Viewing Single Post
AnnaE
#0

Patrula de pescuit de Jack London

 

 

             Golful San Francisco e atât de întins încât adesea furtunile sale produc mai multe distrugeri navelor care ies spre ocean decât oceanul însuşi în momentele lui de violenţă. În apele golfului s-au adunat toate neamurile de peşte, aşa încât faţa-i e brăzdată de chilele tuturor neamurilor de bărci de pescuit, manevrate de toate neamurile de pescari. Pentru a proteja peştele de toată această pestriţă populaţie ce vântură apele, au fost votate multe legi înţelepte şi a apărut chiar şi o patrulă de pescuit care să aibă grijă ca aceste legi să fie respectate. Soarta acestei patrule de pescuit e să aibă parte numai de momente grele, în decursul existenţei ei, eşecurile i-au fost jalonate de multe cadavre de-ale celor din poliţia apelor, în vreme ce succesele i-au fost marcate de mai multe trupuri de pescari morţi peste plasele lor de braconieri.

          Cei mai zurbagii în tot poporul acesta de pescari trebuie socotiţi pescuitorii chinezi de creveţi. Crevetele are el obiceiul de a se târî pe fund, în armii imense, până când găseşte zonele cu apă dulce, după care face stânga împrejur şi se târăşte înapoi către apele sărate. Iar unde apele mareei coboară şi urcă mai cu sârg, acolo îşi scufundă şi pescarii aceştia cuştile mari din plasă, cu intrările larg deschise, pe unde se târăsc înăuntru creveţii şi de unde sunt transferaţi în oala de gătit. Treaba asta în sine n-ar fi ea un lucru rău, dacă ochiurile plaselor n-ar fi atât de mici, mici de tot, încât să nu aibă scăpare nici cei mai mărunţi creveţi, nici cei abia ieşiţi din ou, de nici un sfert de inci mărime. Minunatele plaje de la Capurile Pedro şi Pablo, unde-s aşezările pescuitorilor de creveţi, sunt groaznice din cauza duhorii de la miriadele de făpturi intrate în putrefacţie, şi menirea patrulei de pescuit a fost întotdeauna să lupte împotriva acestei nesocotite distrugeri.

          Pe când mă săltasem şi eu flăcău de vreo şaisprezece ani, bun barcagiu, şi băteam tot golful de la un capăt la altul, slupul meu, Reindeer, a fost închiriat de Comisia Pescuitului, şi o vreme am fost şi eu ajutor de poliţist. După ce-am avut de furcă nu glumă cu pescarii greci din Golful de Sus şi de pe fluvii, unde, când s-a stârnit balamucul, au şi ieşit la iveală cuţitele şi indivizii nu s-au dat prinşi decât după ce s-au trezit cu o ţeavă, de revolver sub nas, am salutat cu entuziasm ideea unei expediţii în Golful de Jos, împotriva pescuitorilor de creveţi.

          Eram şase oameni în două bărci şi, pentru a înlătura orice bănuială, am pornit la vale după lăsarea întunericului, şi am slobozit ancora la adăpostul unui promontoriu înalt, cunoscut sub numele de Capul Pinole. Când la răsărit s-a prefirat prima lucire a zorilor, am pornit din nou la drum, am strâns bine briza de dimineaţă, tăind golful pieziş către Capul Pedro. Ceaţa dimineţii nu se lăsa dusă de pe faţa apei aşa încât nu vedeam nimic, dar noi ne-am găsit ceva de făcut: ne străduiam să mai alungăm frigul din oase cu nişte cafea fierbinte. În plus, trebuia să ne mai ocupăm şi cu mizerabila îndeletnicire de scoatere a apei cu ispolul, fiindcă, într-un fel greu de imaginat, Reindeer reuşise să se căpătuiască şi cu o generoasă gaură de apă. Jumătate de noapte ne-am distrat cu mutarea balastului şi cercetarea harmuzului, dar toată treaba a fost în zadar. Apa continua să pătrundă înăuntru, iar drept urmare ne-am pus iar pe brânci în cocpit şi am continuat să dăm apa afară.

