Insula canibalilor de Jack London
CAPITOLUL I.
JERRY.
Jerry îşi dădu seama că se petrecea un lucru neobişnuit abia când domnul Haggin îl luă sub braţ destul de brusc şi îl trase către balenieră.
De şase luni de când se născuse Jerry, domnul Haggin îi era stăpân. Totuşi, cuvântul „stăpân” lipsea din vocabularul acestui frumos terier cu păr roşcat şi lins. În schimb, expresia „domnul Haggin” cuprindea întreaga semnificaţie pe care o are cuvântul „stăpân” pentru oameni, cel puţin în felul de a înţelege al câinilor. „Domnul Haggin” îi spuneau stăpânului său atât Bob, contabilul, cât şi Derby, cel care supraveghea plantaţia. Jerry îi mai auzise şi pe ceilalţi bipezi, destul de puţini, cum ar fi cei de pe Arangi, care veneau în vizită la ei, numindu-l tot aşa pe stăpân.
Câinii au însă o inteligenţă deosebită şi, datorită pasiunii lor şi afecţiunii nelimitate pe care o manifestă faţă de cei de care ascultă, stăpânul are pentru ei o semnificaţie mai amplă decât ne-o imaginăm. Omul se crede numai stăpân al câinelui. Câinele îl venerează însă ca pe un zeu.
Cuvântul „zeu” neaflându-se în vocabularul restrâns şi special al lui Jerry, sinonimul „domnul Haggin” reprezenta pentru el omnipotenţa binefăcătoare şi suverană.
Astfel că, atunci când omul îl luă sub braţ şi îl urcă în balenieră, câinele deveni neliniştit şi simţi că urma să se întâmple ceva deosebit. Negrii trecură imediat la vâsle. Nu mai fusese niciodată la bordul lui Arangi, care, cu fiecare efort făcut de vâslaşi, se mărea şi se apropia de ei.
Cu o oră înainte, Jerry părăsea casa de pe plantaţie şi cobora pe plajă ca să asiste le plecarea navei Arangi. În scurta lui viaţă, se bucurase de două ori la un asemenea eveniment. Ce era mai plăcut decât să alergi în galop pe plaja de nisip fin şi, ghidat cu grijă de Biddy şi Terrence, părinţii lui, să ia parte la bucuria care stăpânea peste tot?
Să-i fugăreşti pe negri! Ce plăcere pentru Jerry, care-i detesta pe negri şi ştia că Biddy, mama lui, ca şi Terrence, tatăl său, îi urau. Negrii erau făcuţi ca să mârâi la ei. Excepţie făceau doar servitorii din casă. Restul negrilor meritau să fie muşcaţi dacă intrau dincolo de zidurile ce trebuiau apărate. Biddy făcuse întotdeauna aşa, Terrence la fel. Aşa îl serveau pe zeul lor, domnul Haggin. Negrii erau bipede inferioare care serveau pe zeii lor, bipedezii albi. Locuiau în barăci situate în locul unde munceau, la o anumită distanţă de casă, pe lângă care nu aveau voie să se aventureze.
Jerry era mic atunci când aflase la Ce pericole te expui când urmăreşti un negru. Trebuia să ştie momentul în care să facă aşa ceva. Atunci când domnul Haggin sau Derby sau Bob erau prin împrejurimi, putea să-i fugărească. Dacă nu era însă nimeni, era periculos. Trebuia să fii precaut, fiindcă, departe de ochii albilor, negrii nu se mulţumeau doar să strige şi să mârâie. Atacau câinii cu pietre şi ciomege.
Jerry o văzuse pe mama lui tratată astfel. Chiar el fusese pe jumătate ameţit de o lovitură primită de la Godarmy, negru ce purta la gât un nasture de porţelan prins de un fir din fibră de cocos. Îşi mai amintea căţelul şi o altă aventură, petrecută tot în câmp, pe vremea când fugărea negrii cu fratele său, Michael. Owmi, unul dintre cei urmăriţi, putea fi recunoscut după faptul că purta pe piept rotiţe luate dintr-un ceas vechi. Michael a primit atunci o lovitură atât de puternică în cap, că urechea lui stângă a fost zdrobită şi de atunci aceasta n-a mai crescut, rămânând în locul ei doar o mică umflătură ascuţită.
Se mai întâmplaseră şi alte lucruri. Cu două luni în urmă, fratele lui, Patsy, şi sora lui, Kathleen, dispăruseră fără urmă. Domnul Haggin i-a căutat peste tot. A scotocit şi tufişurile şi a biciuit câţiva negri, dar n-a descoperit misterul. Numai Biddy şi Terrence ştiau ce se întâmplase, dar nici Michael şi Jerry nu erau cu totul străini. Cei doi nefericiţi, Patsy şi Kathleen, în vârstă de numai patru luni, au fiert în marmită, acolo, la barăci, iar pieile lor au fost arse. Jerry ştia ceva despre asta, la fel ca părinţii şi fratele său, pentru că simţise mirosul de carne friptă. Terrence, în furia lui, chiar l-a atacat pe servitorul Mogom. A fost pedepsit cu severitate şi legat de către domnul Haggin, care nu a simţit mirosul acela şi deci nu a aflat nimic despre tragedie.
Dar când, pe plajă, poposeau negrii după ce-şi încheiaseră orele de muncă, ducându-şi pe cap lăzile cu lucrurile lor, ori când se urcau la bordul lui Arangi, era momentul potrivit ca să-i fugăreşti fără a risca prea mult. Era momentul în care puteai plăti vechile poliţe. Ba chiar te puteai răzbuna pentru mai multă vreme căci, dacă ei urcau la bord, nu se întorceau aşa repede, ba uneori deloc.
De exemplu, în dimineaţa aceea, Biddy şi-a amintit de câteva lovituri de ciomag date de Lerumie. De aceea şi-a înfipt colţii în pulpa piciorului lui, iar acesta s-a prăbuşit în apă cu lada ce conţinea toată averea lui. Apoi, sigură de protecţia oferită de domnul Haggin, mulţumit de episodul acela, a continuat, supărată, să latre după el.
De obicei, se afla la bordul navei Arangi un câine vagabond, din tufişuri, cu care Jerry şi Michael se certau, lătrându-se reciproc, cât puteau de tare. O dată, Terrence care avea talia unui airedal şi avea un curaj ieşit din comun, Terrence Magnificul, cum îi spunea Tom Haggin, a prins un câine vagabond, apărut din pădure, şi i-a tras o bătaie la care Jerry, Michael, Patsy şi Kathleen, care mai trăiau încă, au luat parte. Jerry n-a uitat senzaţia delicioasă pe care a trăit-o când ţinea între colţi bucata aceea cu păr ce mirosea a câine. Câinii vagabonzi erau la fel ca el, din aceeaşi specie, recunoştea acest lucru, dar difereau de rasa lui aristocratică. Erau de un nivel inferior, ca negrii faţă de domnul Haggin, de Derby sau Bob.
