
Iar soarta neagră şi neîndurată Vroi-n judeţul ei cel pătimaş Să-mi schimbe-n cei mai ne-nduraţi vrăjmaşi Prietenii toţi, cei de altădată.
O, voi, cei care mă vedeţi aşa, Nu-i printre voi niciunul mai cu milă Să judece durerea ce mă-mpilă Şi să răspundă la chemarea mea?
Ce dulce şi miloasă mi se pare Până şi moartea cu spăimântul ei, Acuma când din sufletu-mi deschei Toate nădejdile amăgitoare.
O, Doamne care-ndrumi pe-aducătorii De bune veşti! Ocean de bunătate!
Stăpâne-al celor care-alină toate Şi-s tuturora binefăcătorii!
Ţie mă-nchin, cu inima zdrobită Şi plină de potop de răni adânci, Scapă-mă, Doamne, dintre-aceste stânci Şi din vârtejul ce stă să mă-nghită!
Şi iartă toată slăbiciunea mea, Iartă greşeala, câtă-am săvârşit, Iartă-mă pentru câte-am rătăcit Şi câte rele-am făptuit cândva.
După ce Ali-Nur îşi isprăvi jelania, Kutait se duse la el, îi arătă repede cum stă treaba şi îl ajută să se dezbrace grabnic de hainele curate pe care i le dăduse pe ascuns şi să se îmbrace cu un cămeşoi vechi, peticit, ca un ticălos de întemniţat, şi îl duse între mâinile vizirului Saui, care îl aştepta tropotind de ură. Şi Ali-Nur îl văzu şi pricepu ce duşmănie îi purta vrăjmaşul cel vechi al părintelui său. Da tot îi zise:
— Iacătă-mă, o, Saui! Socoţi că soarta are să-ţi fie pururi prielnică de îţi pui credinţa aşa în ea? Şi nu ai auzit niciodată vorbele poetului:
Au judecat cu ura neagră Şi-au tras folos pe seama ei, Dreptatea au închis-o-n lacră, Din asupriri făcând temei.
Ci toată neagră lor osândă, Vedea-vor ei curând-curând Cum se va prăbuşi înfrântă Pierind cu pulberea în vânt.71
Şi Ali-Nur adăugă:
— O, vizirule, să ştii bine că numai Allah are toată puterea, că el este singurul împlinitor!
Atunci Saui îi răspunse:
— O, Ali, crezi că mă sperii cu zicalele tale? Or, află că eu, astăzi chiar, am să-ţi tai căpăţâna, în pofida nasului tău şi a nasului tuturor locuitorilor din Bassra. Şi, ca să mă port şi eu după feleşagul tău, am să fac întocmai ca în spusa poetului:
Dă-i vremii păs să facă tot ce vrea, Ci tu-mplineşte-ţi poftă şi fă-ţi dreptatea ta! 72
Şi ce minunat este poetul care spune:
Acel ce, după ce-a murit Vrăjmaşul lui, rămâne-n viaţă Măcar o zi, e fericit Şi nici de moarte nu-i e greaţă.
Cu asta, vizirul le porunci străjerilor să-l înhaţe pe Ali-Nur şi să-l aburce pe spinarea unui catâr. Caci străjerii şovăiră, văzând mulţimea care se uita la Ali-Nur, şi îi spuseră:
— Porunceşte! şi pe dată avem să-l ucidem cu pietre pe insul acesta şi să-l facem bucăţi, chiar cu primejdia de a ne pierde pe noi şi a ne pierde şi sufletele!
Caci Ali-Nur spuse:
— O, nu! să nu faceţi asta, o, nu! Sau voi n-aţi auzit niciodată stihurile poetului:
Oricărui om îi este scris anume Sorocul cât să dăinuie pe lume.
Iar când sorocul i s-a împlinit, Tot omul moare – moare negreşit!
De m-ar târî, cât nu mi-e scris să mor, Până şi leii în pădurea lor, Le-aş scutura fără de păs cojocul, De vreme ce nu mi-a venit sorocul.
