continuarea povestii...

 

Atunci hammamgiul se ridică şi, mână în mână, ieşi cu Daul'makan; şi porniră să străbată agale sukurile şi uliţele Damascului. Şi ajunseră dinaintea unei clădiri mari, unde erau pesemne grajdurile valiului Damascului, că la poartă văzură sumedenie de cai şi de catâri şi o mulţime de cămile îngenuncheate, pe care cămilarii încărcau saltele, perne, legături, lăzi şi tot soiul de poveri; se mai afla acolo şi o liotă de robi, şi de slujitori tineri, şi bătrâni, şi toată lumea aceea striga şi vorbea şi era numai o zarvă şi un huiet. Şi Daul'makan îşi zise în sine: „Cine ştie ai cui or fi toţi aceşti robi, şi aceste cămile, şi aceste lăzi?” Apoi întrebă pe unul dintre slujitori, care îi răspunse:

          — Este un peşcheş al valiului Damascului şi este trimis sultanului Omar Al-Neman. Iar toate celelalte sunt haraciul de un an al cetăţii Damascului pentru sultanul Omar Al-Neman.

          Când Daul'makan auzi vorbele acestea, ochii i se umplură de lacrimi, şi prociti încetişor stihurile:

          Dacă prietenii, departe, Învinuiesc tăcerea mea şi rătăcirile-mi deşarte, -

          Să le răspund, cum voi putea?

          Dacă plecarea mea ucise şi gândul că m-avură drag şi dorurile-n lacrimi scrise -

          Ce pot eu, un sărman pribeag?

          Iar dacă-ndur şi chin, şi jale, Eu, care totul am pierdut, Cum să mai aflu oare cale spre anii stinsului trecut?

          Apoi tăcu o clipită, şi alte stihuri îi cântară în minte:

          El îşi strânse cortul şi plecă departe, Şi-mi lăsă în suflet dorul care arde, A plecat! Şi viaţa-mi curge fără ţel, Inima-mi străbate zarea după el.

          Ah, dacă vreodată îl voi mai găsi, Cât noian de vorbe dulci îi voi şopti!

          După ce isprăvi aceste stihuri, Daul'makan începu să plângă. Atunci hammamgiul cel milos îi spuse:

          — O, copilul meu, fii cu judecată! Cu mare caznă am ajuns să te facem a-ţi dobândi sănătatea, şi ai să cazi acum iar bolnav de atâtea lacrimi câte le verşi! Îndură-te de te potoleşte, că tare mi-e teamă şi mult mi-e frică să nu ţi se întoarcă boala!

          Caci Daul'makan nu se mai putu stăpâni şi, plângând întruna de dorul suroră-sii Nozhatu şi al tătâne-său, prociti aceste stihuri minunate:

          Copile, petrece şi râzi pe pământ, Că, iată, pământul durează mereu.

          Ci viaţa se duce ca fulgul în vânt.

          Iubeşte deci viaţa, cu bine, cu greu, Şi adu-ţi aminte, copile al meu, Că moartea ne-adună pe rând.

          Te bucură, dară, de fiece clipă!

          O vezi? Fericirea se duce uşor, Grăbită e foarte bătaia de-aripă, Nimic nu ne lasă din spornicu-i zbor.

          Nimic nu ne lasă! Din viaţa întreagă nu-i dat nimănuia, aici, să culeagă alt bun – doar tristeţe şi zădărnicie.

          Deci lumea şi viaţa, copile, să-ţi fie ca hanul în care un biet călător opreşte o clipă la dulce popas;

          Deci fă ca pământul cu soare şi flori să-ţi fie un rateş la care ai mas.

          După ce sfârşi de procitit stihurile, pe care hammamgiul le ascultase pierit şi încerca să le înveţe pe dinafară spunându-şi-le în mai multe rânduri, Daul'makan căzu pe gânduri o bucată de vreme. Atunci hammamgiul, care nu vroia să-l tulbure, îi spuse într-un sfârşit:

          — O, tinere stăpâne al meu, te gândeşti mereu la ţara ta şi la părinţii tăi, socot!

          Daul'makan spuse:

          — Da, taică! încât simt că nu mai pot să zăbovesc o clipită în ţara aceasta şi am să-mi iau bun-rămas de la tine şi să plec cu această caravană, haida-hai, haida-hai, fără a mă osteni prea tare, şi am să ajung astfel cu ea la Bagdad, cetatea mea.

          Atunci hammamgiul îi spuse:

          — Şi eu cu tine! Că nu pot să te las singur, şi nici să mă despărţesc de tine şi, întrucât am şi început să-ţi fiu oblăduitor, nu vreau să mă opresc din drum acuma.

          Şi Daul'makan spuse:

          — Allah să-ţi întoarcă credincioşia, cu milele şi cu toate soiurile de dărnicii!

          Şi fu bucuros până peste poate de atare noroc.

          Atunci hammamgiul îl rugă pe Daul'makan să încalece pe măgar şi îi spuse:

          — Ai să stai pe măgar, de-a lungul călătoriei, atâta cât ai să vrei; iar când ai să fii ostenit de călărie, vei putea, dacă vei vrea, să descaleci şi să mergi şi pe jos oleacă.

          Şi Daul'makan îi mulţumi cu căldură şi îi spuse:

          — Chiar că ceea ce faci tu pentru mine nici un frate nu ar face pentru fratele său!

          Pe urmă amândoi aşteptară asfinţitul soarelui şi răcoarea nopţii spre a porni la drum cu caravana şi a ieşi din Damasc către Bagdad. Şi iac-aşa cu Daul'makan şi cu hammamgiul.

          Cât despre tânăra Nozhatu, sora geamănă a lui Daul'makan, ea plecase de la hanul de la Ierusalim spre a încerca să găsească loc de slujnică pe la vreun om de vază, şi să poată astfel să câştige ceva bani şi să-şi îngrijească fratele şi să-i cumpere frigăruile de berbec după care jinduia. Şi îşi acoperise capul cu bucata cea veche din mantia de păr de cămilă şi pornise să bată uliţele la întâmplare, fără a şti încotro să se îndrepte; şi era cu mintea şi cu inima tare îngrijorate în privinţa fratelui ei şi din pricina depărtării la care se aflau amândoi de părinţii şi de ţara lor; şi îşi ridică gândul spre Allah Cel Preaîndurător, şi îi veniră pe buze stihurile acestea:

          În jurul bietului meu suflet de pretutindeni se adună vâlvoi de negură nebună.

          Un crâncen foc se-aprinde-n mine, Mă mistuie şi mă topeşte, Iar doru-mi negru zugrăveşte pe chip icoana suferinţii şi a nefericirii mele cu toate chinurile-i grele.

          A depărtării prisosinţă prin sufletu-mi îşi taie vad.

          De-a amintirilor căinţă ca-ntr-un adânc de bezne cad.

          Nesomnu-i singurul tovarăş mâhnirii mele, noapte, zi, Şi lacrima doar, iar şi iarăşi, Mi-e dată spre a mă hrăni.

          Cum să pot eu, pe mai departe, Să-mi tăinui deznădejdea grea, Când nu ştiu meşteşug-aparte de-a te preface a uita, Când toată inima mea arde ca-ntr-un necontenit pojar în focul tristei mele soarte care mă-neacă-n valuri mari?

          O, noapte, tu ştii lunga-mi jale, Ştii chinul meu trudind spre ţel!

          În tihna ceasurilor tale, Fii solul meu, trimis la el, O, noapte, şi să-i spui în şoapte cât sufăr şi cât mă frământ, Şi că nu m-ai văzut, o, noapte, Dormind la pieptul tău nicicând.

          Şi pe când tânăra Nozhatu umbla aşa trala pe uliţi, văzu că vine spre ea, însoţit de cinci haidamaci de-ai săi, o căpetenie de beduini34 care se uita la ea lung şi care fu cuprins deodată de un imbold aprig de-a o avea pe fata aceea tânără cu capu-acoperit cu bucata cea veche de mantie, şi ai cărei nuri ieşeau şi mai bine în vileag de sub cârpa ponosită şi zdrenţuită. Şi păşi îndrăzneţ pe urmele ei şi o aşteptă să ajungă într-o uliţă singuratică şi tare strâmtă, şi se opri dinaintea ei şi îi spuse:

          — O, copilă, eşti slobodă sau eşti roabă?

          La vorbele beduinului, tânăra Nozhatu rămase înlemnită, apoi spuse:

          — Fie-ţi milă, o, trecătorule, nu-mi mai pune asemenea întrebări care îmi răscolesc chinurile şi năpasta!

          El îi spuse:

          — O, copilo, dacă ţi-am pus atare întrebare, am făcut-o pentru că am avut şi eu şase fete, şi am şi pierdut cinci dintre ele, şi nu mi-a mai rămas decât cea de a şasea, care trăieşte singură şi tristă în casa mea. Şi tare aş vrea să găsesc pentru fetiţa mea o tovarăşă care să-i ţină de urât şi s-o facă să-şi petreacă vremea în chip mai voios. Şi mult aş dori ca tu să fi fost slobodă, spre a-ţi cere să primeşti să vii în casa mea şi să fii ca o fată a mea de suflet şi ca unul dintre ai mei, ca s-o faci pe fetiţa mea să uite de jalea care o ţine de la moartea surorilor ei.

          Când auzi asemenea vorbe, Nozhatu rămase încurcată de tot şi spuse:

          — O, şeicule, sunt o fată străină şi am un frate bolnav cu care am venit din ţara Hedjazului. Şi tare aş primi să intru în casa ta spre a ţine tovărăşie fetei tale, dar numai cu învoiala de a fi slobodă să mă întorc, în fiecare seară, la fratele meu.

          Atunci beduinul îi spuse:

          — Păi de bună seamă, o, copilo, nu ai să-i ţii tovărăşie fetei mele decât ziua. Şi, dacă vrei, chiar avem să-l mutăm pe fratele tău la mine, ca să nu fie singur deloc.

          Şi beduinul vorbi atâta de iscusit, încât o hotărî pe copilă să se ducă cu el. Da vicleanul nu ticluise toate astea decât ca s-o ademenească, întrucât nu avea nici ţipenie de copil de nici un fel, şi nici pat, şi nici casă. Într-adevăr, nu peste mult, el şi Nozhatu şi ceilalţi patru beduini ajunseră afară din cetate, într-un loc unde totul era pregătit de plecare: cămilele erau încărcate cu poveri, iar burdufurile erau pline cu apă. Iar căpetenia de beduini încălecă pe cămila lui şi dădu semnul de plecare. Şi se depărtară grabnic.

          Atunci biata Nozhatu pricepu că beduinul o răpise şi o amăgise; şi începu să se jeluiască şi să plângă, şi pentru ea şi pentru fratele ei cel părăsit fără de nici un sprijin. Caci beduinul, fără a se tulbura de jeletele ei, merse toată noaptea până în zori, fără a se opri, şi ajunse într-un sfârşit în locuri ferite, departe de orice aşezare, în pustie. Atunci, întrucât Nozhatu plângea întruna, beduinul îşi opri ceata şi descălecă de pe cămilă şi o ajută şi pe Nozhatu să descalece şi şezu dinaintea ei mânios şi îi zise:

          — O, păcătoasă de târgoveaţă puturoasă cu inimă de iepuroaică, vrei să-ţi curmi plânsul ori ţi-e mai drag să dobândeşti nişte plesne de bici de să-ţi dai sufletul?

          La vorbele burzuluite ale necioplitului de beduin, biata Nozhatu îşi simţi inima cum i se răzvrăteşte şi îşi dori moartea, ca să sfârşească, şi strigă:

          — O, căpetenie de tâlhari din pustie, plod al mişeliei, pară a iadului, cum de cutezi să-mi înşeli aşa buna-credinţă şi să-ţi calci făgăduielile? O, viclean spurcat, ce vrei să faci cu mine?

          La vorbele sale, beduinul, mânios, veni la ea cu biciul ridicat şi răcni:

          — Păcătoasă de târgoveaţă, văd că ţi-e drag să simţi biciul pe fund! Or, află că, dacă nu-ţi curmi numaidecât plânsetele care mă sâcâie şi vorbele cu care limba ta cea ascuţită are cutezanţa să răspundă în faţa mea, am să-ţi înşfac limba cu degetele mele şi am să ţi-o retez şi am să ţi-o înfund chiar în veşca ceea a ta. Şi-aşa am să fac, mă jur pe fesul meu!

          La o atare amarnică ameninţare, biata copilă, care nu era dedată cu asemenea vorbe buruienoase, începu să tremure şi îşi înghiţi lacrimile, de spaimă, şi îşi ascunse capul sub văl, şi nu se putu opri să nu suspine stihurile acestea de jale:

          Ah, cine ar putea s-alerge oare până la casa-n care m-am născut să ducă veşti de lacrimile-amare?

          Vai, cum să mai îndur, cu glasul mut, Durerea grea şi blestemata stare în care soarta neagră m-a pierdut?

          Vai, n-am trăit atâta desfătare şi-atât alint, în scurtul meu trecut, Decât ca să mă-ngrop în jalea mare?

          Vai, cine ar putea s-alerge oare până la casa-n care m-am născut să ducă veşti de lacrimile-amare?

          La stihurile acestea minunat dăltuite, beduinul, care îndrăgise din născare poezia, fu pălit de milă faţă de preafrumoasa copilă necăjită şi veni lângă ea şi îi şterse lacrimile şi îi dădu să mănânce o turtă de orz şi spuse:

          — Altă dată să nu mai încerci să-mi răspunzi când sunt mânios, întrucât firea mea nu îndură una ca asta. Şi, că mă întrebi ce vreau să fac cu tine, iacătă! Află că nu mi te mai vroi de cadână, nici măcar de roabă, ci vroi să te vând vreunui negustor bogat care să se poarte cu dulceaţă faţă de tine şi să-ţi facă viaţa dulce, cum de altminteri ţi-aş fi făcut-o şi eu, Şi, drept aceea, am să te duc la Damasc.

          Iar Nozhatu răspunse:

          — Facă-se pe voia ta!

          Şi pe dată încălecară iarăşi pe cămilă şi purceseră iarăşi spre Damasc; iar Nozhatu tot îndărătul beduinului. Şi întrucât o sâcâia foamea, mâncă o bucată din turta de orz dată de răpitorul ei.

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

          Dar când fu cea de a cincizeci şi şasea noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Nozhatu a mâncat o bucată din turta de orz dată de răpitorul ei. Şi ajunseră în curând la Damasc şi traseră să poposească la hanul Sultani, aşezat aproape de Bab El-Malek. Şi cum Nozhatu era tare mohorâtă şi şofrănită de amărăciune, şi cum tot plângea întruna, beduinul îi zise cu glas mânios:

          — Dacă nu-ţi curmi lacrimile, ai să-ţi pierzi frumuseţea şi preţul, şi n-am să mai pot să te vând decât vreunui balcâz de ovrei. Cugetă la asta, o, târgoveaţo!

          Pe urmă beduinul o încuie cu grijă pe Nozhatu într-o odaie de la han şi zori a se duce în târgul de robi să dea ochii cu vânzătorii de robi; şi le-o zugrăvi pe frumoasa copilă răpită, spunându-le:

          — Am cu mine o roabă tânără pe care am adus-o de la Ierusalim; şi are un frate bolnav pe care am fost nevoit să-l las acolo la nişte neamuri de-ale mele, ca să-l îngrijească bine. Încât se cere ca acela dintre voi care va voi s-o cumpere să nu uite a-i spune, spre a o linişti, că fratele ei bolnav va fi îngrijit la Ierusalim chiar în casa mea, adică a lui, a cumpărătorului. Şi m-aş îndura astfel s-o las mai ieftin.

          Atunci unul dintre negustori se sculă şi îl întrebă:

          — Ce vârstă are roaba aceea?

          Beduinul răspunse:

          — Este o copilă tânără de tot, încă fecioară, dar bună de măritat. E plină de pricepere, de gingăşie, de ascuţime de minte, de frumuseţe şi de desăvârşiri. Dar de când cu boala lui frate-său, supărarea a cam slăbit-o, a ugilit-o şi a făcut-o să-şi piardă oleacă din plinătatea trupului. Da toate astea sunt lesne a le face să se întoarcă, numai cu oleacă de îngrijire şi de uitare.

          Atunci negustorul îi spuse:

          — Merg cu tine să-ţi văd roaba, devreme ce mi-ai înşiruit toate harurile ei; da cu învoiala că, dacă n-am s-o găsesc pe placul meu, nu suntem îndatoraţi niciunul cu nimic; dar dacă o fi într-adevăr precum zici, am să ţi-o cumpăr la preţul cu care avem să cădem la înţelegere; şi nu îţi voi plăti acest preţ decât odată ce voi vinde şi eu roaba, întrucât se cuvine să-ţi spun socoata mea: află că o iau anume pentru sultanul Omar Al-Neman, stăpânul peste Bagdad şi peste Khorasan, şi al cărui fiu, emirul Şarkan, este cârmuitorul Damascului, cetatea noastră. Aşa că am să mă duc la emirul Şarkan, care mă ştie, şi am să-i arăt cumu-i treaba, şi el are să-mi dea o scrisoare pentru sultanul Omar Al-Neman care, în temeiul poftei lui ştiute după roabele fecioare, nu are să pregete să mi-o cumpere la un preţ priincios. Şi atunci am să-ţi plătesc preţul hotărât între noi doi.

          Şi beduinul răspunse:

          — Primesc învoiala.

          Atunci amândoi porniră către hanul Sultani, unde era încuiată Nozhatu, iar beduinul o strigă cu glas tare pe copila ascunsă după perete, spunându-i: „Hei, Nahia! Hei, Nahia!” întrucât beduinul socotise că un asemenea nume era bun de dat roabei lui. Ci la numele cel nou pentru ea, biata copilă începu să plângă şi nu răspunse. Atunci beduinul îi spuse negustorului de robi:

          — Vino, că iacăt-o colea înăuntru. Îţi îngăduiesc să te duci la ea şi s-o cercetezi bine, da fără s-o înfricoşezi, şi vorbeşte-i cu blândeţe precum am obiceiul să fac şi eu.

          Şi negustorul trecu pragul şi se duse la copilă şi-i spuse:

          — Pacea fie cu tine, o, copilă!

          Şi Nozhat răspunse cu un glas dulce ca zahărul şi în rostirea cea mai aleasă pe limba arăbească:

          — Şi asupra-ţi fie pacea şi milele lui Allah!

          La atare mlădiere, negustorul fu până peste măsură de mulţumit; şi se uită cu luare-aminte la roaba cea tânără, care avea chipu-acoperit de zdreanţa pănuroasă şi îşi zise în sineşi: „Ya Allah! Ce gingaşă e şi ce vorbire curată are!” Iar ea de asemeni se uită la negustor şi gândi: „Bătrânul are un chip tare dulce şi o înfăţişare preacinstită şi îndatoritoare. Deie Allah să ajung roabă la el, ca să scap de bădăranul de beduin cel cu năravuri crunte şi cu înfăţişare siloasă! Încât se cuvine să răspund cu isteciune şi să-mi dau în vileag purtările mele alese şi felul de a vorbi cu gingăşie, că bătrânul nu a venit aici decât ca să mă audă cum vorbesc.” Şi cum negustorul tocmai o întreba, zicându-i: „Cum o duci, o, copilo?”, ea se uită cu sfiiciune în pământ şi, cu dulceaţă, răspunse:

          — O, preacinstite taică, mă întrebi de starea mea, iar starea mea nu i-ai dori-o nici celui mai rău duşman al tău. Caci fiecare om îşi poartă ursita legată la gât, spune Prorocul Mahomed – asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah!

          Când auzi asemenea vorbe, negustorul rămase uluit până peste marginile uluirii, şi minţile lui îşi luară zborul de bucurie, şi îşi zise: „Hotărât! Acuma sunt încredinţat, măcar că încă nu i-am văzut chipul, care trebuie să fie răpitor, că am să scot tot ce vreau de la sultanul Omar Al-Neman!” Pe urmă se întoarse înspre beduin şi nu se putu opri a-i spune:

          — Roaba este minunată! Cât ceri pe ea?

          La vorbele acestea, beduinul, mânios, strigă:

          — Cum de cutezi să spui că e minunată, când este făptura cea mai ticăloasă? Or nu ştii că acuma are să-şi închipuie că e chiar minunată şi că n-am să mai pot să am nici o putere asupra ei? Pleacă! Nu mai vreau s-o vând!

          Atunci negustorul pricepu că beduinul este o vită desăvârşită şi că nici o judecată nu ar putea să aibă vreo urmare asupra lui. Aşa că îl luă altminteri şi încercă să-i întoarcă potrivnicia şi spuse:

          — O, şeicule de beduini, eu tot o iau, măcar de o fi făptură cea mai ticăloasă, şi o cumpăr, în pofida cusururilor ei.

          Atunci beduinul, oleacă mai domolit, zise:

          — Fie! da tu cât socoti să-mi dai, ia să vedem!

          Negustorul spuse:

          — Zicala spune: „Tatăl dă numele fiului său!” încât cere tu ceea ce socoti de cuviinţă.

          Ci beduinul nu vru să audă de nimic şi zise:

          — Ba tu să spui cât dai.

          Şi negustorul chibzui: „Beduinul e o vită încăpăţânată şi deplină. Cât aş putea să-i dau, mai cu seamă acuma când fata mi-a câştigat inima cu dulceaţa graiului şi cu limbuţia ei? Şi socot că, pe deasupra, mai trebuie să ştie şi a scrie, şi a citi. Neîndoielnic! Acesta-i chiar un har dintre cele mai rare ale lui Allah asupra-i! Şi zău că beduinul habar nu are s-o cântărească la preţul ei! Pe urmă se întoarse către beduin şi îi spuse:

          — Îţi dau două sute de dinari de aur, afară de misitia şi agarlâcurile de vânzare ce se cuvin vistieriei şi pe care le iau asupra-mi să le plătesc.

          Dar beduinul, mânios, strigă:

          — A, neguţătorule, uşchea! Nu vând! Că nu ţi-aş lăsa pentru două sute de dinari nici baremi bucata cea veche de sac cu care îşi acoperă capul! S-a isprăvit! n-o vând, şi vreau s-o ţin eu şi s-o duc în pustie ca s-o pun să-mi pască acolo cămilele şi să-mi macine seminţele!

          Pe urmă ţipă la fată:

          — Vino-ncoace, puturoaso! Plecăm!

          Şi cum negustorul nu se clintea, beduinul se întoarse către el şi-i ţipă:

          — Pe fesul meu! nu mai vând nimic! Întoarce-ţi spatele şi du-te, că de unde nu, ai să auzi de la mine nişte lucruri ce nu au să-ţi fie pe plac!

          Atunci negustorul gândi în sinea lui: „Nu mai încape îndoială, beduinul acesta care se jură pe fesul lui este nebun peste fire! Da oi şti eu cumva să-i dau de hac, că fata preţuieşte cât o hasna întreagă de nestemate; şi de-aş avea bani la mine, i-aş da pe dată vitei de beduin, ca să isprăvesc.” Pe urmă îi spuse liniştit beduinului, ţinându-l împăciuitor de mantie:

          — O, şeicule de beduini, nu te zădărî, mă rog ţie! Văd că nu ai deprinderea vânzărilor şi a cumpărărilor. Se cere multă răbdare şi iscusinţă în asemenea treburi. Fii liniştit, că eu am să-ţi dau, să mă crezi, tot ce vei vrea. Da mai trebuie, înainte de toate, precum se face în asemenea soiuri de negustorii, să văd chipul şi înfăţişarea roabei!

          Şi beduinul zise:

          — Bine, fie! Uită-te la ea cât vrei şi, dacă vrei, dezbrac-o şi în pielea goală, şi pipăi-o şi încearc-o peste tot şi cât ţi-o plăcea.

          Şi negustorul îşi ridică mâinile către cer şi strigă:

          — Ferească-mă Allah s-o las goală ca pe roabe! nu vreau să-i văd decât chipul.

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a cincizeci şi şaptea noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că negustorul a spus:

          — Nu vreau să-ţi văd decât chipul.

          Şi se duse la Nozhatu, cerându-şi întruna iertăciune pentru sfruntare, şi şezu jos lângă ea plin de tulburare, şi o întrebă cu dulceaţă:

          — O, stăpână a mea, care îţi este numele?

          Ea îi spuse suspinând:

          — Mă întrebi de numele pe care îl port acum, sau de numele meu din vremea trecută?

          El îi spuse, uluit:

          — Aşadar ai un nume nou şi un nume vechi?

          Ea răspunse:

          — Da, o, şeicule! Numele meu cel vechi a fost Bucuria-Vremilor, iar numele cel nou este Jalea-Vremilor.35

          La vorbele acestea, spuse cu glasul cel mai trist, bătrânul negustor îşi simţi ochii cum se umezesc de lacrimi. Iar tânăra Nozhatu aşijderea nu-şi putu ţine lacrimile şi prociti jalnic stihurile acestea:

          Te port mereu în suflet, o, călător grăbit!

          Spre care ţări străine cărarea-ţi se-abătu?

          Pe la ce fel de neamuri departe-ai poposit?

          În tihna cărei case trăieşti acuma tu?

          Din ce izvor bei oare, hoinarule, acum?

          Eu, cea care te plânge şi te aşteaptă, eu cu florile-amintirii hrănesc al vieţii scrum şi beau fântâni de lacrimi din ochii-mi trişti mereu.

          În gândurile mele nimic nu e mai crud decât al despărţirii mult-îndelung amar.

          Pe lângă el, oricare alt chin e-un vis cernut, Şi l-aş purta cu zâmbet, voioasă ca de-un har.

          Caci beduinul găsi că taifasul ţinea prea îndelung şi veni la Nozhatu, cu biciul ridicat, şi îi zise:

          — Ce ai atâta de pălăvrăgit? Saltă-ţi vălul de pe ochi şi gata!

          Atunci Nozhatu se uită la negustor şi îi spuse cu glas deznădăjduit:

          — O, preacinstite şeic, fie-ţi milă! scapă-mă din mâinile tâlharului acesta fără de lege, care nu ştie de Allah! Altminteri, chiar în noaptea aceasta, am să mă omor, neabătut!

          Atunci negustorul se întoarse către beduin şi îi spuse:

          — O, şeicule de beduini, chiar că fata asta-i pentru tine o belea. Vinde-mi-o aşadar la preţul care îl vrei!

          Caci beduinul ţipă:

          — Îţi mai spun o dată că tu trebuie să spui cât dai, sau am s-o iau pe dată şi am s-o duc în pustie s-o pun la păscut cămilele şi la strâns balegă de vite!

          Atunci negustorul îi spuse:

          — Bine, hai! ca să isprăvim, îţi dau, auzi-mă bine, preţul de cincizeci de mii de dinari de aur.

          Dar vita cea căpăţânoasă răspunse:

          — A, păi nu! Allah să ne fie martor! nu facem târgul!

          Atunci negustorul spuse:

          — Şaizeci de mii de dinari!

          Şi beduinul spuse:

          — Allah să ne fie martor! atâta nu acoperă nici măcar banii pe care i-am cheltuit ca s-o hrănesc şi să-i cumpăr turte de orz! că, să ştii bine, negustorule, am cheltuit cu ea, numai pe turtele de orz, nouăzeci de mii de dinari de aur!

          Atunci negustorul, năucit de nebunia bădăranului, îi spuse:

          — Păi, o, beduinule, şi tu şi părinţii tăi şi toţi cei din seminţia ta, în viaţa voastră toată, hotărât că n-aţi mâncat orz nici baremi de o sută de dinari! Da, într-un sfârşit, am să-ţi fac cea din urmă îmbiere şi am să-ţi spun vorba de încheiere; iar de nu primeşti, mă duc de aici drept la emirul Şarkan, valiul Damascului, şi-i dau de ştire despre chinurile pe care le îndură această copilă roabă, pe care de bună seamă că ai furat-o, tâlharule şi jafnicule!

          La vorbele negustorului, beduinul spuse:

          — Îţi las roaba la preţul acesta, că trebuie să mă duc la suk să cumpăr nişte sare.

          Atunci negustorul nu putu a se opri să nu râdă; şi îi luă, pe beduin şi pe copila roabă, şi îi duse la el acasă, şi îi plăti peşin beduinului preţul tocmit, după ce puse să fie cântărit cu grijă dinar cu dinar, către zaraful obştesc. Atunci beduinul ieşi şi încălecă iarăşi cămila lui şi luă calea Ierusalimului, zicându-şi: „Dacă fata mi-a adus o sută de mii de dinari, fratele ei are să-mi aducă pe puţin tot atâta. Aşa că am să mă duc să-l caut.” Şi, când ajunse la Ierusalim, chiar că se apucă să-l caute pe Daul'makan pe la toate hanurile; da întrucât acela şi plecase cu hammamgiul, beduinul cel hulpav nu-l mai găsi. Şi iac-aşa cu beduinul. Da cât despre tânăra Nozhatu…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a cincizeci şi opta noapte spuse:

          Da cât despre tânăra Nozhatu, iacătă! Negustorul cel de treabă, după ce o aduse la casa lui, îi dădu nişte haine tare bogate şi mult gingaşe, tot ce avea el mai frumos; pe urmă se duse cu ea la sukul de argintari şi de giuvaiergii şi o pofti să-şi aleagă, pe pofta ei, giuvaierurile şi podoabele care îi plăceau, şi le puse pe toate într-o năframă de mătase şi le cără acasă şi i le dărui. Pe urmă îi spuse:

          — Acuma, tot ce doresc de la tine, în schimb, este să nu uiţi a-i spune emirului Şarkan, când am să te duc la saraiul lui, preţul întocmai la care te-am cumpărat, ca nici el să nu uite a-l pomeni, la rându-i, în scrisoarea ce are s-o trimită şi pe care am să i-o cer pentru sultanul Omar Al-Neman la Bagdad. Şi, pe deasupra, aş vrea ca emirul Şarkan să-mi dea un senet de slobodă trecere şi o dezlegare cu care, pentru mărfurile pe care de aici înainte le voi lua cu mine, să nu plătesc nici un agarlâc şi nici o vamă la intrarea lor în Bagdad.

          La vorbele acestea, Nozhatu scoase un suspin şi ochii se umeziră de lacrimi. Atunci negustorul îi spuse:

          — O, copila mea, pentru ce, ori de câte ori rostesc numele de Bagdad, te văd că suspini aşa, cu lacrimi în ochi? Vei fi având acolo pe vreunul care ţi-e drag, ori vreo rudă, ori vreun negustor? Spune, nu-ţi fie teamă de nimic! Că eu îi ştiu pe toţi negustorii din Bagdad şi pe ceilalţi.

          Atunci Nozhatu spuse:

          — Pe Allah! Nu ştiu pe nimeni acolo, decât chiar pe sultanul Omar Al-Neman, stăpânul Bagdadului!

          Când negustorul de la Damasc auzi lucrul acesta nemaipomenit, nu putu a se opri să nu ofteze un oftat mare de bucurie şi de mulţumire, şi îşi zise în sinea lui: „Iacătă că mi-am ajuns ţinta!” Pe urmă o întrebă pe copilă:

          — I-ai mai fi fost dusă vreodată de vreun negustor de roabe, mai înainte?

          Ea răspunse:

          — Nu; da numai că am fost crescută în chiar saraiul lui, dimpreună cu fiică-sa. Şi tare mă îndrăgea; şi orice i-aş fi cerut, era pentru el lucru sfânt. Aşa că, dacă vrei să capeţi de la el vreun hatâr cumva, nu vei avea decât să mi-l spui şi să-mi aduci o pană, călimărurile şi o foaie de hârtie, şi îţi voi scrie o scrisoare pe care s-o pui în chiar mâinile sultanului Omar Al-Neman şi căruia să-i spui: „O, sultane, roaba ta preasupusă Nozhatu a îndurat năpastele soartei şi ale vremurilor, şi chinurile nopţilor şi ale zilelor; şi a fost vândută şi iarăşi vândută, şi a schimbat stăpâni şi case; şi la ceasul de acum se află în casa celui ce şade în scaunul tău de domnie de la Damasc. Şi, apoi, îţi trimite plecăciunea şi urarea ei de pace!”

          La vorbele acestea uluitoare şi pline de har, negustorul fu până peste măsură de bucuros şi de minunat, şi preţuirea lui pentru Nozhatu crescu până peste poate în inima sa; şi, plin de cinstire, o întrebă:

          — Fără de îndoială, o, copilă minunată, tu trebuie să fi fost răpită din saraiul tău, şi înşelată, şi vândută. Şi fără de îndoială că trebuie să fii pricepută la scriituri şi la cititul Coranului.

          Şi Nozhatu spuse:

          — Într-adevăr, o, preacinstitule şeic! Cunosc Coranul şi poveţele înţelepciunii; şi, apoi, ştiinţele doctoriceşti; cartea de călăuzire întru taine; tâlcuirile la scrierile lui Hipocrate şi ale lui Galen cel Înţelept36, pe care şi eu le-am adăugit; am citit cărţile de filosofie şi de logică; cunosc puterile buruienilor de leac şi lămuririle lui Ibn-Bitar37; am dezbătut cu cărturarii Kanunul lui Ibn-Sina38; am găsit dezlegarea la multe ghicitori şi taine; am cercetat toate desfăşurările geometrice; am cercetat arhitectura; am învăţat îndelung anatomia şi cărţile şafiite39, precum şi sintaxa, gramatica şi datinile graiului; şi am petrecut multă vreme printre cărturari şi printre ulemale40 de toate soiurile; eu însămi am scris multe cărţi de rostire frumoasă, de retorică, de aritmetică, de judecăţi logice; şi cunosc ştiinţele despre duh şi despre cele dumnezeieşti; şi mi-am întipărit în minte tot ceea ce am învăţat. Şi-acuma dă-mi calamul şi foaia de hârtie ca să scriu scrisoarea, dacă vrei! Şi toată scrisoarea am să ţi-o scriu în stihuri bine întocmite, pentru ca, pe tot drumul de la Damasc până la Bagdad, să poţi gusta desfătul de a o citi şi de a o răsciti, şi ca să nu mai ai trebuinţă a căra cu tine cărţi de drumeţie; întrucât ea are să-ţi fie o dulceaţă la singurătate şi un prieten de taină la popasuri!

          Atunci bietul negustor, uluit de-a binelea, strigă:

          — Ya Allah! Ya Allah! Fericită casa care îţi va sluji de adăpost! Şi cu atât mai fericit acela care va sălăşlui cu tine!

          Şi îi aduse cu supuşenie călimărurile şi sculele. Şi Nozhatu luă calamul, îl înmuie în călimărul cu cerneală, îl încercă mai întâi pe unghie, apoi scrise stihurile acestea:

          Aceste stihuri au fost scrise de mâna celei ce, prin gânduri, E soră cu frământul mării plângând sub baterea de vânturi;

          Căreia pleoapele-i sunt arse de lung nesomnu-i în durere, Iar frumuseţea-i e uscată de aşteptări şi de veghere;

          Şi care-n multa-i suferinţă îşi face zi din neagra noapte, Şi-n aspru pat se chinuieşte gemându-şi dorurile-n şoapte.

          Mâhnirea ei aci-i – strunită în stihuri jalnice şi grele, Pe care le-au ţesut, cu gândul la tine, degetele mele.

          De toată bucuria vieţii în sufletul meu nici o strună n-a mai sunat de când mă smulse departe soarta mea-n furtună.

          Iar tinereţea mea-i pustie de zâmbete şi de cântare, Şi nu mai ştiu, în viaţa-mi tristă, ce e o zi de sărbătoare, Căci, fără tine, despărţirea deprinse ochii mei cu veghea, Şi somnul mi-l răpi, şi numai cu bocete-mi umplu urechea.

          Mi-am spus durerile la vânturi, dar vânturile niciodată nu le-au dus celui pentru care le-am tot şoptit, nemângâiată.

          Şi nici nu mai cutez să stărui, nădejdea-mi toată fum şi scrum e.

          Să iscălesc vreau doar această jelanie cu tristu-mi nume:

          Cea ruptă de părinţi şi ţară, cea pururea fără alean, Ajunsă roabă-n lumi străine, sărmana Nozhatu'zaman.

          După ce Nozhatu isprăvi de scris, presără cu nisip foaia, o împături cu grijă şi i-o înmâna negustorului, care o luă cu cinstire, şi-o duse la buze, pe urmă la frunte, o înveli într-o pânză de mătase şi strigă:

          — Slavă Aceluia carele te-a plămădit, o, făptură de minunare!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a cincizeci şi noua noapte spuse:

          — Slavă Aceluia carele te-a plămădit, o, făptură de minunare!

          Şi nu mai ştia ce să facă spre a da cinstirile cuvenite oaspetei sale; şi o podidi cu toate dovezile de supuşenie şi de preaslăvire; şi gândi că pesemne s-ar cădea a începe cu a o îmbia să facă o scaldă, de care pesemne că va fi având mare nevoie. Şi, într-adevăr, copila se învoi cu grăbire; şi el o însoţi până la hammam, mergând înaintea ei şi ducându-i, într-o legătură de catifea, hainele curate cu care urma să se îmbrace după scaldă. Şi chemă să vină băieşiţa cea mai bună de la hammam şi i-o dădu în seamă pe copilă, şi îi spuse:

          — Îndată ce scalda se va sfârşi, să vii să mă chemi!

          Şi pe când Nozhatu, ajutată de băieşiţă, îşi făcea scalda, bătrânul negustor se duse la suk să cumpere tot soiul de poame şi de sorbeturi, şi veni să le aştearnă pe podina unde Nozhatu urma să se îmbrace.

          Atunci băieşiţa, odată scalda isprăvită, o însoţi pe Nozhatu, sprijinind-o, până la podină, şi o înveli cu cearceafuri şi cu ştergare înmiresmate; şi începură amândouă să mănânce poame şi să bea sorbeturi; şi, când sfârşiră, dădură ce mai rămăsese paznicei hammamului.

          Şi, în clipita aceea, sosi şi negustorul cel cumsecade. Şi le aduse un sipet din lemn de sandal. Puse sipetul pe podină şi îl deschise, rostind numele lui Allah, şi purcese, ajutat de băieşiţă, a osteni la îmbrăcatul domniţei Nozhatu, spre a o călăuzi apoi până la emirul Şarkan. Şi îmbrăcatul începu.

          Negustorul îi dădu domniţei Nozhatu mai întâi o cămaşă subţire de mătase albă şi, spre a şi-o pune peste păr, o basma de zarafir care numai ea preţuia o mie de dinari. Îi puse apoi o rochie croită după tipicul turcesc, toată bătută cu zarafir, şi, în picioare, nişte iminei de piele roşie înmiresmată cu musc; şi imineii aceia cârmâzii erau împodobiţi cu buburuze de aur şi cu flori învârstate cu mărgăritare şi cu nestemate. Îi petrecu apoi prin urechi nişte cercei de mărgăritare alese, care preţuiau fiecare câte o mie de dinari de aur; şi îi petrecu pe după gât un gherdan de aur meşterit, şi îi încercui sânii cu o ţesătură de nestemate; pe urmă, deasupra mijlocului, îi încinse boiul cu o cingătoare bătută cu zece şiruri de boabe de chihlimbar şi de cornuri de lună de aur; şi în fiecare boabă de chihlimbar era învârstată câte o piatră de rubin, iar în fiecare corn de lună erau câte nouă mărgăritare şi câte zece diamanturi. Şi iac-aşa fu îmbrăcată Nozhatu; şi purta pe ea, astfel, mai bine de o sută de mii de dinari, în giuvaieruri şi odoare.

          Atunci negustorul o rugă să-l urmeze şi ieşi cu ea de la hammam şi merse înaintea ei, cu înfăţişarea mândră şi făloasă, dând la o parte trecătorii din cale. Şi toţi trecătorii erau năuciţi de frumuseţea fetei şi uluiţi la vederea ei şi se minunau:

          — Ya Allah! Maşallah! Slavă lui, întru făpturile sale! O, fericit insul care o are în stăpânire!

          Şi negustorul mergea aşa înainte, iar ea în urma lui, până ce ajunseră la saraiul emirului Şarkan, cârmuitorul Damascului.

          Şi, după ce intră la beizadea Şarkan, negustorul sărută pământul dintre mâinile lui şi spuse:

          — Iacătă că îţi aduc un dar fără de asemuire, cea mai frumoasă şi cea mai minunată lucrare a vremurilor de-acum, un lucru care îngemănează în el toate darurile şi toate harurile, toate chemările şi toate desfătările!

          Atunci crai Şarkan îi spuse:

          — Grăbeşte de mi-l arată.

          Şi negustorul ieşi şi se întoarse aducând-o pe Nozhatu de mână, şi o ţinu în picioare dreaptă dinaintea emirului. Caci beizadea Şarkan nici gând să cunoască în acea minune pe soră-sa Nozhatu, pe care o lăsase copilă pruncă la Bagdad şi pe care de altminteri nici n-o văzuse nicicând, dată fiind ciuda pe care o simţise la naşterea ei şi la cea a fratelui ei Daul'makan. Şi fu până peste poate de vrăjit dinaintea acelui boiu şi a celor nuri minunaţi, şi mai cu seamă după ce negustorul adăugă:

          — Iacătă lucrarea cea fără de asemuire şi fără de pereche din veacul ei. Şi, pe lângă frumuseţea care îi este un dar din fire, mai are şi toate harurile şi e dăscălită în toate tainele credinţei, ale pravilei şi ale socotitului. Şi e gata să răspundă la toate întrebările celor mai mari învăţaţi din Damasc şi din împărăţie!

          Încât emirul Şarkan nu mai şovăi o clipită şi îi spuse negustorului:

          — Spune-i vistiernicului să-ţi plătească preţul, şi lasă-mi-o, şi du-te în pace!

          Atunci negustorul îi spuse:

          — O, doamne scump, copila aceasta, în socoata mea, era menită dintru-ntâi sultanului Omar Al-Neman tătânele tău; şi nu venisem decât ca să mă rog ţie a-mi da o carte de înfăţişare la el; dar, întrucât fata îţi place, să rămână aici! Şi dorinţa ta se află asupra capului şi în ochii mei! Iar în schimb nu te-aş mai ruga decât să-mi dai slobozenie de trecere de acum înainte pentru toate mărfurile mele, şi dezlegarea de a nu mai plăti nici odată vreo vamă de nici un soi.

          Atunci Şarkan îi spuse:

          — Ţi le dăruiesc. Da, pe deasupra, spune-mi cât te-a costat fata, pentru ca la rându-mi să poruncesc să ţi se întoarcă preţul.

          Şi negustorul spuse:

          — M-a costat o sută de mii de dinari de aur; şi are pe ea lucruri de alţi o sută de mii de dinari de aur.

          Iar Şarkan porunci să fie chemat vistiernicul şi spuse:

          — Plăteşte numaidecât acestui preacinstit şeic două sute mii de dinari de aur, şi încă alţi o sută douăzeci de mii. Şi, pe deasupra, dă-i mantia de fală cea mai frumoasă din dulapurile mele. Şi să se ştie că de astăzi înainte se află sub ocrotirea domniei mele şi că nici un bir nu trebuie să i se mai ceară vreodată.

          Apoi craiul Şarkan porunci să vina cei patru cădii de frunte ai Damascului şi le spuse…

          Ci în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaizecea noapte spuse:

          — Îmi sunteţi martori că din ceasul acesta o dezrobesc şi o slobozesc pe această tânără roabă, pe care am cumpărat-o acum, şi mi-o fac soţie.

          Atunci cei patru cădii zoriră să scrie senetul de slobozenie; şi scriseră apoi senetul de căsătorie şi îl pecetluiră cu pecetea lor. Iar emirul Şarkan nu pregetă, în mărinimia lui, să împartă o grămadă mare de aur la toţi cei de faţă, spre a-şi cinsti bucuria, şi aruncă pumni întregi de galbeni care se împrăştiară şi fură strânşi de pe jos de către slujitori şi robi.

          Atunci emirul Şarkan îi lăsă pe toţi cei de faţă să plece şi nu îi mai opri în sală decât pe cei patru cădii de frunte şi pe negustor. Şi se întoarse către cădii şi le spuse:

          — Acuma vreau să ascultaţi vorbele pe care această copilă are să ni le spună, pentru ca să ne dea o dovadă de grăire aleasă şi de învăţăciune, şi pentru ca voi să cântăriţi spusele acestui bătrân negustor.

          Şi cadiii răspunseră:

          — Ascultăm şi ne supunem!

          Atunci emirul Şarkan porunci să se tragă o perdea mare prin mijlocul sălii, şi o aşeză pe copilă îndărătul perdelei, ca să nu fie stânjenită şi ca să poată să se tolănească în voie şi să vorbească fără a fi văzută de către străini.

          Şi, de îndată ce perdeaua fu întinsă, femeile de slujbă veniră s-o înconjoare pe stăpâna lor cea nouă, şi o ajutară să se simtă mai în voie şi să se uşureze de o parte din hainele de pe ea; şi o fericeau şi se minunau de desăvârşirile ei şi, în bucuria lor, îi sărutau picioarele şi mâinile. Şi, la rându-le, soţiile emirilor şi ale vizirilor nu zăboviră a afla vestea şi zoriră să vină la Nozhatu spre a-i aşterne la picioare temenelile lor şi să audă vorbele pe care avea să le rostească dinaintea emirului Şarkan şi a cadiilor cei mari ai Damascului. Şi, până a se duce la ea, nu uitară a-şi cere învoire de la soţii lor.

          Când le văzu intrând pe soţiile vizirilor şi ale emirilor, Nozhatu se ridică spre a le primi, şi le sărută cu prietenie, şi le pofti să şadă lângă ea îndărătul perdelei; şi le zâmbea cu gingăşie şi le spunea vorbe de bun venit, spre a răspunde la urările şi la închinăciunile lor; şi fu atâta de dulce că toate se minunară de manierele, de frumuseţea, de gingăşia şi de deşteptăciunea ei, şi îşi ziseră între ele:

          — Ni s-a spus că e o roabă slobozită; da chiar că nu poate să fie decât domniţă de baştină şi fiică de domn!

          Şi îi spuseră:

          — O, stăpână a noastră, ne-ai luminat cetatea cu venirea ta şi ne-ai umplut de slavă ţara şi domnia. Şi domnia aceasta este domnia ta, şi saraiul acesta este saraiul tău, şi noi toate suntem roabele tale!

          Iar ea le mulţumi mult pentru vorbele lor, şi în chipul cel mai dulce şi cel mai ispitit.

          Caci, în clipita aceea, Şarkan o strigă de dincolo de perdea şi îi spuse:

          — O, copilă scumpă, giuvaier al vremurilor noastre, suntem aici toţi, gata să te ascultăm cum ne spui câteva pilde desfătătoare, tu cea despre care se zice că eşti dăscălită în toate ştiinţele şi până şi în tainele cele atâta de anevoioase ale sintaxei limbii noastre.

          Atunci tânăra Nozhatu, cu glas dulce ca zahărul, răspunse de după perdea:

          — Dorinţa ta îmi este poruncă, şi se află pe capul şi în ochii mei! Încât, spre a-ţi împlini dorinţa, îţi voi spune, o, stăpâne al meu, câteva dintre învăţămintele minunate despre cele trei porţi ale vieţii.

          Şi Nozhatu, de după perdea, spuse:

          Învăţămintele despre cele trei porţi îţi voi vorbi dintru început, o, mărite doamne, despre poarta cea dintâi: meşteşugul de a te călăuzi în viaţă.

          Află, dar, că viaţa are un ţel, iar ţelul vieţii este desăvârşirea evlaviei.

          Or, evlavia cea mai de seamă este dragostea faţă de credinţă. Ci nimeni nu răzbate la evlavie decât printr-o viaţă fierbinte şi dăruielnică. Iar viaţa dăruielnică poate să fie trăită şi împlinită pe oricare dintre cele patru mari căi ale omenirii: ocârmuirea, negoţul, plugăria şi meşteşugurile.

          În ceea ce priveşte ocârmuirea: este de trebuinţă ca aceia (cei rari), care sunt chemaţi să ocârmuiască lumea, să fie înzestraţi cu multă cunoaştere la treburile politiceşti, cu o isteciune deplină şi cu o agerime de minte desăvârşită. Şi, cu nici un chip, nu se cade să se lase mânaţi de toanele lor, ci de o aleasă râvnă, al cărei capăt este Allah Preaînaltul. Şi dacă ei îşi vor întemeia puterea pe această râvnă, dreptatea va domni între oameni, iar dezbinarea va conteni pe faţa pământului.

          Însă, cel mai adesea, ei nu urmează decât pornirile lor şi alunecă în rătăciri fără de leac. Caci un ocârmuitor nu este de folos decât atât cât poate să fie drept şi nepărtinitor şi să-i împiedice pe cei puternici să-i obijduiască pe cei slabi şi pe cei mărunţi; de nu, el este fără de folos.

          De altminteri, marele Ardeşir41, cel de al treilea domn al perşilor, unul dintre coborâtorii din Sassan, a spus vorba aceasta: „Ocârmuirea şi credinţa sunt două surori gemene: credinţa este o comoară, iar ocârmuirea este paznicul ei”.

          Iar Prorocul nostru Mahomed (asupra-i fie pacea şi rugăciunea!) a spus: „Două lucruri diriguiesc lumea: dacă ele sunt cinstite şi neprihănite, lumea merge pe calea cea dreaptă; dacă ele sunt strâmbe şi rele, lumea cade în stricăciune; acele două lucruri sunt Ocârmuirea şi Ştiinţa!”

          Iar înţeleptul a spus: „Domnitorul trebuie să fie străjerul credinţei, a tot ceea ce este sfânt, şi al drepturilor supuşilor săi. Dar, înainte de toate, el trebuie să vegheze a păstra cumpăna dreaptă între cei ce ţin pana şi cei ce ţin paloşul; întrucât acela care nu cinsteşte pe omul ce ţine pana va cădea şi se va pomeni vătămat.”

          Iar împăratul Ardeşir, care a fost un cuceritor mare, şi-a împărţit împărăţia în patru olaturi: şi a pus să i se facă patru peceţi pe patru inele pe care şi le-a pus la degete; şi fiecare pecete era menită unuia dintre cele patru olaturi. Pecetea cea dintâi era inelul olatului dinspre mare. Şi tot aşa, la fel, şi cu celelalte trei. Şi purcesese astfel spre a ocroti buna învoire în toate părţile împărăţiei sale.

          Iar tipicul lui a fost urmat până la vremurile islamice.

          Iar marele Kesra42, domnul perşilor, i-a scris într-o zi fiului său, căruia îi încredinţase o oaste dintre oştile lui: „O, fiul meu…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, îşi curmă povestitul.

          Dar când fu cea de a şaizeci şi una noapte spuse:

          Kesra cel mare, domnul perşilor, i-a scris într-o zi fiului său, căruia îi încredinţase o oaste dintre oştile sale: „O, fiul meu, fereşte-te de milă, că ea îţi va şubrezi puterea; dar nici să nu te porţi cu prea multă asprime, întrucât ea va face să dospească răzvrătirea printre oştenii tăi!”

          Asemenea ni s-au păstrat acestea: un arab a venit la califul Abu-Giafar-Abdallah Al-Mansur43 şi i-a spus: „Ţine-ţi câinele flămând, de vrei să te urmeze.” Şi califul s-a supărat pe arab. Şi arabul i-a zis: „Caci ia şi seama ca nu cumva vreun trecător să-i întindă vreo pâine, întrucât atunci câinele te va părăsi spre a se lua după trecător!”

          Atunci Al-Mansur înţelese şi luă aminte; şi se despărţi de arab, după ce îi dărui un peşcheş.

          Se povesteşte tot aşa că Abd El-Malek ben-Meruan44, califul, i-a scris astfel fratelui său Abd El-Aziz ben-Meruan, pe care îl trimisese în fruntea oastei sale în Egipt: „Poţi să te lipseşti de sfetnicii şi de logofeţii tăi, întrucât nu au a te învăţa decât lucruri pe care le ştii; da să nu-l uiţi niciodată pe vrăjmaşul tău: că numai el poate să te facă a cunoaşte tăria oştenilor tăi!”

          Se zice că minunatul calif Omar ibn-Al-Chattab45 nu lua niciodată pe cineva în slujbă fără a-i pune aceste patru tocmeli: niciodată să nu încalece pe o vită de povară, niciodată să nu-şi ia pentru sine prada de la duşman, niciodată să nu se îmbrace cu haine făloase şi niciodată să nu vină cu întârziere la ceasul de rugăciune. Şi iacătă spusele pe care îi plăcea să le răsspună: „Nu este nici o bogăţie care să preţuiască atâta cât înţelepciunea, nici piatră de încercare mai bună decât ascuţimea minţii, nici faimă mai mare decât învăţătura şi ştiinţa.46

          Tot Omar (aibă-l Allah întru milele sale!) este cel care a spus: „Femeile sunt de trei soiuri: musulmana cea bună, care nu se îngrijeşte decât de soţul ei şi nu are ochi decât pentru el; musulmana care nu caută în căsnicie decât să aibă copii; şi stricata care slujeşte de salbă la gâtul tuturora. Şi bărbaţii tot aşa sunt de trei soiuri: bărbatul înţelept, care cugetă şi purcede cu chibzuinţă; bărbatul şi mai înţelept, care cugetă, dar care cere şi părerea oamenilor luminaţi, şi astfel nu purcede decât cu deplină chibzuinţă; şi smintitul, care nu are nici o judecată şi nu cere niciodată sfatul celor înţelepţi.”47

          Iar dumnezeiescul Aii ben-abu-Taleb48 (aibă-l Allah întru milele sale!) a spus: „Fiţi cu fereală faţă de vicleniile femeilor; şi niciodată să nu le cereţi sfatul; dar nici să nu le năpăstuiţi, dacă nu vroiţi să le vedeţi că-şi sporesc şireteniile şi înşelătoriile. Întrucât acela care nu cunoaşte cumpătarea, merge înspre nebunie. Şi, în toate lucrurile, se cade să vă slujiţi de dreptate, mai cu seamă faţă de robii voştri.”

