Viewing Single Post
AnnaE
#0

                                           Povestirea

 

        Povestirea (lb.slava „povesti”) este o specie a genului epic, in care faptele sunt prezentate cu un pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator martor sau participant direct la intamplarile relatate.

       

            Printre particularitatile povestirii se numara:

 

- importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si situatii, mai putin pe personaje (prin asta se deosebeste de nuvela);

 

- caracterul subiectiv. Evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o perspectiva subiectiva (se deosebeste de nuvela);

 

- esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes, urmarindu-se spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori, indepartarea de unele date ale realului (se deosebeste de nuvela);

 

- povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind una stransa (receptor = cititor / narator). Naratorul unei povestiri lasa de obicei impresia ca „spune”, nu ca „scrie”, iar cititorul are impresia ca inainteaza pe firul povestii o data cu povestitorul.

 

- asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului, motivarea imprejurarilor care declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea atentiei auditorului (atunci cand in povestire povestitorul este ascultat de alte personaje). Este construita adesea o atmosfera prielnica (spatiul protector al hanului, in „Hanul Ancutei”, unde cativa calatori se aduna in jurul focului intr-o toamna tarzie, beau vin si deapana amintiri, istorisesc). Faptele evocate sunt precedate adesea de o stare de tensiune. Timpul actiunii este, de regula, incert, fara repere precise (spre deosebire de nuvela).

 

- povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai putina importanta elementelor descriptive (prin care se infatiseaza lumea povestita) sau celor analitice privind universul launtric al personajelor.

 

Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si roman. Adesea ea era confundata cu nuvela (in unele limbi, de exemplu in engleza, nu exista distinctie terminologica pentru aceste doua specii). In literatura universala, mai ales incepand cu secolele al XVIII-lea, al XIX-lea, povestirea se va delimita mai precis de nuvela.

          

       Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate fie in prezentarea unei situatii de comunicare, fie intr-o alta naratiune. ( „Hanul Ancutei” de M. Sadoveanu). In literatura romana maestrii povestirii sunt: Ion Creanga, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu.

 

                     

                      Negustor lipscan (Hanu Ancutei) de  Mihail Sadoveanu

                                                          povestire

         

        Hanu-Ancutei (1928) face parte din opera de maturitate a lui Mihail Sadoveanu si este, poate, cea mai stralucita creatie lirico-epica a prozatorului. Volumul contine noua povestiri, relatate intr-un spatiu ocrotitor, la hanul Ancutei, de catre taranii moldoveni ce poposeau aici pentru odihna si petrecere, fiind ei insisi participanti direct sau martori ai evenimentelor narate. Intamplarile povestite au loc in vreme veche, in timp mitic romanesc, se pot petrece oricand in spatiul spiritualitatii si al credintelor ancestrale si nu numai intr-o anumita epoca sociala.

       

          Negustor Lipscan, a saptea istorisire din volumul Hanu-Ancutei, este o povestire in rama, deoarece face parte din naratiunea mai ampla, aceea a evocarii intamplarilor petrecute demult, in timpuri imemoriale, povestite cu pasiune de drumetii care poposeau la hanul unde ritualul ospetiei era randuit de Ancuta cea tanara.

       

          Semnificatia titlului. Titlul textului indica o categorie sociala, cea din care facea parte eroul, Damian Cristisor.

       

           Tema o constituie descrierea unei calatorii.

      

       Structura. Povestirea e alcatuita din mai multe scene. Istorisirea propriu-zisa, spusa de negustorul lipscan, e intrerupta de pauze narative(povestea cu trenul, cu mancarea si bautura, cu cele patru baiedere rosii de lana etc), in care intervin ascultatorii si cer explicatii. In felul acesta, interesul este pentru miscarea scenica si nu pentru intamplare.

      

         Instantele comunicarii (autor, narator, personaj). intre autor si cititor exista naratorul, cel care povesteste intamplarea si da textului caracterul fictional. Prezenta naratorului se remarca prin folosirea persoanei a IlI-a. Nu autorul povesteste, desi el da aceasta impresie cititorului, pentru a arata ca totul este autentic. Folosirea persoanei I plural („vazandu-ne pe toti". ,, noi ne priviram in tacere" etc.) il asaza pe povestitor printre personaje.

      

           Povestitorul-narator accentueaza impresia de real, de autentic.

      

        Timpul narativ se compune din timpul povestirii care marcheaza prezentul si timpul povestit, care ilustreaza un plan al trecutului, al faptelor intamplate in calatoria pe care jupan Damian Cristisor o facuse in „tara nemteasca”, cu scopul de a cumpara marfa de la Lipsca, pe care sa o negustoreasca in Moldova, tema ce inscrie povestirea in specia reportajului.

       

         La inceputul si in finalul povestirii, perspectiva narativa este reprezentata de naratorul omniscient si naratiunea la persoana a III-a, viziunea auctoriala conturand ambianta specifica de la hanul Ancutei, secvente (initiale si finale) care formeaza rama acestei povestiri.

      

          Incipitul il constituie nerabdarea pe care musteriii hanului o manifesta cu privire la incitanta istorisire a comisului Ionita de la Draganesti, promisa de acesta inca de la inceputul volumului. Larma iscata de sosirea la han a „trei cara cu coviltire de scoarta, mari si grele, sunand plin”, de strigatele carausilor care indemnau boii si de „bicele de canepa care plesneau usor” starneste curiozitatea oaspetilor. Ceremonialul, ca parte componenta a ramei narative, este marcat de dialogul personajelor, din care se contureaza portretul noului venit: „un barbat barbos”, „mare si gros in antereu-i larg si cu incaltarile scartaind”. In acelasi ritual se inscrie hangita Ancuta, care aduce ulcica de vin si „un pui fript in talger de lut”.

      

       Mos Leonte zodierul intuieste alte detalii caracterizatoare pe care negustorul le confirma: era nascut in zodia Leului si sub stapanirea planetei Soarelui, fiind menit „sa dobandeasca avere” si sa fie cinstit de „cei mari”. De altfel, lipscanul Damian Cristisor „nu are intru sine nici viclenie, nici ascunzis”, deoarece „radea cu obraji plini si bogati de crestin bine hranit” si se arata „blajin si cu prietenie...”. Toata priceperea lui mos Leonte vine dintr-o profunda credinta in Dumnezeu si din cartea de zodii de care nu se desparte niciodata: „numai Domnul Dumnezeu si cartea pe care o am in tasca ma lumineaza intru toate cate le spun”.

       

          Jupan Damian venea cu marfa de la Lipsca si se indrepta spre Iasi, unde avea o „dugheana in ulita mare”, de unde si semnificatia titlului „Negustor lipscan”, care inseamna comerciant de marfuri aduse in Moldova de la Lipsca.

       

      Perspectiva narativa este aceea de narator-martor alternand cu cea de personaj-narator, deoarece Damian Cristisor povesteste la persoana I despre cele vazute in calatoriile facute prin tari straine, despre propriile fapte si impresii, iar specia reportajului este definita atat prin traseul marcat de localitatile prin care trecuse, precum si prin informatii despre unitatea monetara si randuielile din respectivele tari, relatate la persoana a III-a.

       

          In urma cu doi ani, Damian Cristisor se-ncumetase intr-o calatorie la Liov si, pentru ca negustoria fusese cu folos, se hotarase sa mearga in acest an pana la Lipsca (actualul oras Leipzig din Germania). Pregatirile pentru drum includ mai multe etape, ceea ce denota faptul ca negustorul isi organizeaza cu inteligenta si rabdare marea calatorie. De Sfanta Maria a dus „patru lumanari de ceara curata sfintei Paraschiva”, la biserica Trei-Sfetite si l-a rugat pe parintele Mardare sa-i citeasca o slujba ca sa fie aparat de primejdii si de boli.

       

        Dupa ce l-a lasat la dugheana pe fratele lui mai mic, Grigorita, Damian a plecat de la Iasi spre Husi, a trecut Prutul si, impreuna cu un negustor armean, a cumparat la Tighina „cinci sute de batali” (berbeci), platind cate o rubla pentru fiecare, moneda nationala a rusilor. Trecand granita in Imperiul Austro-Ungar, au ajuns la Liov, au pus marfa in tren si in cateva zile erau la Strassbourg, unde au vandut batalii, „c-un galban bucata”, unor negustori care sa-i duca intr-un targ la Paris.

       

          Spre mirarea tuturor, negustorul le spune ca mersese cu trenul, deoarece prin „acele tari, la Neamt si la Frantuz, oamenii umbla acuma cu trenul. Azi is aici si mane cine stie unde”. Un cioban din Rarau intreaba ce este acela tren, spre satisfactia naratorului si a celorlalti oaspeti, deoarece, dintre toti cei prezenti, „numai comisul si capitanul Isac pareau a sti despre ce-i vorba”.

         

         Negustorul le descrie masinaria, „un fel de casute pe roate, si roatele acestor casute se imbuca pe sine de fier. S-asa, pe sinele acelea de fier, le trage cu usurinta o masina, care fluiera si pufneste de-a mirare; si umbla singura cu foc”. Nimeni nu crede ca merge fara cai, desi Damian le desluseste ca masina trage dupa sine mai multe casute in care sunt ori oameni ori marfuri si ca el incarcase batalii „in acele casute”. Oamenii isi fac cruce, imaginandu-si, in cele din urma, ca trenul este un fel de caruta „cu foc”.

        

         Negustorul le povesteste apoi „si alte lucruri mai de mirare”. In tara nemteasca sunt case cu cate patru-cinci etaje, un fel de „case una peste alta”, ca ulitele sunt facute „dintr-o singura bucata de piatra”, pe care se plimba cucoane cu palarii si boieri cu ceasornic si cu totii beau bere, „un fel de lesie amara”. Ascultatorii se mira si intreaba daca nemtii n-or fi auzit ca exista vin si sunt si mai dezamagiti cand afla ca mananca multi cartofi cu carne fiarta de porc ori de vaca. Mos Leonte isi face cruce si-i deplange pe acei oameni care n-au gustat „pui in tagla”, nici „miel fript talhareste si tavalit prin mojdei”, „nici sarmale, nici bors, nici crap la protap”.

        

         O alta minunatie este aceea ca in toate targurile si satele sunt scoli si profesori, toata lumea invata carte, si baieti si fete. Auzind acestea, oaspetii Ancutei inchina cu veselie pentru asa „randuiala”, care trebuie neaparat sa ramana numai la dansii, bucurandu-se ca acest obicei nu venise si pe la ei, iar intrebarea ciobanului, „Atunci oile cine le pazeste”, amplifica buna-dispozitie a ascultatorilor.

        

        Ceea ce l-a impresionat, insa, cu adevarat pe jupanul Damian este faptul ca legea se aplica la fel pentru toti, „fiind intr-o cumpana mai dreapta decat a noastra” si fara sa se tina seama de saracia sau bogatia impricinatilor. Negustorul le povesteste cum un morar s-a judecat „pentr-un petic de mosioara” cu insusi imparatul si, pentru ca pricina era adevarata, judecatorul i-a dat dreptate morarului, deoarece acolo stapaneste legea, iar auditoriul iar se mira de asa o minune. Altfel, nemtii sunt „iritici” (eretici - adepti ai religiei protestante), desi „cred tot in Domnul nostru Iisus Hristos”.

        

        Negustorul nu a patit nimic, nu l-a napastuit nimeni cat timp a umblat „pe drumuri si-n targurile nemtesti, calatorind mai intai cu „caruta aceea cu foc”, apoi cu sarabande (carute mari, tramcare), pana cand a ajuns la Suceava, unde a pus marfa in carute. Intrand in tara Moldovei, pe la Cornu-Luncii, vamesii l-au intrebat daca nu le-a adus „cate-un dar de la iriticii si ticalosii aceia de nemti”, asa ca negustorul le-a dat cate un baider (fular lung, sal), „ca sa nu-mi spintece boccelele”.

        

        In lunca Moldovei, l-a oprit un calaret „frumos si voinic”, cerandu-i banii pe care-i avea asupra lui, dar pentru ca nu vanduse marfa si nu avea deloc bani, i-a dat in dar „un baider de lana ros”, spre multumirea hotului. Oprind carele sa poposeasca si sa manance oamenii si animalele, vine la el supraveghetorul acelor locuri si-i cere „indreptarile”, adica actele oficiale care-i permiteau sa faca negot cu marfa pe care o transporta.

         

        Damian avea toate documentele necesare si, in plus, o scrisoare semnata de aga Temistocle Bucsan, nasul negustorului, in care se spunea ca niciun „priveghetor, ori vames, ori vornic de sat” nu are voie „a vatama acestui negutator, ci sa-l lesi a merge cu pace la locul sau. Asa”. Vazand acestea, supraveghetorul ii cere ceva din marfa adusa de la Lipsca, dar neplacandu-i nimic, Damian ii ofera al patrulea „baider ros de lana”. Cand va ajunge la Iasi, negustorul urmeaza sa mai faca „o dare catra sfanta Paraschiva si catra parintele Mardare”, apoi sa dea ceva si nasului sau, aga Buscan, dupa care se va putea odihni pana cand va trebui sa se insoare, deoarece „inca sunt holtei”.

        

         Ascultatorii sunt puternic impresionati de cele aflate si se manifesta zgomotos, inchinand ulcelele cu vin in onoarea „cinstitului negustor”. Atrasa de veselia generala, Ancuta aduce „placinte cu poalele-n brau”, iar negustorul ii prinde hangitei „o zgardarita de margele” si o saruta pe amandoi obrajii. 19

         

         Specificul limbajului artistic al lui Mihail Sadoveanu consta in imbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu geniul sau poetic. Asa cum afirma George Calinescu, Sadoveanu a creat o limba limpede, armonioasa si pura, in care se impleteste graiul popular al taranilor cu fraza vechilor cronici, o limba capabila sa redea poezia sentimentelor omenesti, frumusetile tainice ale naturii, pastrand farmecul atmosferei acelor vremuri vechi.

        

       Registrul stilistic se defineste printr-o bogatie de mijloace lingvistice. Arhaismele (razas, jupan, zgardita, iarmaroc), regionalismele, cuvintele si expresiile populare (sandrama, lesie, giubea, baider, fanar) sunt folosite cu naturalete de catre personajele povestirii, prin intermediul carora scriitorul creeaza o limba literara admirabila si accesibila, ramanand fidel declaratiei sale din discursul rostit la Academie, aceea ca „taranul roman a fost principalul meu erou”.

        

        Figurile de stil apar cu moderatie, dand astfel stilului sobrietate. Metafora lipseste aproape de tot, iar epitetele si comparatiile au rol caracterizator, particularizand trasaturi ale personajelor. Astfel, Damian Cristisor „se arata vesel si prietinos”, iar Ancuta gangureste „ca o hulubita”. Prin eufonie, muzicalitatea frazelor, oralitatea exprimarii, Sadoveanu creeaza trairi tulburatoare in sufletele ascultatorilor.

 

         Fiind o specie a genului epic, o naratiune de mica dimensiune, in care se povesteste, cu subiectivism, o singura intamplare de sine statatoare incadrata intr-o naratiune mai ampla (Hanu-Ancutei) si la care participa personaje putine, palid conturate opera Negustor lipscan este o povestire in rama.

        

          Hanul-Ancutei este capodopera idilicului jovial si a subtilitatii barbare. Formal, scrierea e un fel de Decameron in care cativa obisnuiti ai unui han spun anecdote, in sine foarte indiferente. Esentiala este starea de fericire materiala infaptuita de oaspeti. – George Calinescu

 

 

Caracterizare personaj

 

         Damian Cristisor este un personaj principal, individual si pozitiv al povestirii. Acesta este un negustor lipscan, ce poposeste intr-o seara la hanul Ancutei.

        

        Din caracterizarea indirecta, din felul sau dea vorbi, reiese ca era un om placut, vessel: rosti cu voie-buna. Naratorul prezinta direct trasaturi ale portretului fizic: un barbat cu caciula si giubea.

        

           Barba-i era astamparata si rotunjita de foarfece ; radea cu obraji plini si bogati de crestin bine hranit. . Din reactiile pe care le starneste in sufletele celorlalte personaje, prin caracterizarea indirecta, deducem ca era un om calduros, carismatic: glasul ii crescu si scazu cu desmierdari.

        

           Acesta este caracterizat si direct de catre celelalte personaje: om caruia ii plac povestile, omul care rade [...] din cea dintaia clipa cand te-a vazut [...] se va arata pururea blajin si cu prietenie.

        

         Din felul in care el se prezinta, prin caracterizarea indirecta reiese ca era un om modest (va rog sa ma socotiti ca cel mai umil rob al domniilor voastre) si responsabil(mai intai insa [...] sa vad de hrana vitelor si-a oamenilor).

         E credincios, trasatura ce rezulta din caracterizarea indirecta si din cuvintele acestuia: ziua nasterii mele a vrut Dumnezeu sa fie 18 iulie. Supus , el marturiseste ca aduce marfa de la Lipsca. Naratorul il caracterizeaa direct, ca fiind vesel si prietenos si bun tovaras.

       

      Faptul ca Damian Cristisor este negustor, dovedeste faptul ca este un bun cunoscator de oameni le intelege vorba, nu face decat sa ispraveasca iscusinta povestirii.

          

           

        Personajul Damian Cristisor este prezentat de narator astfel: „un barbat barbos cu caciula si cu giubea. Barba-i era astamparata si rotunjita de foarfece; radea cu obraji plini si bogati de crestin bine hranit."

         

           

         El reprezinta tagma negustorilor. Mos Leonte ii intuieste destinul cu precizie si il caracterizeaza: „se va arata pururi blajin si cu prietinie."

Abil, hotarat sa se ridice „mai sus", negustorul pleaca la Lipsea. Drumul pana acolo ni-l arata „ initiat" deja in tainele calatoriei. Observator atent al „ticalosiilor nemtesti", calatorul nu-si pierde cumpatul si stie „sa se, descurce" de fiecare data. Desi nu-i displac traditiile moldovenesti, Damian Cristisor admite si foloasele civilizatiei: cartea, dreptatea, corectitudinea oamenilor. Spirit echilibrat, mereu zambitor, linistit, negustorul Cristisor este o personalitate

 

 

 

 

 

 

Attachments