Povestea cu domniţa Donia şi cu şahzade Diadem
După ce crăişorul Diadem ascultă istorisirea aceea minunată şi auzi cât era de ispititoare domniţa Donia cea atâta de plină de taine, şi cât era ea de încărcată de harurile frumuseţii, şi ce iscusită era la meşteşugul închipuiturilor pe mătase şi al chindiselilor, fu cuprins, pe clipă pe dată, de o patimă care începu să-i muncească inima până peste fire. Şi hotărî să facă totul ca să ajungă la ea.
Aşa că îl luă cu el pe tânărul Aziz, de care nu mai vroia să se despartă, încalecă iarăşi pe cal şi porni îndărăt către cetatea părintelui său, sultanul Soleiman-Şah, stăpânul de la Cetatea-Verde şi de la munţii Ispahanului.
Cel dintâi lucru pe care îl făcu fu acela de a pune la îndemâna prietenului său Aziz o casă tare frumoasă, din care nimica să nu lipsească. Şi după ce se încredinţa astfel că Aziz are tot ce putea să-i fie pe plac, se întoarse la saraiul sultanului, tătâne-său, şi dete ruga să se încuie în iatacul său, nemaivrând să vadă pe nimeni şi plângând pătimaş. Că lucrurile pe care le auzim ne tulbură tot atâta cât şi cele pe care le vedem ori le trăim.
Când sultanul Soleiman-Şah, tătâne-său, îl văzu în starea aceea, atâta de schimbat la chip, pricepu că şahzade Diadem avea supărare în suflet, şi necazuri. Aşa că îl întrebă:
— Ce ai, o, copilul meu, de te-ai schimbat aşa la chip şi eşti atâta de mâhnit?
Atunci beizade Diadem îi povesti că este îndrăgostit de Sett-Donia, cu patimă îndrăgostit de ea, fără s-o fi văzut-o vreodată, doar numai auzindu-l pe Aziz cum i-a zugrăvit umbletul vrăjitor, ochii, desăvârşirile-i şi iscusinţa-i minunată de a închipui flori şi jivine.
La spusele acestea, sultanul Soleiman-Şah rămase până peste poate de năuc şi îi spuse fiului său:
— Copilul meu, Insulele acelea ale Camforului şi Cleştarului sunt o ţară tare depărtată; şi, măcar că Sett-Donia o fi o domniţă minunată, aici, în cetatea noastră, şi în saraiul mamei tale, nu ducem lipsă de fete falnice şi nici de roabe nurlii de pe tot pământul. Aşa că intră la iatacurile femeilor, o, copilul meu, şi alege-le pe toate câte ţi-or plăcea dintre cele cinci sute de roabe frumoase ca nişte lune. Şi dacă, după toată alegerea, niciuna dintre femeile de acolo nu va izbuti să-ţi placă, am să-ţi aduc de soţie o fată dintre fetele sultanilor din ţările megieşe; şi îţi făgăduiesc că are să fie cu mult mai frumoasă şi mai măiastră decât chiar Sett-Donia!
El răspunse:
— Tată, nu-mi doresc s-o am de soţie decât pe domniţa Donia, chiar pe aceea care ştie atâta de bine să zugrăvească gazele pe atlazuri. Ea îmi trebuie, neabătut; de nu, las şi ţară, şi prieteni, şi casă, şi am să mă omor din pricina ei!
Atunci tătâne-său văzu că era primejdios să-i stea împotrivă şi îi spuse:
— Dacă-i aşa, fiul meu, aibi oleacă de răbdare, să am vreme să trimit o solie la sultanul din Insulele Camforului şi Cleştarului, ca să-i cer, după cădenie şi după datina pe care şi eu am urmat-o odinioară când m-am însurat cu mama ta, să ţi-o dea pe fiică-sa de soţie. Şi de n-o vrea, răstorn sub el pământul şi îi năruiesc pe cap împărăţia roată, după ce îi pustiesc toate olaturile cu o oaste atâta de mare cât, desfăşurându-se, să ajungă cu fruntea la Insulele Camforului şi Cleştarului, pe când coada încă să-i mai fie dincoace de munţii Ispahanului, hotarele împărăţiei mele!
Rostind acestea, sultanul trimise să fie adus prietenul lui Diadem, tânărul negustor Aziz, şi îi spuse:
— Cunoşti drumul care duce la Insulele Camforului şi Cleştarului?
El răspunse:
— Îl cunosc!
Sultanul spuse:
— Tare aş dori să-l însoţeşti până acolo pe vizirul meu cel mare, pe care am să-l trimit la sultanul de pe acele meleaguri.
Aziz răspunse:
— Ascult şi mă supun, o, sultane al vremilor!
Atunci sultanul Soleiman-Şah chemă să vină vizirul său cel mare şi îi spuse:
— Descurcă treaba fiului meu precum vei socoti tu potrivit; da pentru aceasta va trebui să te duci la Insulele Camforului şi Cleştarului s-o ceri pe fata sultanului de soţie pentru Diadem.
Iar vizirul răspunse cu ascultare şi cu supunere, în vreme ce beizade Diadem, ros de nerăbdare, se închise în iatacul lui, procitind stihurile poetului despre chinurile dragostei:
Ah, întrebaţi şi noaptea! Să vă spună Ea chinul meu şi-al sufletului dor Aleanul murmurând încet pe strună, Tristeţea care plânge-ncetişor!
Ah, întrebaţi şi noaptea! Vă va spune Că sunt păstoru-ai cărui ochi cu greu Tot numără-n cer stelele nebune, Iar pe obrajii-i lacrimi curg mereu.
Sunt singur pe pământ, deşi-i fierbinte, Ah, inima-mi, şi plină de dorinţi!
Ca o femeie-s, ce nu poate prinde Lumina unei rodnice seminţi.
Şi rămase pe gânduri toată noaptea, nevrând nici să mănânce, nici să doarmă.
Caci, de cum se lumină de ziuă, sultanul, părintele său, se grăbi a veni să-l vadă, şi găsi că era încă şi mai galben la chip decât în ajun şi că era şi mai schimbat; atunci, ca să-l aline şi să-l facă să aibă răbdare, porunci să se zorească pregătirile de plecare ale lui Aziz şi ale vizirului, şi nu uită să-i încarce cu daruri bogate pentru sultanul de la Insulele Camforului şi Cleştarului şi pentru toţi cei din preajma lui. Şi numaidecât porniră la drum.
Şi drumeţiră ei, şi drumeţiră, zile şi nopţi, până ce ajunseră în faţa Insulelor Camforului şi Cleştarului. Atunci îşi aşezară corturile pe ţărmurile unei ape mari; iar vizirul trimise un olăcar să-l vestească pe sultan de sosirea lor. Şi nici nu ajunse încă ziua la amurgul ei, că îi şi văzură venind în întâmpinarea lor pe dregătorii şi emirii sultanului, care numaidecât se puseră la poruncile lor, după salamalecuri şi după urările de bun venit, şi îi însoţiră până la saraiul sultanului.
Atunci Aziz şi vizirul intrară în sarai şi se înfăţişară între mâinile sultanului şi îi înmânară darurile de la stăpânul lor Soleiman-Şah; iar el le mulţumi, spunându-le:
— Le primesc cu toată inima, prieteneşte, pe capul şi în ochii mei!
Şi numaidecât Aziz şi vizirul, cumu-i datina, se temeniră şi rămaseră cinci zile în sarai, să se odihnească de ostenelile călătoriei.
Caci în dimineaţa celei de a cincea zile, vizirul se înveşmânta cu caftanul de fală şi se duse, numai el de data aceasta, să se înfăţişeze dinaintea jeţului sultanului. Şi îi supuse cererea stăpânului său şi tăcu apoi cuviincios, aşteptând răspunsul.
Când auzi vorbele vizirului, sultanul rămase dintr-odată tare îngrijorat şi îşi lăsă fruntea în jos, şi, încurcat cu totul şi îngândurat, şezu aşa îndelung, neştiind cum să întorlocheze un răspuns pentru trimisul preaputernicului sultan de la Cetatea-Verde şi munţii Ispahanului.
Întrucât el ştia, din alte împrejurări, cât de silă îi era fiică-sii de căsătorie, şi că cererea sultanului avea să fie înfruntată cu mare supărare, ca şi toate cele ce-i mai fuseseră făcute de către emirii cei mai de frunte de prin crăiile învecinate şi din toate părţile pământului de jur împrejur.
Până la urmă sultanul sfârşi ridicându-şi capul şi, făcând semn căpeteniei de hadâmbi să se apropie îi spuse:
— Du-te numaidecât la stăpâna ta Sett-Donia, du-i temenelile vizirului şi peşcheşurile pe care ni le-a adus, şi spune-i întocmai tot ce ai auzit acuma din gura lui.
Şi hadâmbul sărută pământul dintre mâinile sultanului şi pieri.
Peste un ceas, se întoarse, şi avea nasul alungit până la picioare; şi îi spuse sultanului:
— O, doamne al veacurilor şi al vremurilor, m-am înfăţişat dinaintea stăpânei mele Sett-Donia; da nici nu am apucat bine să-i îngân cererea domniei sale vizirului, că ochii i s-au şi umplut de mânie, şi s-a şi sculat din jilţul ci, şi a şi înşfăcat un buzdugan, şi s-a repezit la mine să-mi sfarme capul. Şi atunci zorii să fug cât mai sprinten; caci ea se ţinu după mine pe toate uşile, ţipând:
— Dacă tatăl meu vrea, peste capul meu, să mă silească să mă mărit, să ştie bine că soţul meu nu are să aibă vreme să-mi vadă chipul dezvelit: îl omor cu chiar mâna mea, şi mă omor şi eu pe urmă!
La vorbele acestea ale căpeteniei de hadâmbi…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cum era sfioasă, nu vroi să lungească mai mult istorisitul în noaptea accea.
Dar când fu cea de a o sută treizeci şi mia noapte spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, la vorbele acestea ale căpeteniei de hadâmbi, sultanul, părintele domniţei Donia, spuse către vizir şi către Aziz:
— Aţi auzit şi voi cu urechile voastre. Duceţi-i, aşadar, temenelile mele sultanului Soleiman-Şah şi povestiţi-i cum a fost, arătându-i ce silă dovedeşte fata mea faţă de măritiş. Şi Allah ajute-vă să răzbateţi la ţara voastră în tihnă deplină!
Atunci vizirul şi Aziz, văzând urmarea păguboasă a soliei lor, grăbiră a se întoarce la Cetatea-Verde, să-i povestească sultanului Soleiman-Şah ceea ce auziseră.
La ştirea aceea, sultanul fu cuprins de o mânie mare şi vroi să dea pe dată poruncă emirilor şi ajutoarelor sale să strângă oştile şi să plece să năpădească pământurile din Insulele Camforului şi Cleştarului.
Caci vizirul ceru îngăduinţă să vorbească şi zise:
— O, Măria Ta, nu se cade să faci aşa, întrucât chiar că vina nu este a tatălui, ci a fetei, şi împotrivirea nu vine decât numai de la ea. Şi tătâne-său însuşi este tot atâta de necăjit ca noi toţi. Şi de altminteri ţi-am arătat ce vorbe năprasnice i-a spus ca ceauşului de hadâmbi înfricoşat!
După ce îl ascultă pe vizirul său, sultanul Soleiman-Şah îi dete dreptate şi rămase tare rău speriat pentru fiul său de răzbunarea domniţei. Şi îşi zise în sineşi: „Chiar de le-aş năpădi ţara şi aş lua-o pe fată în robie, tot nu ne-ar sluji la nimic, de vreme ce ea a jurat că se omoară!”
Porunci atunci să urce la el şahzade Diadem şi, mâhnit de mai înainte de necazul ce avea să i-l pricinuiască, îi arătă adevărul adevărat. Caci crăişorul Diadem, departe de a se deznădăjdui, îi spuse cu un glas hotărât părintelui său:
— O, părinte al meu, nu cumva să crezi că am să las lucrurile aşa: jur dinaintea lui Allah! Sett-Donia va fi soţia mea, sau eu nu voi mai fi Diadem, fiul tău! Cu primejdia vieţii, tot am să răzbat până la ea!