Atunci străjerii îl luară pe Ali-Nur, îl suiră pe spinarea unui catâr şi porniră să străbată cetatea, până ce ajunseră la zidurile saraiului, sub ferestrele sultanului. Şi strigau întruna: „Iacătă pedeapsa care îl aşteaptă pe acela care săvârşeşte scriere măsluită!”
Pe urmă îl puseră jos pe Ali-Nur, chiar pe locul de caznă, taman acolo unde de obicei bălteşte sângele. Şi gâdele, cu paloşul în mână, înaintă şi îi spuse lui Ali-Nur:
— Sunt robul tău supus! Dacă, dar, ai trebuinţă de ceva, orice-ar fi, porunceşte şi voi împlini; dacă ai trebuinţă să bei ori să mănânci, porunceşte şi mă supun! întrucât să ştii că nu mai ai decât puţine clipe de trăit, numai răspasul cât sultanul să-şi arate la fereastră capul!
Şi Ali-Nur atunci se uită la dreapta, apoi la stânga, şi rosti stihurile acestea:
Fie-vă milă, răspundeţi-mi: oare Nu-i printre voi nici un prieten care De-un pic de milă să se-arate-n stare?
Vremea vieţii mele-i la apus;
S-a împlinit sorocu-mi scris de sus;
Ceea ce mi-a fost dat de sus am dus.
Ci oare nimeni nu-i în preajma toată C-un pic de milă-n inima-i curată, Să-şi dobândească-n ceruri sus răsplată?
Doar o privire să-mi arunce-a milă, Să vadă jalea care mă împilă, Să-mi dea un strop de apă, fără silăy Spre-a-mi potoli o clipă greul chin În ceasu-amar al negrului venin!
Atunci toţi cei de faţă începură să suspine, iar călăul se duse numaidecât să ia un urcior cu apă şi să i-l dea lui Ali-Nur. Da numaidecât vizirul Ben-Saui se repezi de la locul lui şi lovi urciorul, care se sparse, şi strigă mânios la gâde:
— Ce mai aştepţi de nu-i tai capul?
Atunci gealatul luă o năframă şi îl legă pe Ali-Nur la ochi. La priveliştea aceea, toată mulţimea se ridică împotriva vizirului şi începu să-l blesteme şi să-i strige tot soiul de ocări; şi larma ajunse în curând până peste poate, iar freamătul şi răcnetele ajunseră de nezugrăvit. Şi deodată, pe când toată zarva aceea predomnea, o pulbere se stârni şi nişte strigăte nedesluşite răsunară, şi se apropiau umplând văzduhurile şi zările.
La strigătele şi la vârtejul acela, sultanul ciuli urechile; se uită pe fereastra de la saraiul său şi le spuse celor care îl înconjurau:
— Vedeţi degrabă ce este!
Da vizirul Saui răspunse:
— Nu este vremea acum! Înainte de toate trebuie să-i tăiem capul pramatiei!
Şi sultanul zise:
— Taci odată, o, Saui! Şi lasă-ne să vedem ce este!
Or, vârtejul acela de pulbere era vârtejul stârnit de caii lui Giafar, vizirul cel mare al califului, şi de călăreţii săi.
Iar pricina sosirii lor neprevestite era următoarea: califul, după noaptea de dragoste petrecută în braţele dulcei Anis Al-Djalis, vreme de treizeci de zile nu îşi mai aduse aminte de ea, cum nu îşi mai aduse aminte nici de toată povestea lui Ali-Nur ben-Hacan; şi nimeni nu se mai găsise să-l facă a-şi aminti. Dă într-o noapte, trecând pe lângă iatacul dăruit necăjitei de Anis Al-Djalis, auzi nişte plânsete şi un glas dulce şi duios care cânta încetişor stihurile acestea ale poetului:
Fie că-mi stai aproape, fie că pleci departe, Simt umbra-ţi lângă mine – nimic nu ne desparte, Ah, desfătări nebune, şi dulci, şi fără moarte!
