Povestea cu corbul şi cu vulpanul
Se povesteşte că un vulpan bătrân, al cărui cuget era împovărat de o sumedenie de ticăloşii şi de o mulţime de prădăciuni, se trăsese în afundul unei văi bogate în vânat, luând-o cu el şi pe soaţa sa. Şi acolo făcu atâta prăpăd printre vânatul mărunt, cât pustii pe deplin tot muntele şi, până la urmă, ca să nu moară de foame, îi mancă mai întâi pe chiar copiii lui, care erau destul de dolofanei, şi, într-o noapte, o sugrumă mişeleşte şi pe soata-sa, pe care o înfulecă într-o clipită! După care nu ii mai rămase nimica de pus în gură.
Or, ajunsese prea bătrân ca să-şi mai mute sălaşul, şi nu mai era destul de sprinten ca să mai vâneze iepuri sau să înhaţe potârnichea din zbor. Pe când sta cufundat în gândurile acestea care îi întunecau lumea dinaintea ochilor, văzu că se aşază pe vârful unui copac un corb ostenit. Şi pe dată cugetă în sineşi: „Dacă aş putea să-l hotărăsc pe corbul acesta să lege prietenie cu mine, bună meremetiseală ar mai fi! Are nişte aripi voinice care îi îngăduie să săvârşească corvoada de care bătrânele mele picioare prăpădite nu mai sunt în stare! Mi-ar aduce astfel hrana şi, pe deasupra, mi-ar ţine tovărăşie în sihăstria aceasta care începe să mă apese!” Zis şi făcut: veni până lângă tulpina copacului în care poposise corbul şi, după salamalecurile cele mai adânc temenite, îi spuse:
— O, vecine al meu, ştii prea bine că orice musulman cucernic are două însuşiri de seamă faţă de vecinul său musulman: însuşirea de a fi musulman, şi însuşirea de a fi vecin! Or, citesc la tine fară de şovăială aceste două însuşiri faţă de mine şi, pe deasupra, mă simt cuprins colea, în dricul pieptului, de un imbold de neînfrânt spre gingăşia ta, şi bag de seamă în mine nişte porniri apropiate de dragoste frăţească faţă de tine! Dar tu, o, corbule, tu ce simţi faţă de mine?
La vorbele acestea, corbul izbucni în râs atâta de năprasnic, încât era să se prăvălească din copac. Pe urmă îi spuse vulpanului:
— Chiar că uluiala mea este până peste măsură! Şi de când, o, vulpoiule, dragostea aceasta nemaipomenită? Şi de când ţi-a intrat în inimă nefaţărnicia, pe care nu ai avut-o niciodată decât pe vârful limbii? Şi de când neamuri atâta de deosebite ca ale noastre pot să se îngemăneze aşa de desăvârşit – tu din neamul jivinelor, iar eu din neamul păsărilor? Şi mai ales, o, vulpoiule, ai putea tu, întrucât eşti aşa de vorbăreţ, să-mi spui de când cei din neamul tău au contenit să mai fie cei ce mănâncă, iar cei din neamul meu – cei ce sunt mâncaţi? … Te minunează asta? Dar chiar că nu are de ce! Hai, vulpane, ticălosule bătrân, pune-ţi îndărăt în traistă toate mândrele-ţi parimii şi scuteşte-mă de dragostea aceea ce nu şi-a dovedit temeiurile!
Atunci vulpanul îi spuse:
— O, înţeleptule corb, cugeţi cu temeinicie! da să ştii bine că nimic nu este peste putinţă la Acela carele a întocmit inimile făpturilor sale şi carele a stârnit dintr-odată în inima mea jurământul acesta faţă de tine. Or, spre a-ţi dovedi că inşi din neamuri deosebite pot de minune să se înţeleagă, şi spre a-ţi deşterne temeiurile pe care pe bună dreptate mi le ceri, nu găsesc nimica mai bun decât să-ţi istorisesc povestea ce mi s-a izvodit cu puricele şi cu şoarecele, dacă, fireşte, binevoieşti s-o asculţi!