Sultanul spuse:
— Şi cum vei face?
El răspunse:
— Am să mă duc în chip de negustor!
Sultanul spuse:
— Dacă-i aşa, ia-i cu tine pe vizir şi pe Aziz!
Şi numaidecât porunci să se cumpere de o sută de mii de dinari mărfuri scumpe, pe care i le dărui, ba porunci să se deşerte şi legăturile cu odoare cuprinse prin toate dulapurile sale. Şi îi dete o sută de mii de dinari de aur, şi cai, şi cămile, şi catâri, şi corturi falnice căptuşite cu mătase de culori minunate.
Atunci Diadem sărută mâinile părintelui său, şi îşi puse hainele de drum, şi se duse la maică-sa, şi îi sărută mâinile; şi maică-sa îi dete o sută de mii de dinari şi plânse din belşug şi chemă asupra lui binecuvântarea lui Allah şi înălţă urări pentru mulţumită sufletului lui şi pentru întoarcerea lui cu bine la ai săi. Şi cele cinci sute de femei din sarai începură şi ele să plângă pe ruptele, înconjurând-o pe mama lui Diadem, şi uitându-se la el, tăcute, cu jind şi cu alean. Caci Diadem ieşi pe dată din iatacul maică-sii şi luă pe prietenul său Aziz şi pe bătrânul vizir şi dete porunca de plecare. Şi cum Aziz plângea, îi spuse:
— Pentru ce plângi, frate Aziz?
El îi spuse:
— Fratele meu, simt limpede că nu mai pot să mă despărţesc de tine; da este atâta de multă vreme de când am lăsat-o singură pe sărmana de maică-mea! Iar acuma, când caravana va să ajungă în ţara mea, ce are să se facă maică-mea când nu are să mă vadă cu negustorii?
Diadem spuse:
— Fii liniştit, Azize! Ai să te întorci în ţara ta de îndată ce va vroi Allah, după ce are să ne înlesnească mijloacele de a răzbate la ţinta noastră.
Şi porniră la drum.
Nu conteniră, aşadar, a drumeţi, în tovărăşia vizirului cel înţelept care, spre a-i veseli şi a-l face pe Diadem să aibă răbdare, le istorisea poveşti minunate. Iar Aziz, la fel, îi procitea lui Diadem stihuri desăvârşite şi ticluia cântece pline de frumuseţi despre frigurile dragostei şi despre îndrăgostiţi – precum acestea, dintr-o sumedenie de multe altele:
Iată, prieteni, pe ce căi nebune Mă duce dorul, ţi cum mă supune, Cum mintea toată mi-o copilăreşte Şi viaţa mi-o cuprinde ca-ntr-un cleşte!
Ah, tu, cea după care plâng – te-nvie În sufletu-mi a nopţii nesomnie, Iar zorii zilei, când pe cer răsar, Din dorul meu se-aprind şi ard cu jar.
Ah, oare când, după atât alean, Ajunge-voi la dulcele liman?
Or, după o lună de călătorit, ajunseră la cetatea de scaun din Insulele Camforului şi Cleştarului şi, intrând în sukul cel mare al negustorilor, Diadem şi simţi cum i se uşurează povara gândurilor, iar nişte zvâcnete vesele îi bucurară inima. Descălecară, după sfatul lui Aziz, la hanul cel mare şi închiriară numai pentru ei toate capanele de la catul de jos şi toate odăile de sus, până când vizirul avea să le închirieze vreo casă în cetate. Şi rânduiră în capane legăturile lor cu mărfuri şi, după ce se odihniră patru zile la han, se duseră să le spună bun-întâlniş negustorilor din sukul cel mare de mătăsuri.
Pe drum, vizirul spuse către Diadem şi Aziz:
— Mă gândesc la un lucru pe care se cere să-l facem înainte de orice şi fară de care nu avem să putem niciodată să răzbim la ţelul râvnit.
Ei răspunseră:
— Suntem gata să te ascultăm, căci bătrânii sunt rodnici la poveţe, mai cu seamă când au trecut, ca tine, prin multe daraveli.
El spuse:
— Socoata mea este că, în loc să lăsăm mărfurile încuiate la han, unde muşteriii nu pot să le vadă, să deschidem pentru tine, şahzade Diadem, ca negustor ce te afli, o prăvălie mare chiar în sukul de mătăsuri. Şi vei sta chiar tu la intrarea în prăvălie să vinzi şi să deşterni marfa, pe când Aziz va rămâne în fundul prăvăliei spre a-ţi aduce vigurile şi a le desface. Şi, în felul acesta, cum tu eşti desăvârşit de frumos, şi cum nici Aziz nu este mai prejos, în puţină vreme prăvălia are să fie cea mai cu dever din tot sukul.
Şi Diadem răspunse:
— Socoata este minunată!
Şi, îmbrăcat cum era în caftanul lui frumos de negustor bogat, intră în sukul cel mare de mătăsuri, urmat de Aziz, de vizir şi de toate slugile sale.
Când îl văzură pe Diadem trecând, negustorii din suk rămaseră uluiţi cu totul de frumuseţea lui şi încetară să mai ia aminte la muşteriii lor; iar cei care tăiau la viguri rămaseră cu foarfecele în sus! iar cei care cumpărau îşi uitară de cumpărături. Şi toţi deodată se întrebau: „Oare nu cumva, din întâmplare, portarul Raduan1, cel care ţine cheile de la grădinile cerului, o fi uitat deschise porţile, de-o fi coborât astfel pe pământ flăcăul acesta ceresc?”
Iar alţii gemeau la trecerea lui:
— Ya Allah! frumoşi mai sunt îngerii tăi!
Ajungând în inima sukului, întrebară în ce loc se află şeicul cel mare al negustorilor, şi se îndreptară către prăvălia ce le fu grabnic arătată. Când ajunseră acolo, toţi cei ce şedeau jos se ridicară în cinstea lor, gândind: „Bătrânul acesta preacinstit va să fie tatăl celor doi flăcăi aşa de frumoşi!”
Iar vizirul, după salamalecuri, întrebă:
— O, negustorilor, care dintre voi este şeicul cel mare peste suk?
Ei răspunseră:
— Iacătă-l!
Şi vizirul se uită la negustorul ce-i fusese arătat, şi văzu că era un bătrân voinic, cu barba albă, cu înfăţişarea falnică şi cu chipul zâmbitor, care numaidecât zori a le face cinstirile prăvăliei sale, cu urări de bun venit prieteneşti, şi care îi pofti să şadă jos pe chilim lângă el şi le spuse:
— Stau gata să vă vin în ajutor cu orice veţi dori!
Atunci vizirul spuse:
— O, şeicule plin de bună-cuviinţă, iacătă că de ani şi ani eu, cu aceşti doi copii, străbat cetăţi şi meleaguri spre a-i duce să vadă neamuri felurite, să-i învăţ a vinde şi a cumpăra şi a trage dobândă din obiceiuri şi din datinele noroadelor. Şi cu acest rost venim să ne aşezăm aici pentru o bucată de vreme; anume pentru ca băieţii mei să-şi bucure privirile de toate lucrurile frumoase din cetatea aceasta şi să înveţe de la cei care o locuiesc dulceaţa manierelor elegante şi politeţea. Aşa că te-am ruga să ne ajuţi a lua cu chirie o prăvălie încăpătoare, cu vad bun, spre a ne deşterne acolo mărfurile din ţara noastră îndepărtată.
La vorbele acestea, starostele sukului răspunse:
— De bună seamă! sunt tare bucuros să vă mulţumesc.
Şi se întoarse înspre flăcăi, ca să-i vadă mai bine, şi, dintr-o privire, fu cuprins de o înfiorare fară de margini, într-atâta îl tulburase frumuseţea lor. Întrucât şeicul acela îndrăgea deschis şi nebuneşte ochii frumoşi ai flăcăilor, iar aleanul lui se abătea mai degrabă către dertul copilandrilor decât către cel al codanelor; că-i era cu mult mai la inimă acriul decât zahariul.
Cugetă, aşadar, în sineşi: „Mărire şi slavă Aceluia carele i-a zămislit şi i-a plămădit, şi carele dintr-un lut fară de viaţă a întrupat asemenea frumuseţi!” Şi se sculă şi îi sluji el însuşi, mai cu sârg decât i-ar fi slujit un rob pe stăpânii lui, şi se puse întru totul la poruncile lor. Şi grăbi a-i lua pe tustrei şi a-i duce să vadă prăvăliile de închiriat, şi, până la urmă, le alese una chiar în dricul sukului. Prăvălia aceea era cea mai frumoasă dintre toate, cea mai luminoasă, cea mai largă şi cea mai bine aşezată la vedere; era ispitit zidită, împodobită cu tejghele lucrate din lemn meşterit şi cu nişte rafturi frumos rânduite, unul de fildeş, altul de abanos, altul de cleştar; iar uliţa dimprejur era bine măturată şi bine stropită; şi, noaptea, paznicul sukului şedea mai cu drag la uşa ei. Iar şeicul, numaidecât după ce se tocmi preţul, îi înmână vizirului cheile de la prăvălie, spunându-i:
— Facă Allah din ea o prăvălie înfloritoare şi binecuvântată, sub semnele de noroc ale zilei acesteia de albeaţă, în mâinile copiilor tăi!
Atunci vizirul puse să fie cărate şi rânduite în prăvălie mărfurile cele scumpe, zarpalcle cele frumoase şi toate odoarele cele fară de preţ care fuseseră scoase din dulapurile sultanului Soleiman-Şah. Şi, odată isprăvită treaba, îi duse pe cei doi flăcăi să facă o scaldă la hammamul ce se afla la câţiva paşi de acolo, aproape de poarta cea mare a sukului, hammam vestit pentru curăţenia lui şi pentru marmurele lui sclipitoare şi unde se intra suind cinci trepte pe care se aflau înşiraţi frumos papucii de lemn.
Cei doi prieteni, isprăvindu-şi repede scăldatul, nu mai vroiră să aştepte până să isprăvească şi vizirul, aşa de grăbiţi erau să se ducă să-şi ia locul în prăvălie. Aşa că ieşiră veseli şi cel dintâi ins pe care îl văzură fu starostele cel bătrân al sukului, care aştepta pe trepte împătimit ieşirea lor de la hammam. Or, scăldatul dedese şi mai multă strălucire frumuseţii lor, şi mai multă frăgezime chipului lor; şi…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a o sută treizeci ţi doua noapte spuse:
Or, scăldatul dedese încă şi mai multă strălucire frumuseţii lor, şi mai multă frăgezime chipului lor; iar bătrânul îi asemuia, în sufletul său, cu doi căpriori sprinteni şi jucăuşi. Şi văzu ce rumeni se făcuseră la obraji, şi cum li se înneguraseră ochii cei negri, şi cum li se luminase faţa; şi se făcuseră ispititori ca două ramuri smălţuite de poamele lor sau ca două lune ca laptele şi dulci; şi cugetă la stihurile poetului:
Când doar de-i ating mâna în treacăt, câteodată, Făptura mea întreagă tresare-nfiorată, Iar simţurile-mi toate îţi pierd senina pace Doar la această scurtă atingere – ce-aş face De i-aş vedea-ntreg trupul, în care se îmbină Dulci limpezimi de ape cu aur de lumină?
Aşa că se duse dinaintea lor şi le spuse:
— Copii, fie-vă priincioasă scalda! Şi Allah să nu vă lipsească nicicând de ea şi să vi-o împrospăteze în veci!
Iar Diadem răspunse după deprinderea lui cea mai răpitoare şi cu o mlădiere desăvârşit de ispitită în glas:
— Am fi râvnit să împărtăşim cu tine desfătarea aceasta!
Şi amândoi îl înconjurară cu cinstire şi, din datorinţă faţă de vârsta şi de cinul lui de şeic al sukului, merseră înaintea lui, deschizându-i calea, şi luară drumul spre prăvălia lor.
Or, cum mergeau ei aşa înaintea lui, bătrânul şeic luă seama ce nurlie le era călcătura şi cum li se legănau şoldurile sub caftane şi cum le zvâcneau la fiecare pas. Atunci nu mai izbuti să-şi înfrâne avânturile, şi ochii-i scăpărară, şi începu să gâfâie şi să pufnească, şi prociti stihurile acestea cu tâlcuri răsucite:
Nici o mirare nu-i că, dintre forme, Cele ce mă vrăjesc ca un descânt (Oricât de grele-ar fi, de-ar ft enorme), Cele rotunde sunt în primul rând.
Căci de priveşti, sus, veşnicele sfere Ce se-nvârtesc în slăvi, strălucitoare, Şi tot ce e rotund: numai mistere Şi fieamăt sunt, şi vrajă, şi mişcare…
Când auziră stihurile acestea, cei doi flăcăiandri nici gând să le ghicească tâlcul şi să priceapă pârdălnicia bătrânului şeic! Dimpotrivă! socotiră a dibaci în ele o laudă subţire adusă lor, şi rămaseră tare mişcaţi, şi îi mulţumiră, şi vroiră cu toată străşnicia să se întoarcă la hammam cu el spre a-i face o bucurie, de vreme ce aşa ceva era cea mai mare dovadă de prietenie. Şi bătrânul sukului, după câteva fandoseli ismenite, se înduplecă, scăpărând ele chef în sufletul lui, şi luă împreună cu ei drumul îndărăt la hammam.
Când intrară, vizirul, care se ştergea într-o sală lăturalnică, îi zări; şi, văzându-l pe şeic, le ieşi înainte şi veni la havuzul din mijloc, unde se opriseră, şi îl pofti călduros pe şeic să intre în sala lui; caci bătrânul nu vroi nicidecum, spuse el, să întreacă măsura prilejuindu-se de atâta bunătate, mai cu seamă că şahzade Diadem şi Aziz îl ţineau fiecare de o mână şi îl duceau înspre sala pe care i-o năimiseră. Atunci vizirul nu mai stărui şi se întoarse să se şteargă.
Rămânând singuri, Aziz şi Diadem îl dezbrăcară pe preacinstitul şeic şi se dezbrăcară şi ei cu totul şi începură să-l spele cu spor, în vreme ce el îşi strecura înspre ei, de dedesubt, priviri hoţeşti; pe urmă Diadem se jură că numai lui i se cădea cinstea de a-l săpuni, iar Aziz se jură că lui nu-i mai rămânea decât bucuria de a turna apa peste el cu un lighenaş de aramă. Şi, între ei doi, bătrânul şeic se socotea mutat în rai.
Şi nu conteniră să-l tot spele aşa, săpunindu-l şi clă-tindu-l cu apă, decât numai odată cu venirea vizirului peste ei, spre ciuda amarnică a bătrânului şeic. Atunci ei îl zvântară cu prosoape calde, pe urmă cu prosoape răcoroase şi înmiresmate, şi îl îmbrăcară şi îl poftiră să şadă pe podină, unde îi aduseră sorbeturi cu muşc şi cu apă de trandafiri.
Atunci şeicul se prefăcu a lua aminte la tăifăsuiala vizirului, da de fapt nu avea gând şi privire decât pentru cei doi flăcăi, care alergau încolo şi încoace, zăriri, spre a-l sluji. Şi, cum vizirul îi făcea urările îndătinate de după scaldă, el răspunse:
— Ce binecuvântare a intrat odată cu voi în cetatea noastră! Şi ce bucurie-i sosirea voastră!
Şi le prociti stihurile acestea:
Colnicele, când i-au văzut venind, Au înverzit. Iar veşteda câmpie A tresărit ţi-a înflorit zâmbind.
Şi oameni ţi pământ, cu bucurie, Strigară-ntâmpinându-i: „Bun-venit!
Şi bună pace! Şi prietenie!”
Şi tustrei îi mulţumiră pentru preaaleasa-i bună-cuviinţă; iar el le răspunse:
— La toţi hărăzească-vă Allah viaţa cea mai dulce, şi apere-i de deochi, o, strălucite negustor, pe frumoşii tăi copii!
Vizirul spuse:
— Şi ţie fie-ţi scalda, din mila lui Allah, spor de putere şi de sănătate! Că, o, preacinstitule şeic, nu-i aşa că apa este adevăratul bun al vieţii pe lumea aceasta, iar hammamu-i un popas al desfătărilor?
Şeicul sukului spuse:
— Hotărât, pe Allah! Şi câte stihuri minunate le-a stârnit poeţilor cei mari hammamul! Au nu ştiţi cumva asemenea stihuri?
Diadem, cel dintâi, sări:
— Dacă ştiu? Ia ascultaţi la astea:
O, hammam, tu, viaţă dulce, Vis vrăjit, şi dor!
O, hammam, prin tine curge Vremea-n sprinten zbor!
Ah, că nu pot, în măreaţă Vraja ta să mân, O, hammam, întreaga viaţă Să mă ţii la sân!
Raiul tot, pe lângă tine, Pare-un biet ungher!
Iad de-ai fi, mi-ar fi mai bine-n Iadul tău să pier!
După ce prociti Diadem stihurile acestea, Aziz strigă:
— Ştiu şi eu nişte stihuri despre hammam.
Şeicul sukului spuse:
— Bucură-ne cu dulceaţa lor!
Şi Aziz prociti cântat:
Lacasu-acesta – care-a prins pe pietre A pietrei floare – prin căldura lui Părea-ti-ar gură-a iadului, cu vetre De flăcări mari, cu aburi alb-verzui, De n-ai gusta îndată-n dulcea-i scaldă Desfături ce te-nvăluie-n fiori, De n-ai vedea-n mijlocu-i laolaltă Atâtea lune şi atâţia sori!
După ce îşi isprăvi stihurile, Aziz şezu jos lângă Diadem. Atunci starostele sukului rămase minunat până peste poate de gingăşia, de harul lor, şi strigă:
— Pe Allah! voi aţi izbutit să logodiţi în voi darul graiului cu frumuseţea! îngăduiţi-mi acuma să vă spun şi eu câteva stihuri desfătate, ori mai bine să vi le cânt, întrucât numai cântecul poate să le sporească şi mai mult frumuseţea hangurilor!
Şi starostele sukului îşi propti palma în obraz, închise ochii pe jumătate, începu să-şi legene capul, şi cântă cu alean:
Foc de hammam, ni-i viată-a ta căldură;
O, focule, în trup ne torni tării, Iar inimile noastre le-nmlădii Şi le alini de toate căte-ndură!
Hammam! O, aburi calzi, havuze-n rouă, Lucinde marmuri, susur de izvor, Săli adumbrite, muşc aromitor, Înmiresmate trupuri – mă-nchin vouă!
Hammam, tu arzi de-un foc ce ni-i balsam, Nestins mereu, strălucitor mereu, Şi adumbrit mereu de-un abur greu, Ca inima şi dorul meu, hammam!
Pe urmă se uită la cei doi flăcăi, îşi lăsă sufletul să rătăcească o vreme prin grădina frumuseţii lor şi, stârnit, prociti stihurile acestea anume pentru ei:
Mă duc la ei şi, încă de la prag, Văd ochiul zâmbitor şi chipul drag.
Şi mă desfăt cu dulcele huzur Al ospeţiei lor fară cusur.
Ah, inima lor, foc pârjolitor!
Au cum să nu fiu rob la nurii lor?
La auzul stihurilor şi al cântecului, rămaseră până peste poate de vrăjiţi şi de minunaţi de măiestria şeicului. Încât îi mulţumiră cu prisosinţă şi, cum se lăsa seara, îl însoţiră până la uşa hammamului şi, măcar că el stărui îndelung pe lângă ei ca să-i facă a primi poftirea la un ospăţ în casa lui, ei îşi cerură iertăciune şi, luându-şi rămas-bun, plecară, pe când bătrânul şeic rămase pironit să se mai uite după ei.
Se întoarseră aşadar la hanul lor, unde mâncară şi băură şi dormiră cu toţii într-o mulţumire deplină, până dimineaţa. Atunci se sculară, îşi făcură spălările îndătinate şi îşi îndepliniră datorinţa rugăciunii; pe urmă, când porţile sukului se deschiseră, plecară la prăvălia lor, pe care o deschiseră întâia oară.
Or, slujitorii rânduiseră prăvălia precum se cade, că erau pricepuţi, şi o îmbrăcaseră cu perdele de atlaz, şi aşternuseră la locul cuvenit două chilimuri împărăteşti, care puteau să preţuiască fiecare câte o mie de dinari, şi două perne mărginite cu horbote şi chindisite cu aur, care puteau să preţuiască fiecare câte o sută de dinari. Iar pe rafturile de fildeş, de abanos şi de cleştar erau rânduite frumos mărfurile cele scumpe şi odoarele fară de preţ.
Atunci Diadem şezu jos pe unul dintre chilimuri, Aziz pe celălalt, iar vizirul se aşeză la mijloc, între ei, chiar în inima prăvăliei; iar slugile se rânduiră împrejur, dându-şi ghes care mai de care să le îndeplinească poruncile.
Încât în curând toţi locuitorii auziră povestindu-se despre prăvălia aceea minunată, şi muşteriii începură să curgă din toate părţile, anume spre a-şi primi târguielile din mâna flăcăului acela pe care îl chema Diadem, şi a cărui faimă de frumuseţe făcea să se sucească toate capetele şi să zboare toate minţile. La rândul său, vizirul, încredinţându-se că negustoria merge de minune, îi povăţui încă o dată pe Diadem şi pe Aziz să nu-şi dezlege limba şi se duse liniştit să se odihnească la han.
Or, starea aceea ţinu aşa o toană de vreme, după care Diadem, nevăzând să se vestească ceva din partea domniţei Donia, începu să-şi piardă răbdarea, ba chiar a se lăsa cuprins de deznădejde într-atâta că-şi pierdu şi somnul, până ce, într-o zi, pe când sporovăia despre necazurile lui cu prietenul său Aziz, pe dinaintea prăvăliei lor…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a o sută treizeci şi treia noapte spuse:
Într-o zi, pe când sporovăia în tinda prăvăliei lor despre necazurile lui cu prietenul său Aziz, o femeie bătrână, învăluită falnic într-un văl mare de mătase neagră, tocmai trecea prin suk; iar luarea-i aminte nu zăbovi a se opri asupra prăvăliei minunate şi a frumuseţii tânărului negustor care şedea jos pe chilim.
Şi fu cuprinsă de o atare tulburare, încât se înmuie toată. Pe urmă îşi lipi privirile de flăcău şi cugetă în sineşi: „Hotărât că acesta nu e om, ci vreun înger ori vreun sultan din vreo ţară de vis.” Atunci păşi spre prăvălie şi se temeni dinaintea tânărului negustor, care îi răspunse la temenea şi, la semnele pe care i le făcea Aziz din fundul prăvăliei, se ridică în cinstea ei şi îi zâmbi cu zâmbetul lui cel mai ispititor. Pe urmă o pofti să şadă jos pe chilim, şi şezu şi el lângă ea şi începu să-i facă vânt cu vânturarul lui până ce ea se odihni pe deplin în răcoarea prăvăliei.
Atunci bătrâna îi spuse lui Diadem:
— Copilul meu, o, tu, care îngemănezi toate desăvârşirile şi toate gingăşiile, eşti din ţara aceasta?
Iar Diadem, cu glăsuirea lui dulce, şi curată, şi plină de ispite, spuse:
— Pe Allah! o, stăpână a mea, niciodată până astăzi nu am mai pus piciorul prin aceste locuri unde am venit cu gândul de a mă desfăta privindu-le. Şi, spre a-mi umple o parte din vreme, vând şi cumpăr.
Bătrâna spuse:
— Binevenit fie oaspetele cel plin de nuri al cetăţii noastre! Şi ce fel de mărfuri ai adus cu tine de prin cele ţări îndepărtate? Arată-mi-le să văd ce ai mai frumos, întrucât frumosul cheamă frumuseţea!
Diadem rămase tare mişcat de vorbele ei alese şi îi zâmbi spre a-i mulţumi şi spuse:
— Nu am în prăvălia mea decât lucruri care pot să-ţi placă, întrucât sunt vrednice de fete de sultani şi de hanâme ca tine!
Bătrâna spuse:
— Tocmai că vroiam să târguiesc vreo zarpa mai frumoasă, de-o rochie, pentru domniţa Donia, fata sultanului nostru Şahraman.
Când auzi rostindu-se numele celei de care era atâta de îndrăgostit, Diadem nu-şi mai putu stăpâni tulburarea şi strigă la Aziz:
— Aziz, adu-mi repede ce-i mai frumos şi mai scump printre mărfurile noastre!
Atunci Aziz deschise un dulap durat în zid şi în care nu se afla decât numai o legătură cu marfa, da ce marfa! Ţesătura care o înfăşură, împodobită cu ciucuri de aur, era dintr-o catifea de Şam pe care jucau, uşoare şi colorate, închipuituri de flori şi de păsări, iar în mijlocul lor un elefant ce dănţuia beat. Şi din toată legătura aceea se revărsa o mirosnă care aiurea sufletul. Aziz i-o aduse lui Diadem, care o desfăcu şi scoase din ea zarpaua ce se afla acolo şi care fusese potrivită anume ca să nu se poată lucra din ea decât numai o rochie hărăzită vreunei hurii ori vreunei domniţe fermecate. Caci a o zugrăvi, ori a înşirui nestematele cu care era împodobită, ori chindiselile sub care pierea urzeala, numai poeţii cei luminaţi de Allah ar fi putut s-o facă, în stihuri bine rostuite. Trebuie să fi preţuit pe puţin o sută de mii de dinari de aur.
Atunci Diadem deşternu zarpaua încetişor dinaintea bătrânei, care nu mai ştia la ce să se uite dintru-ntâi – la frumuseţea ţesăturii ori la chipul răpitor cu ochi negri al flăcăului. Şi tot uitându-se aşa la nurii tineri ai negustorului, îşi simţi carnea cea bătrână cum se înfierbântă şi armurii-i cum se zbat pojarnici, şi o cuprinse o poftă amarnică să se scarpine acolo unde o mânca.
Aşadar, când izbuti să vorbească, îi spuse lui Diadem, uitându-se la el cu nişte ochi uzi de alean:
— Zarpaua-i cum se cuvine. Cât se cade să-ţi plătesc pe ea?
El răspunse, temenindu-se:
— Sunt plătit mai mult decât mi se cade, cu bucuria de a te fi cunoscut!
Atunci bătrâna se minună:
— O, copile minunat, fericită femeia care poate să se culce la sânul tău şi să-ţi înlănţuie mijlocul cu braţele ei! Da unde sunt femeile care să fie vrednice de tine? Din parte-mi, eu nu ştiu decât numai una pe pământ! Spune-mi, o, tinere căprior, care îţi este numele?
EI răspunse:
— Mă cheamă Diadem!
Atunci bătrâna spuse:
— Păi acesta-i un nume care nu se dă decât la fiii de sultani! Cum poate să se cheme un negustor Cununăde-împărat?
La vorbele acestea, Aziz, care până atunci nu crâcnise o vorbă, sări la vreme ca să-l scoată pe prietenul său din încurcătură. Şi-i răspunse bătrânei:
— Este singurul copil la părinţi, iar părinţii săi îl iubesc atâta de mult, încât au ţinut să-i dea un nume cum se dă la fiii de sultani!
Ea spuse:
— Hotărât! Dacă frumuseţea ar trebui să-şi aleagă un sultan, pe Diadem şi l-ar alege! Ei bine, o, Diadem! să ştii că de acuma înainte bătrâna de mine este roaba ta! Şi Allah stă martor pentru credinţa mea faţă de tine! în curând ai să vezi ce are să facă ea pentru tine. Şi ocrotească-te Allah şi ferească-te de necazuri şi de deochiul păguboşilor!
Pe urmă luă legătura cu zarpaua cea scumpă şi plecă.
Şi ajunse, încă tulburată cu totul, la Sett-Donia, pe care o alăptase când era copilă şi căreia îi ţinea loc de mamă. Şi, intrând, ţinea sub braţ legătura, cu fălnicie. Atunci Donia o întrebă:
— O, doică, ce îmi mai aduci? Ia dă să văd!
Bătrâna răspunse:
— O, stăpână a mea, Sett-Donia, ia şi te uită!
Şi desfăcu zarpaua dintr-odată. Atunci Donia, fericită de tot şi cu bucuria în ochi, strigă:
— Neneaca mea a bună, oh, ce rochie frumoasă! Asta nu e zarpa din ţara noastră!
Bătrâna spuse:
— Hotărât, e frumoasă! Da atunci ce-ai mai spune dacă l-ai vedea pe negustorul cel tânăr care mi-a dăruit-o pentru tine? Ya Allah! ce frumos el de vâna-i numai portarul Raduan, care a uitat să închidă poarta raiului, de l-a lăsat să coboare aşa ca să bucure sufletul muritorilor! O, stăpână, tare mi-aş râvni să-l văd pe flăcăul acela luminos cum adoarme pe sânii tăi şi…
Ci Donia strigă:
— A, doică, destul! Cum de cutezi să-mi vorbeşti de un bărbat, şi ce fumuri ţi-au întunecat minţile? A, să taci! Şi dă-mi zarpaua ceea, s-o pipăi şi s-o văd mai de aproape!
Şi luă zarpaua şi începu s-o mângâie şi s-o potrivească pe ea, întorcându-se înspre doică-sa, care îi spuse:
— Stăpână, eşti frumoasă aşa, da cu cât mai de dorit este o pereche de frumuseţi decât o frumuseţe singură! O, Diadem…!
Ci Sett-Donia ţipă:
— A, doică afurisită, mamă vicleană! să nu mai spui nimic! Da să te duci la negustorul acela şi să-l întrebi dacă are vreo dorinţă de râvnit ori vreun hatâr de cerut; şi numaidecât sultanul, părintele meu, are să-l mulţumească!
Bătrâna zâmbi a râde şi spuse, făcând cu ochiul:
— O dorinţă? pe Allah! cred şi eu! Cine n-are o dorinţă?
Şi se sculă în graba mare şi dete fuga la prăvălia lui Diadem.
Când o văzu venind, Diadem simţi cum inima lui, de bucurie, îşi ia zborul, şi o luă pe bătrână de mână şi o pofti să şadă jos lângă el, şi porunci să i se aducă sorbeturi şi zumaricale. Atunci bătrâna îi spuse:
— Îţi aduc vestea cea bună! Stăpâna mea Donia îţi trimite temeneaua ei şi îţi spune: „Cu venirea ta, ne-ai cinstit cetatea şi ne-ai luminat-o. Iar dacă ai vreun dor de dorit, rosteşte-l!”
La vorbele acestea, Diadem se bucură până peste poate, şi pieptul i se umflă de mulţumire şi de voioşie, şi gândi în sufletul său: „Treaba s-a făcut!”
Şi îi spuse bătrânei:
— Nu am decât un jind: acela ca tu să faci să ajungă la Sett-Donia o scrisoare pe care am să i-o scriu, şi să-mi aduci răspunsul!
Ea răspunse:
— Ascult şi mă supun!
Atunci Diadem strigă către Aziz:
— Dă-mi călimărul de aramă, hârtia şi calamul!
Şi, după ce Aziz i le aduse, scrise scrisoarea aceasta, în stihuri frumos întocmite:
Scrisoarea ce-fi trimit, prea-nalto, Ţi-aduce daruri şi comori Pâstrate-n tainele din suflet Şi adunate dor cu dor:
Întâi e focul din lăuntru-mi, Care neîncetat mă arde;
Al doilea este iubirea, Cu chinul de a-ţi fi departe;
Al treilea mi-e viaţa însăţi.
Ca şi statornicia ei;
Al patrulea este aleanul Din care mi-am făcut temei;
Al cincilea este nădejdea Că ochii-mi se vor veseli;
Al şaselea e rugămintea:
Să mă aştepţi, sau tu să vii!
Pe urmă, în josul scrisorii, puse, în chip de iscălitură:
Aceste rânduri au fost scrise De robul unui dor-blestem.
Lăsat durerii la cherem, De cel ce-n ochii tăi se-nchise, De negustorul Diadem.
Pe urmă mai citi o dată scrisoarea, o zvântă cu nisip, o strânse, o pecetlui şi o înmâna bătrânei, strecurându-i în mână o pungă plină cu o mie de dinari, pentru bunătatea ci. Şi bătrâna, după ce înălţă urări pentru izbândă, se întoarse în graba mare la stăpână-sa, care o întrebă:
— Ei bine, neneaca mea cea bună, spune-mi ce a cerut negustorul, ca să mă duc numaidecât să-l rog pe tatăl meu să-l mulţumească!
Bătrâna spuse:
— Chiar că nu ştiu, o, stăpână, ce cere, întrucât iacătă o scrisoare care habar nu am ce cuprinde.
Şi îi înmâna scrisoarea.
După ce luă ştire de cele ce cuprindea cartea, domniţa Donia ţipă:
— A, precupeţ fară de obraz! Cum de cutează el să-şi ridice ochii până Ia mine?
Şi, de mânie, se bătu cu palmele peste obraji şi zise:
— Am să pun să fie spânzurat mişelul la chiar uşa prăvăliei lui!
Atunci bătrâna, cu un chip nevinovat, întrebă:
— Da ce-o fi atâta de înfricoşător în scrisoarea aceea? Nu cumva negustorul o fi cerând vreun preţ nemăsurat pentru zarpaua cu pricina?
Ea spuse:
— Păcatele lui! nu e vorba decât de drăgosteală şi de patimă!
Bătrâna răspunse:
— Chiar că-i mare îndrăzneală; încât s-ar prea cădea, o, stăpână, să-i dai răspuns neobrăzatului, arătându-i ce-l paşte dacă mai cutează ceva!
Ea spuse:
— Da! caci mi-e frică să nu-l fac şi mai îndrăzneţ cu aceasta!
Bătrâna răspunse:
— Ba nu l-ai face decât să-şi vină în minţi!
Atunci Sett-Donia spuse:
— Dă-mi călimărul şi calamul!
Şi scrise stihurile acestea ticluite:
Eşti orb şi-ţi faci năluci! Vrei pân la stele S-ajungi, de parcă-ar fi putut vreodată Un muritor să suie-n cer la ele Şi printre aştrii nopţii să străbată!
Caci, ca să-ţi deschid ochii iată: jur Pe cel ce te-a făcut un vierme-al firii Şi-a izvodit şi astrele-n azur, Neintinate-n slava nemuririi:
De vei mai cuteza să-mi scrii cândva.
Voi da poruncă să te răstignească Pe-un arbor blestemat, iar moartea ta Drept pildă ticăloşilor slujească!
Pe urmă, după ce pecetlui scrisoarea, i-o înmână bătrânei; iar bătrâna dete fuga numaidecât să i-o ducă lui Diadem, care scăpăra de nerăbdare. Şi Diadem, după ce îi mulţumi bătrânei, deschise scrisoarea şi, de cum o străbătu, fu cuprins de o mâhnire nemărginită şi îi spuse cu jale bătrânei:
— Mă ameninţă cu moartea, caci eu nu mă tem de moarte, căci viaţa îmi este cu mult mai grea. Şi, cu primejdia de a muri, vreau să răspund!
Bătrâna spuse:
— Pe viaţa ta, care îmi este scumpă! vreau să te ajut din toate puterile mele şi să împart cu tine toate primejdiile! Aşa că scrie-i scrisoarea şi dă-mi-o!
Atunci Diadem strigă la Aziz:
— Dă-i preabunei noastre maici o mic de dinari! Şi să ne punem credinţa în Allah cel Atotputernic!
Şi scrise pe hârtie stihurile următoare:
Deci visul meu din orice seară Ea mi-l ameninţă cu moarte.
Nu ştie tânăra fecioară Că numai moartea face parte De-a păcii fără moarte ţară, Şi nici că tot ce se-nfioară Stă-n mâna nesmintitei Soarte.
Au mila ei n-ar fi cu cale Să-ncline mai ales spre cei Al căror dor muiat în jale E către astfel de femei Ce nu se-ntină-n neagra vale.
Iar cei de rând nu dau ocoale Spre ne-ntinatul lor ştiubei?
O, biete doruri ale mele, Să nu mai năzuiţi nimic!
Lăsaţi-mi inima-n zăbrele, Să se sfârşească pic cu pic!
Nădejdea-mi să-şi aştearnă grele Zăbranicele peste ele Şi peste visul meu calic!
Dar tu, cu inima-ţi de piatră, Să nu crezi c-am să tac înfrânt Ori am s-aştept supus să-mi ardă Zadarnic dorul pe pământ!
Mai bine-n jalea-mi idolatră Dintr-un mormânt mi-oi face vatră.
Să nu mai fiu aşa cum sunt!
Şi, cu lacrimile în ochi, îi înmâna bătrânei scrisoarea, spunându-i:
— Te sâcâim degeaba, vai! simt limpede că nu îmi mai rămâne decât să mor!
Ea îi spuse:
— Lasă încolo presimţirile astea mohorâte şi calpe, şi uită-te la tine, o, flăcău frumos! Au nu eşti tu chiar soarele? Şi nu este ea luna? Şi cum ai vrea ca eu, care mi-am trăit toată viaţa ţesând la iţele iubirii, să nu ştiu cum să împerechez frumuseţile voastre? Aşa că linişteşte-ţi grijile care te bântuie! în curând am să-ţi aduc veşti de bucurie!
Şi, cu asemenea vorbe, îl lăsă…
În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a o sută treizeci şi patra noapte spuse:
…Şi, cu asemenea vorbe, îl lăsă şi, după ce ascunse scrisoarea în pletele ei, se duse la stăpână-sa. Intră la ea şi îi sărută mâna, fară a rosti o vorbă. Da pe urmă spuse:
— Fata mea mult-iubită, părul meu bătrân s-a despletit şi nu mai am putere să-l împletesc. Porunceşte, rogu-mă ţie, vreuneia dintre roabele tale să vină şi să mă pieptene.
Sett-Donia se împotrivi:
— Nencaca mea bună, am să te pieptăn chiar eu, treabă pe care şi tu de atâtea ori ai făcut-o cu mine.
Şi domniţa Donia desfăcu pletele albe ale doicii sale şi se pregăti s-o pieptene; şi tot atunci răvaşul lunecă jos pe chilim.
Atunci Sett-Donia, nedumerită, vroi să-l ridice, da bătrâna strigă:
— Fata mea, dă-mi hârtia aceea! Pesemne că s-o fi prins în părul meu, la tânărul negustor. Dau fuga să i-o dau îndărăt!
Caci Donia se grăbi s-o desfacă şi să citească cele cuprinse în ea; şi îşi încruntă sprâncenele şi ţipă:
— A, doică ticăloasă, ăsta-i încă unul dintre şiretlicurile tale! Da cine mi l-o fi trimis pe pacostea şi pe neobrăzatul cela de negustor, şi de pe ce pământ cutează el să vină aşa până la mine? Şi eu, Sett-Donia, cum să mă înduplec a mă uita la un astfel de bărbat care nu este nici de cinul, nici de viţa mea? A, neneacă, nu ţi-am spus eu că obraznicul are să se obrăznicească şi mai tare?
Bătrâna spuse:
— Chiar că e cu adevărat un Şeitan! Iar cutezanţa lui este o cutezanţă din iad! Caci, o, copila şi stăpâna mea, scrie-i pentru cea din urmă oară, şi mă pun chezaşă că are să se supună voinţei tale! De nu, să fie dat morţii, şi eu odată cu el!
Numaidecât domniţa Donia luă calamul şi înşirui vorbele acestea stihuite:
Smintitule, au tot nu ştii Că-n aburul din juru-ţi joacă Primejdia de-a nu mai fi?
Nu ştii că-s ape care-neacă, De-ncerci să intri-n vadul lor?
Şi sunt unghere-n care, dacă Ar vrea să calce-un muritor, El se va fi topi, pe dată?
Tu cugeţi să te-inalţi, în zbor, La stele-n cer, când lumea toată, De-ar pune mână lângă mână, Tot n-ar răzbate-n slăvi vreodată?
Cutezi, cu inima-ţi păgână, Să-mbrăţiezi, fie şi-n vis, Vreo hurie – să-ţi faci cadână?
Ia bine-aminte ce ţi-am zis!
Altminteri, croncănind a moarte, Asupră-ţi, ca dintr-un abis, Cu negre aripi, de departe Veni-vor corbu-n stol, mereu, Peste mormântul tău să poarte Al spaimei duh, rotind din greu!
Pe urmă, după ce împături şi pecetlui hârtia, i-o înmână bătrânei care, a doua zi, dis-de-dimineaţă, zori a da fuga să i-o ducă lui Diadem.
La citirea acelor vorbe atâta de aspre, Diadem pricepu că niciodată nădejdea nu mai avea de ce să-i învioreze inima şi, întorcându-se către Aziz, spuse:
— Frate Aziz, spune-mi, acuma ce să fac? Nu mai am har îndeajuns ca să-i mai scriu un răspuns hotărâtor!
Aziz spuse:
— Am să încerc eu în locul şi în numele tău! Diadem spuse:
— Bine, Aziz, scrie-i, slujindu-te de toată măiestria ta! Atunci Aziz luă hârtia şi aşternu pe ea stihurile:
Doamne, pe cei cinci drepţi! dă-mi ajutor!
Un chin mă seacă, zac topit de vlagă.
Ah, izbăveşte-mi inima de dor, Din pulberea mâhnirii mă dezleagă.
Tu taina mi-o cunoşti, al cărei foc Lăuntrurile-mi arde. Ştii prea bine Cruzimea celei ce, oricât mă rog, Oricât o chem, m-alungă de la sine.
Vreau fruntea să-mi ridic, ţin ochiu-nchis, Dar nu mai scap din valul ce mă soarbe, În care mă scufund ca-ntr-un abis În sânul deznădejdii mele oarbe.
Curajul meu, Părinte, s-a sfârşit.
Râvnesc mereu iubirea ei zadarnic.
O, nemiloaso, tu, cu păr cernit, Crezi tu că ţi-este ceru-atăt de darnic, Într-al Ursitei oamenilor crug Şi-ntru-nfruntarea crâncenei Năpaste, De-ţi place să-l tot chinui ca pe rug Pe cel ce pururi va să te adaste?
Pricepe, dar: e-un suflet neînfrânt, Ce numai pentru tine-ntâia oară A părăsit şi tată, şi pământ Şi casă, şi prieteni dragi, şi ţară!
Pe urmă Aziz îi întinse lui Diadem hârtia pe care înşiruise alcătuirea aceea de stihuri. Iar Diadem, după ce prociti stihurile, spre a le preţui sunetul, se mărturisi mulţumit de întocmirea lor şi îi spuse lui Aziz:
— E desăvârşit!
Şi îi înmână bătrânei doici scrisoarea, iar doica dete fuga s-o ducă Doniei.
Când domniţa luă ştire de cele cuprinse în răvaş, mânia ei clocoti împotriva bătrânei, şi ţipă:
— Doică blestemată, mancă a pacostei, numai tu eşti pricina tuturor înjosirilor pe care le îndur! A, cotoroanţă a necazurilor! nu vreau să te mai văd în ochii mei! Ieşi iute de aici, ori pun să ţi se facă trupul ferfeniţă sub bicele robilor! Şi eu însămi am să-ţi zdrobesc oasele sub călcâiele mele!
Atunci bătrâna doică ieşi sprinten, întrucât Donia chiar că da să cheme robii; şi grăbi a se duce să-şi povestească nenorocul la cei doi prieteni şi să se pună sub ocrotirea lor.
La ştirile acelea, Diadem rămase tare mohorât şi îi spuse bătrânei, alintând-o cu gingăşie pe bărbie:
— Pe Allah! o, maică a noastră, simt că la ceasul de acum mi se îndoiesc mâhnirile, când te văd cum înduri aşa urmările greşelii mele!
Ci ea răspunse:
— Fii liniştit, fiul meu, că sunt departe de a mă da bătută, întrucât nu are să se spună nicicând că aş fi fost, măcar o dată în viaţa mea, neînstare să împerechez nişte îndrăgostiţi! Iar greutatea de acuma mă stârneşte şi mai mult să mă slujesc de toată isteciunea mea spre a te ajuta să răzbeşti la capătul aleanurilor tale!
Atunci Diadem întrebă:
— Caci spune-mi, într-un sfârşit, o, maică a noastră, care-i pricina ce-a împins-o pe Sett-Donia să capete asemenea silă de toţi bărbaţii?
Bătrâna spuse:
— Este un vis pe care l-a avut!
El se minună:
— Un vis, numai atât?
Ea spuse:
— Atât! Iacătă-l!
Într-o noapte, pe când dormea, domniţa Donia văzu în vis un păsărar care îşi întindea mrejele într-un luminiş, şi care, după ce presărase boabe de grâu jur împrejur, pe pământ, s-a îndepărtat şi s-a aciuat la pândă, aşteptându-şi norocul.
Or, în curând, din toate colţurile pădurii îşi deteră ghes păsările şi se abătură asupra mrejelor. Şi, printre toate păsările care ciuguleau boabele de grâu, erau şi doi porumbei, o porumbiţă cu bărbătuşul ei. Şi bărbătuşul, tot ciugulind, da din când în când câte o roată împrejurul soţiei lui, fară a lua scama la laţurile care îl pândeau; aşa că, la una din rotirile acelea, piciorul i se prinse în ochiurile laţului, care se strânseră şi se încâlciră şi îl înhăţară. Iar păsările, speriate de bătăile lui de aripi, îşi luară zborul cu larmă.
Caci porumbiţa lăsă încolo hrana împrăştiată şi, fară teamă, nu avu altă grijă decât să-şi slobozească soţul. Şi cu ciocul şi cu capul se trudi aşa de iscusit, încât destrămă laţul şi, până la urmă, îl slobozi pe bărbătuşul ei cel nechibzuit, mai înainte ca păsărarul să aibă vreme să vină şi să-l înşface. Şi porumbiţa îşi luă zborul cu bărbătuşul ei, făcu un ocol prin văzduh, spre a se întoarce iarăşi să ciugulească boabele din jurul laţurilor.
Şi iarăşi bărbătuşul începu să se rotească împrejurul porumbiţei, care, dându-se îndărăt spre a se feri de giugiulelile lui necurmate, se apropie prea tare, din nebăgare de scamă, de laţuri, în care se prinse şi ea la rându-i. Atunci bărbătuşul, departe de a se îngriji de soarta tovarăşei lui, îşi luă zborul cu bătăi de aripi, laolaltă cu toate păsările, şi îl lăsă astfel pe păsărar să pună mâna pe prinsă, care fu sugrumată pe loc!
Din visul acela, care a umplut-o de tulburare, domniţa Donia s-a deşteptat scăldată în lacrimi şi m-a chemat ca să-mi povestească, tremurând, vedenia ei, şi a încheiat strigând:
— Toţi bărbaţii sunt la fel, iar oamenii trebuie să fie mai răi decât jivinele: o femeie nu are nimic bun de nădăjduit de la nesimţirea lor! încât mă jur dinaintea lui Allah că niciodată nu am să îndur scârba apropierii lor!
După ce ascultă spusele bătrânei, Diadem îi zise:
— Caci, o, maică a noastră, tu nu i-ai spus că nu toţi bărbaţii sunt ca porumbelul acela mişel, şi că nu toate femeile sunt ca biata şi credincioasa lui soţie?
Ea răspunse:
— Nimic din toate câte i-am spus nu a mai putut s-o înduplece; şi trăieşte singuratică, bucurându-se numai de frumuseţea ei.
Diadem spuse:
— O, maică a mea, mă rog ţie, trebuie oricum, cu primejdia de a muri, s-o văd, fie măcar numai o dată, şi să-mi umplu sufletul barem cu o privire de-a ei! O, bătrână binecuvântată, fa asta pentru mine, izvodind vreun tertip din înţelepciunea ta cea rodnică!
Atunci bătrâna spuse:
— Află, o, lumină a ochilor mei, că în dosul saraiului în care sălăşluieşte domniţa Donia se află o grădină, anume numai pentru preumblările ei, şi unde ea vine numai o dată pe lună, însoţită de slujitoarele sale; şi numai cu mare grijă, spre a se feri de privirile trecătorilor, intră acolo printr-o poartă tainică. Or, chiar peste o săptămână este tocmai ziua de preumblare a domniţei. Şi chiar cu am să vin să-ţi slujesc de călăuză şi să te pun faţă cu făptură iubită. Şi sunt încredinţată că atunci, cu toate nazurile ci, după ce domniţa are să te vadă o dată măcar, nu va putea decât să fie biruită de frumuseţea ta: că dragostea este un dar de la Allah şi vine când vrea el!
Atunci Diadem răsuflă oleacă mai cu uşurare şi îi mulţumi bătrânei şi o pofti, de vreme ce nu mai putea să se înfăţişeze dinaintea stăpânesii, să primească găzduire în casa lui. Şi închise prăvălia; şi tustrei luară calea către casă.
Pe drum, Diadem se întoarse spre Aziz şi îi spuse:
— Frate Aziz, cum eu nu voi mai avea răgaz să merg la prăvălie, ţi-o las ţie în scamă. Şi vei face precum ţi se va părea mai bine!
Iar Aziz răspunse cu ascultare şi cu supunere.
Într-acestea, ajunseră la casa lor şi nu zăboviră a-l înştiinţa şi pe vizir de toată tărăşenia, şi îi povestiră tot aşa şi despre visul domniţei şi despre grădina în care ar urma să încerce a o întâlni. Şi îi ceru sfat asupra faptului.
Atunci vizirul cugetă o bună bucată de vreme, pe urmă săltă capul şi spuse:
— Am găsit dezlegarea! Să mergem mai întâi la grădină, ca să cercetăm bine locurile.
Şi o lăsă pe bătrână acasă şi porni pe dată, împreună cu Diadem şi cu Aziz, către grădina domniţei. Când ajunseră acolo, îl văzură, şezând jos la poartă, pe bătrânul paznic, dinaintea căruia se temeniră, şi care le răspunse la temenele. Atunci vizirul, înainte de orice, începu cu a-i strecura în mână bătrânului o sută de dinari, spunându-i:
— Cinstite taică, tare am dori să intrăm să ne răcorim sufletul în grădina aceasta frumoasă şi să mâncăm oleacă între florile ei, pe malul apei! Că suntem nişte străini care căutăm pretutindeni locuri frumoase de care să ne desfătam!
Atunci bătrânul luă galbenii şi spuse:
— Intraţi, dară, oaspeţi ai mei, şi simţiţi-vă în voie şi aşteptaţi-mă până ce dau fuga să aduc cele de trebuinţă pentru mâncare.
Şi le dete drumul să intre în grădină, iar el se duse la suk să cumpere de-ale gurii, şi se întoarse repede cu un berbec fript şi cu zumaricale. Şi şezură roţi roată pe malul unui izvor, şi mâncară pe săturate. Atunci vizirul îi spuse paznicului:
— O, şeicule, saraiul de colea de dinaintea noastră pare a fi într-o stare destul de proastă. Pentru ce nu pui să fie dres?
Atunci paznicul oftă:
— Pe Allah! saraiul acela este al domniţei Donia, care mai degrabă l-ar lăsa să se năruiască de tot, decât să se îngrijească de el: trăieşte prea sihastră ca să mai ia aminte la asemenea treburi.
Vizirul spuse:
— Mare păcat e, o, cinstite şeic! barem catul de jos s-ar cădea să fie oleacă văruit, măcar pentru ochii tăi. Dacă vrei, am să plătesc eu toate cheltuielile cerute.
Paznicul spuse:
— Allah să te audă!
Vizirul spuse:
— Ia de colea o sută de dinari pentru osteneală, şi du-te de caută nişte zidari, precum şi un zugrav priceput la gingăşia zugrăviturii.
Atunci paznicul zori să se ducă după zidari şi zugrav, cărora vizirul le dete poruncile cuvenite. Aşa că, odată sala cea mare de la catul de jos bine tencuită şi bine văruită, zugravul se apucă de treabă şi, urmând poruncile vizirului, zugrăvi o pădure şi, în inima pădurii, nişte laţuri întinse în care era prins un porumbel ce bătea din aripi. Şi după ce isprăvi, vizirul îi spuse:
— Zugrăveşte acuma de cealaltă parte acelaşi lucru, da închipuind un porumbel bărbătuş care vine s-o slobozească pe soţia lui şi care atunci este prins de păsărar şi omorât, jertfa a credincioşiei lui.
Şi zugravul zugrăvi priveliştea cu pricina; pe urmă, răsplătit cu mărinimie, plecă.
Atunci vizirul şi cei doi flăcăi şi paznicul şezură jos o vreme ca să judece mai bine măiestria şi culorile zugrăviturii. Caci Diadem, cu toate acestea, era trist; şi se uita la zugrăvitură pierdut în gânduri; pe urmă îi spuse lui Aziz:
— Fratele meu, mai spune-mi câteva stihuri care să-mi abată chinurile din gânduri.
Şi Aziz spuse2:
Ibn-Sina în scrieri grele Despre boli ţi despre leacuri Spune că-ntre multe cele, Încercat de mii de veacuri, Leac iubirii, când suspină, E doar cântul de lăute Pe sub poale de grădina Şi-ntre cupele băute.
Eu urmai ce scrie-n carte.
Vai, nimica nu se-alese.
Atunci Diadem îi spuse lui Aziz:
— Poetul poate că are dreptate. Da tare mai e greu când voinţa ţi s-a dus! 3
Pe urmă se ridicară şi se temeniră dinaintea bătrânului paznic şi se întoarseră acasă, unde o găsiră pe bătrâna doică.
Or, cum săptămâna se scursese, Sett-Donia vroi, după obiceiul ei, să-şi facă plimbarea prin grădină. Dar atunci simţi cât de mult îi lipsea bătrâna doică, şi se mohorî, şi îşi cercetă purtarea, şi îşi dete seama că fusese lipsită de omenie faţă de aceea care îi ţinuse loc de mamă; şi pe dată trimise un rob la suk şi un alt rob pe la toate prietenele neneacăi, ca s-o caute şi s-o aducă îndărăt. Şi taman atunci, după ce îi dedese lui Diadem toate poveţele potrivite pentru ziua aceea, care era ziua de întâlnire din grădină, neneaca pornise spre sarai, şi unul din robi veni la ea cuviincios şi o rugă, în numele stăpânei lui, care o plângea, să se întoarcă spre a se împăca. Ceea ce se şi făcu, după câteva fandoseli marghiolite; iar Donia o sărută pe obraji, iar neneaca îi sărută mâinile, şi amândouă, urmate de ceata de roabe, trecură pe poarta tainică şi intrară în grădină.
Or, la rându-i, Diadem urmase îndemnurile ocrotitoarei lui. Aşa că, după plecarea neneacăi, vizirul şi Aziz se sculară şi îl îmbrăcară cu un caftan falnic, cu adevărat împărătesc, şi neîndoielnic că putea să preţuiască vreo cinci mii de dinari, şi îl încinseră peste mijloc cu o cingătoare iscusită din aur, bătută numai cu nestemate, şi încheiată cu o cataramă de smarald, iar împrejurul frunţii îi puseră un turban înflorat ispitit cu zarafir şi împodobit cu un surguci de diamante; pe urmă chemară asupra-i binecuvântările lui Allah şi, după ce îl însoţiră până în preajma grădinii, se întoarseră ca să-l lase să se strecoare mai lesne înlăuntru.
Diadem, aşadar, ajungând la poartă, îl găsi acolo pe bătrânul paznic cumsecade care, când îl văzu, se ridică numaidecât în cinstea lui şi îi răspunse la salamalec cu cădenic şi cu dragoste. Şi, întrucât nu ştia că domniţa Donia intrase în grădină pe poarta cea tainică, îi spuse lui Diadem:
— Grădina este grădina ta, iar eu sunt robul tău!
Şi îi deschise poarta, rugându-l să intre. Pe urmă o închise iarăşi, şi se întoarse să şadă jos la locul său obişnuit, preamărindu-l pe Allah întru făpturile sale.
Iar Diadem zori să facă precum îl învăţase bătrâna: se piti după tufa de care îi spusese ea, ca să aştepte acolo trecerea domniţei. Iac-aşa cu el!
Da cât despre Sett-Donia, iacătă! Bătrâna, pe când se tot plimba, îi spuse:
— O, stăpână a mea, am să-ţi spun ceva ce va ajuta să-ţi facă mai desfătată priveliştea acestor pomi frumoşi, a acestor roade şi a acestor flori.
Donia spuse:
— Sunt gata să te ascult, neneaca mea cea bună.
Ea spuse:
— Ar trebui, zău, să le trimiţi îndărăt la sarai pe toate slujitoarele astea care nu-ţi dau tihnă să te bucuri în toată voia de seninul ceasului şi de reveneala răpitoare. Chiar că ele nu îţi sunt decât o stânjenire.
Donia spuse:
— Drept grăieşti, o, doică!
Şi le trimise numaidecât, cu un semn, pe însoţitoarele ei, îndărăt acasă. Şi aşa că, singură, urmată numai de bătrână, domniţa Donia se apropia de tufa după care sta pitit Diadem.
Şi Diadem o văzu pe domniţa Donia; şi, dintr-o privire, putu să-i cântărească frumuseţea, şi fu atâta de vrăjit, încât se prăbuşi leşinat pe loc. Iar Donia îşi urmă drumul şi se îndreptă spre sala în care vizirul pusese să se zugrăvească priveliştea cu păsărarul; şi, la îndemnul neneacăi, intră în sală pentru întâia oară în viaţa ei: întrucât niciodată mai înainte nu fusese ispitită să treacă prin sala aceea hărăzită slugilor de la sarai.
La vederea zugrăviturii, Sett-Donia rămase până peste poate de uluită şi se minună:
— O, neneacă, ia te uită! acesta-i visul meu de odinioară, da întocmai pe dos! Doamne! Ya rabbi! ce tulburat îmi e sufletul!
Şi, apăsându-şi inima, şezu jos pe chilim şi spuse:
— O, neneaca, oare să mă fi înşelat eu? Şi Eblis-procletul să-şi fi râs aşa de credulitatea mea în vise?
Şi doica zise:
— Biata mea copilă, deh, eu, cu bătrânele-mi păţanii, ţi-am arătat limpede ce greşeală faci! Da să ieşim să ne plimbăm mai departe, acuma când soarele dă în scapăt şi când răcoarea este mai dulce în văzduhul îmbălsămat.
Şi ieşiră în gradina.
Or, Diadem îşi venise în fire din leşinul lui şi, precum îl povăţuise neneaca, începuse să se preumble agale, cu o înfăţişare nepăsătoare, parcă luător-aminte numai la frumuseţea priveliştilor.
Încât, la un cot de cărare, Sett-Donia îl zări şi se minună:
— O, doică! II vezi pe tânărul acela? Ia uite ce frumos e, şi ce mijlocel are, şi ce umblet! Îl cunoşti cumva? Spune!
Ea răspunse:
— Nu îl cunosc deloc, da judecând după înfăţişarea lui trebuie să fie vreun fiu de sultan. Ah, stăpână a mea, ce minunat e! ah, cât e de frumos! ah, sufletul meu!
Iar Sett-Donia spuse:
— E frumos de tot de tot!
Bătrâna spuse:
— De tot de tot! Ferice de iubita lui!
Şi, pe sub ascuns, îi făcu semn lui Diadem să iasă din grădină şi să se întoarcă îndărăt acasă. Iar Diadem pricepu şi îşi urmă drumul spre ieşire, pe când domniţa Donia încă îl mai petrecea cu privirea şi îi spunea doică-sii:
— Bagi de seamă, o, neneacă, schimbarea ce se săvârşeşte în mine? E oare cu putinţă ca eu, Donia, să fiu cuprinsă de atare tulburare la vederea unui bărbat? O, doică, simt în mine că m-am îndrăgostit şi că, acuma, eu la rându-mi am să-ţi cer ajutorinţă.
Bătrâna spuse:
— Prăpădi-l-ar Allah peafurisitul cel Ispititor! Iacătă-te, o, stăpâna mea, prinsă în mreje! Da şi ce frumos e bărbătuşul care are să te slobozească!
Donia spuse:
— O, neneacă, neneaca mea cea bună, ţi se cade neabătut să mi-l aduci pe tânărul acela frumos! Nu îl vreau decât din mâinile tale, doică, doică scumpă! Fugi degrabă, mă rog ţie, să mi-l cauţi! Şi iacătă, pentru tine, o mie de dinari şi o rochie de o mie de dinari. Şi dacă nu te învoieşti, eu mor!
Bătrâna spuse:
— Întoarce-te atunci la sarai şi lasă-mă să purced după felul meu. Iţi făgăduiesc împlinirea acestei împerecheri minunate!
Şi numaidecât o lăsă pe Sett-Donia şi ieşi să-l caute pe frumosul Diadem, care o întâmpină cu bucurie şi îi dărui dintru-ntâi o mie de dinari de aur. Şi bătrâna îi spuse:
— S-a petrecut cutare şi cutare lucru.
Şi îi povesti de tulburarea domniţei Donia şi ce vorbe schimbase cu ea. Şi Diadem spuse:
— Da pe când împreunarea noastră?
Ea răspunse:
— Mâine, negreşit!
El atunci îi mai dărui o rochie şi alte daruri de o mie de dinari de aur, pe care ea le primi spunându-i:
— Am să vin chiar eu să te iau, la ceasul potrivit.
Şi plecă în grabă mare la stăpână-sa Donia, care o aştepta îndârdorată şi care îi spuse:
— Ce veşti, o, neneacă, îmi aduci de la cel drag?
Ea răspunse:
— Am izbutit să dau de urmele lui şi să vorbesc cu el. Mâine, numaidecât, ţi-l aduc de mână.
Atunci Sett-Donia fu până peste poate de fericită şi îi dărui doicii o mie de dinari de aur şi daruri de alţi o mie de dinari. Şi, în noaptea aceea, tustrei adormiră cu sufletele ticsite de nădejdea cea dulce şi de mulţumire.
Or, dis-de-dimineaţă, bătrâna se şi afla la locuinţa lui Diadem, care o aştepta. Şi bătrâna desfăcu o legătură pe care o adusese şi scoase nişte haine muiereşti cu care îl îmbrăcă pe Diadem, iar la urmă îl învălui cu totul într-un izar bogat şi îi coperi chipul cu un iaşmac gros; pe urmă îi spuse:
— Acuma ia caută să calci cu nişte mişcări de femeie, legănându-ţi şoldurile la dreapta şi la stânga, şi fa nişte paşi mărunţei, ca fecioarele. Şi mai ales să mă laşi numai pe mine să răspund la toate întrebările tuturora, şi pentru nimic în lume să nu care cumva să laşi să ţi se audă glasul!
Şi Diadem răspunse cu ascultare şi cu supunere.
Apoi plecară amândoi şi purceseră la drum până ce ajunseră la poarta saraiului care era străjuită de chiar căpetenia hadâmbilor. Aşa că, la vederea noii venite, pe care nu o ştia, căpetenia de hadâmbi o întrebă pe bătrână:
— Da cine este tinerica asta pe care nu am mai văzut-o până acum? Ia dă-o mai încoace ca s-o cercetez: poruncile sunt neabătute, şi am datoria s-o pipăi în toate chipurile, ba, dacă se cere, să le dezbrac cu totul pe roabele cele noi, de care răspund! Or, pe aceasta nu o cunosc: aşa că lasă-mă s-o pipăi cu mâna mea şi s-o văd cu ochii mei!
Ci bătrâna se burzului spunând:
— Ce tot îngaimi tu, o, ceauş de hadâmbi! Au tu nu ştii…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era de obicei, nu alungi mai mult povestitul în noaptea aceea.
Dar când fu cea de a o sută treizeci şi cincea noapte Spuse:
…Ce tot îngaimi tu, o, ceauş de hadâmbi! Au tu nu ştii că pe roaba aceasta însăşi Sett-Donia o trimite la târguieli, dată fiind priceperea ei de meşterită la chindiseli pe zarpale? Şi nu ştii că este una dintre acelea care coase pe mătase închipuiturile cele minunate ale domniţei?
Caci hadâmbul se încruntă şi zise:
— Nu ţine la mine nici un fel de chindiseală! Sunt numaidecât dator s-o pipăi peste tot pe noua venită şi s-o cercetez şi pe dinainte, şi pe dindărăt, şi pe din sus, şi pe din jos!
La vorbele acestea, bătrâna doică dete în vileag semnele unei mânii până peste poate şi se proţăpi dinaintea hadâmbului şi îi spuse:
— Şi eu, care te luasem totdeauna drept pildă de izgonit de la sarai?
Pe urmă se întoarse înspre Diadem cel străvestit şi ţipă la el:
— Fata mea, iartă-l pe ceauşul nostru! Asta-i o glumă de-a lui! Aşa că treci fară de teamă!
Atunci Diadem trecu pragul, legănându-şi şoldurile şi aruncând un zâmbet pe sub iaşmac către căpetenia de hadâmbi, înmărmurit de frumuseţea ce se străvezea prin ţesătura gingaşă. Şi, călăuzit de bătrână, intră într-o sală lungă, pe urmă trecu pe sub nişte bolţi, apoi prin alte săli şi pe sub alte bolţi, până ce ajunse, după cea de a şaptea sală, într-o odaie mare, ce prin şapte uşi cu perdelele lăsate da spre o curte largă. Şi bătrâna îi spuse:
— Numără uşile la rând şi intră prin cea de a şaptea: şi ai să săseşti acolo, o, tinere negustor, ceea ce este mai presus de toate bogăţiile pământului, floarea-fecioară, pe copila cea scumpă şi dulceaţa care se cheamă Sett-Donia!
Atunci şahzade Diadem, îmbrăcat în haine de femeie, numără uşile şi intră prin cea de a şaptea. Şi, lăsând perdelele să cadă la loc, îşi ridică iaşmacul care îi ascundea obrazul. Or, Sett-Donia, la ceasul acela, dormea pe divan. Şi nu era înveşmântată decât numai cu străvezimea pielei ei de iasomie. Şi din ea toată se revărsa chemarea după alintări nemaiîncercate. Atunci, dintr-o zvâcnitură, Diadem se descotorosi de hainele care îl stânjeneau şi, sprinten, se năpusti la divan şi o cuprinse în braţe pe domniţa adormită. Şi ţipătul de spaimă al copilei, trezită deodată, fu înăbuşit de buzele care o mistuiau. Şi aşa se petrecu întâlnirea dintâi dintre preafrumosul şanzade Diadem şi domniţa Donia, între braţe care se înlănţuiau şi picioare care se zbăteau. Şi aşa ţinu vreme de o lună, fară ca dintr-o parte ori din cealaltă să se fi precurmat sărutările nesăţioase ori râsetele care îl binecuvântau pe Orânduitorul tuturor lucrurilor frumoase. Şi, iac-aşa cu ei!
Da cât despre vizir şi Aziz, aceştia şezură până la miezul nopţii să aştepte, îngrijoraţi, întoarcerea lui Diadem. Iar când văzură că nu mai sosea, începură să se îngrijoreze de-a binelea; când veni şi dimineaţa, fară nici o veste de la necugetatul de Diadem, nu mai avură nici o îndoinţă în ce priveşte pieirea lui şi rămaseră descumpăniţi cu totul; şi, în durerea şi în spaima lor, nu mai ştiură în ce parte s-o ia. Iar Aziz spuse, cu glas sugrumat:
— Porţile de la sarai nu au să se mai deschidă niciodată pentru stăpânul nostru! O, ce se cade să facem noi acuma?
Vizirul spuse:
— Să-l mai aşteptăm o vreme aici, neclintiţi!
Şi şezură aşa vreme de o lună întreagă, nemaimâncând şi nemaidormind, şi jeluindu-se de nenorocirea fară de leac. Încât, cum după o lună tot nu sosea nici un semn de viaţă de la Diadem, vizirul spuse:
— Copilul meu, ce belea amarnică şi neagră! Eu socot că hotărârea cea mai potrivită de luat este tot aceea de a ne întoarce în ţara noastră, să-i dăm de ştire sultanului despre nenorocire: altminteri are să ne certe că am zăbovit a-l prevesti!
Şi pe clipă pe dată îşi făcură toate pregătirile de drum şi plecară înspre Cetatea-Verde, la scaunul sultanului Soleiman-Şah.
De cum ajunseră, zoriră să suie la sarai şi să-i dea ştire sultanului de toată păţania şi de sfârşitul amarnic al întâmplării. Şi tăcură, spre a izbucni în hohote de plâns.
La ştirea aceea năprasnică, sultanul Soleiman-Şah simţi lumea întreagă cum se năruie peste el, şi se prăbuşi fară de simţire. Da la ce mai puteau să slujească de-acuma lacrimile şi bocetele de căinţă? Încât sultanul Soleiman-Şah, sugrumându-şi jalea care îi rodea inima şi îi înnegura sufletul şi întreg pământul dinaintea ochilor, jură că are să se ducă să răzbune moartea fiului său Diadem cu o răzbunare cum nu s-a mai pomenit. Şi pe dată porunci să fie chemaţi, prin pristavii obşteşti, toţi bărbaţii în stare să ţină o suliţă ori o spadă în mână, şi toată oastea cu căpeteniile ei; şi puse să fie scoase toate rosturile sale de luptă, şi corturile, şi elefanţii, şi, urmat astfel de tot norodul său, care îl iubea până peste poate pentru sufletul lui drept şi pentru mărinimia lui, purcese a drum înspre Insulele Camforului şi Cleştarului.
Ast timp, în saraiul luminat de fericire, cei doi îndrăgostiţi, Diadem şi Donia, nu conteneau să se iubească tot mai straşnic şi nu se mai ridicau de pe chilimuri, decât ca să mănânce laolaltă şi ca să cânte. Şi lucrul dură aşa vreme de şase luni. Or, într-o zi, când dragostea de iubita lui îl bântuia peste poate, Diadem îi spuse Doniei:
— O, icoană a lăuntrurilor mele, mai este un lucru care ne lipseşte pentru ca dragostea noastră să fie desăvârşită!
Ea îi spuse, nedumerită:
— O, Diadem, lumină a ochilor mei, ce mai poţi să-ţi doreşti? Sau nu ai tu buzele şi sânii mei, armurii şi tot trupul meu, şi braţele care te înlănţuiesc, şi sufletul meu care te doreşte? Dacă râvneşti şi la alte chipuri de dragoste pe care eu nu le ştiu, pentru ce te sfieşti să-mi spui? Şi vei vedea pe dată dacă voi şti să le îndeplinesc!
Diadem spuse:
— Mieluşeaua mea, nu de aşa ceva e vorba! Aşa că lasă-mă să-ţi dezvăluiesc cine sunt! Află, o, domniţă, că eu sunt fiu de sultan, şi nu precupeţ din suk. Iar părintele meu este sultanul Soleiman-Şah, stăpânul de la Cetatea-Verde şi de la munţii Ispahanului. Şi chiar el este acela care, acum o vreme, l-a trimis pe vizirul său la sultanul Şahraman, părintele tău, ca să te ceară de soţie pentru mine! Mai ţii minte că tu atunci nu ai vrut să primeşti căsătoria şi că l-ai ameninţat cu măciuca pe căpetenia de hadâmbi, când ţi-a pomenit despre aceasta? Aşa că hai să înfăptuim astăzi ceea ce vremea de ieri nu a vrut să îngăduiască, şi să plecăm împreună înspre Ispahanul cel verde!
La vorbele acestea, domniţa Donia se înlănţui cu şi mai mare voioşie de gâtul frumosului Diadem, şi cu nişte semne întru totul neîndoielnice îi răspunse cu ascultare şi cu supunere. Pe urmă amândoi, în noaptea aceea, izbutiră să se lase cuprinşi de somn, după ce vreme de zece luni în şir albeaţa zorilor îi găsise tot în îmbrăţişări, în sărutări şi altele asemenea.
Or, pe când cei doi îndrăgostiţi dormeau astfel, în vreme ce soarele se ridicase de mult şi tot saraiul foia, sultanul Şahraman, părintele domniţei, şedea pe pernele scaunului său domnesc şi, înconjurat de emirii şi de mai-marii din împărăţia lui, îi primea în ziua aceea pe cei din breasla giuvaiergiilor cu starostele lor în frunte. Şi starostele giuvaiergiilor îi dărui sultanului, ca semn de cinstire, un sipet minunat plin cu diamante şi rubine şi smaralde de mai bine de o sută de mii de dinari. Încât sultanul Şahraman fu până peste poate de mulţumit de peşcheş şi îl chemă pe capul hadâmbilor şi îi spuse:
— Ţine, Kafur, iaş i du sipetul stăpânei tale Sett-Donia! Şi să te întorci să-mi spui dacă darul îi este pe plac.
Şi pe dată hadâmbul Kafur porni înspre iatacurile în care sălăşluia singură domniţa Donia.
Or, când ajunse acolo, hadâmbul Kafur o văzu, întinsă pe un chilim, păzind uşa stăpâne-sii, pe neneaca doică; iar uşile de la iatacuri erau toate închise şi cu perdelele lăsate. Şi hadâmbul gândi: „Oare cum de dorm până la ceasul acesta târziu, când asemenea lucru nu le stă nicidecum în obicei!”
Pe urmă, întrucât nu vroia să se întoarcă fară răspuns la sultan, păşi peste trupul bătrânei întins de-a curmezişul uşii, împinse uşa şi intră în iatac. Şi care nu-i fu uluirea şi năucirea când o văzu pe Sett-Donia dormind goală-goluţă în braţele flăcăului, cu o grămadă de semne de netăgăduit despre un zamparalâc fară de pereche!
La priveliştea aceea, hadâmbul Kafur îşi aduse aminte de năprăsniciile cu care îl ameninţase Sett-Donia, şi cugetă în sufletul lui de hadâmb: „Care va să zică aşa îi e scârbă ei de partea bărbătească? La rându-mi, acuma, de-o vrea Allah, am să-mi răzbun mişelirea îndurată!”
Şi ieşi încetişor îndărăt închizând uşa, şi se înfăţişă între mâinile sultanului Şahraman. Şi sultanul îl întrebă:
— Ei, ce-a zis stăpână-ta?
Hadâmbul spuse:
— Iacătă sipetul!
Şi sultanul, nedumerit, întrebă:
— Aşadar fata mea nu vrea nici nestemate, cum nu vrea nici soţ?
Caci arapul spuse:
— Cruţă-mă, o, Măria Ta, de a-ţi da răspuns faţă cu toată adunarea!
Atunci sultanul porunci să iasă toată lumea din sala domnească, oprindu-l lângă sine numai pe vizirul său; şi hadâmbul spuse:
— Stăpâna mea Donia se află în cutare şi cutare împrejurare! Da chiar că flăcăul este tare frumos!
La vorbele acestea, sultanul Şahraman îşi plesni palmele una de alta, holbă ochii mari şi strigă:
— Lucrul este peste putinţă!
Pe urmă adăugă:
— I-ai văzut tu, o, Kafur?
Hadâmbul spuse:
— Cu ochiul ăsta şi cu ochiul cestălalt!
Atunci sultanul spuse:
— Este cu totul şi cu totul peste poate!
Şi îi porunci hadâmbului să-i aducă dinaintea scaunului domnesc pe cei doi culpeşi. Şi hadâmbul împlini porunca pe dată.
Când cei doi îndrăgostiţi se aflară între mâinile sultanului, acesta le spuse, sugrumat:
— Aşadară-i adevărat!
Caci nu putu să grăiască mai mult şi, cu amândouă mâinile, înşfacă paloşul său cel mare şi dete să se repeadă la Diadem. Caci Sett-Donia îl cuprinse în braţe pe iubitul ei şi îşi lipi buzele de buzele lui, pe urmă strigă către tătânc-său:
— Dacă-i aşa, omoară-ne pe amândoi!
Atunci sultanul se întoarse în jilţul său şi porunci hadâmbului s-o ducă pe Sett-Donia în iatacul ei; pe urmă îi zise lui Diadem:
— Ticăloase amăgitor! cine eşti tu? şi cine este tatăl tău? şi cum de ai cutezat să ajungi până la fata mea?
Atunci Diadem zise:
— Află, o, Măria Ta, că, dacă moartea mea este ceea ce râvneşti, şi moartea ta va urma numaidecât, iar împărăţia ta va fi spulberată!
Iar sultanul, scos din fire, strigă:
— Şi cum aşa?
El spuse:
— Sunt fiul sultanului Soleiman-Şah; şi mi-am luat, precum fusese scrisa, ceea ce nu mi se dăruise! Aşa că deschide ochii, o, Măria Ta, înainte de a porunci pieirea mea!
La vorbele acestea, sultanul fu cuprins de nedumerire şi ceru sfat vizirului său despre ce le rămânea de făcut. Caci vizirul spuse:
— Nu care cumva, o, Măria Ta, să dai crezare spuselor acestui chipeş. Numai moartea poate să pedepsească ticăloşia unui plod de târfa ca el, trăsni-l-ar şi bătu-l-ar Allah!
Atunci sultanul îi spuse spătarului:
— Retează-i gâtul!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă după obiceiul ei, tăcu.
Dar când fu cea de a o sută treizeci şi şasea noapte spuse:
Atunci sultanul îi spuse spătarului:
— Retează-i gâtul!
Şi s-ar fi zis cu Diadem, dacă, în chiar clipita când spătarul se pregătea să împlinească porunca, nu i s-ar fi adus sultanului vestea despre sosirea a doi soli de la sultanul Soleiman-Şah, care cereau îngăduinţa să intre. Or, cei doi soli taman că prevesteau sosirea sultanului Soleiman-Şah însuşi, cu toată armia lui. Iar cei doi soli nu erau alţii decât vizirul şi tânărul Aziz. Încât, atunci când intrarea le fu îngăduită şi când îl văzură pe fiul sultanului, şahzade Diadem, erau să-şi piardă minţile de bucurie şi se aruncară la picioarele lui şi i le sărutară; iar Diadem îi sili să se ridice şi îi sărută şi, în câteva vorbe, le arătă cum stă treaba; iar ei aşijderea îi deteră ştire despre ceea ce se petrecuse şi îl vestiră pe sultanul Şahraman de venirea apropiată a sultanului Soleiman-Şah şi a tuturor ordiilor lui.
Când pricepu prin ce primejdie trecuse când poruncise moartea tânărului Diadem, care acuma se vădea limpede cine este, sultanul Şahraman ridică braţele în sus şi îl binecuvântă pe Allah care oprise mâna spătarului. Pe urmă îi spuse lui Diadem:
— Fiul meu, iartă-l pe un bătrân ca mine, care nu a ştiut ce avea de făcut. Caci vina este a vizirului păcatelor mele, şi am să pun să fie tras în ţeapă pe dată!
Atunci şahzade Diadem îi sărută mâna şi îi spuse;
— Tu, o, Măria Ta, eşti ca şi tatăl meu, şi mai degrabă eu se cuvine să-ţi cer iertăciune pentru supărarea ce ţi-am adus!
Sultanul spuse:
— Vina este a hadâmbului acela al belelelor, şi am să pun să fie răstignit pe o scândură împuţită care să nu preţuiască nici două drahme!
Atunci Diadem spuse:
— În ceea ce îl priveşte pe hadâmb, i se prea cuvine! Da în ceea ce îl priveşte pe vizir, să-l lăsăm pe data viitoare, dacă o mai face!
Atunci Aziz şi vizirul stăruiră pe lângă sultan spre a dobândi şi iertarea hadâmbului, care de spaimă se fleşcăise tot. Atunci Diadem spuse:
— Lucrul cel mai de seamă care a mai rămas de făcut este de a potoli cât mai grabnic spaima în care pesemne ca se află copila ta Sett-Donia, şi care-i tot sufletul meu!
Sultanul spuse:
— Acuma pe dată mă duc la ca chiar eu!
Caci mai întâi porunci vizirului său, şi emirilor, şi dregătorilor să-l însoţească pe şahzade Diadem până la hammam şi să-l ajute chiar ei să facă o scaldă care să-l învoioşească desfătător. Pe urmă dete fuga la iatacul menit domniţei Donia, pe care o găsi pe cale de a-şi înfige în inimă vârful unui paloş cu mânerul sprijinit în pământ. La priveliştea aceea, sultanul simţi cum îi zboară minţile şi strigă la fiică-sa:
— Flăcăul este la adăpost de orice! Fie-ţi milă de părintele tău, o, copila mea!
La vorbele acestea, Sett-Donia aruncă paloşul cât colo şi sărută mâna părintelui ei, iar părintele ei îi povesti cum stă treaba. Atunci ea îi spuse:
— Nu am să mă liniştesc decât când am să-l văd pe iubitul meu!
Atunci sultanul, de îndată ce Diadem se întoarse de la hammam, zori să-l ducă la domniţa Donia, care se aruncă de gâtul lui; şi pe când cei doi îndrăgostiţi se sărutau, sultanul închise uşa binişor în urma lui. Pe urmă se întoarse la saraiul său ca să dea poruncile cuvenite pentru primirea sultanului Soleiman-Şah, la care grăbi a-l trimite pe vizir şi pe Aziz spre a-i da de ştire despre norocita împrejurare, luând totodată aminte să-i trimită, ca peşcheş, o sută de cai minunaţi, o sută de cămile sprintene, o sută de băieţi, o sută de copile, o sută de arapi şi o sută de arăpoaice.
Şi numai atunci sultanul Şahraman, după ce pregătirile acestea fură îndeplinite, purcese el însuşi în întâmpinarea sultanului Soleiman-Şah, având grijă să fie însoţit de şahzade Diadem; şi, urmaţi de un alai mare, ieşiră din cetate. Şi, când îi văzu că se apropiau, sultanul Soleiman-Şah veni şi el în calea lor şi strigă:
— Mărire lui Allah carele l-a ajutat pe fiul meu să răzbată la dorurile sale!
Pe urmă cei doi sultani se sărutară cu dragoste; iar Diadem se aruncă de gâtul tătâne-său, plângând de bucurie, iar tătâne-său la fel. Pe urmă purceseră să mănânce, să bea şi să tăifăsuiască în fericirea cea mai desăvârşită. Şi, la urmă, porunciră să vină cadiii şi martorii şi, acolo pe loc, fu scris senetul de căsătorie dintre Diadem şi Sett-Donia. Pe urmă, cu prilejul acela, se făcură daruri multe oştenilor şi norodului, şi vreme de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, cetatea fu împodobită şi luminată. Şi aşa că, în toiul bucuriei întregi şi al tuturor ospeţelor, Diadem şi Donia putură să se drăgostească după pofta lor, până peste marginile marginilor drăgostelilor!
Caci Diadem avu grijă să nu uite nici de cât ajutor îi fusese prietenul său Aziz; încât, după ce trimisese un alai întreg cu Aziz după mama lui Aziz, care îl plângea de amar de vreme, nu mai vru să se despartă de el.4 Şi, după moartea sultanului Soleiman-Şah, cum ajunse la rându-i sultan peste Cetatea-Verde şi peste munţii Ispahanului, il căftăni pe Aziz în slujba de mare vizir; iar apoi îl căftăni pe paznicul cel bătrân în slujba de chivernisitor peste întreaga împărăţie, iar pe şeicul sukului în slujba de staroste peste toate isnafurile. Şi trăiră toţi în huzur, până la moarte, singura pacoste fară de leac.
Când isprăvi de istorisit povestea aceasta cu Aziz şi cu Aziza şi pe cea cu Diadem şi cu Donia, vizirul Dandan ceru îngăduinţă de la sultanul Daul’makan să bea un pahar cu sorbet de trandafiri. Şi sultanul Daul’makan grăi:
— O, vizire al meu, oare se mai află pe pământ vreunul la fel ca tine de vrednic să ţină tovărăşie emirilor şi sultanilor? Chiar că povestea aceasta m-a vrăjit până peste poate, atâta-i de desfătată şi de dulce la ascultat!
Şi sultanul Daul’makan îi dărui vizirului său cel mai frumos caftan de fală dintre odoarele domneşti.
Da cât despre împresurarea Constantiniei…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a o sută treizeci şi şaptea noapte spuse: