Dar în cea de a o sută nouăzeci şi patra noapte spuse:
…nepriceperea vădită a doctorilor căsăpiţi pe drept. Atunci Marzauan se duse acasă la maică-sa şi, după bucuriile bun-venitului, îi ceru amănunte despre întâmplarea cu pricina; iar maică-sa îi adeveri ceea ce aflase; lucru care îl mâhni tare pe Marzauan, dat fiind că el fusese crescut laolaltă cu Budur şi că o iubea cu o dragoste mai mare decât aceea pe care o simt de obicei fraţii pentru surorile lor. Cugetă aşadar vreme de un ceas; după care săltă capul şi o întrebă pe maică-sa:
— Ai putea să mă ajuţi să intru tainic la ea, ca să mă încerc de n-aş putea să dibăcesc pricina răului ei, şi să văd dacă are vreun leac ori ba?
Şi maică-sa îi spuse:
— E greu, o, Marzauan. Da, oricum, întrucât aşa doreşti, grăbeşte de te străvesteşte în haine de femeie şi haide după mine.
Şi Marzauan se găti pe dată şi, străvestit în femeie, o urmă pe maică-sa la sarai.
Când ajunseră la uşa iatacului, hadâmbul rânduit de pază vru să oprească intrarea aceleia dintre cele două pe care nu o cunoştea; dar bătrâna îi strecură un bacşiş frumos în mână şi îi spuse:
— O, căpetenie a saraiului, domniţa Budur, care este aşa de bolnavă, mi-a mărturisit dorul ei de a o mai vedea pe fiica mea de colea şi care îi este soră de lapte! Aşa că lasă-ne să trecem, o, taică al bunei cuviinţe!
Şi hadâmbul, tot atâta de măgulit de vorbele acestea pe cât era de mulţumit de bacşiş, răspunse:
— Intraţi repede, da să nu zăboviţi!
Şi intrară amândoi.
Când ajunse de faţă cu domniţa, Marzauan îşi ridică vălul care îi acoperea chipul, şezu jos şi scoase de sub haină un astrolab, nişte cărţi vrăjitoreşti şi o lumânare, şi se pregăti să întocmească mai întâi horoscopul domniţei Budur, până a o iscodi în alt fel, când deodată copila se aruncă la pieptul lui şi îl sărută cu drag, întrucât îl cunoscuse numaidecât. Pe urmă fata îi spuse:
— Ce, Marzauan, fratele meu, şi tu mă crezi nebună, ca toţi ceilalţi? Ah, schimbă-ţi gândul, Marzauan! Tu nu ştii ce spune poetul? Ascultă-i vorbele şi cugetă apoi la tâlcul lor: „A-nnebunit! şoptesc cu milă unii;
Păcat de tinereţea ei pierdută!”
Eu le răspund: „Sunt fericiţi nebunii, Căci viaţa lor oricum e mai plăcută Decât a gloatei proaste şi mişele Ce-şi bate joc de cei ce nu-s ca ea!”
Şi le-aş mai spune; „Leac smintelii mele E doar iubitul meu, să-l ştiu colea!”
Când auzi stihurile, Marzauan pricepu numaidecât că Sett Budur era îndrăgostită, atât, şi că numai asta era boala ei. Şi îi spuse:
— Omul iscusit nu are trebuinţă decât de un semn ca să priceapă. Grăbeşte a-mi istorisi povestea ta şi, de-o vrea Allah, am să-ţi fiu izvorul de mângâiere şi mijlocitorul mântuirii!
Atunci Budur îi istorisi pe de rost toată întâmplarea, care nu ar câştiga nimic dacă am mai spune-o şi noi încă o dată. Şi izbucni în lacrimi, zicând:
— Iacătă triştea mea cea amară, o, Marzauan; şi nu mai trăiesc decât cu plânsete, şi noapte şi zi, şi de-abia dacă numai stihurile de dragoste pe care mi le procitesc ajung să mai verse oleacă de răcoare pe arsura dinlăuntrul meu71!