          După cafea, trei oameni au trecut în cealaltă ambarcaţie, o barcă de somoni cum se întâlnesc pe Columbia River, iar pe Reindeer am rămas alţi trei. După care cele două bărci au mers mai departe împreună până când soarele s-a arătat pe geana răsăritului. Razele lui fierbinţi au împrăştiat evaporaţia aceea lipicioasă şi, ca într-un tablou, iată dinaintea noastră flota de creveţi, într-o larg desfăşurată semilună, vârfurile fiind la mai bine de trei mile distanţă unul de altul, iar fiecare joncă amarată la geamandura unei cuşti de creveţi. Dar nu se vedea nici o mişcare, nici un semn de viaţă.

          Am înţeles imediat cum stăteau lucrurile: în aşteptarea momentului când se liniştesc apele între flux şi reflux, pentru a-şi sălta plasele grele de pe fundul golfului, toţi pescarii se duseseră să tragă un pui de somn sub punte. Jubilam şi iute ne-am făcut şi planul de bătaie.

          — Doi oameni de la tine sar pe câte o joncă, îmi şopti Le Grant de pe barca de somoni, iar tu te legi de a treia. Facem şi noi la fel şi nu văd de ce să nu punem mina pe cel puţin şase jonci.

          După care ne-am despărţit. Am făcut cu Reindeer o voltă în celălalt bord, am trecut pe sub vântul unei jonci, am lăsat randa să fluture în vânt, am pierdut viteză şi am şters pupa joncii atât de aproape şi de încet încât unul dintre oamenii patrulei a sărit uşor pe puntea ei, apoi m-am lăsat sub vânt, am strâns din nou randa, şi m-am îndreptat spre a doua joncă.

          Până în momentul acesta nu s-a stârnit nici un zgomot, dar, deodată, de pe prima joncă capturată de cei cu barca de somoni s-au auzit urlete. Ţâşni mai întâi un strigăt, cum numai orientalii ştiu să scoată, urmat de un foc de pistol şi alte strigăte apoi.

          — S-a terminat. Le-am dat de ştire celorlalţi, îmi spuse George, poliţistul care rămăsese şi stătea lângă mine în cocpit.

          Ajunsesem acum în grosul flotei, şi panica se întinse cu o viteză de necrezut. Pe punţi începu viermuiala pescarilor încă pe jumătate adormiţi şi despuiaţi. Ţipete şi urlete de avertizare şi de furie se împrăştiau pe faţa apei liniştite, şi de undeva cineva sufla cu mare sârg într-o cochilie de scoică. În dreapta noastră l-am văzut pe un căpitan retezând cu un topor parâma cu care era legat la geamandură, după care sări să-şi ajute oamenii să ridice imensa şi ciudata velă de treime. Dar la stânga noastră, abia acum se arătau de sub punte primele căpăţâni, şi am cârmit cu Reindeer într-acolo, destul de aproape pentru ca George să poată sări la bord.

          Toată flota de-acum o luase din loc. În afară de velele suplimentare, au scos indivizii şi nişte rame lungi, şi golful era acum brăzdat în toate direcţiile de joncile puse pe fugă. Rămăsesem singur pe Reindeer căutând să pun mâna pe cea de-a treia captură. Cu prima joncă după care m-am luat nu mi-a mers deloc, fiindcă şi-a întins velele şi a zburat uluitor în direcţia vântului. Reuşea să urce pe vânt cu cel puţin un cart mai mult decât Reindeer încât am început să încerc un sentiment de respect pentru barca aceea greoaie. Când mi-am dat seama că urmărirea n-avea sorţi de izbândă, am făcut voltă, am largat randa, şi am pornit cu vântul din spate spre joncile din direcţia aceea, unde avantajul nu mai era de partea lor.

          Una pe care o alesesem drept pradă se legăna nehotărâtă dinaintea mea, am făcut o voltă largă pentru a o aborda blând, dar deodată a prins şi asta vântul şi a zbughit-o, creveţarii aceia pârliţi apucându-se să urle un cântec sălbatic în vreme ce se opinteau în vâsle. Dar eram pregătit pentru o şmecherie ca asta, am venit iute în vânt. Am pus echea banda, proptindu-mă în ea cu trupul, am strâns randa, trăgând când cu o mână când cu cealaltă, în aşa fel încât barca să-şi păstreze toată forţa. Cele două vâsle din tribord s-au făcut arşice şi cele două bărci s-au izbit una de alta cu un trosnet. Ca un braţ uriaş, bompresul lui Reindeer a măturat o dată smulgând catargul bont al joncii şi vela imensă. A ţâşnit o salvă de urlete de furie. Un pescar zdravăn, cu o mutră într-adevăr cumplită, cu ţeasta înfăşurată cu o basma galbenă de mătase şi faţa însemnată urât de vărsat, înfipse un ghionder în prova lui Reindeer şi se străduia să despartă cele două bărci încâlcite una în alta. Am stat atât cât să dau drumul fungii focului, şi exact în clipa în care Reindeer se desprinse de cealaltă barcă şi începu să rămână în pupa ei, am sărit la bordul joncii cu o barbetă în mână şi am legat-o. Individul cu basmaua galbenă şi mutra ciupită de vărsat se îndreptă ameninţător spre mine, dar mi-am dus mâna în buzunarul de la şold şi omul începu să şovăie. N-aveam nici un fel de armă, dar pescarii învăţaseră, în silă, să fie cu mare băgare de seamă în faţa buzunarului de la şoldul unui american sadea, şi pe treaba asta mă bizuisem şi eu ca să-l ţin pe el şi echipajul lui de zurbagii la respect.

          I-am ordonat să fundarisească ancora de prova, la care individul îmi răspunse:

          — No sabbe!

          Echipajul răspunse în acelaşi chip şi, desi m-am exprimat destul de limpede prin semne, au refuzat să priceapă. Când mi-am dat seama că era cu totul zadarnic să-mi mai răcesc gura de pomană cu povestea asta, m-am dus la prova, am dezlegat parâma cu mâna mea şi am dat drumul ancorei.

          — Patru dintre voi trec în barca cealaltă, am strigat eu, arătându-le cu degetul că patru dintre ei mergeau cu mine şi al cincilea urma să rămână la bordul joncii.

          Basma Galbenă se făcu a şovăi, dar am repetat ordinul pe un ton ameninţător, chiar mai ameninţător decât aş fi vrut eu – ducându-mi în acelaşi timp mâna la şold. Şi din nou Basma Galbenă se sperie şi, cu o mutră mohorâtă, o luă înainte şi alţi trei oameni de-ai lui trecură pe Reindeer. Am desfăcut pe dată barbeta de la joncă, şi, fără să ridic focul, m-am îndreptat spre jonca unde îl lăsasem pe George. Aici treburile s-au rezolvat mai uşor, fiindcă acum eram doi, şi George avea un pistol cu care să intervină dacă lucrurile luau o întorsătură proastă. Aici, ca şi în cazul joncii mele, patru chinezi au fost transferaţi pe slup, şi unul, a rămas la bord pentru a avea în grijă jonca.

          Încă patru indivizi s-au adăugat pe lista mea de pasageri din cea de-a treia joncă. În timpul acesta şi barca de somoni şi-a strâns cei doisprezece prizonieri şi a venit lângă noi, arătând că era încărcată din greu. Iar, ca lucrurile să fie şi mai nenorocite, cum barca era mică, poliţiştii şi prizonieiii lor stăteau atât de înghesuiţi unii în alţii încât primii ar fi avut doar foarte puţine şanse de scăpare dacă s-ar fi stârnit balamucul.

          — Trebuie să ne ajuţi, îmi spuse Le Grant.

          M-am uitat la prizonierii mei care se înghesuiseră în cabină şi pe capacul acesteia.

          — Vreo trei pot să mai iau, i-am răspuns eu.

          — Haide, fie patru, îmi propuse el, şi îl iau în schimb pe Bill cu mine – Bill fiind cel de-al treilea poliţist. Aici nu ai nici unde să te întorci, şi dacă se ajunge la scandal, unul de-ai noştri cu doi de-ai lor ar fi taman proporţia cuvenită.