Şi corbul spuse:
— De vreme ce vorbeşti de temeiuri, sunt întru totul gata să ascult acea Poveste cu puricele şi cu şoarecele, pe care niciodată nu am auzit-o!
Şi vulpanul spuse:
— O, gingaşe prieten, învăţaţii cei pricepuţi la cărţile de demult şi de azi ne povestesc că un purice şi un şoarece îşi aveau locuinţa în casa unui negustor bogat, fiecare în ungherul care i se potrivea cel mai bine.
Or, într-o noapte, puricele, scârbit să tot sugă sângele acru al pisicii din casă, sări pe patul în care dormea soţia negustorului şi se furişă printre rufele ei, iar de acolo se strecură sub cămaşă ca să ajungă la armurul ei şi de aici la dunga stinghiei, drept la locul cel mai gingaş. Or, chiar găsi că locul acela era tare gingaş, şi dulce, şi alb, neted, pe pofta inimii: nici o zbârcitură, nici un firicel de păr sâcâitor, dimpotrivă, o, corbule, dimpotrivă! Pe scurt, puricele se înfipse acolo sub vântre şi începu să sugă sângele desfătător al soţiei, până la saţietate! Dar adăugise ospăţului atâta de puţină sfiiciune, încât, sub usturimea pişcăturii, tânăra femeie sări din somn şi îşi duse iute mâna la locul pişcat, şi negreşit că l-ar fi strivit pe purice, dacă acesta nu s-ar fi ferit cu isteciune din salvăraşi, de-a lungul creţilor fără de număr ai acestui veşmânt anume pentru femei, şi de acolo n-ar fi sărit pe pământ şi n-ar fi dat fuga să se ascundă în cea dintâi crăpătura ce i se ivi dinainte. Iac-aşa cu puricele!
Dar cât despre tânăra femeie, aceasta scoase un ţipăt de durere ce le făcu pe toate roabele să vină în goană, iar roabele, pricepând pricina ţipătului stăpânei lor, grăbiră să-şi sumeată mânecile şi să se apuce numaidecât de treabă spre a găsi puricele în haine: două luară cearceafurile, o alta cămaşa, iar altele două şalvarii cei largi pe care începură să-i caute pe la toate cutele, rând pe rând, pe când femeiuşcă, goală din cap până în picioare, la lumina făcliilor, îşi cerceta ea însăşi partea de dinainte a trupului, iar roaba ei de taină îi scruta cu de-amănuntul dinapoia. Dar pricepi limpede, o, corbule, că nu găsiră chiar nimic! Şi iac-aşa cu femeia!
Şi corbul grăi:
— Păi, în toate astea, unde sunt dovezile de care vorbeai?
Iar vulpanul spuse:
— Taman acolo va să ajungem!
Şi urmă:
De fapt, gaura în care se aciuase puricele, era chiar culcuşul şoarecelui…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a o sută cincizeci şi una noapte spuse:
De fapt, gaura în care se aciuase puricele era chiar culcuşul şoarecelui. Încât, când îl văzu pe purice că intră la el cu atâta lipsă de ruşine, şoarecele, până peste poate de înciudat, ţipă:
— Ce cauţi în casa mea, o, purice, tu care nu eşti nici de neamul, nici de teapa mea, şi de la care nu pot să mă aştept decât la neplăceri, învăţat cum eşti să trăieşti pe spinarea altora!
Şi puricele răspunse:
— O, şoarece bine-primitor, să ştii că, dacă am dat buzna cu atâta năprasnă în locuinţa ta, am făcut-o fară voia mea şi ca să scap de moartea cu care mă ameninţă stăpâna casei! Şi toate astea pentru olecuţă de sânge pe care i l-am supt! E drept că sângele acela era de cel mai bun soi, şi desfătător de să-ţi pierzi minţile, şi minunat la mistuire! Vin aşadar să-ţi cer ajutor, cu încredere în bunătatea ta, şi să te rog să mă primeşti la tine până ce va fi trecut primejdia. Încât, departe de a te sâcâi şi de a te sili să-ţi părăseşti casa, am să-ţi dovedesc o recunoştinţă atâta de aleasă, încât ai să-i mulţumeşti lui Allah carele a îngăduit întâlnirea noastră!
Atunci şoarecele, încredinţat de adevărul din glasul puricelui, îi spuse:
— Dacă chiar aşa-i, o, purice, poţi fară de teamă să împarţi culcuşul cu mine, şi să trăieşti aici în tihnă; şi îmi vei fi tovarăş şi la noroc şi la pagubă! Da cât despre sângele pe care l-ai băut din buturele nevăstuicii, hai, nu ti face griji! Şi mistuie-l, întru tihna inimii tale, cu desfăt! că fiecare îşi ia hrana de unde poate şi nu este nimic de ocară în accasta; iar dacă Allah ne-a dat viaţă nu a făcut-o ca să ne lăsăm să murim de foame ori de sete! Şi de altminteri iacătă în privinţa aceasta stihurile pe care le-am auzit într-o zi procitite de către un sfânt derviş pe uliţe:
N-am avere pe pământ, Şi nu cumpăr, nici nu vând!
N-am nici casă, N-am nici masă, Nici soţie n-am, ţâfnoasă, Ca să-mi ţipe-n hohote!
Zările mi-s slobode!
Un coltuc de pită sură, Sfânta apă băutură, Un zgrăbunţ de sare mic -
Şi nu mai râvnesc nimic!
Mi-e destul şi prea destul, Îmi ajunge şi-s sătul!
Jarchila cu părul ros Mă-nvăleste din prisos.
Cum i-i placul, maica soartă Grija zilelor mi-o poartă.
Nimeni nu are ce-mi lua!
Pe la masa altora Din belşugul milelor Capăt hrana zilelor Fără hai şi bobotă, Cu inima slobodă!
După ce auzi spusele acestea ale şoarecelui, puricele fu până peste poate de mişcat şi îi spuse:
— O, şoarece, fratele meu, ce viaţă huzurită avem să petrecem noi laolaltă de-aci înainte! Aducă Allah cât mai de grabă şi ceasul când voi putea să-ţi răsplătesc bunătatea!
Or, ceasul acela nu zăbovi a sosi. Într-adevăr, chiar în seara aceea, şoarecele, care se dusese să ronţăie prin odaia negustorului, auzi un zăngănit de bani şi pe urmă îl văzu pe negustor cum îşi număra unul câte unul dinarii cei mulţi care se aflau într-un săculeţ; şi, după ce îi cercetă pe toţi, îi ascunse sub pernă, se întinse pe pat şi se culcă.
Atunci şoarecele dete fuga la purice şi îi istorisi ceea ce văzuse şi îi spuse:
— Iacătă pentru tine prilejul de a-mi veni într-ajutor, şi anume de a căra cu mine dinarii aceia de aur din patul negustorului la cuibul meu!
La vorbele acestea, puricele era mai să leşine de tulburare, atâta de peste măsură i se păru treaba, şi îi spuse cu mâhnire şoarecelui:
— Păi tu nu cugeţi, o, şoarece! tu nu vezi statura mea? Cum aş putea eu să car un dinar în spinare, când o mie de purici împreună n-ar izbuti nici măcar să-l clintească? Totuşi, hotărât că pot să-ţi fiu de un mare folos, căci mă însărcinez, eu, puricele, aşa cum mă vezi, să-l car chiar pe negustor afară din iatacul lui şi chiar din casă; şi atunci vei rămâne stăpân peste tot, şi vei putea în tihnă şi fără de grabă să cari dinarii în cotlonul tău!
Atunci şoarecele strigă:
— Dreptu-i, cinstite purice, şi chiar că nu mă gândisem la asta! Iar cât despre cotlonul meu, e destul de larg ca să cuprindă tot aurul acela; şi, pe deasupra, am rostuit la el şaptezeci de uşi de ieşire, pentru împrejurarea că ai vrea careva să mă închidă şi să mă zidească acolo! Zoreşte dar să ticluieşti ceea ce mi-ai făgăduit!
Atunci puricele, din câteva sărituri, fu în patul în care dormea negustorul şi se duse drept la tuhăsul lui şi i I pişcă aşa cum niciodată vreun purice n-a mai pişcat un tuhăs de om. La înţepătura aceea şi la usturimea care li urmă, negustorul sări din somn ducându-şi iute mâna li preacinstitul loc, de unde puricele zorise a se depărta, şi porni să sloboadă un potop de afurisenii care răsunară a pustiu în tăcerea casei. Apoi, după ce se suci şi răsuci, încercă să adoarmă la loc. Şi îşi făcu socoteala fara a se gândi la vrăjmaşul său! Într-adevăr, puricele, văzându-l pe negustor că se îndărătniceşte să rămână în pat, se întoarse la luptă, mânios peste măsură, şi de data aceasta avea să-l pişte din toate puterile lui în locul acela atâta de gingaş care se cheamă fleac.
Atunci negustorul sări în sus urlând şi zvârli cât colo şi pături şi haine, şi fugi afară din casă, la fântână, unde se umezi cu apă rece, şi nu mai vroi să se întoarcă în odaia lui, ci se întinse pe laviţa din curte spre a-şi petrece acolo restul nopţii.
Încât şoarecele putu să care în voie la cuibul său tot aurul negustorului; iar când se făcu dimineaţă, nu mai rămăsese nici un dinar în săculeţ.
Şi iac-aşa putu puricele să-i plătească şoarecelui găzduirea şi să-l despăgubească însutit!
Şi tu, o, corbule, urmă vulpanul, nădăjduiesc că vei vedea în curând măsura îndatorinţei mele faţă de tine, În schimbul legământului de prietenie pe care îţi cer să-l pecetluim între noi! Şi corbul îi spuse:
— Chiar că, jupân vulpane, povestea ta-i departe de a-mi aduce vreo încredinţare. Şi-apoi, la urma urmei, oricine este slobod să facă ori să nu facă binele, mai ales când binele acela urmează a-i fi pricină de năpaste. Or, chiar aceasta-i treaba aici. Întrucât eşti de multă vreme vestit pentru făţărniciile şi pentru încălcarea legămintelor juruite; cum dar as putea să mă încred într-un ins de o atâta de vădită rea-credinţă, şi care a găsit prilej, încă nu demult, să-l vândă şi să-l ducă la pierzare pe cumătru său lupul? Că, o, vânzaşule, cunosc pe de rost acea ticăloşie a cărei vâlvă a făcut înconjurul întregului neam al dihăniilor! Dacă n-ai fi şovăit să-l jertfeşti pe unul care-i de-o seamă cu tine, de nu chiar de neamul tău, după ce îndelungă vreme l-ai maglisit şi l-ai linguşit în toate chipurile, tare-i de aşteptat să nu-ţi faci decât o joacă din pieirea celui care-i dintr-un neam potrivnic şi atâta de osebit de al tău! Încât toate acestea îmi aduc aminte taman la vreme de o poveste ce se potriveşte, vezi tu, cu împrejurarea noastră de acum!
Vulpanul se miră:
— Ce poveste?
Corbul spuse:
— Povestea cu vulturul!
Da vulpanul spuse:
— Nu cunosc nici o Poveste cu vulturul! Ce-i cu ea?
Şi corbul spuse:
— A fost odată un vultur care era de o răutate ce întrecea toate marginile ştiute; nici o pasăre, mare ori mica nu scăpase nevătămată de năpăstuirile lui; şi semănase spaima printre toţi lupii văzduhurilor şi printre toţi lupii pământurilor, într-atâta cât la ivirea lui până şi fiarele cele mai crunte lăsau numaidecât tot ce înhăţaseră şi îşi luau tălpăşiţa, speriate de clonţul lui înfricoşător şi de penele lui zburlite. Dar în curând veni vremea când anii strânşi asupra capului său îl pleşuviră cu totul, şi îi tociră ghearele, şi îi făcură ferfeniţă clonţul cel crunt şi, laolaltă cu furtunile, îi lăsară trupul beteag şi aripile fară vlagă! Atunci ajunse prilej de milă tuturora, încât până şi vrăjmaşilor lui de odinioară li se făcu silă să-i mai întoarcă măsura năpăstuirilor şi nu se mai uitară la el decât cu scârbă. Şi era nevoit, spre a se hrăni, să se mulţumească şi cu bietele rămăşiţi de pe la mesele celorlalte păsări şi dihănii!
Şi tu, o, vulpane, dacă ţi-ai pierdut puterile, văd că încă nu ai pierdut nimic din şiretlicurile tale! Că ai vrea, tu nevolnicul, să te însoţeşti cu mine, cel care, ca urmare a bunătăţii Atoatedătătorului, îmi păstrez încă neatinsă puterea aripilor, ascuţimea vederii şi sâmceaua clonţului.
Crede-mă, nu încerca să faci precum vrabia.
Iar vulpanul, uluit cu totul, îl întrebă:
— De ce vrabie e vorba?
Corbul spuse:
— Ascultă!
Mi s-a izvodit că o vrabie se afla într-o poiană în care păştea o turmă de oi; şi scormonea cu sârg pământul cu ciocul, pe urma oilor, când văzu deodată un vultur uriaş cum se prăvăleşte peste un mieluţ şi cum îl înşfacă în gheare şi piere cu el în depărtare. La priveliştea aceea, vrabia se măsură cu o mândrie până peste poate şi îşi desfoie aripile cu făloşenie şi îşi zise în sineşi: „Păi şi eu stiu să zbor şi pot chiar să înşfac un berbec de-al mare!” şi tot atunci îşi şi alese berbecul cel mai mare pe care putu să-l ochească, cel care avea o lână atâta de deasă şi atâta de bătrână, încât sub pântecele lui nu mai era, de-atâta ud cât îl îmbiba peste noapte, decât o grămadă fleşcăită şi mârcedă! Şi vrabia se năpusti pe spinarea acelui berbec şi vru să-l salte în zbor şi-altă nu. Da, de la cea dintâi mişcare, gheruţele i se prinseră în floacele de lână şi rămase ea însăşi prinsă a berbecului. Atunci ciobanul veni în fuga mare şi o înhaţă şi îi smulse penele din aripi şi după ce o legă de picior cu o aţă, le-o dete ca jucărie copiilor săi şi le spuse: „Luaţi seama bine la pasărea asta! A vrut, spre prăpădul ei, să se asemuie cu unul mai tare decât ea! Încât a fost pedepsită să ajungă roabă!”
Şi tu, o, vulpan ologit, vrei să te măsori acuma cu mine, de vreme ce ai cutezanţa să mă îmbii cu tovărăşala ta! Haide hai, telpiz bătrân, crede-mă, întoarce dosul cât mai degrabă!
Atunci vulpoiul pricepu că de-acuma era zadarnic a mai încerca să prostească un ins atâta de dăscălit precum era corbul. Şi, în mânia lui, începu să scrâşnească aşa de tare din fălci, încât îşi sparse un colţ de-al mare. Lai corbul, în zeflemea, îi spuse:
— Chiar că sunt mâhnit că ţi-ai sfărâmat un dinte din pricina împotrivirii mele!
Dar vulpanul se uită la el cu o cinstire fară de margini şi îi spuse:
— Nu din pricina împotrivirii tale mi-am sfărâmat dintele, ci mai degrabă de ruşine că am dat de unul mai afurisit decât mine!
Şi după ce spuse vorbele acestea, vulpanul zori a-şi lua tălpăşiţa spre a se duce să se ascundă pe undeva22.
Şi Şeherezada văzu că e dimineaţă şi îşi precurmă vorbele îngăduite.