Iar limba-mi fericită mereu rosteşte-anume Să-mi fie desfătare cum alta nu-i pe lume, Când sună pentru mine desfatătoru-ţi nume!
Şi întrucât, după acel cântec, suspinele sporiră în tărie, califul deschise uşa şi intră în iatac. Şi văzu că era Anis Al-Djalis cea care plângea. Când îl zări pe calif, Anis Al-Djalis se aruncă la picioarele lui şi le sărută de trei ori, pe urmă rosti stihurile acestea:
O, tu, cel dintr-un neam vestit şi dintr-o spiţa mult mănoasă, Pom de la creştet până jos umplut de poama cea frumoasă, O, rod măreţ cum altul nu-i din stepena cea mai aleasă!
Îngăduie-mi să-ţi amintesc făgăduiala dată mie De bunătatea ta cândva, cu ne-ntrecută dărnicie, Ah, dacă n-ai uitat-o, vai pe roaba ta în sihăstrie!
Dar califul, care tot nu îşi aducea aminte nici de Anis Al-Djalis, nici de Ali-Nur, o întrebă:
— Dă cine eşti tu, copilă?
Ea răspunse:
— Sunt peşcheşul pe care ţi l-a dăruit Ali-Nur ben-Hacan. Iar acuma jinduiesc să te văd împlinindu-ţi făgăduiala ce mi-ai făcut de a mă trimite la el cu toate cinstirile datorate. Şi iată-s în curând treizeci de zile de când stau aici, fără a gusta un ceas hrana somnului.
La vorbele acestea, califul trimise în toată grabă după Giafar, şi îi zise:
— Au şi trecut treizeci de zile, de când nu am mai auzit pomenindu-se nimic despre Ali-Nur ben-Hacan! încât socot că sultanul de la Bassra trebuie să-l fi dat morţii. Da mă jur pe capul meu şi pe mormântul părinţilor şi al strămoşilor mei că, dacă i s-a întâmplat vreo nenorocire acelui tânăr, am să-l dau pieirii pe acela care a fost pricina, de-ar fi el chiar şi omul care să-mi fie cel mai drag pe lume! Vreau, aşadar, o, Giafar, să pleci numaidecât la Bassra pe clipă pe dată, să-mi aduci ştiri despre sultanul Mohammad ben-Soleiman El-Zeini şi despre purtările lui faţă de Ibn-Hacan Ali-Nur!
Şi Giafar purcese numaidecât la drum.
Aşadar Giafar ajunse la Bassra şi văzu toată zarvă şi tot vuietul şi toată mulţimea aceea vijelită şi rocoşită, şi întrebă:
— Da ce este cu zarva asta?
Şi numaidecât un potop de glasuri din gloată îi răspunseră şi îi istorisiră tot ce i se întâmplase lui Ali-Nur ben-Hacan. Când auzi spusele lor, Giafar zori încă şi mai spornic să ajungă la sarăi. Şi urcă la sultan şi îi ură bună pace şi îi înfăţişă rostul sosirii sale şi îi spuse:
— Am poruncă, dacă i s-a întâmplat vreo nenorocire lui Ali-Nur, să-l dau pieirii pe acela care va fi fost pricina şi să te fac să ispăşeşti şi tu, o, sultane, fărădelegea săvârşită! Aşa că unde se află Ali-Nur?
Atunci sultanul trimise pe dată străjerii să-l aducă pe Ali-Nur, iar străjerii se duseră după el la locul osândei. De-abia intră Ali-Nur, că Giafar se şi ridică şi le porunci străjilor să-i zeberească şi pe sultan şi pe vizirul El-Mohin ben-Saui. Şi numaidecât îl căftăni pe Ali-Nur sultan la Bassra şi îl aşeză în scaunul domniei în locul lui Mohammad El-Zeini, pe care îl întemniţă dimpreună cu vizirul.
Pe urmă Giafar rămase la Bassra cele trei zile îndătinate ale ospeţirii, la sultanul cel nou. Caci, în dimineaţa celei de a patra zi, Ali-Nur se întoarse către Giafar şi îi zise:
— Chiar că tare aş vrea să-l mai văd pe emirul drept-credincioşilor!
Iar Giafar se învoi şi spuse:
— Să ne facem mai întâi rugăciunea de dimineaţă şi apoi să pornim spre Bagdad!
Iar sultanul spuse:
— Ascult şi mă supun!
Şi îşi făcură rugăciunea de dimineaţă, şi amândoi, însoţiţi de străji şi de călăreţi, şi ducându-i cu ei şi pe fostul sultan Mohammad El-Zeini şi pe vizirul Saui, luară drumul Bagdadului, Şi cât ţinu drumul, vizirul Saui avu vreme să cugete şi să-şi muşte pumnii de căinţă.
Aşadar purceseră la drum, şi Ali-Nur îşi rotea calul pe lângă Giafar, până ce ajunseră la Bagdad, sălaşul păcii. Şi grăbiră să urce la calif, iar Giafar îi povesti păţania lui Ali-Nur. Atunci califul îl pofti pe Ali-Nur lângă el şi îi spuse:
— Ia spada aceasta şi taie-i capul, cu chiar mâna ta, vrăjmaşului tău, ticălosul de Ben-Saui!
Şi Ali-Nur luă spada şi se duse spre Ben-Saui. Caci acela se uită la el şi îi spuse:
— O, Ali-Nur! eu m-am purtat faţă de tine precum mi-e firea. Nu mă puteam abate de la ea. Dar tu poartă-te la rându-ţi precum ţi-e firea!
Atunci Ali-Nur aruncă spada cât colo, se uită la calif şi îi zise:
— O, emire al drept-credincioşilor, iacătă că m-a biruit!
Şi rosti ceea ce spune poetul:
Mi-a răsărit vrăjmaşu-n faţă, venind asupra mea furtună.
Şi l-am înfrânt – căci ştiu din vremuri o zicătoare care sună, „Pe omul bun întotdeauna îl biruieşti cu-o vorbă bună!”
Dar califul grăi:
— Fie! lasă-l tu!
Şi îi spuse lui Massrur:
— O, Massrur! scoală-te şi taie-i capul ticălosului!
Şi Massrur se sculă şi, dintr-o fulgerătură, îi reteză capul vizirului El-Mohin ben-Saui.
Atunci califul se întoarse către Ali-Nur şi îi zise:
— Acuma nu ai decât să-mi ceri orice-o fi! Hotărăşte preţul!
Ali-Nur răspunse:
— O, stăpâne al meu, nu râvnesc nici un fel de domnie şi nu vreau să am nimic cu domnia de la Bassra.
Căci nu găsesc pentru mine altă dorinţă de rostit, decât aceea de a avea norocul să mă bucur privind faţa Luminăţiei Tale!
Şi califul răspunse:
— O, Ali-Nur, din toată inima prietenească şi ca pe o cinstire datorată!
Pe urmă porunci să fie poftită Anis Al-Djalis şi i-o înapoie lui Ali-Nur, şi le dărui averi mari şi bogăţii multe, şi un sarai dintre saraiurile cele mai frumoase de la Bagdad, şi le statori o simbrie bogată din vistierie. Şi binevoi ca Ali-Nur ben-Hacan să-i fie prieten de inimă şi de ospeţe. Şi până la urmă îl iertă pe sultanul Mohammad El-Zeini, pe care îl puse la loc în volniciile lui, povăţuindu-l ca de aci înainte să ia bine seama la vizirii săi. Şi toţi văcuiră în bucurie şi huzur până la moarte.
Caci, urmă mai departe Şeherezada cea povestaşă, să nu care cumva să socoţi, o, Măria Ta, că povestea cu Ali-Nur şi cu dulcea Anis Al-Djalis, cât de desfătătoare e ea, ar fi la fel de minunată ori la fel de uluitoare ca aceea cu Ghanem ben-Ayub şi cu sora sa Fetnah!
Iar sultanul Şahriar răspunse:
— Păi da eu habar n-am de povestea aceea!