          Ş-a făcut şi schimbul, barca de somoni şi-a ridicat vela cu spetează şi o porni în josul golfului, spre smârcurile de la San Rafael. Am ridicat şi eu focul şi am pornit pe urma lor cu Reindeer. San Rafael, locul unde urma să predăm captura noastră autorităţilor, era legat cu golful printr-un canal lung şi încâlcit, o gârlă de smârc, pe unde nu se putea trece cu barca decât la vremea fluxului. Venise momentul dintre reflux şi flux şi, cum apele începeau să se ridice, trebuia să ne grăbim dacă voiam să nu fim nevoiţi a aştepta o jumătate de zi până la fluxul următor.

          Însă briza ţărmului începu să ne lase o dată cu răsăritul soarelui, şi acum se simţea doar câte o uşoară adiere. Cei din barca de somoni au scos vâslele, în curând am rămas departe, în pupa lor. Câţiva chinezi stăteau în picioare în partea dinainte a cocpitului, lângă uşa cabinei şi la un moment dat, când m-am aplecat peste balustrada cocpitului pentru a mai strânge puţin şcota focului, am simţit că cineva mă şterge uşor peste buzunarul de la şold. N-am făcut nici un gest, dar cu coada ochiului am văzut că Basma Galbenă descoperise că era gol buzunarul de care se temuse atât.

          Ca lucrurile să ajungă cum nu se poate mai prost, luaţi cu emoţiile, în timpul cât abordasem joncile, nu mai scosese nimeni apa din Reindeer, şi aceasta începuse să plescăie pe fundul cocpitului. Creveţarii arătară cu degetul apa şi se uitară la mine întrebători.

          — Aha! am făcut eu. Acu acu, toţi neacă, lepede, lepede, dacă nu apă afară. Pricipit?

          Nu, n-au pricipit, sau în orice caz au dat din cap în sensul ăsta, deşi au turuit cât se poate de limpede între ei pe limba lor. Am ridicat trei sau patru scânduri din punte; am scos vreo două găleţi dintr-o ladă şi, prin neechivocă limbă a semnelor, i-am invitat să catadicsească să se apuce de treabă. Dar au început să râdă, vreo câţiva s-au înghesuit în cabină şi alţii s-au urcat deasupra ei. Dar râsul lor nu suna a bine. Se simţea un fel de ameninţare, o răutate subliniată şi de privirile lor întunecate. De când descoperise că buzunarul de la şold mi-e gol, Basma Galbenă devenise şi mai îndrăzneţ, acum se foia printre ceilalţi prizonieri spunându-le ceva cu multă convingere.

          Înghiţindu-mi amărăciunea, m-am aplecat în cocpit şi am început să arunc apa afară. Dar abia începusem treaba când deodată ghidul zbură pe deasupra capului meu, randa se umflă cu o zmucitură, întinsă de vânt şi Reindeer se bandă pe-o parte. Se ridicase briza de zi. George era cel mai ageamiu în ale mării, aşa că am fost nevoit să renunţ la ispol şi să pun mâna pe eche. Vântul bătea chiar dinspre Capul Pedro, dinspre munţii înalţi din spatele lui, şi din cauza asta sufla în rafale capricioase, nu te puteai bizui pe el, o vreme sufla de umfla pânza, ca apoi să se moaie şi s-o lase fluturând alene.

          Cred că George era cel mai neajutorat individ pe care l-am întâlnit eu. Pe lângă alte cusururi, mai era şi bolnav de plămâni, şi ştiam că dacă îl las să dea apa afară s-ar fi putut să-l apuce hemoragia. Dar apa care creştea mereu m-a avertizat că ceva tot trebuia făcut. Din nou le-am spus cereveţarilor să pună mâna pe găleţi. Dar mi-au râs în nas, iar cei din cabină, cu apa până la glezne, strigau cât îi ţinea gura la cei de deasupra şi vice versa.

          — Cred că ai face bine să scoţi pistolul şi să-i convingi să dea apa afară, i-am sugerat eu lui George.

          Dar el scutură din cap, arătând cât se poate de limpede că îi era frică. Creveţarii vedeau şi ei la fel de bine ca şi mine cât de speriat era individul, şi obrăznicia lor ajunse de nesuportat. Cei din cabină începură să dea iama prin dulapul cu mâncare, iar cei de deasupra săriră imediat jos să le ţină companie celor dintâi la petrecerea ce se încinse cu pâinea şi conservele noastre.

          — Şi ce ne pasă! îmi spuse George sfârşit.

          Eu turbam de furie şi neputinţă.

          — Dacă-i scăpăm din mână, atunci va fi prea târziu să ne mai pese. Nu-ţi rămâne decât un lucru de făcut: să-i obligi să te asculte chiar în clipa asta.

          Apa se ridica tot mai sus, iar rafalele de vânt, ce prevesteau briza statornică, erau tot mai puternice. Între rafale, prizonierii, care dăduseră gata mâncarea noastră pe o săptămână, începură să se înghesuie cu toţii când într-un bord, când în celălalt, făcând barca să se legene ca o coajă de nucă. Basma Galbenă se apropie de mine şi, arătându-mi satul lui de pe plaja Capului Pedro, îmi dădu să înţeleg că dacă îl întorceam pe Reindeer în direcţia aceea şi-i lăsăm pe ţărm, ei, la rândul lor, s-ar fi apucat de dat apa afară. La vremea asta apa în cabină ajunsese până la cuşete, şi aşternuturile musteau. În cocpit, era de vreun picior adâncime. Cu toate acestea l-am refuzat, şi am văzut după mutra lui George că era dezamăgit.

          — Dacă nu te arăţi cât de cât bărbat, o să se dea la noi şi o să ne arunce peste bord, i-am zis eu. Mai bine dă-mi mie revolverul, dacă vrei să scapi.

          — Cel mai cu cap lucru e să-i laşi la ţărm, se aprinse el. Eu unul nu am poftă să mă trezesc înecat de dragul unui pumn de creveţari împuţiţi.

          — Iar eu unul n-am poftă să mă las speriat de o mână de creveţari împuţiţi numai pentru a scăpa de înec, i-am răspuns eu furios.

          — În chipul ăsta, miorlăi el, o să scufunzi barca cu noi cu tot. Şi nu văd ce câştigi.

          — Fiecare cu gusturile lui, i-am replicat eu.

          Nu-mi răspunse, dar vedeam că tremura de ţi se făcea milă de el. Înghesuit între pescarii aceia ameninţători şi apa care se ridica mereu, încerca o spaimă care-l scotea din minţi. Dar mai mult decât de pescari şi de apă, eu mă temeam de el şi de ce avea să facă împins de spaima aceea. L-am văzut aruncând priviri pline de jind la bărcuţa care venea legată după noi la pupa, aşa că, la următorul interval de calm, am tras puiul lângă Reindeer. În vreme ce mă îndeletniceam cu treaba asta, chipul i se lumină de speranţă, dar înainte de a-mi putea ghici intenţiile, i-am găurit bărcuţei fundul cu o toporişcă, şi aceasta se umplu iute cu apă până la copastie.

          — Ori plutim, ori ne ducem la fund cu toţii! i-am zis eu. Şi dacă-mi dai mie revolverul, îi fac eu să scoată apa din Reindeer cât ai zice peşte.

          — Îs prea mulţi contra noastră, se smiorcăi el. Nu ne putem pune cu toţi.

          I-am întors spatele cu silă. Barca de somoni de mult nu se mai zărea, dispărând dincolo de un mic arhipelag cunoscut sub numele de Insulele Marine, aşa că dinspre partea aceea nu mă puteam aştepta la nici un ajutor. Basma Galbenă se apropie foarte familiar de mine, bălăcindu-se prin apa cocpitului. Nu-mi plăcea mutra lui. Simţeam că zhnbetul acela îmbietor pe care încerca să şi-l închipuie pe faţă ascundea un gând necurat. I-am ordonat să treacă înapoi, pe un ton atât de tăios încât m-a ascultat.

          — Păstrează distanţa, i-am poruncit, şi să nu îndrăzneşti să te mai apropii!

          — Pen'ce? se arătă el indignat. Eu vrut stam vorbă bun.

          — Ce stam vorbă! i-am răspuns eu amărât, fiindcă de-acum ştiam că înţelesese tot ce discutasem cu George. Ce stam vorbă? Tu nu înţelegi stam vorbă, nu-i aşa?

          Zâmbi într-un fel care-mi făcea greaţă.

          — Da, da, eu înţelegi folte mult. Eu om cinstită.

          — În regulă, ia-m răspuns eu. Dacă tu înţelegi stam vorbă, atunci apucaţi-vă şi daţi apa afară, mult, mult. Şi după aia stam vorbă şi noi.

          Individul scutură negativ din cap, în acelaşi timp arătând cu degetul peste umăr spre camrazii săi.

          — Nimic făcut. Ala oameni lău. Ei folte lău. Eu înţelege…

          — Înapoi, i-am strigat eu fiindcă băgasem de seamă că mâna îi dispăruse sub bluză, şi trupul i se încordase, pregătindu-se să se arunce asupra mea.

          Dezamăgit, se întoarse în cabină ca să ţină sfat, după cât se vedea din trăncăneala care se porni. Reindeer se afundase mult în apă, şi începuse să se mişte cam ca un buştean. Pe mare dezlănţuită, cu siguranţă că s-ar fi răsturnat. Dar acum vântul, atunci când se îndura să bată, venea dinspre ţărm şi abia dacă stârnea o încreţitură pe faţa golfului…

          — Cred că mai bine ai lua-o spre ţărm, rupse deodată George tăcerea, pe un ton care mă făcu să cred că teama îl împinse să se gândească la un mod de a acţiona.

          — Eu nu cred la fel, i-am tăiat-o scurt.

          — Îţi ordon! îmi spuse el pe un ton autoritar.

          — Numai că mie mi s-a ordonat o dată să duc aceşti prizonieri la San Rafael, i-am răspuns eu.

          Discutam pe un ton ridicat şi zarva ciorovăielii îi făcu pe chinezi să iasă din cabină.

          — Ei bine, acum ai de gând să te îndrepţi spre ţărm? Şi asta îmi spunea tocmai George. Şi m-am trezit că priveam gura ţevii revolverului sau – a revolverului pe care îndrăznea să-l folosească împotriva mea, dar fusese prea laş ca să-l îndrepte împotriva prizonierilor. Prin creier parcă mi-a trecut un fulger care m-a năucit. Dinaintea minţii mi se înfăţişa limpede întreaga situaţie, cu toate implicaţiile ei: ruşinea de a pierde prizonierii, laşitatea şi netrebnicia lui George, gândul că aveam să mă întâlnesc cu Le Grant şi ceilalţi oameni din patrulă şi explicaţiile boante pe care aveam să le dau. Şi apoi mai era şi confruntarea asta în care luptasem din greu, şi părerea de rău că izbânda îmi scăpa printre degete exact când credeam că nu mai trebuia mult ca să fie în mâna mea. Iar cu coada ochiului îi vedeam pe prizonieri înghesuindu-se în uşa cabinei şi rânjind triumfători.

 

Nu puteam înghiţi una ca asta. Braţul mi-a zburat în sus, capul în jos: primul gest a făcut ţeava revolverului să salte, al doilea mi-a ferit căpăţâna din calea glontelui care trecu şuierând pe deasupra. O mână mi s-a încleştat de încheietura mâinii lui George, cealaltă pe revolver. Basma Galbenă şi banda lui s-au repezit spre mine. Acum ori niciodată! Adunându-mi deodată toată puterea, cu un brânci brusc l-am împins pe George peste atacatori şi la fel de brusc, i-am zmucit revolverul din mână, făcându-l astfel să-şi piardă echilibrul. Se prăvăli drept în genunchii lui Basma Galbenă, care se poticni venind peste el, şi amândoi se treziră bălăcindu-se în gaura ispodului, unde puntea cocpitului fusese desfăcută ca să îngăduie evacuarea apei. În secunda următoare îi ţineam în raza revolverului, şi creveţarii dezlănţuiţi se făcură mici, trăgându-se înapoi.

 

 

Attachments