La vorbele acestea, Marzauan îşi plecă fruntea ca să cugete şi se cufundă vreme de un ceas în gândurile sale. După care săltă capul şi îi spuse deznădăjduitei de Budur:
— Pe Allah! văd limpede că povestea ta este întru totului tot adevărată; dar fapta chiar că îmi este tare anevoie s-o pricep. Ci trag nădejde să-ţi tămăduiesc inima aducându-ţi împlinirea pe care o râvneşti. Numai că, pe Allah! fa în aşa fel ca răbdarea să-ţi fie de sprijin până ce mă întorc. Şi să fii bine încredinţată că ziua în care am să mă aflu iarăşi lângă tine are să ne fie aceea în care ţi-l voi aduce pe iubitul tău de mână!
Şi, cu vorbele acestea, Marzauan ieşi de ispravă de la domniţă, sora lui de lapte72 şi, chiar în ziua aceea, părăsi cetatea sultanului Ghaiur.
Odată dincolo de ziduri, Marzauan purcese a drumeţi vreme de o lună întreagă, din cetate în cetate şi din ostrov în ostrov, şi pretutindeni nu-i auzea pe oameni vorbind, drept toată jitania de taifas, decât despre povestea ciudată a domniţei Budur. Dar la capătul acelei luni de drumeţit, Marzauan ajunse într-o cetate mare aşezată pe ţărmul mării, şi care se chema Tarab, şi nu mai auzi pe nimeni vorbind despre Sett Budur; ci dimpotrivă, nu mai era vorba decât despre un cocon, fiul sultanului de pe acele meleaguri, şi pe care îl chema Kamaralzaman. Şi Marzauan ceru să i se istorisească amănuntele acelei poveşti şi le găsi atâta de asemenea întru totul cu cele ce le ştia în privinţa domniţei Budur, încât iscodi numaidecât în ce loc anume se află fiul acela de sultan. I se spuse că locul se află tare departe şi că două drumuri duc într-acolo, unul pe uscat, iar celălalt pe mare; pe drumul de uscat se cer şase luni ca să ajungi în ţara aceea a Khaledanului în care se află Kamaralzaman; iar pe drumul mării se cere numai o lună. Atunci Marzauan, fără a mai sta pe gânduri, luă drumul mării, pe o naie care tocmai pleca spre acele ostroave din ţara Khaledanului.
Corabia cu care plecă Marzauan avu un vânt prielnic, cât ţinu trecerea mării; dar taman în ziua când ajungea în faţa cetăţii de scaun a împărăţiei, o furtună năprasnică umflă valurile mării şi săltă în văzduh corabia, care se dete peste cap şi se sparse fără de scăpare într-un colţ de stâncă. Dar Marzauan, printre alte haruri, ştia şi să înoate desăvârşit; încât, dintre toţi călătorii, numai el fu în stare să scape cu zile, agăţându-se de catargul cel mare care căzuse în ape. Iar puterea curgerii valurilor îl duse chiar către limba de pământ unde era zidit saraiul în care locuia Kamaralzaman cu tată-său.
Or, vru soarta ca la ceasul acela vizirul cel mare, care venise să dea seamă sultanului despre treburile împărăţiei, să privească pe fereastra ce da către mare; şi, când il văzu pe tânăr plutind aşa, le porunci robilor să dea fuga să-l ajute şi să-l aducă la el, după ce fireşte îi vor da alte haine să se schimbe şi un pahar cu sorbet să bea ca să-şi potolească minţile.
Încât, nu peste mult, Marzauan intră în sala în care se afla vizirul. Şi, cum era bine făcut şi zarif la înfăţişare, îi plăcu numaidecât vizirului, care începu să-l întrebe şi care se dumiri pe dată despre câte lucruri ştia şi despre deşteptăciunea lui. Încât îşi zise în sineşi: „Negreşit că trebuie să se priceapă şi la leacuri!”
Şi îl întrebă:
— Allah te-a călăuzit încoace ca să tămăduieşti un bolnav mult iubit de tatăl său…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.
Dar în cea de a o sută nouăzeci şi şasea noapte spuse:
…un bolnav mult iubit de tatăl său şi care este pentru noi toţi pricină de mâhnire necurmată!
Şi Marzauan îl întrebă:
— Despre ce bolnav vorbeşti?
El răspunse:
— Despre beizadeaua Kamaralzaman, coconul sultanului nostru Şahraman, care sălăşluieşte chiar aici.
La vorbele acestea, Marzauan îşi zise;
— Soarta mă slujeşte până peste nădejdile mele!
Apoi îl întrebă pe vizir:
— Şi care este boala de care suferă fiul sultanului?
Vizirul spuse:
— Din partea mea, eu sunt încredinţat că nu e alta decât nebunia. Ci taică-său a căşunat că e numai deochiul ori ceva cam pe-aci, şi nu e prea departe de a da crezare poveştii aiurea pe care i-a istorisit-o fiu-său!
Şi vizirul îi istorisi lui Marzauan toată întâmplarea, de la începuturile ei.
Când auzi povestea, Marzauan fu bucuros până peste poate, întrucât nu avea nici o îndoială că beizadeaua Kamaralzaman nu ar fi chiar flăcăul care îşi petrecuse noaptea de pomină cu Sett Budur, şi care îi lăsase iubitei lui o amintire aşa de vie. Dar se feri cu grijă să se dea pe faţă dinaintea vizirului, şi îi spuse doar atât:
— Sunt încredinţat că, dacă l-aş vedea pe tânăr, aş putea să judec mai bine ce leac i s-ar cuveni, şi cu care l-aş vindeca, dacă-o vrea Allah!
Şi vizirul, fără a mai zăbovi, îl duse la Kamaralzaman.
Or, cel dintâi lucru care îl tulbură pe Marzauan, când se uită la beizadea, fu asemănarea lui nemaipomenită cu Sett Budur. Şi rămase atâta de năucit, încât nu se putu ţine să nu îngaime:
— Ya Allan! Binecuvântat să fie acela carele a zămislit nişte frumuseţi atâta de asemenea, dăruindu-le cu haruri aşijderea şi cu desăvârşiri aşijderea!
Când auzi vorbele acestea, Kamaralzaman, care zăcea întins pe pat, tare toropit şi cu ochii pe jumătate închişi, deschise ochii de-a binelea şi ciuli urechea. Dar Marzauan, care şi luase aminte la acea mişcare a flăcăului, însăila următoarele stihuri, prin care să-i dea de înţeles, într-un chip învăluit, ceea ce sultanul Şahraman şi vizirul cel mare nu trebuiau să priceapă:
Încerc să cant o frumuseţe-aleasă, Pricin-a unui dor ce m-a răpus Şi amintirea care mă apasă A celei care-a fost fi-apoi s-a dus.
Mi-au spus: „O, tu, rănit de-o rea săgeată, A dragostei, ridică-te-acum iar!
Lăuta veseliei te aşteaptă Şi plinul desfătărilor pahar!”
Eu le răspund: „Ce fel de bucurie Mai pot să gust, de vreme ce iubesc?
Oare mai poate fi vreo bucurie Ca dragostea de care pătimesc?
Iubita mea atâta mi-e de dragă Că blestem şi cămaşa de pe ea Când îi atinge soldul căte-oleacă Şi trupul care-i însăţi viaţa mea!
A tata mi-e de dragă-ncât paharul Din care bea cu chipul luminat Il blestem că se bucură de harul Sărutului pe care l-a furat.
Nu mă învinuiţi că port în mine Atâtea flăcări şi-o iubesc atât!
De doru-i sufăr chinuri şi ruşine, De dragul ei mi-e chipul mohorât.
De-aţi şti-o, ah! E mai ispititoare Decât, Iosif lui Faraon cândva, Ca psaltul David lui Saul! Fecioara Maria n-a fost blândă cum e ea!
Iar eu sunt trist ca Iacob cel departe De fiul sau, ca Iona-nchis în chit;
Ca Iov, sărac şi ros de bube sparte;
Sau ca Adam de înger izgonit!
În boala grea de care gem şi zac, Numai iubita-mi poate-aduce leac73!”
Când auzi stihurile acestea, Kamaralzaman simţi o răcoreală mare cum intră în el şi cum îi potoleşte sufletul, şi îi făcu semn părintelui său să-l poftească pe tânăr să-i vină aproape şi să-l lase singur cu el.
Iar sultanul, nemaiputând de bucurie că îl vedea pe fiul său luând aminte la ceva, grăbi să-l poftească pe Marzauan să şadă alături de Kamaralzaman şi ieşi din sală, după ce îi făcu vizirului cu ochiul spre a-i spune să vină după el.
Atunci Marzauan se aplecă la urcchea beizadelei şi îi spuse:
— Allah m-a călăuzit până aici ca să slujesc de mijlocitor între tine şi aceea pe care o iubeşti. Şi, ca să-ţi dau dovada, iacătă!
Şi îi dete asemenea amănunte lui Kamaralzaman despre noaptea petrecută cu copila, încât nu se mai putea ridica nici o îndoială74.
Şi adăugă:
— Iar fata se cheamă Budur şi este copila sultanului Ghaiur, stăpân peste El-Buhur şi El-Kussur. Şi este sora mea de lapte!
La vorbele acestea, Kamaralzaman fu atâta de uşurat de lâncezeala lui, încât simţi cum puterile îi reînvie sufletul; şi se ridică din pat şi îl luă pe Marzauan de braţ şi îi spuse:
— Plec cu tine numaidecât spre ţara sultanului Ghaiur!
Ci Marzauan îi spuse:
— E cam departe şi ţi se cere mai întâi să-ţi capeţi la loc puterile pe deplin! Pe urmă avem să plecăm împreună într-acolo, şi tu însuţi o vei vindeca pe Sett Budur!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.
Dar în cea de a o sută nouăzeci şi noua tioapte Spuse:
…şi tu însuţi o vei vindeca pe Sett Budur!
Intr-acestea, sultanul, îmboldit de nerăbdare, intră în sală şi văzu chipul strălucind al fiului său. Atunci, de bucurie, răsuflarea i se curmă în beregată; şi bucuria aceea ajunse la nebunie când îl auzi pe fiul său că îi spune:
— Vreau să mă îmbrac îndată, ca să mă duc la hammam!
Atunci sultanul se aruncă la gâtul lui Marzauan şi îl sărută, fară ca baremi să mai gândească a-l întreba de ce fel de leac se slujise spre a dobândi într-un răspas de vreme atâta de scurt o izbândă atâta de mare. Şi pe dată, după ce îl copleşi pe Marzauan cu daruri şi cu cinstiri, porunci să se lumineze cetatea toată în semn de bucurie, şi împărţi o grămadă nemăsurată de caftane falnice şi de bunuri dregătorilor săi şi tuturor slugilor de la sarai, şi puse să se descuie temniţele şi să fie sloboziţi toţi priponiţii. Şi aşa toată cetatea şi toată împărăţia fură năpădite de bucurie de fericire.
Când socoti că sănătatea lui Kamaralzaman se întremase pe deplin, Marzauan îl luă de-o parte şi îi spuse:
— E vremea de plecare, întrucât nu mai ai ce să aştepţi! Aşa că fă-ţi pregătirile şi să pornim!
El răspunse:
— Dar tatăl meu nu are să mă lase să plec; întrucât atâta mă iubeşte, încât nu se va îndupleca niciodată să se despartă de mine! Ya Allah! Ce ciudă are să mă apuce! Negreşit că am să cad iarăşi mai bolnav decât înainte!
Dar Marzauan răspunse:
— Am şi chibzuit la atare necaz; şi am să fac aşa ca nimica să nu ne zăbovească. Pentru aceea, iacătă ce ani închipuit: o minciună făcătoare de bine! îi vei spune sultanului că ţi-e poftă să te bucuri de mireasma bună la o vânătoare de câteva zile în tovărăşia mea, întrucât ţi-e pieptul tare apăsat de atâta vreme de când stai în odaie. Şi de bună seamă că sultanul nu are să se împotrivească a-ţi da învoire!
La vorbele acestea, Kamaralzaman se bucură până peste fire şi alergă să ceară îngăduinţă de la părintele său care, într-adevăr, spre a nu-l supăra, nu cuteză să-i stea împotrivă. Dar îi spuse:
— Ci numai pentru o noapte! întrucât lipsa ta mai îndelungată mi-ar pricinui o mâhnire de care aş muri75!
Pe urmă sultanul puse să se pregătească pentru fiul său şi pentru Marzauan doi cai falnici şi alţi şase de schimb, precum şi o cămilă încărcată cu cele de trebuinţă la vânătoare, şi o cămilă încărcată cu merinde şi cu burdufuri cu apă.
După care sultanul îi sărută pe fiul său Kamaralzaman76 şi pe Marzauan şi îi sfătui, plângând, să aibă grijă unul de celălalt şi, după bun-rămasurile cele mai duioase, îi lăsă să iasă din cetate cu tot tacâmul lor.
Odată dincolo de ziduri, cei doi fârtaţi, ca să-i amăgească pe îngrijitorii cailor şi pe cămilari, se prefăcură că vânează toată ziua; iar când se făcu seară, puseră să li se ridice corturile şi mâncară, şi băură, şi dormiră până la miez de noapte. Atunci Marzauan îl trezi încetişor pe Kamaralzaman şi îi spuse:
— Trebuie să ne prilejuim că slugile dorm, ca să plecăm!
Aşa că încălecară fiecare pe câte unul dintre caii de schimb odihniţi şi porniră la drum fără a fi simţiţi.
Merseră aşa cu pas spornic până în răsărit de ziuă. La ceasul acela, Marzauan îşi opri calul şi îi spuse fiului de sultan:
— Opreşte şi tu şi descalecă!
Iar după ce descălccă îi spuse:
— Scoate-ţi repede cămaşa şi şalvarii!
Şi Kamaralzaman se dezbrăcă fără să cârtcască de cămaşă şi de şalvari. Iar Marzauan îi spuse:
— Acuma dă-mi-le şi aşteaptă-mă oleacă!
Şi luă cămaşa şi şalvarii şi se îndepărtă până într-un loc unde drumul se împărţea în patru. Atunci luă un cal pe care se îngrijise să-l aducă după el şi îl băgă în pădurea ce se întindea până acolo, şi îl înjunghie, şi mânji cu sângele lui cămaşa şi şalvarii. După care se întoarse la locul unde drumul se despărţea în patru şi aruncă hainele în ţărâna de pe drum. Pe urmă se întoarse la Kamaralzaman care îl aştepta fără a se clinti din loc şi care îl întrebă:
— Tare aş vrea să ştiu ce gânduri ai!
El răspunse:
— Mai întâi să mâncăm oleacă!
Mâncară, şi băură, iar Marzauan îi spuse apoi fiului sultanului:
— Iacătă! Când sultanul are să vadă că au trecut două zile fară ca tu să te fi întors, şi când însoţitorii noştri îi vor spune că noi am plecat în toiul nopţii, are să trimită numaidecât în căutarea noastră slugile care nu au să zăbovească a da, la răscrucea celor patru drumuri, de cămaşa şi de şalvarii tăi plini de sânge, şi în care am avut grijă să pun câteva bucăţi de carne de cal şi două oase zdrobite. Şi în felul acesta nimeni nu are a se îndoi că te-a mâncat vreo fiară sălbatică şi că eu am luat fuga de spaimă.
Pe urmă adăugă:
— Fără îndoială că ştirea aceasta înfricoşătoare are să fie o lovitură năprasnică pentru tatăl tău; dar şi ce mare are să-i fie bucuria mai târziu, când va afla că eşti viu şi însurat cu Sett Budur!
La aceste vorbe, Kamaralzaman nu găsi nimic de cârtit şi spuse:
— O, Marzauan, socoteala ta este minunată, iar şiretlicul tău este bine ticluit! Dar cum avem să rostuim cele trebuitoare la drum?
El răspunse:
— De asta să nu-ţi pese! Am luat cu mine nestematele cele mai frumoase, dintre care cea mai săracă preţuieşte mai bine de două sute de mii de dinari.
Atunci urmară a călători astfel o bună bucată devreme, până ce într-un sfârşit li se ivi cetatea sultanului Ghaiur77.
Deteră atunci goană mare cailor şi trecură dincolo de ziduri şi intrară în cetate prin poarta cea largă a caravanelor.
Kamaralzaman ar fi vrut să meargă numaidecât la saraiul împărătesc; dar Marzauan îi spuse să mai aibă răbdare şi îl duse la hanul la care descălecau străinii bogaţi, şi şezu acolo cu el trei zile întregi, ca să se odihnească bine de ostenelile drumului. Şi Marzauan se sluji de răspasul acesta de vreme spre a pune să se întocmească pentru beizadea un tacâm întreg de astrolog, numai şi numai din aur şi din mademuri scumpe; îl duse apoi Ia hammam şi îl îmbrăcă, după scaldă, în haine de astrolog. Atunci numai, după ce îi dete sfaturile de trebuinţă, îl duse până sub saraiul sultanului şi îl lăsă acolo, iar el plecă să-i dea de ştire maică-sii, doica, despre venirea lui, pentru ca ea s-o vestească pe domniţa Budur.
Cât despre Kamaralzaman, acesta porni către poarta cea mare a saraiului…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.
Dar în cea de a două suta noapte spuse:
Spuse:
…porni către poarta cea mare a saraiului şi, dinaintea mulţimii îngrămădite pe medean, şi dinaintea străjilor şi a paznicilor de la porţi, strigă cu glas mare:
Sunt astrolog vestit în lumea mare;
Sunt magul care n-are-asemănare;
Sunt sfoara ce dă la o parte Perdelele rău făcătoare;
Sunt cheia care Descuie lăzi, dulapuri şi saltare;
Sunt peana care-nseamnă semnele cele rare Pe vrăji şi răvaşe atotvindecătoare;
Sunt mâna care-ntinde cu îndemânare Nisipul ce arată şi vremea viitoare;
Sunt cel ce dă vârtute de leac farâ-amânare;
Sunt cel ce biruieşte cu cea dintâi strigare;
Alung fiece boală ascunsă-n mădulare;
Nu mă slujesc nici de asudătoare, Nici de ceaiuri destupătoare, Nici de furnicătoare, Nici de licori amare, Nici de urzicătoare;
Nu mă slujesc decât de-o închinare, De nişte vorbe mijlocitoare, De nişte descântece vrăjitoare, Şi izbândesc vindecări de-a mirare.
Vrednice de desfătare -
Fără afumătoare Ori alte fleacuri asemănătoare Din buruieni vătămătoare;
Sunt magul cel mare.
Vestit peste tot sub soare;
Veniţi să-l vedeţi vericare;
Nu iau nici bani, nici odoare Răsplătitoare;
Căci fac totul pentru plată nemuritoare:
Slava cea fară de asemănare.
Când auziră atare lăudăroşenii gogonate, străjerii şi păzitorii de la porţi rămaseră cu gurile căscate; întrucât, de când cu scurtarea capului celor patruzeci de doctori, toţi gândeau că neamul lor s-o fi stins de pe lume, mai cu seamă că nu mai văzuseră de atunci nici vreun vraci, nici vreun mag.
Aşa că îl înconjurară cu toţii pe astrologul cel tânăr; şi, când văzură frumuseţea şi chipul lui atâta de fraged şi celelalte desăvârşiri ale lui, rămaseră şi vrăjiţi şi tare mâhniţi totodată; că se speriară să nu păţească şi ei beleaua celor de dinaintea lui. Cei care se aflau mai aproape de carul îmbrăcat în catifea pe care stătea în picioare, se rugară de el să se depărteze de sarai şi îi spuseră:
— Domnia ta, magule, pe Allah! au tu nu ştii ce soartă te aşteaptă dacă zăboveşti pe aici? Are să te cheme sultanul ca să-ţi încerci priceperea asupra fiică-sii. Păcatele tale! Ai să păţi soarta tuturor celorlalţi ale căror capete retezate stau agăţate chiar deasupra ta!
Dar la toate temândurile lor, Kamaralzaman nu răspundea decât ţipând şi mai tare:
Sunt magul cel mare, Vestit peste tot sub soare.
Nu mă slujesc nici de ceaiuri destupătoare, Nici de strănutătoare, Nici de afumătoare, Veniţi să mă vedeţi vericare!
Atunci toţi cei de faţă, măcar că încredinţaţi de priceperea lui, tot tremurau de frică să nu-l vadă biruit dinaintea acelei boli fară de nădejde. Aşa că începură a-şi plesni palmele una de alta, spunând:
— Ce păcat de tinereţele lui!
Or, sultanul, într-acestea, auzi zarva de pe medean şi văzu mulţimea care îl înconjura pe astrolog. Şi îi spuse vizirului:
— Du-te repede şi adu-l încoace!
Şi vizirul se supuse numaidecât.
Iar când Kamaralzaman ajunse în sala scaunului împărătesc, sărută pământul dintre mâinile sultanului şi îşi făcu mai întâi astfel temeneaua:
Opt însuşiri, ce-ndeamnă la-nchinare Până şi frunţile cele mai cărturare, Îngemănezi tu, în a ta fiinţă:
Pricepere, putere, elocvinţă, Avere, dărnicie, chibzuinţă, Har de a porunci, şi biruinţă!
Când auzi proslăvirea aceasta, sultanul Ghaiur fu încântat foarte şi se uită cu luare-aminte la astrolog. Or, frumuseţea acestuia era atâta de uluitoare, încât sultanul închise ochii o clipită, pe urmă îi deschise şi spuse:
— Vino să şezi lângă mine!
Pe urmă spuse:
— Vezi tu, copilul meu, ţi-ar sta cu mult mai bine fară hainele astea de doctor! Şi chiar că aş fi rare bucuros să ţi-o dau pe fata mea de soţie, dacă ai izbuti s-o tămăduieşti! Dar eu tare mă îndoiesc de izbânda ta! Şi, întrucât m-am jurat că nimeni nu are să rămână viu după ce va fi văzut chipul domniţei, decât dacă va fi dobândit-o de soţie; am să mă văd silit, fără voia mea, să te fac să înduri şi tu soarta celor patruzeci care au fost înainte de tine! Aşa că răspunde-mi: Primeşti învoielile hotărâte?
La vorbele acestea, Kamaralzaman spuse:
— O, preanorocitule sultan, vin de atâta de departe în ţara ta înfloritoare, anume ca să-mi dovedesc meşteşugul şi nu ca să tac! Ştiu la ce mă primejduiesc, da nu dau îndărăt!
Atunci sultanul spuse căpeteniei hadâmbilor:
— Du-l la întemniţată, de vreme ce stăruieşte!
Atunci plecară amândoi la domniţă, iar nadâmbul, văzându-l pe flăcău că zoreşte pasul, îi spuse:
— Păcatele tale! tu chiar socoţi că sultanul are să-ţi fie socru?
Kamaralzaman spuse:
— Aşa nădăjduiesc78! Şi-apoi sunt atâta de tare pe iscusinţa mea, încât aş putea s-o tămăduiesc pe domniţă chiar de aici, ca să poată întreg pământul să vadă dibăcia şi priceperea mea!
La aceste vorbe, hadâmbul, până peste poate de uluit, îi spuse:
— Ce? tu poţi s-o lecuieşti şi fară s-o vezi? De-ar fi aşa, ce răsplată nu ţi s-ar cădea!
Kamaralzaman spuse:
— Măcar că dorul de a o vedea pe domniţa care urmează să fie soţia mea mă îndeamnă să intru cât mai iute la ea, am s-o lecuiesc mai degrabă stând colea pe după această perdea de la odaia sa!
Şi hadâmbul îi spuse:
— Fapta nu are să fie decât şi mai uluitoare!
Atunci Kamaralzaman şezu jos după perdeaua de la iatacul domniţei Budur, scoase de la seleaf o foaie de hârtie şi călimările, şi scrise scrisoarea următoare…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.
Dar în cea de a două sute patra noapte spuse:
…scoase de la seleaf o foaie de hârtie şi călimările, şi scrise scrisoarea următoare: „Aceste rânduri sunt scrise de mâna lui Kamaralzaman, fiul lui Şahraman sultan, stăpânul musulman peste pământuri şi peste ocean în insulele Khaledan, către Sett Budur, fiica sultanului Ghaiur, stăpânul peste El-Buhur şi El-Kussur, spre a-i mărturisi câte, iubind-o, îndur.
Dacă am să-ţi spun, o, domniţă, toată greaua arsură pe care inima aprinsă de tine o îndură, nu s-ar găsi pe pământ nicăieri trestie atâta de tare, încât să scrie o poveste atâta de uluitoare pe hârtie. Dar să ştii bine, o, minunea mea, ca dacă cerneala s-ar usca, sângele din mine nu tot aşa, şi ţi-ar mărturisi prin culoarea sa că pojarul care mă ţine, pojarul care mă topeşte din noaptea trăită vrăjitoreşte, când în somnul meu te-ai ivit ţi pe de-a pururi m-ai răpit!
Iacătă, cu această scrisoare, inelul tău de odinioară! Ţi-l trimit ca pe o dovadă de netăgăduit că sunt chiar eu. Cel de ochii tăi pârjolit, cel cu chip gălbejit, ca de şofran, clocotit ca un vulcan, bântuit de nenorociri şi uragan, cel care strigă spre tine Aman, şi care se iscăleşte cu numele lui, Kamaralzaman. Locuiesc în cetate, la Marele Han”79
După ce scrise scrisoarea aceasta, Kamaralzaman o împături, strecură cu dibăcie în ea inelul şi o pecetlui; pe urmă i-o înmână hadâmbului, care intră numaidecât să i-o dea domniţei Budur, spunându-i:
— Se află aici, o, stăpână a mea, după perdea, un tânăr astrolog care se laudă că vindecă oamenii fară a-i vedea. Iacătă de altminteri ce mi-a dat pentru Măria Ta!
Or, de cum deschise scrisoarea, domniţa Budur cunoscu pe dată inelul şi scoase un ţipăt de mirare; pe urmă, cu minţile răvăşite, îl îmbrânci pe hadâmb şi sări să dea la o parte perdeaua şi, dintr-o aruncătură de ochi, îl şi cunoscu pe flăcăul cel frumos, căruia i se dăruise cu totului tot în somn.
Încât bucuria ei fu atâta de mare, că de data aceasta era să chiar înnebunească de-a binelea80.
Se aruncă la gâtul iubitului ei, şi amândoi se sărutară ca doi porumbei despărţiţi vreme lungă.
La priveliştea aceea, hadâmbul alergă în goana mare să-l prevestească pe sultan de cele se ce petrecuseră, spunându-i:
— Tânărul astrolog este cel mai învăţat dintre toţi astrologii! A izbutit să-ţi lecuiască fata fară ca măcar s-o vadă, stând după perdea, şi-atât!
Şi sultanul se minună:
— Chiar e adevărat ceea ce îmi spui?
Hadâmbul răspunse:
— O, stăpâne al meu, nu ai decât să vii să te încredinţezi cu chiar ochiul tău!
Atunci sultanul se duse pe dată în iatacul fetei sale şi văzu că lucrul era într-adevăr aşa. Şi fu atâta de bucurat, încât o sărută pe fiică-sa între ochi, căci tare o mai iubea; şi îl sărută tot aşa şi pe Kamaralzaman, pe urmă îl întrebă din ce ţară este. Kamaralzaman răspunse:
— Din insulele Khaledan, şi sunt chiar fiul sultanului Şahraman!
Şi îi istorisi sultanului Ghaiur toată povestea lui cu Sett Budur. Când auzi povestea aceea, sultanul se minună:
— Pe Allah! povestea aceasta este atâta de uluitoare şi de minunătoare, încât, dacă ar fi scrisă cu igliţele pe colţul de dinlăuntru al ochiului, ar fi pricină de uimire celor care ar citi-o cu luare-aminte! Şi puse pe dată să fie scrisă în letopiseţe de către calemgiii cei mai dibaci de la sarai, ca să fie trecută din veac în veac la toate neamurile din viitorime.
Numaidecât apoi porunci să vină cadiul şi martorii şi să scrie tot atunci senetul de căsătoric al domniţei Budur cu Kamaralzaman. Şi se apucară să împodobească şi să lumineze cetatea, vreme de şapte nopţi şi de şapte zile; şi mâncară, şi băură, şi se veseliră, iar Kamaralzaman şi Sett Budur ajunseră la capătul dorurilor lor şi se drăgostiră o bună bucată de vreme, în toiul petrecerilor, binecuvântându-l pe Allah Milosârdnicul.
Or, într-o noapte, după un ospăţ la care fuseseră poftiţi navabii cei mai de seamă din insulele de dinafară şi din insulele de dinlăuntru, şi după ce se bucurase într-un chip încă şi mai minunat decât de obicei de belşugurile soţiei, Kamaralzaman avu apoi, odată adormit, un vis în care îl văzu pe tâtâne-său, Şahraman sultan, că i se arată cu obrajii scăldaţi în lacrimi şi că îi spune cu jale: „Oare aşa mă părăseşti tu, ya Kamaralzaman? Uită-te! Am să mor de alean81!”
Atunci Kamaralzaman sări din somn şi o trezi şi pe soţia sa, şi începu să suspine din greu. Şi Sett Budur, îngrijorată, îl întrebă:
— Ce ai, o, ochi al meu? Dacă te doare burta, mă duc îndată să-ţi fac o fiertură de anason şi chimen. Iar dacă te doare capul, am să-ţi pun pe frunte nişte oblojeli cu oţet. Iar dacă ai mâncat aseară prea mult, îţi pun pe pântece o pâine caldă înfăşurată într-un ştergar şi îţi dau să bei oleacă de apă de trandafiri amestecată cu apă de flori…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.
teatru radiofonic 1001 de nopti....
https://latimp.eu/1001-de-nopti-povestile-seherezadei-teatru-radiofonic-pentru-copii/