          Şi cum Nozhatu urma a amănunţi mai departe aceste cugetări, îi auzi, de după perdea, pe cădii cum se minunau:

          — Maşallah! Niciodată nu am auzit vorbe atâta de frumoase precum cele spuse de această copilă plină de har; da tare am vroi acuma să auzim câte ceva şi despre celelalte două Porţi!

          Atunci Nozhatu, cu o trecere ales de dibace, spuse:

          — Într-o altă zi, am să vorbesc despre osârdia pe celelalte trei căi ale omului; întrucât este ceasul să vă vorbesc şi despre cea de a doua poartă. Această a Doua Poartă este cea a purtărilor alese şi a şlefuirii minţii. Poarta aceasta, o, emire al vremilor, este cea mai lungă dintre toate, întrucât ea este Poarta Desăvârşirilor. Nu pot s-o străbată în toată întinderea ei decât numai aceia care au asupra capului lor o binecuvântare din naştere. Am să vă deştern numai câteva parimii alese.

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă ca de obicei, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaizeci şi doua noapte spuse:

          Am să vă procitesc numai câteva parimii alese.

          Într-o zi, unul dintre musaipii califului Moavia49 veni să-i dea de veste că mucalitul cel şchiop, Aba-Bahr ben-Kais50, este la uşă şi aşteaptă să fie primit de calif. Atunci califul spuse:

          — Pofteşte-l degrabă să intre.

          Şi Aba-Bahr cel şchiop intră, iar califul Moavia îi zise:

          — O, Aba-Bahr, vino mai aproape, ca să mă desfătez mai bine de vorbele tale.

          Pe urmă îi spuse:

          — O, Aba-Bahr, ce părere ai tu despre mine?

          Şchiopul răspunse:

          — Eu? Păi, meseria mea, o, emire al drept-credincioşilor, este de a rade capetele, de a potrivi mustăţile, de a curăţa şi de a dichisi unghiile, de a despăra subsuorile, de a rade vântrele, de a lustrui dinţii şi, la nevoie, de a lua sânge din gingii; da niciodată nu fac nimic din toate astea în ziua de vineri, întrucât ar fi o păcătuire.

          Atunci califul Moavia îi zise:

          — Şi care-i părerea ta despre tine?

          Iar Aba-Bahr şchiopul spuse:

          — Pun un picior dinaintea celuilalt şi, încetişor, îl fac să înainteze, urmărindu-l cu ochiul.

          Califul întrebă atunci:

          — Şi ce părere ai despre mai-marii tăi?

          El răspunse:

          — Când intru, le dau bineţe fără a face vreo temenea, şi aştept să-mi întoarcă bineţea.

          Atunci califul îl întrebă:

          — Şi care îţi este părerea despre soţia ta?

          Ci Aba-Bahr strigă:

          — Cruţă-mă de răspunsul acesta, o, emire al drept-credincioşilor!

          Şi califul zise:

          — Ba te juruiesc să-mi răspunzi, o, Aba-Bahr!

          El spuse:

          — Soţia mea, ca toate muierile, a fost zămislită din coasta cea mai de pe urmă, care-i o coastă de soi rău şi scălâmbă de tot.

          Califul spuse:

          — Şi cum faci când vrei să te bucuri de ea?

          El răspunse:

          — Îi vorbesc dulce, ca s-o bine-veselesc; pe urmă o potopesc cu pupături cam mai peste tot, şi pătimaş, ca s-o înfierbânt bine; şi, când ajunge precum mă înţelegi, o, emire al drept-credincioşilor, o răstorn şi gata. Şi-atunci, după ce smicurul de nacră s-a învrâstat bine în temeliile ei, strig: „O, Doamne, fă ca sămânţa aceasta să fie învăluită de binecuvântări, şi nu o ciopli într-un tipar păcătos; ci închipuieşte-o pe tiparul frumuseţii!” La urmă, mă scol şi dau fuga să-mi fac spălările cele de datină; iau apa în mâinile amândouă şi o aduc să curgă pe trupul meu; şi, într-un sfârşit, dau slavă lui Allah pentru milele lui!

          Atunci califul strigă:

          — Chiar că ai răspuns desfătător. Încât vreau să te aud că îmi ceri ceva.

          Şi Aba-Bahr şchiopul zise:

          — Numai că dreptatea să fie deopotrivă pentru toţi!

          Şi plecă. Iar califul Moavia spuse:

          — Dacă în toată ţara Irakului nu ar fi decât înţeleptul acesta, ar fi îndeajuns!

          Tot aşa, sub domnia califului Omar ibn-AlKhattab, vistiernic era bătrânul Moaikab…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

          Dar când fu cea de a şaizeci şi treia noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că tânăra Nozhatu spuse:

          Sub domnia califului Omar ibn-Al-Khattab, vistiernic era bătrânul Moaikab. Or, fiul cel mic al lui Omar veni într-o zi la Moaikab, însoţit de doica lui. Şi Moaikab îi dărui copilului o drahmă de argint. Caci, la puţină vreme după aceea, califul porunci să fie chemat vistiernicul şi îi zise:

          — O, sfeterisitorule! ce-ai făcut?

          Şi Moaikab, care era un om nepătat, strigă:

          — Da ce-am făcut oare, o, emire al drept-credincioşilor?

          Şi Omar îi spuse:

          — O, Moaikab, drahma de argint pe care i-ai dat-o fiului meu este un furt săvârşit de la tot norodul musulman!

          Şi Moaikab şi-a dat seama că săvârşise o greşeală, şi toată viaţa lui nu a mai contenit să se minuneze:

          — Unde se mai află pe pământ un om atâta de minunat ca Omar? 51

          Asemenea se povesteşte că Omar, califul, ieşise odată să se preumble noaptea, însoţit de preacinstitul Aslam Abu-Zeid. Şi văzu în depărtare un foc care ardea, şi se duse într-acolo, socotind să fie de folos, şi văzu o biată femeie care hrănea un foc de lemne sub o cratiţă; şi avea alături de ea doi copilaşi prăpădiţi care gemeau jalnic. Şi Omar zise:

          — Pacea fie asupra-ţi, o, femeie! Ce faci tu aici, singură, în noapte şi frig?

          Ea răspunse:

          — Doamne, încălzesc olecuţă de apă ca să le-o dau s-o bea copiilor mei, care mor de foame şi de frig; da într-o zi Allah are să-i ceară socoteală califului Omar pentru sărăcia la care am fost aduşi! Şi califul, care era îmbrăcat în haine străvestite, fu mişcat peste poate, şi îi zise:

          — Păi tu socoti, o, femeie, că Omar ştie de sărăcia ta şi nu ţi-o alină?

          Ea răspunse:

          — Atunci de ce mai este Omar calif, dacă nu ştie nimic de sărăcia norodului său şi a fiecărui supus de-al său?

          Atunci califul tăcu şi îi spuse lui Aslam Abu-Zeid:

          — Iute, hai!

          Şi zori iute-iute până ce ajunse la capanul casei sale; şi intră în hambar şi scoase un sac cu faină dintre sacii cu făină, precum şi un chiup plin cu untură, şi îi spuse lui Abu-Zeid:

          — Ajută-mă să le aburc în spinare, o, Abu-Zeid!

          Da Abu-Zeid sări a se împotrivi şi zise:

          — Lasă-mă să le car eu în spinare, o, emire al drept-credincioşilor!

          El răspunse domol:

          — Da tot tu, Abu Zeid, ai să cari şi povara păcatelor mele la ziua învierii de Apoi?

          Şi îl sili pe Abu-Zeid să-i pună în spinare sacul cu făină şi olul cu untură. Şi califul zori spornic, încărcat aşa, până ce ajunse la femeia săracă; şi luă făină şi luă untură şi le puse în cratiţa de pe foc şi, cu chiar mâinile sale, găti hrana aceea, şi se aplecă el însuşi asupra focului ca să sufle în el; şi, cum avea o barbă mare, fumul lemnelor îşi tăia cale prin despicăturile bărbii. Şi când demâncarea fu gata, Omar le-o întinse femeii şi copilaşilor, care mâncară până se saturară, pe măsură ce Omar le-o răcorea suflând în ea. Atunci Omar le lăsă sacul cu făină şi chiupul cu seu, şi plecă spunându-i lui Abu-Zeid:

          — O, Abu-Zeid, acuma, că am văzut focul acesta, lumina lui m-a luminat!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaizeci şi patra noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că tânăra Nozhatu a urmat astfel:

          Şi tot califul Omar, întâlnind într-o zi un rob, care mâna la păscut turma stăpânului său, îl opri ca să cumpere de la el o capră. Da păstorul îi spuse:

          — Nu sunt caprele mele.

          Atunci califul îi spuse păstorului:

          — Rob minunat, am să te cumpăr chiar pe tine şi am să te slobozesc!

          Şi îl cumpără pe păstor de la stăpânul lui şi îl dezrobi, întrucât Omar îşi spusese în sine: „Nu întâlneşti în fiece zi un om cinstit!”

          Într-o altă zi, Hafsa52, fiica lui Omar, veni să-l caute şi îi spuse:

          — O, emire al drept-credincioşilor, am aflat că în poghiazul pe care tocmai l-ai făcut ai dobândit mulţi bani, încât, pe temeiul rudeniei noastre, vin să-ţi cer şi eu câţiva.

          Şi Omar îi spuse:

          — O, Hafsa, Allah m-a stătorit ca paznic al bunurilor musulmanilor; şi toţi banii aceştia sunt bunul obştesc al musulmanilor. Nu am să mă ating de ei pentru cheful tău şi pentru nemotenia mea cu tine: şi în felul acesta nu voi păgubi obştea norodului meu!

          Aici Nozhatu, de după perdea, auzi strigătele de minunare ale ascultătorilor ei nevăzuţi, mulţumiţi până peste poate. Şi încetă o clipită a vorbi; pe urmă spuse:

          — Acum am să vorbesc despre Cea de a treia poartă, care este Poarta Virtuţilor.

          Şi o voi face prin câteva pilde scoase din viaţa tovarăşilor Prorocului (pacea şi rugăciunea fie asupra-i!) şi a oamenilor cei drepţi dintre musulmani.

          Ni se povesteşte că Hassan Al-Bassri a spus: „Nu e nimeni căruia, înainte de a-şi da sufletul, să nu-i pară rău de trei lucruri din lumea aceasta: că nu s-a bucurat din plin de ceea ce a strâns în timpul vieţii; că nu a putut să atingă ceea ce a nădăjduit cu statornicie; şi că nu şi-a putut împlini nici un dor îndelung râvnit.”

          Şi careva îl întrebă într-o zi pe Safian53:

          — Un om bogat poate să fie şi virtuos?

          Iar Safian răspunse:

          — Poate să fie, şi anume atunci când se dovedeşte răbdător în năprăsniciile soartei, şi atunci când îi mulţumeşte omului faţă de care a fost darnic spunându-i: „O, frate al meu, îţi sunt îndatorat că am săvârşit dinaintea lui Allah o faptă înmiresmată!”

          Iar atunci când Abdallah ben-Şedad văzu că i se apropie moartea, porunci să vină fiul său Mohammad lângă el şi îi spuse:

          — Iacătă, o, Mohammad, poveţele mele din urmă: poartă-te cu smerenie faţă de Allah, şi în singurătatea ta, şi în lume; fii pururea neviclenit în spusele tale; şi proslăveşte-l totdeauna pe Allah pentru milele lui şi mulţumeşte-i, întrucât mulţumită cheamă alte binefaceri. Şi să ştii bine, fiul meu, că fericirea nu stă în bogăţiile adunate, ci în smerenie; întrucât Allah îţi va dărui toate! 54

          Asemenea ni se povesteşte că atunci când preacucernicul Omar ben-Abd El Aziz55 ajunse cel de al optulea calif omeiad, îi strânse pe toţi cei din neamul omeiazilor, care erau tare bogaţi, şi îi sili să-i dea toate avuţiile şi toate bunurile lor, şi porunci ca acestea să fie vărsate pe dată în vistieria obştească. Ei toţi atunci se duseră la Fatima, fiica lui Meruan, mătuşa califului, faţă de care Omar avea multă cinstire, şi o rugară să-i scape de bucluc. Şi Fatima se duse la calif, într-o noapte, şi şezu jos tăcută pe chilim. Şi califul îi zise:

          — O, mătuşă, grăieşte!

          Ci Fatima răspunse:

          — O, emire al drept-credincioşilor, tu eşti stăpânul, şi nu aş putea să ridic glasul eu întâi. Şi-apoi nimica nu îţi este ascuns, nici măcar pricina venirii mele aici.

          Atunci Omar ben-Abd El-Aziz spuse:

          — Allah Preaînaltul l-a trimis pe prorocul său Mahomed (asupra-i fie pacea şi ruga!) ca să fie un balsam pentru toată făptura şi o mângâiere pentru toţi cei ce vor veni după noi. Atunci Mahomed (asupra-i fie pacea şi ruga!) strânse şi luă tot ceea ce socoti trebuitor, şi le lăsă oamenilor un râu la care să-şi astâmpere setea până la sfârşitul veacurilor56. Iar eu, califul, am fost însărcinat cu datoria de a nu lăsa cumva râul să se abată ori să se piardă în pustie!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

          Dar când fu cea de a şaizeci şi cincea noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că tânăra Nozhatu, de după perdea, în vreme ce beizadea Şarkan, cei patru cadii şi negustorul o ascultau, urmă astfel:

          Iar eu, califul, am fost însărcinat cu datoria de a nu lăsa cumva râul să se abată ori să se piardă în pustie!

          Atunci mătuşa sa Fatima îi spuse:

          — O, emire al drept-credincioşilor, am priceput tâlcul vorbelor tale, iar vorbele mele sunt de prisos.

          Şi se duse la Bani-Omeiazii care o aşteptau şi le spuse:

          — O, urmaşi ai lui Omeia, nici habar nu aveţi cât de mare vă este norocul de a-l avea de calif pe Omar ibn-Abd El-Aziz!

          Şi tot neprihănitul calif Omar ibn-Abd El-Aziz este cel care, simţind apropierea morţii, i-a adunat împrejuru-i pe toţi copiii săi şi le-a spus:

          — Mireasma sărăciei este plăcută Domnului.

          Atunci unul dintre cei de fată, Mosslim ibn-Abd El-Malek, îi zise:

          — O, emire al drept-credincioşilor, cum poţi să-ţi laşi copiii în sărăcie, când tu eşti părintele lor şi păstorul norodului, şi când ai putea să-i înavuţeşti luând din vistierie? Oare nu ar fi mai bine aşa, decât să laşi toate acele bogăţii urmaşului tău la domnie?

          Atunci califul, întins pe patul de moarte, fu cuprins de mare supărare şi de mare uimire, şi spuse:

          — O, Mosslim, cum aş putea să le dau asemenea pildă de stricăciune, în clipele mele de pe urmă, când toată viaţa le-am cerut să urmeze calea cea dreaptă? O, Mosslim, am fost de faţă, în viaţa mea, la îngropăciunea unuia dintre înaintaşii mei, unul dintre fiii lui Meruan, şi ochii mei au văzut nişte lucruri şi le-au priceput. Şi atunci m-am jurat straşnic că nu am să fac niciodată cum a făcut el în viaţa lui, dacă am să ajung vreodată să fiu calif!

          Şi chiar acest Mosslim ben-Abd El-Malek ne istoriseşte următoarele: „Într-o zi, spune el, tocmai adormisem, la întoarcerea de la înmormântarea unui şeic, un schivnic, când avusei un vis în care mi se arătă acel preacinstit şeic, îmbrăcat cu totul în haine mai albe ca iasomia; şi se preumbla printr-un loc de desfătări scăldat de ape curgătoare şi răcorit de o adiere beată de popasurile ei prin portocalii înfloriţi. Şi îmi zise: „O, Mosslim, ce n-ar face cineva în viaţă pentru un asemenea sfârşit?„„

          Şi s-a perindat până la mine că, sub domnia lui Omar ibn-Abd El-Aziz, un om a cărui îndeletnicire era de a mulge oile, ducându-se la un păstor prieten de-al lui, văzu în mijlocul turmei doi lupi pe care îi crezu a fi câini, şi fu speriat rău de înfăţişarea lor sălbatică, şi îi zise păstorului:

          — Ce faci cu câinii ăştia cumpliţi?

          Şi păstorul îi spuse:

          — O, lăptarule, aceia nu sunt câini, ci lupi îmblânziţi. Şi nu fac nici un rău turmei, întrucât eu sunt capul care diriguieşte. Iar când capu-i sănătos, şi trupu-i sănătos.

          Şi, într-o zi, califul Omar ibn-Abd El-Aziz, din vârful unui amvon întocmit din noroi uscat, tinu norodului adunat o predică ce se mărginea numai la trei poveţe. Şi încheie cu vorbele acestea:

          — Abd El-Malek a murit, şi au murit şi înaintaşii, şi urmaşii lui. Şi eu, Omar, ca ei toţi, am să mor şi eu.

          Atunci Mosslim îi zise:

          — O, emire al drept-credincioşilor, amvonul acesta nu este vrednic de un calif, şi nu are nici baremi un lanţ drept parmalâc. Îngăduie-ne măcar să întindem un lanţ drept parmalâc!

          Şi califul îi spuse cu glas domol:

          — O, Mosslim, oare ai vrea ca Omar, la Ziua Judecăţii, să poarte la gât o bucată din lanţul acela?

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

          Dar când fu cea de a şaizeci şi şasea noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că tânăra Nozhatu a spus apoi:

          Tot califul acela a spus într-o zi: „Nu jinduiesc ca Allah să mă izbăvească de moarte, întrucât moartea este cea de pe urmă binefacere pentru un drept-credincios!”

          Iar Khaled ben-Safuan s-a dus într-o zi la califul Heşam, care şedea în cort înconjurat de calemgiii şi de slujitorii săi; şi când ajunse dinaintea lui îi spuse:

          — Allah să te încunune cu milele sale, o, emire al drept-credincioşilor, şi să nu picure în huzurul tău nici un strop de amărăciune. Şi iacătă că am a-ţi spune nişte poveţe, nicidecum noi, dar împodobite cu preţul tâlcurilor bătrâneşti!

          Şi califul Heşam îi zise:

          — Spune ce ai de spus, o, Ibn-Safuan!

          El spuse:

          — A fost, o, emire al drept-credincioşilor, un sultan printre sultanii de dinainte-ţi, şi într-un an dintre anii petrecuţi pe pământ, sultanul acela le spuse celor ce şedeau jos împrejurul său: „O, voi toţi, se află printre voi vreunul care să fi văzut vreun sultan de-o seamă cu mine ca îmbelşugare, sau darnic pe potriva dărniciei mele?” Or, printre cei de faţă se afla şi un ins svetuit întru hagialâc şi dăruit cu adevărata înţelepciune, care spuse: „O, doamne, ne-ai pus o întrebare de o însemnătate deosebită, la care aş cuteza să-ţi cer îngăduinţa a răspunde.” El spuse: „Poţi s-o faci!” Omul spuse: „Slava în care te afli şi îmbelşugarea ta sunt oare trainice, ori sunt trecătoare ca toate cele?” El răspunse: „Trecătoare”. Omul spuse: „Atunci cum de poţi să pui o întrebare atâta de grea pentru un lucru atâta de trecător şi de care vei fi chemat să dai seama într-o zi?” Sultanul răspunse: „Adevăr grăieşti, o, preacinstite! Ce mi se cade acuma să fac?” Omul spuse: „Să te smereşti”. Atunci sultanul îşi puse jos cununa şi îmbrăcă straie de hagiu şi plecă la Cetatea cea Sfântă. „Da, tu, o, calife al lui Allah, urmă Ibn-Safuan, ce cugeţi să faci?” Şi califul Heşam fu mişcat până peste marginile tulburării şi plânse peste poate, într-atâta de îndelung încât îşi umezi barba toată. Şi se duse în saraiul său să se încuie acolo ca să cugete.

          În clipita aceea, de după perdea, cadiii şi negustorul se minunară:

          — Ya Allah! ce minunată-i!

          Atunci Nozhatu se opri şi spuse:

          — Poarta aceasta a Virtuţii cuprinde o sumedenie atâta de mare de pilde, încă şi mai desăvârşite, încât îmi este peste putinţă să vi le povestesc dintr-odată, o, stăpânii mei! Ci Allah ne va mai îngădui încă zile lungi, şi voi putea atunci să vă lămuresc pe deplin!

          Pe urmă Nozhatu tăcu.

          În clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, îşi amână povestitul pe mâine.

          Dar când fu cea de a şaizeci şi şaptea noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Nozhatu, cu vorbele acelea, tăcu.

          Atunci cei patru cădii se minunară:

          — O, emire al vremilor, chiar că această copilă este minunea veacului de-acum şi a tuturor veacurilor. Cât despre noi, niciodată nu am văzut pe cineva care să-i fie pe potrivă, nici n-am auzit din spuse să se fi aflat pe potrivă în vreun răstimp dintre răstimpuri!

          Şi, grăind astfel, se ridicară în tăcere şi sărutară pământul dintre mâinile emirului Şarkan, şi plecară pe calea lor.

          Atunci Şarkan îşi chemă slujitorii şi le spuse:

          — Se cade să zoriţi a face cele de trebuinţă pentru nuntă şi să gătiţi tot felul de bucate şi de bunătăţuri pentru ospăţ.

          Şi slujitorii zoriră a-i urma poruncile şi gătiră numaidecât tot ce li se ceruse. Iar Şarkan le opri la nuntă pe soţiile emirilor şi ale vizirilor care veniseră să asculte pildele tinerei Nozhatu, şi le pofti să intre în alaiul miresei.

          Încât, de cum veni asr-ul, ospăţul începu şi mesele fură aşternute şi se aduseră toate cele în stare să mulţumească poftele şi să bucure ochii. Şi toţi musafirii mâncară şi băură până la saţ. Atunci Şarkan ceru să vină cântăreţele cele mai vestite din Damasc şi toate almeele din sarai. Şi nunta făcu să răsune sala de ospăţ, şi voioşia umplu toate piepturile. Şi tot saraiul, când se lăsă noaptea, fu luminat, de la foişor până la porţile dinspre afară, precum şi toate cărările, şi pe dreapta şi pe stânga, ale grădinii. Iar emirii şi vizirii veniră, de îndată ce Şarkan ieşi din hammam, să-şi aştearnă închinăciunile între mâinile lui, precum şi urările lor de belşug.

          Şi pe când Şarkan şedea pe podina anume înălţată pentru proaspeţii căsătoriţi, iată că deodată intrară femeile din sarai, domol, pe două rânduri, cu proaspăta mireasă Nozhatu sprijinită de cele două nănaşe ale sale. Şi, după datinile îmbrăcatului, o duseră pe Nozhatu în odaia de nuntă şi o dezbrăcară şi vrură să purceadă la gătirea trupului; da văzură că gătitul trupului chiar că era de prisos pentru acea oglindă neprihănită şi pentru pielea aceea tămâioasă. Atunci nănaşele îi dădură tinerei Nozhatu poveţele pe care le dau fetelor nănaşele în noaptea nunţii, şi îi urară tot soiul de desfătări, şi, după ce o îmbrăcară numai cu o cămăşuţă subţirică, o lăsară singură, în pat.

          Atunci Şarkan îşi făcu intrarea în odaia de nuntă. Şi era departe de a presupune că acea copilă minunătoare ar fi sora lui, Nozhatu; iar ea la fel, habar nu avea că emirul Damascului ar fi fratele ei, Şarkan.

          Încât în noaptea aceea, Şarkan o luă în stăpânire pe tânăra Nozhatu; iar desfătările lor, ale amândurora, fură până peste măsură; şi treaba fu făcută atâta de bine, încât Nozhatu pe loc rămase însărcinată. Şi nu pregetă să-i spună şi lui Şarkan.

          Atunci Şarkan fu bucuros până peste poate şi, când veni dimineaţa, porunci doctorilor să scrie ziua aceea fericită a sarcinii; şi se sui să şadă în scaunul de domnie, spre a primi firitiselile emirilor, ale vizirilor şi ale mai-marilor săi din împărăţie.

          La sfârşit, Şarkan chemă să vină calemgiul şi îi porunci să scrie, precum îi grăia, tatălui său, sultanului Omar Al-Neman, că se însurase cu o fată cumpărată de la un negustor şi înzestrată cu frumuseţe, cu înţelepciune şi cu toate desăvârşirile ştiinţei şi ale învăţăturii; că o slobozise, ca să şi-o facă soţie legiuită; că, din cea dintâi noapte, rămăsese grea cu el, şi că el avea de gând s-o trimită în curând la Bagdad să-l vadă pe sultanul Omar Al-Neman, părintele lui, pe soră-sa Nozhatu şi pe frate-său Daul'makan. Pe urmă, după ce scrisoarea fu scrisă, Şarkan o pecetlui şi o înmână unui olăcar sprinten, care porni numaidecât spre Bagdad şi, peste douăzeci de zile, aduse răspunsul sultanului Omar Al-Neman. Şi răspunsul acela era întocmit astfel…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaizeci şi opta noapte spuse:

          Şi răspunsul acela iacătă-l: „După pomenirea numelui lui Allah57:

          Această carte este din partea deznădăjduitului, a sărmanului, a năpăditului de durere şi de jale, a celui care şi-a pierdut comoara sufletului şi copiii, a nenorocitului de sultan Omar Al-Neman, către preaiubitul său fiu Şarkan.

          O, copilul meu, află de nenorocirile mele, şi să ştii că, după plecarea ta la Damasc, mi se părea casa că atâta de greu îmi apasă sufletul, încât, nemaiputând de mâhnire, am plecat la vânătoare ca să sorb răsuflare curată şi să încerc a-mi risipi oleacă aleanul.

          Şi am stat astfel la vânătoare vreme de o Lună, după care m-am întors la saraiul meu şi am aflat că fratele tău Daul'makan şi sora ta Nozhatu plecaseră la Hedjaz, cu hagiii ce se duceau la Mecca cea Sfântă. Şi se prilejuiseră astfel de lipsa mea ca să fugă; întrucât nu vrusesem să-i îngăduiesc lui Daul'makan, din pricina vârstei lui crude, să purceadă în hagialâc anul acesta; da îi făgăduisem să plec cu el anul ce vine. Şi el nu a vrut să mai rabde, şi a fugit, cu sora lui, după ce au luat de-abia cu ce să-şi acopere cheltuielile de drum. Şi nu mai am despre ei nici o ştire. Întrucât hagiii s-au întors fără fraţii tăi, şi niciunul nu a putut să-mi spună ce s-a făcut cu ei. Şi iacătă că acuma m-am îmbrăcat pentru ei în haine de jale, şi mă înec în lacrimile şi durerea mea.

          Şi să nu zăboveşti, o, fiul meu, să-mi dai ştiri despre tine. Şi îţi trimit urarea mea de pace asupra ta şi a tuturor celor ce sunt cu tine!”58

          Or, la câteva luni de la primirea scrisorii, Şarkan se hotărî să istorisească nenorocirea părintelui său soţiei sale, pe care nu vroise s-o tulbure până atunci, dată fiind sarcina ei. Dar acuma, după ce născuse o fetiţă, Şarkan intră la ea şi începu dintru-ntâi s-o sărute pe fetiţă. Iar soţia lui îi spuse:

          — Fetiţa tocmai are şapte zile împlinite; ţi se cade, aşadar, după datină, astăzi, că este cea de a şaptea zi, să-i dai un nume!

          Atunci Şarkan luă fetiţa în braţe şi, cum o privea, văzu la gâtul ei, atârnată cu un lanţ de aur, una dintre cele trei geme vrăjite ale Abrizei, domniţa cea nefericită de la Chezareea.

          La vederea ei, Şarkan fu cuprins de o tulburare atâta de mare încât strigă:

          De unde ai tu gemma aceasta, o, roabo?

          — Atunci Nozhatu, la vorba de roabă, se simţi sugrumată de mânie şi strigă:

          — Sunt stăpâna ta şi stăpâna tuturor celor ce locuiesc în saraiul acesta! Cum de cutezi să-mi zici roabă, când eu sunt sultana ta? A, taina mea nu se poate păstra mai mult! Da, eu sunt sultana ta, sunt fiica sultanului! Eu sunt Nozhatu'zaman, fiica sultanului Omar Al-Neman!

          Când auzi vorbele acestea, Şarkan…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaizeci şi noua noapte spuse:

          Când auzi vorbele acestea, Şarkan fu cuprins de un tremur în tot trupul şi îşi lăsă capu-n jos, zdrobit şi plin de uluire; pe urmă îngălbeni tot mai tare şi se prăbuşi fără de simţire. Iar când îşi veni în fire, încă nu izbutea să creadă faptul, şi o întrebă pe Nozhatu:

          — O, stăpână a mea, eşti tu chiar fata sultanului Omar Al-Neman?

          Ea răspunse:

          — Sunt fata lui.

          Atunci el îi spuse:

          — Gemma cea scumpă îmi şi este un semn de adeverire; da mai dă-mi şi alte dovezi.

          Şi Nozhatu îi istorisi lui Şarkan toată povestea ei. Da-i fără de folos s-o mai spunem încă o dată.

          Atunci Şarkan se încredinţă de-a binelea şi îşi zise în sineşi: „Ce am făcut, şi cum de am putut să mă însor cu chiar sora mea? Încât, dat fiind că nu se află alt mijloc de a mântui totul, nu-mi rămâne decât să-i găsesc un alt soţ; şi aşa că am s-o dau soţie vreunuia dintre cămăraşii mei şi, în împrejurarea că lucrul ar ajunge să se dea în vileag, am să mijlocesc să se împrăştie vorba că ne-am despărţit înainte de a mă fi culcat cu ea.” Pe urmă Şarkan se întoarse către soră-sa şi îi spuse:

          — O, Nozhatu, află la rându-ţi că eşti sora mea, întrucât eu sunt fiul lui Omar Al-Neman, sunt emirul Şarkan, despre care fără de îndoială că tu nu ai auzit vorbindu-se la saraiul tatălui nostru!

          Când auzi vorbele lui, Nozhatu scoase un ţipăt mare şi se prăbuşi fără de simţire. Pe urmă, când îşi veni în sine, începu să se plesnească peste obraji şi să se jeluiască şi să plângă; şi spuse:

          — Iacătă că am căzut într-o vină amarnică! Ce e de făcut acuma? Şi ce să răspund tatălui meu şi mamei mele când au să mă întrebe: „De unde ai fetiţa?”

          Şarkan îi răspunse:

          — Am în gând că chipul cel mai bun de a rândui totul este de a te da de soţie cămăraşului meu cel mare; întrucât astfel vei putea s-o creşti lesne pe fetiţa noastră în casa lui, ca şi cum ar fi chiar fata lui, şi nimeni n-ar avea cum să dibăcească povestea. Aşa că să fii încredinţată, o, Nozhatu, că acesta-i mijlocul cel mai bun de a scăpa din necaz. Pun pe dată să fie chemat cămăraşul nostru cel mare, până a nu ni se da în vileag taina.

          Pe urmă Şarkan începu s-o aline pe soră-sa şi s-o sărute duios pe cap. Atunci ea îi spuse:

          — E bine aşa, o, Şarkane! Da spune-mi ce nume alegi acuma pentru fiica noastră, că nu mai e vreme?

          Şi Şarkan spuse:

          — Am să-i zic Puterea-Ursitei! 59

          Şi Şarkan zori a porunci să fie chemat cămăraşul cel mare, i-o dădu pe Nozhatu de soţie, şi le trimise la el şi pe ea şi pe pruncă, copleşindu-l şi cu tot felul de daruri. Şi cămăraşul cel mare o luă pe Nozhatu şi pe fiica ei în casa lui, şi nu pregetă s-o copleşească şi el cu cinstiri şi cu filotimii, iar pe fetiţă s-o încredinţeze în grija doicilor şi a slujitoarelor.

          Iac-aşa! Iar Daul'makan, fratele domniţei Nozhatu, şi hammamgiul cel de treabă se găteau să plece la Bagdad cu caravana de la Damasc.

          Or, într-acestea, sosi un al doilea olăcar de la sultanul Omar Al-Neman, aducând a doua scrisoare pentru emirul Şarkan. Şi iată cuprinsul scrisorii: „După pomenirea lui Allah:

          Această carte este pentru a-ţi spune, o, fiul meu mult iubit, că eu rămân a fi pradă durerii şi a gusta amărăciunea de a mă afla despărţit de bieţii mei copii.

          Şi apoi! De cum vei primi scrisoarea mea, vei sili a-mi trimite haraciul pe anul acesta al ţării Şamului, şi te vei prilejui de caravană spre a mi-o trimite şi pe tânăra ta soţie pe care mult doresc s-o văd şi mai ales tare râvnesc să-i pun la încercare ştiinţa şi ascuţimea minţii. Întrucât se cade a-ţi spune că tocmai a sosit în saraiul meu, venind din ţara rumilor, o preacinstită bătrână însoţită de cinci fetişcane cu sânii rotunzi şi cu fecioria neprihănită. Şi aceste cinci fetişcane ştiu tot ceea ce un om poate să ştie în ştiinţe şi în cunoaşterile omeneşti. Iar graiul este neînstare a zugrăvi harurile copilelor şi înţelepciunea bătrânei, întrucât au toate desăvârşirile. Încât m-am îndrăgit de ele cu o dragoste netăgăduită şi am binevoit a le ţine sub stăpânirea mea în saraiul şi în împărăţia mea, la îndemâna-mi; că nici un domn de pe pământ nu are asemenea podoabe la saraiul lui. Aşa că am întrebat-o pe bătrână care este preţul de vânzare, şi mi-a răspuns: „Nu aş putea să le vând decât la preţul hameiului pe un an care îţi vine din ţara Şamului şi de la Damasc. „Iar eu, pe Allah! Nu am găsit deloc că atare preţ ar fi ridicat, ba chiar l-am găsit nevrednic de ele; întrucât fiecare dintre cele cinci copile, în parte, preţuieşte cu mult mai mult decât atâta. Aşa că m-am învoit cu preţul de cumpărare şi le-am poftit să sălăşluiască în saraiul meu, în aşteptarea trimiterii apropiate a haraciului pe un an, pe care îl aştept cât mai repede de la osârdia ta, o, copilul meu! Întrucât aici bătrâna este nerăbdătoare şi are grabă să se întoarcă în ţara ei.

          Şi mai cu seamă, fiul meu, să nu uiţi a mi-o trimite, totodată, şi pe tânăra ta soţie, a cărei ştiinţă are să ne fie de folos spre a cântări isteciunea celor cinci fetişcane. Şi îţi făgăduiesc, dacă tânăra ta soţie va răzbi să le biruiască în ştiinţă şi în agerimea de minte, că am să ţi le trimit pe copile ca peşcheş pentru tine şi, pe deasupra, am să-ţi dau în dar haraciulpe un an al cetăţii Bagdadului.

          Şi pacea fie asupra-ţi şi asupra tuturor celor din casa ta, o, fiul meu!”

          După ce Şarkan citi scrisoarea de la tatăl său…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaptezecea noapte spuse:

          După ce citi scrisoarea de la tatăl său, Şarkan pofti să vină îndată cumnatul său, cămăraşul, şi îi spuse:

          — Trimite numaidecât după roaba cea tânără pe care ţi-am dat-o de soţie.

          Şi după ce Nozhatu veni, Şarkan îi spuse:

          — O, sora mea, citeşte scrisoarea aceasta de la tatăl nostru şi spune-mi ce socoţi.

          Şi Nozhatu, după ce citi scrisoarea, răspunse:

          — Ceea ce socoţi tu este totdeauna bine socotit, şi gândul tău este cel mai bun. Dar, dacă mă întrebi, ţi-aş spune că dorinţa mea cea mai arzătoare este de a-mi vedea părinţii şi ţara, şi te-aş ruga să mă laşi să plec, împreună cu soţul meu, cămăraşul cel mare, ca să pot să-i povestesc păţania mea părintelui meu şi să-i spun tot ce mi s-a întâmplat cu beduinul, şi cum beduinul m-a vândut unui negustor, şi cum negustorul m-a vândut ţie, şi cum tu m-ai dat de soţie cămăraşului, după ce te-ai despărţit de mine fără a ne avea.

          Şi Şarkan îi răspunse:

          — Aşa să fie!

          Atunci Şarkan îl chemă pe cămăraş, care habar nu avea că ar fi cumnat cu emirul, şi îi spuse:

          — Va să pleci la Bagdad în capul caravanei care-i duce tatălui meu haraciul de la Damasc, şi o vei lua cu tine pe soţia ta, roaba cea tânără pe care ţi-am dăruit-o.

          Şi cămăraşul răspunse:

          — Ascult şi mă supun!

          Atunci Şarkan porunci să se gătească pentru cămăraş un polog mare pe o cămilă frumoasă; puse să se gătească încă un palanchin şi pentru Nozhatu, şi înmână cămăraşului o scrisoare către sultanul Omar Al-Neman, şi îşi luă bun-rămas de la ei, după ce o opri la el la sarai pe micuţa Puterea-Ursitei şi după ce se încredinţase că fetiţa încă mai avea la gât, spânzurată cu un lanţ de aur, una dintre cele trei gemme de preţ ale nefericitei Abriza. Şi o încredinţă pe fetiţă doicilor şi slujnicelor de la sarai; şi după ce Nozhatu se încredinţă pe deplin că fetiţa nu va duce lipsă de nimic, plecă împreună cu soţul ei cămăraşul. Şi amândoi se aşezară fiecare pe câte o cămilă de goană şi se duseră să treacă în capul caravanei.

          Or, taman în noaptea aceea hammamgiul şi Daul'makan, care ieşiseră să-şi facă preumblarea până la saraiul ocârmuitorului Damascului, văzuseră cămilele, catârii şi pe purtătorii de făclii. Şi atunci Daul'makan îl întrebase pe unul dintre slujitori:

          — Ale cui sunt toate poverile acestea?

          Şi omul răspunse:

          — Este haraciul cetăţii Damascului pentru sultanul Omar Al-Neman.

          Atunci Daul'makan întrebă:

          — Şi cine este căpetenia caravanei?

          Omul spuse:

          — Este cămăraşul cel mare, soţul roabei celei tinere şi care-i tare iscusită la ştiinţe şi la înţelepciuni.

          Atunci Daul'makan începu să plângă îmbelşugat, întrucât i se deşteptase amintirea surorii sale Nozhatu, a casei şi a ţării lui; şi îi spuse hammamgiului cel bun:

          — Ah, fratele meu! eu plec cu caravana!

          Iar hammamgiul spuse:

          — Şi eu merg cu tine; întrucât nu aş putea să te las să pleci singur la Bagdad, după ce te-am însoţit de la Ierusalim la Damasc!

          Şi Daul'makan răspunse:

          — O, fratele meu, te iubesc şi te cinstesc!

          Atunci hammamgiul pregăti toate, puse samarul şi o desagă pe măgar, şi nişte merinde în desagă; pe urmă îşi strânse brăcinarele şi îşi suflecă poalele mantiei şi şi le prinse la brâu, şi îl pofti pe Daul'makan să se suie pe măgar. Atunci Daul'makan îi spuse:

          — Suie-te în spatele meu.

          Ci hammamgiul se feri, spunându-i:

          — Ba nici vorbă, o, stăpâne al meu! Că vreau să fiu întru totul în slujba ta.

          Şi Daul'makan spuse:

          — Se cade baremi să încaleci ca să te odihneşti un ceas la spatele meu, pe măgar!

          El răspunse:

          — Dacă o fi cumva să mă ostenesc tare, am să încalec să mă odihnesc la spatele tău.

          Atunci Daul'makan îi spuse:

          — O, fratele meu, chiar că acum nu pot să-ţi spun nimic; da, la sosirea noastră la părinţii mei, vei vedea, nădăjduiesc, cum voi şti să-ţi răsplătesc ostenelile şi credincioşia.

          Şi cum caravana, prilejuindu-se de reveneala nopţii, purcedea la drum, hammamgiul pe jos şi Daul'makan pe măgar o urmară, pe când marele-cămăraş şi soţia lui, Nozhatu, înconjuraţi de alaiul lor, ţineau capul caravanei, călare fiecare pe câte o cămilă de soi.

          Şi merseră toată noaptea, până la răsărit de soare. Şi, cum căldura ajunsese prea mare, marele-cămăraş porunci să se facă popas la umbra unui pâlc de palmieri. Şi descălecară spre a se odihni şi ca să adape cămilele şi vitele de povară. După care porniră iar şi merseră încă vreme de cinci nopţi, după care ajunseră la o cetate unde poposiră trei zile; pe urmă îşi văzură iarăşi de drum, până când nu mai fură decât la oarecare depărtare de cetatea Bagdadului: ceea ce se presupunea după adierea ce venea dintr-acolo şi care nu putea să vină decât numai de la Bagdad…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaptezeci şi una noapte spuse:

          Când Daul'makan adulmecă adierea aceea dinspre ţara sa, răbufnelile ei îi umplură pieptul de amintirea surorii sale Nozhatu, a tatălui său şi a mamei sale, şi se gândi pe dată la lipsa surorii lui, şi la durerea părinţilor lui când au să-l vadă că se întoarce fără Nozhatu; şi plânse, şi se simţi apăsat până peste poate, şi prociti aceste stihuri:

          Făptură scumpă! Oare niciodată nu vom mai fi alături amândoi?

          A despărţirii noapte blestemată va birui de-a pururi peste noi?

          Ah, scurte-au fost acele ceasuri blânde când stam alături de cei ce ni-s dragi!

          Ah, lungi mai sunteţi zile de osânde, Când jugul despărţirii grele-l tragi!

          Vino, hai vino, şi mă ia de mână!

          Ca lumânarea trupu-mi s-a topit sub nemiloasa flacără păgână a dorului de care-s mistuit!

          Vino, şi nu-mi vorbi despre uitare nu-mi cere, pe Allah! Să mă alin.

          Pe lume nu am altă alinare decât la pieptu-mi iarăşi să te ţin!

          Atunci hammamgiul cel de treabă îi spuse:

          — Copilul meu, destul ai plâns aşa. Şi-apoi cugetă că şedem aproape de tot de cortul cămăraşului şi al soţiei sale.

          El răspunse:

          — Lasă-mă să plâng şi să-mi procitesc stihurile care mă alină şi care pot să-mi stingă oleacă pojarul din inimă.

          Şi, fără a-l mai asculta pe hammamgiu, îşi întoarse faţa către Bagdad, sub strălucirea lunii. Şi cum, la ceasul acela, Nozhatu, la rându-i, întinsă în cort, nu putea să doarmă, cu gândurile toate la cei lipsă, şi visătorea mâhnită, cu lacrimile în ochi, auzi nu departe de cort glasul care cânta cu jale stihurile acestea:

          Fulgerul fericirii-a strălucit o clipă doar, şi-apoi, în urma lui, Adâncul nopţii-i şi mai neclinit.

          Pocalul dulce, din care băui al desfătării vin nepreţuit, Mi s-a schimbat în cupă de amar.

          Şi-al inimii huzur fără habar mi se pierdu în zările deşarte când chipul mult cumplitei soarte ni se ivi în drum, şi simt că mor răpus de chinul aprigului dor.60

          Şi, sfârşind cântecul, Daul'makan se prăbuşi fără de simţire.

          Cât despre tânăra Nohzatu, soţia cămăraşului, după ce ascultă cântecul ce se ridica în noapte, se sculă tulburată şi îl chemă pe hadâmbul ce dormea la uşa cortului, veni fuga pe dată şi întrebă:

          — Ce doreşti, o, stăpâna mea?

          Ea îi spuse:

          — Repede-te să-l cauţi pe insul care a cântat stihurile, şi adu-mi-l aici!

          Atunci hadâmbul îi spuse:

          — Păi eu dormeam şi nu am auzit nimic! Şi n-aş putea să-l găsesc noaptea acum, decât dacă aş trezi toate slugile noastre, care dorm.

          Ea îi spuse:

          — Trebuie! Acela pe care îl vei găsi treaz este neîndoielnic cel al cărui glas l-am auzit.

          Atunci hadâmbul nu cuteză să mai stăruiască şi ieşi să-l caute pe insul cu glasul.

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se iveşte dimineaţa şi tăcu sfioasă.

          Dar când fu cea de-a şaptezeci şi doua noapte spuse:

          Atunci hadâmbul nu cuteză să mai stăruiască şi ieşi să-l caute pe insul cu glasul. Da degeaba se uită el în toate laturile şi se vânzoli în toate părţile, că nu găsi alt ins treaz, decât pe bătrânul hammamgiu, întrucât Daul'makan zăcea pierit. Şi-apoi hammamgiul cel de treabă, la vederea hadâmbului, care în lumina lunii părea tare burzuluit, se temu ca nu cumva Daul'makan să fi tulburat somnul soţiei cămăraşului, şi tăcu chitic. Dar hadâmbul îl şi ochise; şi îi zise:

          — Oare nu cumva tu ai cântat stihurile pe care le-a auzit stăpână-mea?

          Atunci hammamgiul fu pe deplin încredinţat că soţia cămăraşului fusese tulburată, şi sări:

          — A, nu! n-am fost eu!

          Hadâmbul spuse:

          — Păi da cine atunci? Arată-mi-l, că neîndoielnic că trebuie să-l fi auzit şi să-l fi văzut, de vreme ce nu dormeai.

          Şi hammamgiul, tot mai speriat pentru Daul'makan, spuse:

          — Ba nu, habar n-am cine e şi n-am auzit nimic.

          Hadâmbul spuse:

          — Pe Allah! minţi cu neruşinare şi n-ai să mă faci să cred, de vreme ce eşti treaz şi stai aici, că n-ai auzit nimic!

          Atunci hammamgiul spuse:

          — Am să-ţi mărturisesc cinstit. Cel care cânta stihurile era un drumeţ care a trecut mai adineaori pe colea, călare pe o cămilă. Şi m-a trezit cu afurisitul lui de glas! Şi prăpădi-l-ar Allah!

          Atunci hadâmbul începu a clătina din cap într-un chip nicidecum încredinţat şi se întoarse, bombănind, să-i spună stăpână-sei:

          — A fost un zbrehui de drumeţ care-i de mult departe pe cămila lui.

          Nozhatu, mâhnită de neizbândă, se uită la hadâmb şi nu mai spuse nimic.

          Ast timp, Daul'makan îşi veni în fire din leşinul lui; şi, deasupra capului, văzu luna în slava cerului; iar în sufletu-i se stârni adierea vrăjitoare a amintirilor de demult; iar în inimă-i cântau glasurile păsărelelor fără de număr şi mlădierile naiurilor cele nevăzute ale minţii; şi fu cuprins de un dor nestăpânit de a-şi revărsa în cântece imboldurile lăuntrice care îl făceau parcă să zboare. Şi îi spuse hammamgiului:

          — Ascultă!

          Ci hammamgiul îl întrebă:

          — Ce vrei să faci, copilul meu?

          El spuse:

          — Să procitesc nişte stihuri minunate, care au să-mi potolească inima!

          Hammamgiul spuse:

          — Păi tu habar n-ai de ce s-a întâmplat, şi că numai slujindu-mă de un potop de mâgliseli pe lângă hadâmb am izbutit să ne mântuim de la o pieire neabătută?

          Şi Daul'makan întrebă:

          — Ce tot îndrugi tu, şi ce hadâmb?

          Hammamgiul răspunse:

          — O, stăpâne al meu, hadâmbul soţiei cămăraşului a venit aici, cu un nas îmbufnat, pe când tu erai leşinat; şi tot vântura o bâtă mare din lemn de migdal; şi s-a apucat să-i iscodească la chip pe toţi cei ce dormeau; şi, cum nu m-a găsit decât pe mine treaz, m-a întrebat, cu glas mânios, dacă eu eram cel care ridicase glasul. Da eu i-am răspuns: „A, nu! deloc. A fost numai un beduin care trecea pe drum!” Şi hadâmbul nu prea se vădi a-mi da crezare deplină, întrucât, până a pleca, îmi spuse: „Dacă s-o întâmpla să-i auzi glasul, să-l înhaţi pe insul acela spre a mi-l da pe mână, ca să pot să-l duc la stăpână-mea! Şi ai a răspunde de treaba aceasta!” Aşa că vezi, o, stăpâne al meu, că numai cu mare caznă am izbutit să-l amăgesc pe acel arap prepuielnic.

          Când auzi cuvintele acestea, Daul'makan se îndârji şi strigă:

          — Şi cine este insul care ar cuteza să mă oprească să-mi cânt mie însumi stihurile care îmi plac? Vreau să cânt toate stihurile care îmi sunt dragi, şi să se întâmple ce s-o întâmpla! Şi-apoi de ce m-aş mai teme, acuma când suntem aproape de ţara mea? De-aci înainte nimic nu ar mai izbuti să mă tulbure!

          Atunci bietul hammamgiu îi spuse:

          — Văd bine acuma că vrei să te pierzi!

          El răspunse:

          — Trebuie numaidecât să cânt!

          Hammamgiul spuse:

          — Nu mă sili să mă despart de tine, întrucât mai bine plec decât să te văd că păţeşti vreo belea! Au tu uiţi, copilul meu, că iată a şi trecut un an şi jumătate de când eşti cu mine şi că niciodată nu ai avut nimic de ce să mă învinuieşti? Pentru ce vrei acuma să mă sileşti a pleca? Gândeşte-te că toată lumea de aici este sleită de osteneală şi doarme în tihnă. Fie-ţi milă, nu te apuca să ne tulburi cu stihurile tale, care, de altminteri, mărturisesc, sunt de toată mândreţea!

          Caci Daul'makan nu mai putu să se stăpânească, şi, cum adierea de deasupra lor cânta în palmierii stufoşi, dăuli din toate beregăţile lui:

          O, unde sunt acele vremi senine din umbra casei noastre părinteşti, Cu zilele de voioşie pline, Cu nopţile de zâmbet şi poveşti?

          O, timpule! Acuma toate-s duse:

          Şi-acele zile ca un joc uitat, Şi-acele nopţi cu stelele apuse pe cerul soartei noastre-nnourat.

          Ah, unde sunteţi vremi de-odinioare, Cândfericit era Daul'makan, Umăr la umăr cu slăvită floare a lumilor, cu Nozhatu'zaman!61

          Şi, isprăvind cântecul, scoase trei gemete mari şi căzu leşinat. Atunci hammamgiul cel cumsecade se sculă şi se grăbi să-l acopere cu mantia sa.

          Cât despre Nozhatu, când auzi stihurile acestea în care erau pomenite şi numele ei şi numele fratelui ei, şi care îi aminteau aşa de bine toate nenorocirile ei, o înnăbuşiră suspinele, pe urmă îl chemă degrabă pe hadâmb şi îi strigă:

          — Vai de tine! Omul care a cântat întâia oară iacătă că a cântat iarăşi, întrucât tocmai l-am auzit colea, aproape de tot! Or, pe Allah! Dacă nu mi-l aduci pe dată, mă duc să-l caut pe soţul meu în cortul lui, şi are să te ciomăgească şi să te alunge. Acuma ia suta asta de dinari şi dă-i-o celui care a cântat, şi înduplecă-l cu blândeţe să vină aici; şi dacă nu va vroi, nu stărui mai mult, da caută să afli unde stă şi ce face şi din ce ţară este; şi întoarce-te repede să-mi spui. Şi mai cu seamă nu zăbovi!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaptezeci şi treia noapte spuse:

          Şi mai cu seamă nu zăbovi!

          Atunci hadâmbul ieşi din cortul stăpânei sale, să-l caute pe cel ce cântase; şi începu să păşească printre picioarele celor adormiţi şi să-i dezvelească la faţă pe toţi, rând pe rând; da nu găsi pe nimeni care să fi fost treaz. Atunci se duse la hammamgiu, care şedea fară mantie şi cu capul dezvelit, şi îl înşfacă de mână şi îi strigă:

          — Numai tu eşti cântăreţul!

          Ci hammamgiul, speriat, se lepădă:

          — Nu, pe Allah! nu sunt eu, o, căpetenie de hadâmbi!

          Hadâmbul spuse:

          — Nu am să te las până nu mi-l arăţi pe cel ce a cântat stihurile! Întrucât nu mai cutez să mă întorc fără el la stăpâna mea!

          La asemenea vorbe, bietul hammamgiu fu cuprins de o frică mare pentru Daul'makan, şi începu să se văicărească, şi îi spuse hadâmbului:

          — Pe Allah! Te încredinţez că acel cântăreţ este unul care trecea pe drum! Şi nu mă mai chinui atâta, că vei da seamă la Judecata lui Allah! Nu sunt decât un om amărât care vine din cetatea lui Avraam, prietenul lui Allah!

          Ci hadâmbul îi spuse:

          — Fie! da hai atunci cu mine să-i spui astea cu gura ta stăpânei mele, care nu-mi dă crezare!

          Atunci hammamgiul îi spuse:

          — O, slujitorule mare şi minunat, crede-mă, întoarce-te liniştit în cort; şi dacă glasul are să se mai facă auzit iarăşi, să-mi ceri seama, de data aceea nesmintit. Şi numai eu, de-o fi aşa, voi fi vinovatul!

          Pe urmă, spre a-l potoli pe hadâmb şi a-l îndupleca să plece, îi spuse vorbe tare linguşitoare şi îi făcu un potop de măguliri şi îl sărută pe creştet.

          Atunci hadâmbul se lăsă încredinţat şi îl lăsă; dar, în loc să se întoarcă la stăpână-sa, dinaintea căreia nu mai cuteza să se înfăţişeze, făcu un ocol şi se întoarse să se aciuiască la pândă, nu departe de hammamgiu.

          Ast timp, Daul'makan îşi veni în fire din leşinul lui; şi hammamgiul îi spuse:

          — Scoală-te acuma, să-ţi povestesc ce am păţit din pricina stihurilor tale!

          Şi îi povesti întâmplarea. Caci Daul'makan, care îl asculta fără luare-aminte, îi spuse:

          — Uf, nu vreau să mai ştiu de nimic şi nu mai am de ce să-mi sugrum în mine simţămintele, acuma mai cu seamă când suntem aproape de ţara mea!

          Atunci hammamgiul, înfricoşat, îi spuse:

          — O, copilul meu, destul ai ascultat de imboldurile cele rele! Cum de ai atâta negrijă, când eu sunt plin de spaimă pentru tine şi pentru mine? Allah fie asupra-ţi! mă rog ţie fierbinte să nu mai cânţi stihuri înainte de a fi ajuns de-a binelea în ţara ta! Copilul meu, chiar că niciodată nu te-am crezut atâta de încăpăţânat! Apoi cugetă că soţia cămăraşului are de gând să pună să fii pedepsit, întrucât îi eşti pricină de nesomnie, când ea este ostenită de drum şi sastisită; şi l-a trimis până acum în două rânduri pe hadâmbul ei să te caute!

          Caci Daul'makan, fără a lua-aminte la spusele hammamgiului, pentru a treia oară îşi ridică glasul şi, din tot sufletul lui, cântă stihurile acestea:

          Ajunge! Sunt sătul de-atâtea cuvinte mari de amăgire ce-mi răscolesc furtuni în suflet şi-mi pun nesomnul în privire!

          Mi-au spus: „Cum te-ai schimbat!” Ei nu ştiu de ce. Mi-au spus!

          „E din iubire. „Ci eu întreb: „Iubirea poate să ducă astfel la pieire?”

          Mi-au spus: „Iubire el” Ci, iată, le spun: „Eu nu mai vreau iubire, Eu nu mai vreau aprinsa-i cupă, nici otrăvită ei mâhnire.

          Vreau doar acele rosturi blânde ce par de dincolo de fire, Care să-i fie bietei inimi balsamul sfânt de izbăvire!

          Dar abia isprăvi Daul'makan de cântat stihurile acestea, că deodată dinainte-i se şi ivi hadâmbul. La vederea lui, bietul hammamgiu fu atâta de înspăimântat, încât o luă la fugă cât putu de sprinten şi începu, de departe, să se iţească la ceea ce avea să se întâmple.

          Atunci hadâmbul se duse temenindu-se la Daul'makan şi îi zise:

          — Pacea fie asupra-ţi!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se iveşte dimineaţa şi, sfioasă, tăcu.

          Şi când fu cea de a şaptezeci şi patra noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că hadâmbul a zis:

          — Pacea fie asupra-ţi!

          Atunci Daul'makan răspunse:

          — Şi asupra-ţi fie pacea şi mila lui Allah şi binefacerile sale!

          Şi robul spuse:

          — O, stăpâne al meu, iacătă că, pentru a treia oară, stăpâna mea m-a trimis să te caut, întrucât vrea să te vadă.

          Caci Daul'makan răspunse:

          — Stăpâna ta! Şi cine este căţeaua aceea care are neobrăzarea să trimită după mine? Prăpădi-o-ar Allah, şi pe ea, şi pe soţul ei odată cu ea!

          Şi, neîndestulat de acea răbufnire, Daul'makan se porni să-l ocărască pe hadâmb fără de ostoi, o bună bucată de vreme. Iar hadâmbul nu vroi să răspundă nimic, întrucât stăpână-sa îl dădăcise straşnic să nu-l ia pe cântăreţ decât cu blândeţe şi să nu-l aducă la ea decât cu bunăvoia lui. Încât hadâmbul făcu tot ce fu în stare spre a-i spune vorbe linguşitoare şi a-i îndulci mânia; îi spuse, printre altele:

          — Copilul meu, rugămintea pe care ţi-o fac nu o fac spre a te supăra ori spre a-ţi aduce vreun necaz, ci numai ca să te înduplec a binevoi să-ţi îndrepţi paşii cei mărinimoşi către noi, spre a vorbi cu stăpâna mea care doreşte fierbinte să te vadă. Şi-apoi ea are să ştie cum să răsplătească frumos bunătatea ta faţă de ea!

          Atunci Daul'makan se înmuie şi se înduplecă să se scoale şi să-l însoţească pe hadâmb la cort, pe când bietul hammamgiu, tremurând tot mai amarnic de frică pentru Daul'makan, se hotărî a se ţine după el de departe, cugetând în sineşi: „Ce păcat de tinereţea lui! De bună seamă că mâine, la răsăritul soarelui, are să fie spânzurat!” Pe urmă îl fulgeră un gând cumplit care îl umplu de spaimă mai rău ca oricând, căci îşi zise: „Ba cine ştie dacă Daul'makan, ca să se dezvinovăţească, nu are să dea vina acuma pe mine şi să spună că eu sunt cel care a cântat stihurile! Uf! Asta ar fi tare mişeleşte din parte-i!”

          Or, în acest timp, Daul'makan şi hadâmbul purceseră a se strecura anevoie printre oamenii adormiţi şi printre vite, şi ajunseră la intrarea de la cortul domniţei Nozhatu. Atunci hadâmbul îl rugă pe Daul'makan să aştepte şi intră numai el să-i dea de ştire stăpână-sei, spunându-i:

          — Iacătă că ţi-l aduc pe insul cu pricina. Şi-i un ins tinerel de tot, tare frumos la chip şi cu o trupeşie care îl dovedeşte de viţă înaltă şi aleasă.

          La asemenea vorbe, Nozhatu simţi cum i se sporesc bătăile inimii şi îi spuse hadâmbului:

          — Pofteşte-l să şadă jos colea lângă cort şi roagă-l să ne mai cânte oleacă din stihurile lui, ca să-l aud de aproape. Şi pe urmă să cauţi a-i afla numele şi ţara.

          Atunci hadâmbul ieşi şi îi spuse lui Daul'makan:

          — Stăpâna mea te roagă să-i cânţi câteva stihuri de-ale tale, şi ea are să stea să te asculte în cort. Şi de asemeni doreşte să-ţi ştie numele, şi ţara, şi starea.

          El răspunse:

          — Din toată inima bucuroasă şi ca un prinos datorat! Da cât despre numele meu, de mult s-a şters, precum mi s-a uscat inima şi mi s-a mistuit trupul. Şi povestea mea este vrednică a fi scrisă cu andrelele în colţul din lăuntru al ochiului. Şi am ajuns precum beţivul care atâta s-a dedat la vinaţuri încât a ajuns beteag pe viaţă! Şi sunt ca un lunatic! Şi sunt ca un scufundat în nebunie!

          Când Nozhatu, din cort, îi auzi vorbele, începu să suspine şi îi spuse hadâmbului:

          — Întreabă-l dacă a pierdut pe cineva drag, ca de pildă o mamă, un tată ori un frate!

          Şi hadâmbul ieşi şi îl întreabă pe Daul'makan cum îi poruncise stăpână-sa. El răspunse:

          — Vai, da, am pierdut toate astea şi, pe deasupra, o soră care mă iubea şi de care nu mai am nici o ştire, întrucât ursita ne-a despărţit!

          Şi, la vorbele acestea pe care i le aduse hadâmbul, Nozhatu spuse:

          — Deie Allah ca tânărul acesta să poată dobândi o alinare la nenorocirile lui şi să se adune la un loc cu cei care îi sunt dragi!

          Pe urmă îi spuse hadâmbului…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaptezeci şi cincea noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Nozhatu, soţia cămăraşului, îi spuse hadâmbului:

          — Du-te acuma de-l roagă să ne cânte câteva stihuri despre amarul despărţirii.

          Şi hadâmbul se duse să-i spună rugămintea, precum îi poruncise stăpână-sa. Atunci Daul'makan, şezând jos nu departe de cort, îşi sprijini obrazul în palmă şi, cum luna lumina oamenii adormiţi şi vitele, glasul lui junghie tăcerea:

          În stihurile mele cu sunet fermecat, Amarul despărţirii destul l-am tot cântat, Şi crunta-i biruinţă o prefirai destul, Şi neagra-nstrăinare de care sunt sătul.

          Acum eu, cel ce-n pulberi de aur ştiu să scriu minunea meşterită a stihului nurliu, N-am să mai cânt mâhnire şi chin ca până-aci -

          Doar bucuria sfântă şi dorul de-a trăi, Grădini îmbălsămate de trandafiri în floare, Gazele cu ochi negri, şi plete curgătoare, -

          Măcar că până astăzi grădină şi-adăpost huzururilor mele durerea doar le-a fost, Obrajii ei în negre şi grele-nchipuiri mi-au fost mereu grădină de-amarnici trandafiri, Şi mi-au fost numai sânii-i şi rodii dulci şi pere, Iar carnea ei amară şi rouă-n zori şi miere.

          Ci de aci-nainte, fără a mai putea să-mi stea în cale jalea cu-nlănţuirea-i grea, Îmi voi petrece viaţa tihnită în huzur, Alături de fecioare, rotindu-mi împrejur, Gingaş ca nişte ramuri subţiri şi mlădioase, Cu nuri fară prihană, ca nişte dulci prinoase de dulci mărgăritare din apa mării scoase, În zvoană de lăute şi de ţimbale line, Paharnicu-având grija de cupe a fi pline, În crâng de iasomie şi trandafir rotat.

          Şi voi sorbi mireasmă de trup înmiresmat, Şi jarul de pe buze, grijind cu dinadins să fie buza moale şi roşie aprins.

          Iar ochii-mi odihni-i-voi pe pleoapele nurlii.

          Şi vom şedea jos roată în jurul apei vii ce va-nvăli grădina în susure-argintii.

          Când Daul'makan isprăvi de cântat cântarea aceasta desăvârşită, Nozhatu, care îl ascultase vrăjită, nu se mai putu opri şi, ridicând înfrigurată perdeaua cortului, îşi îţi capu afară şi îl privi pe cântăreţ, la lumina lunii. Şi scoase un ţipăt mare, întrucât îl cunoscu pe fratele ei. Şi se repezi afară, cu braţele întinse, strigând:

          — O, fratele meu! O, Daul'makan!

          La vederea ei, Daul'makan se uită la tânăra femeie şi o cunoscu şi el pe soră-sa Nozhatu. Şi se aruncară unul în braţele celuilalt sărutându-se, pe urmă căzură amândoi leşinaţi.

          Când văzu astea, hadâmbul rămase până peste poate de uluit şi cu gura căscată; şi se repezi să ia din cort o pătură mare şi o întinse peste ei, în semn de cinstire şi spre a-i pune la fereală faţă de trecătorii întâmplători. Şi aşteptă, căzut pe gânduri, ca ei să se deştepte din leşin.

          Curând, chiar că Nozhatu se deşteptă cea dintâi, şi pe urmă Daul'makan. Iar Nozhatu, din clipita aceea, uită de toate necazurile ei trecute şi fu în bucuria bucuriilor, şi prociti aceste stihuri:

          Jurasei, soartă, că durerea mea nu va avea în veci de veci sfârşit -

          Şi iacătă acum că te-am silit, Să calci ce-ai juruit cu vorbă grea!

          Căci fericirea-n pieptu-mi se deşartă:

          E lângă mine cel care mi-e drag -

          Sumete-ţi poala hainei prepeleag, Să ne slujeşti de-aci-nainte, soartă!

          Auzind acestea, Daul'makan o strânse pe soră-sa la piept, şi lacrimile bucuriei se revărsară de sub pleoapele lui, şi prociti stihurile acestea:

          Se varsă fericirea în mine şi o strâng!

          De-atâta bucurie ah, ochii-mi iarăşi plâng.

          Vai, ochilor! La plânset amar v-aţi nărăvit:

          Plângeam ieri de durere, Plâng azi de fericit!

          Atunci Nozhatu îl pofti pe fratele ei la ea în cort şi îi spuse:

          — O, fratele meu, povesteşte-mi acuma tot ce ai păţit, pentru ca la rându-mi să-ţi istorisesc şi eu povestea mea!

          Ci Daul'makan îi spuse:

          — Povesteşte-mi tu mai întâi toată povestea ta!

          Atunci Nozhatu îi istorisi lui frate-său tot ce i se întâmplase, pe de şart. Da nu ar fi de nici un folos să mai spunem şi noi încă o dată. Pe urmă adăugă:

          — Cât despre soţul meu, cămăraşul, numaidecât am să-l aduc ca să-l cunoşti; şi are să-i placă de tine, că e un om tare de treabă. Da mai întâi grăbeşte de-mi povesteşte tot ce ţi-a fost dat să păţeşti din ziua când te-am lăsat bolnav în hanul din Cetatea Sfântă.

          Atunci Daul'makan nu pregetă să-i împlinească voia; apoi îşi încheie povestea spunându-i:

          — Da mai cu seamă, o, Nozhatu, nu aş izbuti niciodată să-ţi spun îndeajuns cât de bun a fost cu mine hammamgiul acela, încât a cheltuit, ca să mă îngrijească, toţi banii pe care şi-i pusese de-o parte, şi m-a slujit noapte şi zi, şi s-a purtat cu mine cum nu se poartă nici un tată, ori un frate, ori un prieten tare credincios, şi a împins lepădarea de sine până la a se lipsi de hrană ca să mi-o dea mie, şi de măgarul lui ca să mă suie pe mine călare, în vreme ce el îl mâna sprijinindu-mă; şi, într-adevăr, dacă mai sunt în viaţă, lui i-o datorez!

          Atunci Nozhatu spuse:

          — De-o vrea Allah, avem să ştim noi cum să-i răsplătim facerile de bine, pe cât are să ne stea în putinţă!

          Apoi Nozhatu îl chemă pe hadâmbul care veni fuga şi sărută mâna lui Daul'makan şi rămase în picioare dinaintea lui; atunci Nozhatu îi spuse:

          — Bunule slujitor cu chip de bună vestire, întrucât tu ai fost cel dintâi care mi-ai adus ştirea cea bună, să păstrezi pentru tine punga pe care ţi-am dat-o cu cei o sută de dinari câţi se află în ea. Da dă fuga repede să-l vesteşti pe stăpânul tău că doresc să-l văd!

          Atunci hadâmbul, tare bucurat de toate, grăbi a se duce să-l vestească pe stăpânul său cămăraşul, care nu zăbovi a sosi în cortul soţiei sale. Şi fu uimit până peste poate văzând la ea un tânăr străin, şi încă în toi de noapte. Caci Nozhatu se grăbi a-i istorisi povestea lor de la început până la sfârşit şi adăugă:

          — Iac-aşa, o, preacinstite cămăraş, în loc de a te căsători prin mine cu o roabă, precum credeai, te-ai căsătorit cu chiar Fiica sultanului Omar Al-Neman, Nozhatu'zaman! Şi iată-l pe fratele meu Daul'makan!

          Când auzi povestea aceasta nemaipomenită de al cărei adevăr nu avu a se îndoi nici o clipită, cămăraşul fu bucuros peste măsură de a se şti ajuns ditamai ginerele sultanului Omar Al-Neman; şi gândi în sineşi: „Asta are să mă ajute să ajung pe puţin cârmuitor al vreunui vilaiet dintre vilaiete!” Pe urmă veni ploconindu-se la Daul'makan şi îi aşternu temenelile şi firitiselile lui pentru izbăvirea din toate necazurile şi pentru întâlnirea cu suroră-sa. Şi pe dată vroi a da poruncă slugilor să mai ridice un cort, ca să sălăşluiască în el oaspetele cel proaspăt; caci Nozhatu îi spuse:

          — Acuma-i de prisos, întrucât nu mai suntem decât la o depărtare mică de ţara noastră; şi-apoi, cum e vreme lungă de când eu şi fratele meu nu ne-am văzut, vom fi tare bucuroşi să rămânem amândoi în acelaşi cort şi să ne săturăm privindu-ne unul pe altul, până a ajunge acasă.

          Iar cămăraşul răspunse:

          — Să se facă după dorinţele tale!

          Pe urmă ieşi ca să-i lase să-şi descarce inimile în voie, şi le trimise făclii, sorbeturi, poame şi tot soiul de zumaricale, cu care avusese grijă să încarce doi catâri şi o cămilă, înainte de a pleca de la Damasc, spre a le împărţi ca daruri celor de la Bagdad drept răspuns la urările de bun-venit. Şi îi trimise lui Daul'makan trei rânduri de haine dintre cele mai falnice, şi puse să i se pregătească o cămilă de soi, cu două cocoaşe, înfotăzată cu o teltie cu găitane lungi de toate culorile, pe urmă începu să se preumble în lung şi în lat pe dinaintea cortului său, cu pieptul umflat de mulţumire, şi cu gândul la cinstirea care îi venea de la Allah, şi la însemnătatea lui de acum, şi la fălnicia lui viitoare.

          Pe urmă, când se făcu dimineaţă, cămăraşul grăbi a se duce în cortul soţiei să i se închine iarăşi cumnatului său. Şi Nozhatu îi spuse:

          — Nu trebuie să uităm de hammamgiu, nici a-i spune hadâmbului să-i pregătească un cal bun, şi să aibă grijă de el, slujindu-l şi la prânz şi la cină. Şi mai cu seamă nu trebuie să se depărteze de noi!

          Atunci cămăraşul dădu poruncile de trebuinţă hadâmbului, care răspunse:

          — Ascult şi mă supun!

          Şi chiar că se grăbi să ia cu el câţiva oameni din liota cămăraşului şi se duse cu ei să-l caute pe hammamgiu. Şi, într-un sfârşit, îl găsi tocmai la coada caravanei, tremurând de frică şi pe cale de a-şi întărniţa măgarul ca să fugă cât mai iute din locul acela unde îi fusese prins tânărul prieten Daul'makan. Încât, la vederea hadâmbului şi a robilor care deteră deodată fuga spre el şi îl împresuraseră, simţi că moare, şi chipu-i se şofrăni, şi genunchii i se bâţâiră, şi toate vinele îi tremurară de spaimă. Şi nu se mai îndoi că Daul'makan, ca să se dezvinovăţească, nu l-ar fi dat răzbunării soţiei cămăraşului. Căci pe dată hadâmbul îi strigă:

          — O, mincinosule!

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaptezeci şi şasea noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că hadâmbul i-a strigat hammamgiului înfricoşat:

          — O, mincinosule! pentru ce mi-ai spus că nu numai că nu ai cântat tu stihurile, da că nici habar nu aveai cine le cântase? Or, cântăreţul, acuma ştim limpede, era chiar tovarăşul tău. Aşa că să ştii bine că, de aici până la Bagdad, nu am să te mai slăbesc un pas; şi ai să urmezi, când avem să sosim, aceeaşi soartă ca şi soţul tău.

          La vorbele hadâmbului, hammamgiul se porni să se jeluiască şi gândi în sineşi: „Iacătă că am să pat taman ceea ce am vrut să ocolesc!” Iar hadâmbul le spuse robilor:

          — Luaţi-i măgarul şi daţi-i calul acesta!

          Şi robii, în pofida lacrimilor bietului hammamgiu, luară măgarul, iar pe el îl siliră să încalece pe un cal falnic dintre caii cămăraşului. Pe urmă hadâmbul le spuse tainic:

          — De-a lungul călătoriei veţi fi străjile acestui hammamgiu; şi fiecare fir de păr pierdut de pe capul lui va fi pieirea unuia dintre voi! Aşa că purtaţi-vă faţă de el cu toată grija şi fiţi cu luare-aminte până şi la nevoia lui cea mai mică!

          Încât, dacă se văzu păzit aşa de toţi robii aceia, hammamgiul nu se mai îndoi de moartea sa; pe urmă îi spuse hadâmbului:

          — O, mărinimoase căpitane, mă juruiesc ţie că tânărul nu îmi este nici frate, nici rudă, întrucât eu sunt singur pe lume, şi sunt biet slujitor la hammam. Da l-am găsit pe tânărul acela întins gata să moară pe gunoaiele şi pe lemnele de la uşa hammamului, şi l-am strâns de pe jos în numele lui Allah! Şi nu am făcut nimic care să îndrituiască vreo pedeapsă!

          Pe urmă începu să plângă şi să cugete un potop de cugetări, care mai de care mai zbuciumate, pe când caravana înainta, iar hadâmbul mergea alături de el şi se veselea pe seama lui, spunându-i din vreme în vreme:

          — Aţi tulburat somnul stăpânei noastre cu afurisitele voastre de stihuri, şi tu, şi tânărul acela; şi nu aveai deloc înfăţişarea speriată la vremea aceea!

          Da la fiecare popas, hadâmbul nu uita să-l poftească pe hammamgiu să mănânce cu el din aceeaşi strachină şi să bea cu el vin din acelaşi ulcior, după ce bea el mai întâi. Ci, în pofida tuturor acestora, lacrima nu se usca din ochiul hammamgiului, care era mai năuc ca oricând şi nu mai avea nici o ştire despre prietenul său Daul'makan, de care hadâmbul se ferea ca de foc să-i pomenească ceva.

          Cât despre Nozhatu, şi Daul'makan, şi cămăraş, aceştia nu conteniră a drumeţi în capul caravanei pe drumul Bagdadului. Şi nu le mai rămăsese decât numai o zi de mers până să ajungă la ţinta atâta de râvnită. Şi, în dimineaţa cea din urmă, după cel din urmă conac de noapte, cum se pregăteau să-şi urmeze calea, văzură deodată că se ridică dinaintea lui un colb gros care întuneca tot cerul şi făcea noapte împrejurul lor. Atunci cămăraşul încercă să-i liniştească şi le spuse să stea pe loc, iar el îşi luă cu sine mamelucii, în număr de cincizeci, şi porni către vălul de pulbere.

          Or, după un răspăs scurt de vreme, colbul se limpezi dinainte-le, şi ochilor lor li se ivi o oaste mare, cu flamurile şi prapurii în vânt, şi mergând în rânduri de bătălie la sunetul tobelor. Şi pe dată din oaste se desprinse o ceată de voinici, care porni către ei în goana cailor; şi fiecare mameluc de-al cămăraşului fu împresurat de câte cinci oşteni călări.

          La priveliştea aceea, cămăraşul, tare uluit, îi întrebă:

          — Cine sunteţi de vă purtaţi aşa faţă de mine?

          Ei răspunseră:

          — Da voi cine sunteţi, şi de unde veniţi, şi unde vă călătoriţi?

          Cămăraşul răspunse:

          — Sunt cămăraşul cel mare al emirului Damascului, beizadea Şarkan, fiul sultanului Omar Al-Neman, stăpânul Bagdadului şi al ţării Horanului. Şi emirul Şarkan m-a trimis la tatăl său, la Bagdad, să-i duc haraciul de la Damasc şi peşcheşurile.

          La vorbele lui, toţi oştenii deodată îşi scoaseră ştergarele şi îşi acoperiră ochii şi începură să plângă cu suspine. Iar cămăraşul rămase mirat până peste poate.

          Şi, după ce sfârşiră de plâns, căpetenia oştenilor înaintă spre cămăraş şi îi spuse:

          — Vai, unde este sultanul Omar Al-Neman! Sultanul Omar Al-Neman a murit! Şi a murit otrăvit! O, vai de noi!

          Pe urmă adăugă:

          — Da tu, o, preacinstite cămăraş, vino cu noi şi avem să te ducem la Dandan, vizirul cel mare, care se află aici, în mijlocul oastei; şi are să-ţi dea el toate amănuntele despre nenorocire.

          Atunci cămăraşul nu se putu ţine să nu plângă şi el, şi strigă:

          — Of, ce drum al nenorocirii ne-a fost dat să batem!

          Pe urmă se lăsă îndrumat la vizirul cel mare Dandan, care pe dată îi îngădui primirea cerută. Şi cămăraşul intră în cortul vizirului Dandan, care îl pofti să şadă jos. Şi îi povesti vizirului solia cu care era însărcinat şi îi deamănunţi darurile pe care le aducea pentru sultanul Omar Al-Neman.

          Caci, la spusele lui, care îi aminteau de stăpânul şi sultanul său, vizirul cel mare Dandan începu să plângă, pe urmă îi spuse cămăraşului:

          — Află deocamdată că sultanul Omar Al-Neman a murit otrăvit, şi pe dată am să-ţi istorisesc amănuntele. Da mai întâi am să-ţi dezvăluiesc cum stau acum lucrurile. Iacătă: după ce sultanul s-a săvârşit întru îndurarea lui Allah şi întru mila lui cea fără de margini, norodul s-a sculat să afle pe cine se cădea să aleagă ca urmaş în scaunul de domnie; şi cetele ar fi ajuns să se încaiere, dacă mai-marii şi navabii nu le-ar fi oprit. Şi până la urma au ajuns să cadă la înţelegere să ceară sfatul celor patru cădii de frunte ai Bagdadului şi să se ţină de hotărârea acestora. Şi cei patru cădii cercetaţi hotărâră că urmaşul la domnie se cade să fie emirul Şarkan, cârmuitorul Damascului. Şi de îndată ce am fost înştiinţat de hotărârea lor, am trecut în fruntea oastei spre a merge la Damasc la emirul Şarkan, să-i vestesc moartea părintelui său şi alegerea lui la domnie. Şi sunt dator să-ţi spun, o, preacinstite cămăraş, că la Bagdad este şi o ceată prielnică alegerii tânărului Daul'makan. Da nimenea nu ştie, de multă vreme, ce s-a făcut cu el, nici despre el, nici despre soră-sa Nozhatu'zaman. Că iacătă-s cinci ani în curând de când au plecat la Hedjaz şi de când nu au mai venit veşti despre ei.

          La spusele vizirului cel mare Dandan, cămăraşul, soţul sultăniţei Nozhatu, măcar că tare mâhnit de moartea sultanului Omar, se bucură până peste margini bucuriei gândind la prilejul pe care îl avea Daul'makan de a ajunge sultan al Damascului şi al Korasanului. Aşa că se întoarse către vizirul cel mare Dandan şi îi spuse…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaptezeci şi şaptea noapte spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că marele cămăraş s-a întors către vizirul cel mare Dandan şi i-a spus:

          — Cu adevărat, povestea pe care mi-ai istorisit-o este tare ciudată şi de mirare. Şi, la rându-mi, întrucât mi-ai dovedit încredere deplină, îngăduie-mi să-ţi dau o ştire ce are să-ţi bucure inima şi să-ţi curme grijile. Află, dar, o, vizirule, că Allah ne-a netezit toate căile, aducându-ni-l îndărăt pe coconul Daul'makan şi pe soră-sa Nozhatu'zaman!

          La vorbele acestea, vizirul Dandan fu cuprins de o bucurie peste măsură şi strigă:

          — O, preacinstitule cămăraş, grăbeşte să-mi istoriseşti amănuntele unei ştiri atâta de neaşteptate şi care mă face mulţumit până peste poate!

          Atunci cămăraşul îi istorisi toată povestea fratelui şi a surorii, şi nu uită a-i ştirici că Nozhatu ajunsese soţia lui.

          Atunci vizirul Dandan se temeni dinaintea cămăraşului şi îşi deşternu firitiselile sale şi se mărturisi supus credincios al lui. Pe urmă porunci să se strângă toţi emirii, şi capii de oaste, şi mai-marii împărăţiei care erau acolo, şi le împărtăşi cum stau lucrurile. Şi pe dată veniră să sărute pământul dintre mâinile cămăraşului şi îi deşternură firitiselile şi temenelile lor, şi se bucurară peste măsură de întorsătura lucrurilor, minunându-se de lucrarea Ursitei care urzea atari minunăţii.

          După care cămăraşul şi vizirul cel mare Dandan şezură jos, fiecare în câte un jeţ mare aşezat pe o podină, şi îi strânseră împrejur pe navabi, pe emiri şi pe ceilalţi viziri, şi ţinură sfat asupra împrejurării. Şi sfatul dură vreme de un ceas, iar hotărârea fu luată într-un glas, de a-l ridica pe Daul'makan urmaş în scaunul de domnie al sultanului Omar Al-Neman, în loc de a mai merge la Damasc după emirul Şarkan. Şi vizirul Dandan se ridică pe dată din jeţul lui spre a-şi arăta cinstirea faţă de preacinstitul cămăraş care ajunsese astfel insul cel mai de vază din împărăţie şi, spre a şi-l face binevoitor, îi dărui peşcheşuri falnice şi îi ură spor şi belşug; şi aşijderea făcură toţi vizirii, şi emirii, şi navabii. Iar vizirul Dandan, în numele tuturora, spuse:

          — O, preacinstite cămăraş, nădăjduim că, din mila bunătăţii tale, noi toţi avem a ne păstra slujbele şi sub domnia sultanului cel nou. Iar noi la rându-ne avem a zori să ajungem înaintea voastră la Bagdad spre a întâmpina cum se cuvine pe tânărul nostru sultan, pe când tu vei merge să-i vesteşti alegerea făcută din voia noastră vegheată.

          Şi cămăraşul le făgădui oblăduire tuturora şi păstrarea cinurilor, şi îi lăsă, spre a se întoarce la corturile lui Daul'makan, pe când vizirul Dandan şi oastea toată se întorceau la cetatea Bagdadului. Da mai înainte nu pregetă a-l pune pe vizirul Dandan să-i dea slugi şi cămile încărcate cu corturi falnice şi cu tot soiul de podoabe şi de haine domneşti şi de chilimuri.

          Şi, bătând drumul către cortul domniţei Nozhatu şi al lui Daul'makan, cămăraşul simţea cum sporeşte în el preţuirea pentru soţia sa Nozhatu, şi îşi zicea în sineşi: „Ce drum binecuvântat şi de bună norocire!” Şi, când ajunse, nu vroi nicidecum să intre la soţia lui fără a-i cere mai întâi îngăduinţă, care îngăduinţă de altminteri îi fu numaidecât dată.

          Atunci cămăraşul intră în cort şi, după temenelile îndătinate, le povesti tot ce văzuse şi auzise, şi despre moartea sultanului Omar şi despre alegerea lui Daul'makan, în dauna lui Şarkan. Pe urmă adăugă:

          — Şi-acuma, o, mult-milostive sultan, nu îţi mai rămâne decât să primeşti domnia, fără de şovăire, de teamă ca, în împrejurarea că te lepezi, să nu păţeşti vreun necaz din partea celui ce va fi ales în locul tău!

          La vorbele acestea, măcar că era tare îndurerat în suflet de moartea tatălui său, sultanul Omar, şi cu toate că şi el şi Nozhatu erau numai plânset, Daul'makan spuse:

          — Primesc porunca Ursitei, întrucât nu se poate să scapi de ea, iar vorbele tale sunt pline de cădenie şi de înţelepciune.

          Şi adăugă:

          — Caci, o, preacinstite cumnate, care să fie purtarea mea faţă de fratele meu Şarkan, şi ce se cuvine să fac eu pentru el?

          Cămăraşul spuse:

          — Nu este decât numai o dezlegare dreaptă, şi anume aceea de a împărţi domnia între voi amândoi, tu să fii sultanul Bagdadului, iar fratele tău Şarkan să fie sultanul Damascului. Rămâi aşadar tare în hotărârea aceasta şi nu are să urmeze din ea decât numai pace şi bună-înţelegere.

          Iar lui Daul'makan îi plăcu sfatul lui cumnatu-său, cămăraşul.

          Atunci cămăraşul luă haina împărătească pe care vizirul Dandan i-o dăduse şi îl îmbrăcă pe Daul'makan cu ea şi îi înmână spada cea mare a domniei şi sărută pământul dintre mâinile lui şi apoi plecă. Şi se duse pe dată să caute un loc mai înalt unde porunci să se ridice cortul domnesc pe care îl căpătase de la vizirul Dandan. Şi era un cort mare, acoperit cu o boltă înaltă, din pânză căptuşită pe dinăuntru cu mătase de toate culorile şi cu închipuituri de pomi şi de flori. Şi le porunci chilimarilor să aştearnă chilimuri mari pe jos, după ce bătuciră bine pământul şi îl stropiră de jur împrejurul cortului. Şi grăbi a se duce să-l roage pe sultan să vină să se odihnească acolo în noaptea aceea. Iar sultanul dormi până dimineaţa.

          Or, de-abia mijiră zorii că se şi auzi în depărtare zvoana tamburelor de război şi a surlelor. Şi în curând se văzu ieşind dintr-un nor de praf oastea Bagdadului, în capul căreia călca vizirul Dandan care venea să-l întâmpine pe sultan, după ce orânduise toate la Bagdad. Atunci sultanul Daul'makan…

          În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

          Dar când fu cea de a şaptezeci şi opta noapte spuse:

          Atunci sultanul Daul'makan, înveşmântat cu hainele domneşti, se sui să stea în scaunul de domnie ridicat în mijlocul cortului, sub bolta cea înaltă, şi îşi puse pe genunchi paloşul cel mare de domn, pe care îşi sprijini mâinile amândouă şi, nemişcat, aşteptă. Şi, de jur împrejurul lui, veniră să se rânduiască mamelucii de la Damasc şi străjerii cei vechi ai cămăraşului, cu paloşele în mâini, pe când cămăraşul însuşi sta în picioare de-a dreapta jeţului împărătesc, cu supuşenie.

          Şi numaidecât, urmând poruncile date de cămăraş, şuvoiul temenelilor purcese. Atunci, pe cărarea de mătase ce ducea la cortul domnesc, intrară capii oastei, zece câte zece, după rânduiala cinurilor, începând cu cinurile cele mărunte; şi, zece câte zece, puseră jurământul de credinţă între mâinile sultanului Daul'makan şi sărutară în tăcere pământul. Şi nu mai rămase decât rândul celor patru cădii de frunte şi al vizirului cel mare Dandan. Şi cei patru cădii de frunte intrară şi puseră jurământul de credinţă şi sărutară pământul dintre mâinile sultanului Daul'makan. Dar când intră şi vizirul cel mare Dandan, sultanul Daul'makan se ridică din jeţ în cinstea lui, şi păşi el însuşi dinainte-i şi îi spuse:

          — Binevenit fie părintele nostru al tuturora, preacinstitul şi preavrednicul mare vizir, acela ale cărui fapte sunt înmiresmate cu înţelepciune înaltă şi ale cărui orânduieli sunt izvodite gingaş cu mâini pricepute!

          Atunci vizirul cel mare Dandan puse jurământul de credinţă pe Coran şi pe Islam şi sărută pământul dintre mâinile sultanului.

          Şi pe când cămăraşul ieşea ca să dea poruncile de cuviinţă, şi să pregătească ospăţul, şi să pună să se întindă mesele, şi să se gătească bucatele cele mai alese, şi să întocmească slujbele paharnicilor, sultanul îi spuse vizirului cel mare:

          — Înainte de toate, se cade, spre a sărbători suirea mea în scaunul de domnie, să se facă daruri bogate oştenilor şi tuturor căpeteniilor lor; şi drept aceea pune să li se împartă tot haraciul pe care l-am adus cu noi din cetatea Damascului, fără de nici o zgârcenie. Şi se cade să li se dea să mănânce şi să bea pe săturate. Şi numai după aceea, o, mare vizir al meu, să vii să-mi istoriseşti pe de şart moartea tatălui meu şi pricina acelei morţi.

          Şi vizirul Dandan se supuse poruncilor sultanului, şi lăsă trei zile de slobozie oştenilor ca să se veselească, şi îi prevesti pe capii lor că sultanul nu vroia să primească pe nimeni de-a lungul acelui răstimp de trei zile. Atunci oastea toată făcu urări de viaţă lungă sultanului şi de spor domniei sale, iar vizirul Dandan se întoarse în cort. Caci sultanul, ast timp, se dusese la soră-sa Nozhatu şi îi spusese:

          — O, sora mea, ai aflat de moartea părintelui nostru, sultanul Omar, dar nu ştii încă pricina morţii lui. Haide, aşadar, cu mine, ca s-o auzim povestită de chiar gura vizirului Dandan.

          Şi o aduse pe Nozhatu sub bolta cortului, şi porunci să se ridice o perdea mare de mătase între ea şi cei de faţă; iar el şezu în scaunul domnesc, pe când Nozhatu, singură, îşi luă locul îndărătul perdelei de mătase.

          Atunci Daul'makan îi spuse vizirului Dandan:

          — Acuma, o, vizire al părintelui nostru, istoriseşte-ne amănuntele morţii celui mai strălucit dintre sultani.

          Iar vizirul Dandan spuse:

          — Ascult şi mă supun!

          Şi istorisi moartea aceea precum urmează: