Dar în cea de a două sute şaisprezecea noapte spuse:
…şi îşi luară zborul, lăsând-o să se zbată de ceasul morţii pe pământ.
Iac-aşa, iar Kamaralzaman rămase înlemnit de uimire, văzând o privelişte atâta de nemaipomenită. Pe urmă, după ce păsările plecară, fu împins de ispită şi se duse la locul unde zăcea sfâşiată pasărea ucigaşă şi, privind la stârvul ei, zări în mijlocul rânzei spintecate cum străluceşte ceva roşu, care îi stârni luare-aminte. Se aplecă şi, ridicând lucrul acela, se prăbuşi leşinat de tulburare; iacătă că găsise cornalina talismanică a domniţei Budur!
Când se trezi din leşin, strânse la piept talismanul cel scump, pricină a atâtor necazuri, şi suspine, şi căinţe, şi dureri, şi strigă: „Deie Allah ca aceasta să fie o prevestire de noroc şi semnul că voi găsi şi pe mult-iubită mea Budur!” Pe urmă sărută talismanul şi îl duse la frunte, apoi îl înfăşură cu grijă într-o bucată de pânză şi şi-l legă de mână, ca să ferească orice primejdie de a-l mai pierde vreodată. Şi începu să ţopăie de bucurie!
Când se linişti, îşi aduse aminte că grădinarul cel de treabă îl rugase să scoată din rădăcini un roşcov bătrân care nu mai da nici frunze, nici fructe. Se încinse aşadar peste mijloc cu un brâu de cânepă, îşi sumese mânecile, luă un topor şi un coş şi se apucă pe dată de treabă, izbind vârtos în rădăcinile de la faţa pământului ale pomului bătrân. Şi deodată simţi că tăişul toporului răsună ca atunci când se izbeşte de ceva tare ca de fier, şi auzi un fel de vuiet surd care se înfunda în pământ. Dete atunci la o parte pământul şi pietrele, şi scoase astfel la iveală un capac mare de acioaie pe care se grăbi să-l ridice. Dedesubt văzu o scară cioplită în piatră, cu zece trepte destul de înalte; şi, după ce rosti vorbele cele izbăvitoare la ilah ill’ Allah, grăbi să coboare şi dete de o criptă mare şi pătrată, de pe vremurile cele de demult ale lui Thammud şi ale lui Aad94; şi în cripta aceea mare şi boltiră găsi douăzeci de chiupuri uriaşe, aşezate frumos în rând, pe lângă pereţi. Săltă capacul de pe cel dintâi şi văzu că era plin până la gură cu drugi de aur roşu; săltă apoi cel de al doilea capac, şi văzu că cel de al doilea chiup era plin ochi cu pulbere de aur. Le deschise apoi şi pe celelalte optsprezece şi le află pline cu drugi şi cu pulbere de aur, pe rând.
Kamaralzaman, după ce se dezmetici din uluire, ieşi din criptă, puse capacul la loc, îşi isprăvi treaba, udă pomii după obiceiul pe care şi-l făcuse de a-l ajuta pe grădinar, şi nu se opri decât seara, când prietenul său cel bătrân se întoarse.
Cele dintâi vorbe pe care grădinarul i le spuse lui Kamaralzaman fură spre a-i da de ştire o veste bună. Aşa că îi spuse:
— O, copilul meu, am bucuria să-ţi dau de ştire plecarea ta apropiată spre ţara musulmanilor. Am găsit, într-adevăr, o corabie năimită de nişte neguţători bogaţi şi care urmează să ridice pânzele peste trei zile; şi am vorbit cu căpitanul care s-a învoit să te treacă până la Insula de Abanos. La vorbele acestea, Kamaralzaman tare se mai bucură, şi îi sărută mâna grădinarului şi spuse:
— O, taică al meu, aşa precum tu îmi dai de ştire vestea cea bună, şi eu am la rându-mi să-ţi dau de ştire o altă veste, care socot că are să te bucure…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.
Dar în cea de a două sute nouăsprezecea noapte spuse:
…o altă veste, care socot că arc să te bucure, măcar că tu nu eşti ros de lăcomia oamenilor acestui veac, iar inima ta este curată de orice zavistnicie! Osteneşte-te numai să vii cu mine în grădină, şi am să-ţi arăt, o, taică al meu, ce noroc mare îţi trimite soarta milostivă!
Il duse atunci pe grădinar la locul unde se înălţase roşcovul cel uscat, săltă capacul cel mare şi, în pofida uluirii şi a spaimei sale, îl înduplecă să coboare în criptă şi dezveli dinaintea lui cele douăzeci de chiupuri pline cu drugi şi cu pulbere de aur. Şi bietul grădinar, năucit, ridica mâinile şi făcea ochii mari spunând, dinaintea fiecărui chiup:
— Ya Allah!
Pe urmă Kamaralzaman îi spuse:
— Iacătă găzduirea ta răsplătită de către cel Atoatedătător! Mâna pe care un străin a întins-o către tine ca să-l ajuţi la nevoie, tot ea se întinde acuma şi face să curgă aurul în casa ta! Aşa vor ursitele cele prielnice faţă de faptele smălţuite cu frumuseţea cea neprihănită şi cu bunătatea inimilor săritoare!
La spusele acestea, moşul grădinar, fară a mai putea să îngaime o vorbă, începu să plângă, iar lacrimile lunecau încet pe barba lui lungă şi până pe piept. Pe urmă izbuti să grăiască şi spuse:
— Copilul meu, ce vrei tu să facă un moşneag ca mine cu aurul şi cu bogăţiile astea? Sunt sărac, aşa, da fericirea mea e destulă şi mi-ar fi cu de prisos dacă vei binevoi să-mi dai numai o drahmă sau două ca să cumpăr un giulgiu pe care, când o fi să mor în singurătatea mea, să mi-l pun alături, pentru ca vreun trecător milos să aşeze rămăşiţele mele întru aşteptarea judeţului!
Iar de data aceasta fu rândul lui Kamaralzaman să plângă. Pe urmă îi spuse bătrânului:
— O, taică al înţelepciunii, o, şeicule cu mâini înmiresmate, sfânta sihăstrie în care se scurg anii tăi cei paşnici şterge de dinaintea ochilor tăi pravilele, făcute pentru turmele adamice, ale dreptăţii şi nedreptăţii, ale minciunii şi adevărului! Ci eu mă întorc între oamenii cei cruzi, şi pravilele acestea nu aş putea să le uit fără primejdia de a fi sfâşiat! Aurul accsta, o, taică al meu, este aşadar al tău pe deplin, întrucât locul acesta este al tău de la Allah! Dar, dacă vrei tu, hai să-l împărţim! Eu am să iau jumătate, iar tu cealaltă jumătate. Altminteri nu mă ating chiar de nimic!
Atunci bătrânul grădinar spuse:
— Fiul meu, maică-mea m-a născut chiar pe locul acesta, acum nouăzeci de ani, pe urmă a murit; iar tatăl meu a murit şi el. Iar ochiul lui Allah a vegheat paşii mei şi am crescut la umbra acestei grădini şi în şopotul pârâului strămoşesc, îmi sunt dragi pârâul şi grădina aceasta, o, copilul meu, şi frunzele acestea murmurătoare, şi soarele, şi pământul acesta părintesc peste care umbra mi se aşterne slobodă şi se odihneşte, şi la vreme de noapte luna de peste aceşti pomi care îmi zâmbeşte până dimineaţa. Toate îmi vorbesc, o, copilul meu! Ţi-o spun, ca să ştii pricina ce mă ţine aici şi mă opreşte să plec cu tine către ţările musulmanilor. Eu sunt cel mai de pe urmă musulman din ţara aceasta în care au trăit strămoşii mei. Aşa că oasele mele să albească aici, şi cel mai de pe urmă musulman să moară cu faţa întoarsă spre soarele care luminează un pământ acum pângărit, spurcat cum este de fiii varvari ai apusului întunecat!
Aşa grăi moşneagul cu mâinile tremurătoare. Pe urmă adăugă:
— În ceea ce priveşte chiupurile acestea de preţ care te frământă, ia-le, dacă aşa vrei, pe cele zece dintâi, şi lasă-le pe celelalte zece în criptă. Au să fie răsplata celui ce va pune în pământ giulgiul în care voi dormi. Dar asta nu este totul! Nu accsta-i greul! Greul este cum să încarci chiupurile pe corabie, fară a stârni luare-aminte şi fară să aţâţi lăcomia oamenilor cu suflet negru care locuiesc în cetate. Or, măslinii din grădina mea s-au încărcat cu poame, iar acolo unde te duci, în Insula de Abanos, măslinele sunt lucru rar şi tare preţuit! Aşa că am să dau fuga să cumpăr douăzeci de chiupuri mari pe care avem să le umplem până la jumătate cu drugi şi praf de aur, iar cealaltă jumătate, până sus, cu măsline din grădina mea. Şi numai atunci vom putea să le cărăm fară teamă la corabia gata de plecare.
Sfatul fu urmat numaidecât de Kamaralzaman, care îşi trecu ziua pregătind chiupurile cumpărate. Şi, cum nu îi mai rămăsese decât ultimul chiup de umplut, îşi zise: „Talismanul acesta vrăjit nu este prea la adăpost la mâna mea; s-ar putea să mi-l fure careva când dorm; s-ar putea pierde astfel. Aşa că este mai bine să-l pun Ia fundul chiupului; pe urmă îl acopăr cu drugii şi cu pulberea de aur, şi deasupra peste toate am să aşez măslinele!” Şi pe dată făcu precum gândise; iar când isprăvi, astupă şi ultimul chiup cu capacul de lemn alb; şi, ca să-l cunoască la nevoie pe acel chiup dintre cele douăzeci, îi făcu o crestătură în partea de jos, apoi, mulţumit de treabă, îşi scrijelă numele întreg cu cuţitul, Kamaralzaman, în slove frumos înlănţuire.
Când isprăvi treaba, îl rugă pe prietenul său cel bătrân să le dea de ştire oamenilor de pe corabie să vină a doua zi să ia chiupurile95.
Iar moşneagul îşi îndeplini numaidecât solia, apoi se întoarse acasă, ostenit oleacă, şi se culcă toropit de o fierbinţeală uşoară şi de tremurături.
A doua zi dimineaţă, bătrânul grădinar, care în toată viaţa lui nu fusese suferind, simţi că răul lui din ajun sporeşte, dar nu vroi să-i spună nimic lui Kamaralzaman, ca să nu-i mohorască plecarea. Rămase pe saltea, pradă unei slăbiciuni mari, şi pricepu că nu mai aveau a zăbovi mult clipele lui cele de pe urmă.
Pe la prânz, năierii veniră la grădină să ia chiupurile, şi îi cerură lui Kamaralzaman, care grăbise să le deschidă poarta, să le arate ce aveau de luat. El îi duse lângă gard şi le arătă, rânduite, cele douăzeci de chiupuri, spunându-le:
— Sunt pline cu măsline de cel mai bun soi. Aşa, încât vă rog să luaţi seama să nu le hurducăiţi prea tare!
Pe urmă căpitanul, care îşi însoţise oamenii, îi spuse lui Kamaralzaman:
— Şi mai cu seamă, domnia ta, ai grijă să vii la vreme; întrucât mâine de dimineaţă vântul suflă dinspre uscat, iar noi avem să ridicăm pânzele numaidecât!
Şi luară chiupurile şi plecară…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.
Dar în cea de a două sute douăzeci şi doua noapte spuse:
…Şi luară chiupurile şi plecară.
Atunci Kamaralzaman intră în casă la grădinar şi îl găsi tare îngălbenit la chip, măcar că luminat de o seninătate mare. Îl întrebă cum îi este şi află astfel de răul care îl chinuia pe prietenul său; şi rămase tare îngrijorat, îi dete să bea tot soiul de fierturi de ierburi de leac, dar fară mare folos. Pe urmă şezu cu el toată ziua, şi îl veghe peste noapte, şi putu să vadă astfel cum boala se înrăutăţea, încât, de dimineaţă, grădinarul cel de treabă, care de-abia mai avea putere să-l cheme la căpătâiul său, îl luă de mână şi îi spuse:
— Kamaralzaman, fiul meu, ascultă! Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah! Şi domnul nostru Mahomed este trimisul lui Allah!
Apoi îşi dădu duhul.
Atunci Kamaralzaman izbucni în lacrimi şi rămase multă vreme să plângă lângă el. Se sculă apoi, îi închise ochii, îi dete îngrijirile cele mai de pe urmă, îi întocmi un giulgiu alb, îi săpă groapa şi îl aşeză în pământ pe cel din urmă fiu de musulman din ţara aceea ajunsă păgână. Şi numai atunci se gândi să plece la corabie.
Cumpără nişte merinde, încuie poarta de la grădină, luă cheia cu el şi alergă degrabă la ţărm, când soarele era de mult sus pe cer; ci doar ca să vadă corabia, cu toate pânzele întinse, dusă de vântul prielnic către largul mării.
Jalea lui Kamaralzaman, la priveliştea aceea, fu până peste poate; şi nu lăsă să se vadă nimic, ca să nu râdă pe scama lui lepădăturile din port; şi luă mohorât drumul îndărăt spre grădină, peste care acum, după moartea moşneagului, era singur urmaş şi singur stăpân, încât, odată ajuns la căsuţă, se prăbuşi pe saltea şi plânse pentru sine, pentru mult-iubită lui Budur şi pentru taiismanul pe care îl pierduse acuma a doua oară.
Aşa că jalea lui Kamaralzaman fu fară margini când se văzu silit de soarta vitregă să mai zăbovească până cine ştie când în ţara aceea vrăjmaşă; iar gândul că pierduse pe totdeauna talismanul domniţei Budur îl mohora încă şi mai tare, şi îşi zicea: „Necazurile mele au început o dată cu pierderea talismanului; iar norocul mi s-a întors când l-am găsit; şi-acuma, dacă l-am pierdut iar, cine ştie ce năpaste au să se abată pe capul meu!” Dar într-un sfârşit strigă: „Nu este ajutor decât la Allah Preaînaltul!” Pe urmă se sculă şi, ca să nu se primejduiască să piardă şi cele zece chiupuri care mai alcătuiau comoara din hrubă, se duse şi mai cumpără douăzeci de chiupuri, puse în ele pulberea şi drugii de aur, şi le umplu până sus cu măsline, spunându-şi: „Astfel au să fie gata, în ziua în care Allah are s-o scrie pentru plecarea mea!” Şi se apucă să stropească legumele şi pomii roditori, procitindu-şi stihuri jalnice despre dragostea lui pentru Budur. Şi iac-aşa cu el!
Cât despre corabie, aceasta, cu vânt prielnic, nu zăbovi să ajungă la Insula de Abanos, şi înfipse furca chiar sub cheiul peste care se înălţa saraiul în care sălăşluia domniţa Budur sub numele de Kamaralzaman.
La vederea acelei corăbii care intra în port cu toate pânzele desfăşurate şi cu toate flamurile în vânt, Sett Budur fu cuprinsă de un imbold până peste poate de a se duce s-o vadă, cu atât mai mult cu cât trăgea mereu nădejde că are să-l afle într-o zi sau alta pe soţul său Kamaralzaman pe puntea vreuneia dintre corăbiile ce soseau din depărtări. Porunci câtorva dintre cămăraşii săi s-o însoţească şi se duse pe puntea naiei care, de altfel, i se spunea că e încărcată cu mărfuri tare bogate.
Când ajunse pe punte, ceru să fie chemat căpitanul şi îi spuse că vrea să cerceteze corabia. Pe urmă, când se încredinţă că printre mulţimea de călători nu se afla şi Kamaralzaman, îl întrebă pe căpitan:
— Ce ai cu tine ca încărcătură, o, reizule?
El răspunse:
— O, stăpâne al meu, pe lângă neguţătorii care se călătoresc, avem în chilnele noastre ţesături frumoase şi mătăsuri din toate ţările, horbote pe urşinicuri şi atlazuri, pânzeturi zugrăvite ca pe vremuri ori ca astăzi, de cea mai frumoasă strălucire, şi alte mărfuri de preţ; avem leacuri chinezeşti şi indieneşti, prafuri şi frunze tămăduitoare, balsamuri, alifii, iruri, unsori şi uleiuri scumpe; avem nestemate, mărgăritare, chihlimbare galbene şi coraiuri; avem de asemenea mirodii de toate soiurile şi parfumuri rare, muşc, chihlimbar cenuşiu şi tămâie, mastic în picuri străvezii, smirnă tare şi uleiuri de toate florile; avem camfor, coriandru, cardamoame, cuişoarc, scorţişoară de la Serendib, tamar indienesc, şi ienibahar; avem, într-un sfârşit, din cel din urmă port, măsline de soi, dintre cele ce se cheamă gâtlane, acelea care au pieliţa tare subţire şi o carne dulce şi de culoarea untdelemnului…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.
Dar în cea de a două sute douăzeci şi cincea noapte spuse:
…acelea care au pieliţa tare subţire şi o carne dulce şi culoarea ca de untdelemn.
Când auzi de măsline, domniţa Budur, care murea după măsline, îl opri pe căpitan şi îl întrebă, cu ochii sclipind de poftă:
— Ah! cam câte măsline de-acelea gâtlane aveţi?
El răspunse:
— Avem douăzeci de chiupuri voinice.
Ea spuse:
— Sunt voinice tare, spune-mi? Şi se află în ele şi măsline din acelea de soi rotund, ştii, din cel la care se scoate sâmburele ca să fie umplute cu capere acrişoare, şi pe care sufletul meu le râvneşte mai mult decât pe cele cu sâmburi?
Reizul holbă ochii şi spuse:
— Socot că trebuie să fie şi din acelea în chiupuri.
La vorbele acestea, domniţa Budur simţi că i se umple gura de apă de atâta poftă şi întrebă:
— Tare aş dori să cumpăr unul dintre acele chiupuri.
Căpitanul răspunse:
— Măcar că stăpânul lor a pierdut ceasul de plecare a corăbiei, iar eu nu pot să fac ce vreau cu ele, stăpânul nostru sultanul are voie să ia ce-i place!
Şi strigă:
— Hei, flăcăi! aduceţi din chilnă unul din cele douăzeci de chiupuri cu măsline!
Şi numaidecât corăbierii aduseră, după ce îl scoaseră din chilnă, unul din cele douăzeci de chiupuri.
Sett Budur săltă capacul şi rămase atâta de mulţumită de înfăţişarea minunată a măslinelor, încât strigă:
— Vreau să le cumpăr pe toate douăzeci! Cât ar putea să coste la preţul din suk?
Căpitanul răspunse:
— La preţul din sukul din Insula de Abanos, măslinele preţuiesc mai bine de o sută de drahme acuma, socot eu.
Sett Budur spuse către cămăraşii ei:
— Plătiţi-i reizului o mie de drahme de fiecare chiup.
Şi adăugă:
— Când ai să te întorci în ţara negustorului, să-i plăteşti astfel preţul măslinelor.
Şi plecă, urmată de hamalii încărcaţi cu chiupurile cu măsline.
Cea dintâi grijă a domniţei Budur, când ajunse la sarai, fu să se ducă la draga ei Haiat-Alnefus ca să-i dea de ştire despre sosirea măslinelor. Iar când chiupurile, urmând poruncile date, fură aduse în harem, Budur şi Haiat-Alnefus, nerăbdătoare până peste poate, porunciră să fie adusă o tabla mare, cea mai mare dintre toate tablalele de dulciuri, şi porunciră roabelor să ridice binişor cel dintâi chiup şi să-l deşerte pe tabla, în aşa fel ca să alcătuiască o grămadă orânduită din care să poată alege măslinele cu sâmburi de cele care ar putea să fie umplute.
Încât mare fu mirarea domniţei Budur şi a prietenei sale când văzură măslinele amestecate cu drugi şi cu pulbere de aur! Dar uimirea nu era chiar neadumbrită de nemulţumire, la gândul că măslinele ar fi putut să fie vătămate de acea amestecătură. Încât Budur porunci să fie aduse alte tablale şi să se deşerte toate celelalte chiupuri, rând pe rând, până la cel de al douăzecelea. Dar când roabele răsturnară şi pe cel de al douăzecelea chiup şi când numele lui Kamaralzaman se ivi de dedesubtul lui, şi când taiismanul străluci în mijlocul măslinelor răsturnate, Budur scoase un ţipăt, îngălbeni de tot şi căzu leşinată în braţele domniţei Haiat-Alnefus. Cunoscuse cornalina pe care o purtase legată cu nod de mătase la şălvăraşii ei!
Când Sett Budur, mulţumită îngrijirilor date de Haiat-Alnefus, îşi veni în fire din leşin, luă cornalina talismanică şi şi-o duse la buze, suspinând de bucurie; pe urmă, ca nu cumva roabele să-i dibăcească străvestirea, le porunci tuturora să plece şi îi spuse prietenei sale:
— Iacătă, o, mult-iubită mea dragă, taiismanul care a pricinuit despărţirea mea de soţul meu drag. Ci, întocmai precum l-am găsit iarăşi, tot aşa gândesc să-l găsesc şi pe cel a cărui venire ne-ar umple pe amândouă de bucurie!
Numaidecât trimise după reizul naiei, care se înfăţişă între mâinile ei, şi sărută pământul, şi aşteptă să fie întrebat. Atunci Sett Budur îi spuse:
— Poţi să-mi spui, o, căpitane, ce face în ţara lui stăpânul chiupurilor cu măsline?
El răspunse:
— Este ajutor de grădinar, şi trebuia să vină şi el pe corabie odată cu măslinele, ca să le vândă aici, dar a pierdut plecarea corăbiei.
Budur spuse:
— Ei bine, să ştii, o, căpitane, că, după ce am gustat din măsline, între care cele mai frumoase sunt într-adevăr bune de umplut, am priceput că acela care le-a pregătit nu poate să fie altul decât bucătarul meu de odinioară; că numai el ştia să dea umpluturii cu capere atâta pişcăciune şi atâta frăgezime totodată, care îmi plac peste măsură. Şi afurisitul de bucătar a fugit într-o zi, de frică să nu fie pedepsit pentru că îl betejise pe băiatul de la bucătărie, tăbărând pe el cu nişte zoruri prea grele şi cam nepotrivite. Aşa că trebuie să ridici iarăşi pânzele şi să mi-l aduci cât mai degrabă cu putinţă pe ajutorul acela de grădinar, care tare prepun că este bucătarul meu de odinioară, făptaşul betejirii ajutorului lui cel gingaş. Şi am să te răsplătesc straşnic dacă vei pune destul zor în îndeplinirea poruncilor mele: altminteri niciodată nu am să-ţi îngăduiesc să mai vii în împărăţia mea; ba chiar, dacă ai să mai vii, am să pun să fii ucis, dimpreună cu toţi oamenii tăi de pe corabie…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.
Dar în cea de a două sute douăzeci ţi opta noapte spuse:
…am să pun să fii ucis, dimpreună cu toţi oamenii de pe corabia ta!
La vorbele acestea, căpitanul nu putu să răspundă decât cu ascultare şi cu supunere şi, în ciuda pagubei pe care plecarca acceea silită o aducea negustorilor lui, se gândi că la întoarcere are să fie despăgubit de sultan, şi ridică numaidecât pânzele. Şi Allah îi scrise o plutire prielnică, încât ajunse în câteva zile la cetatea păgânească, şi coborî de pe corabie, la vreme de noapte, cu năierii cei mai voinici de pe corabie.
Numaidecât se duse cu ceata la grădina unde sălăşuia Kamaralzaman şi bătu la poartă.
La ceasul acela, Kamaralzaman, isprăvindu-şi treburile zilnice, şedea amărât şi, cu lacrimile în ochi, îşi procitea stihuri despre despărţire96. Dar când auzi bătaia în poartă, se ridică şi se duse să întrebe:
— Cine e acolo?
Căpitanul, cu glas prefăcut ruginit, spuse:
— Un sărman de-al lui Allah!
La ruga aceea, rostită pe arăbeşte, Kamaralzaman simţi cum îi zvâcneşte inima de milă; şi deschise. Şi numaidecât fu înşfăcat şi priponit belci; iar grădina fu năpădită de corăbierii care, când văzură cele douăzeci de chiupuri rânduite ca şi întâia oară, se repeziră să le ducă. Pe urmă se întoarseră cu toţii la corabie şi ridicară pe dată pânzele.
Atunci căpitanul, înconjurat de oamenii lui, se duse la Kamaralzaman şi îi spuse:
— A, tu eşti doritorul de băieţi care l-ai betejit pe copilul de la bucătăria sultanului! La sosirea corăbiei, ai să găseşti ţeapa gata să-ţi facă şi ţie la fel, dacă nu cumva te ispiteşte încă de pe acum să te şpănguiască flăcăii aceştia stătuţi!
Şi îi arătă năierii care făceau cu ochiul uitându-se la el, căci li se părea un chilipir minunat de luat în colţi.
La vorbele acestea, Kamaralzaman, măcar că fusese slobozit din legături de cum ajunsese pe punte, şi care nu rostise un cuvânt şi se lăsase în scama soartei, nu mai putu să îndure atare învinuire şi strigă:
— Mă adăpostesc întru Allah! Au nu ţi-e ţie ruşine să vorbeşti aşa, o, căpitane? Căieşte-te întru Prorocul!
Reizul răspunse:
— Binecuvântarea lui Allah şi rugăciunea fie asupra-i (a Prorocului) şi asupra tuturor alor săi! Dar chiar tu eşti acela care l-a betejit pe băiat!
La vorbele acestea, Kamaralzaman iarăşi strigă:
— Mă adăpostesc întru Allah!
Reizul i-o tăie:
— Aibă-ne Allah întru mila sa! Ne adăpostim sub paza lui!
Iar Kamaralzaman îi răspunse:
— O, oameni buni, mă juruiesc pe viaţa Prorocului (asupra-i fie ruga şi pacea!) că nu pricep nimic din atare învinuire şi că nu mi-a călcat niciodată piciorul în Insula aceea de Abanos unde mă duceţi, şi nici în saraiul sultanului de acolo! Rugaţi-vă Prorocului, o, oameni buni!
Atunci toţi răspunseră cumu-i datina:
— Asupra-i fie binecuvântarea!
Şi căpitanul urmă:
— Adică nu ai fost niciodată bucătar şi nu ai vătămat nici un copil în viaţa ta?
Kamaralzaman, burzuluit până peste poate, scuipă şi strigă:
— Mă adăpostesc întru Allah! Faceţi cu mine ce vreţi, întrucât, pe Allah! limba mea nu are să se mai ostenească a da asemenea răspunsuri!
Şi nu mai vru să scoată o vorbă. Atunci căpitanul adăugă:
— În ceea ce mă priveşte, sarcina mea are să fie îndeplinită când am să te dau în mâna sultanului. Dacă eşti nevinovat, ai să te descurci şi tu cum vei putea!
Intr-acestea, corabia ajunse la Insula de Abanos; şi numaidecât reizul coborî pe ţărm şi îl duse pe Kamaralzaman la sarai, şi ceru să intre la sultan. Şi pe dată, întrucât era aşteptat, fu poftit în sala domnească.
Or, Sett Budur, ca să nu se dea pe faţă, şi spre folosul ei şi al lui Kamaralzaman, ticluise un tertip tare înţelept, mai cu seamă pentru o femeie.
Încât, după ce se uită la acela pe care îl adusese căpitanul, dintr-o aruncătură de ochi îl şi cunoscu pe mult-iubitul ei Kamaralzaman; păli de tot la chip şi se făcu galbenă ca şofranul. Şi toţi puseră schimbarea aceea pe seama mâniei stârnite de betejirea copilului. Se uită la el îndelung, fară a putea vorbi, în vreme ce el, în hainele-i ponosite de grădinar, şedea până peste poate de fâstâcit şi de speriat. Şi era departe de a-i da prin gând că se afla dinaintea aceleia pentru care vărsasc atâtea lacrimi şi îndurase atâtea necazuri şi supărări şi răutăţi.
Într-un sfârşit, Sett Budur izbuti să se stăpânească şi se întoarse către căpitan şi îi spuse:
— Păstrează pentru tine, ca preţ al credincioşiei tale, banii pe care ţi i-am dat pentru măsline!
Reizul sărută pământul şi spuse:
— Dar ce să fac cu celelalte douăzeci de chiupuri pe care le mai am în chila naiei, de data din urmă?
Budur spuse:
— Dacă mai ai douăzeci de chiupuri, dă zor să mi le trimiţi. Şi ai să primeşti o mie de dinari de aur!
Pe urmă se întoarse către Kamaralzaman, care şedea cu ochii în pământ, şi le spuse cămăraşilor:
— Luaţi-l pe tânărul acesta şi duceţi-l la hammam…
În clipita aceasta a istorisirii, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.