O poveste despre dragostea maternă şi captivitate.

Descrierea cartii pe scurt:

Pentru Jack, un băieţel în vârstă de cinci ani, Camera înseamnă lumea. Acolo s-a născut şi a crescut; împreună cu mama lui, acolo se joacă, citeşte şi învaţă lucruri despre viaţă. Noaptea, mama îl închide cu grijă în dulap, unde trebuie să doarmă când vine Batrânul Nick în vizită.
Pentru Jack, Camera înseamnă acasă, dar pentru mama lui e închisoarea în care Batrânul Nick a ţinut-o captivă timp de şapte ani.
Prin determinare, ingeniozitate şi o dragoste uriaşă, mama a creat o viaţă pentru Jack. Dar ştie că nu e de ajuns... nici pentru Jack, nici pentru ea însăşi. Aşa că pune la cale un plan de evadare, crezând în curajul fiului ei şi în noroc. Însă nu înţelege cât de puţin pregătită este în realitate pentru ca planul să reuşească.

 

 

 

 

 

 

Cadouri

Astăzi am cinci ani. Aseară, când m-am dus la culcare în Dulap, aveam patru, dar când m-am trezit în Pat, în întuneric, trecusem la cinci. Abracadabra! Înainte am avut trei, și mai înainte, doi, unu și zero.

— Am avut și minus ani?

— Hm?

Mami se întinde.

— Sus în Rai. Am avut minus unu, minus doi, minus trei…

— Nu, numărătoarea a început numai după ce-ai apărut tu la orizont.

— Prin Fereastră, îmi aduc aminte. Erai tristă până să apar eu în burtica ta.

— Ai nimerit-o.

Mami se apleacă să aprindă Lampa, care pac, luminează totul în jur. Închid ochii la țanc, apoi deschid o ușiță, pe urmă cealaltă.

— Am plâns până n-am mai avut lacrimi, îmi spune. Stăteam aici întinsă și număram secundele.

— Câte secunde? o întreb.

— Milioane și milioane.

— Nu, vreau să știu exact.

— Am pierdut șirul, spune.

— Apoi te-ai gândit și te-ai gândit la oul tău până te-ai umflat.

Mami zâmbește.

— Simțeam cum loveai.

— Ce loveam?

— Pe mine, bineînțeles, îmi spune.

De fiecare dată râd la partea asta.

Pe dinăuntru, bum bum.

Își ridică tricoul de dormit și își face burtica să tresară.

— Mă gândeam, Jack e pe drum. Și într-o zi dis-de-dimineață, te-ai rostogolit pe covor cu ochii larg deschiși.

Mă uit în jos la Covor, care are roșu și maro și negru încolăcite în model. Se vede pata pe care am făcut-o din greșeală când mă nășteam.

— Ai tăiat cordonul și eu am fost liber, îi spun. Și pe urmă m-am transformat într-un băiețel.

— De fapt, erai deja un băiețel.

Mami se dă jos din Pat și se duce la Termostat să încălzească aerul.

Nu cred că a venit aseară după nouă, dacă vine, aerul e întotdeauna altfel. Nu întreb, pentru că lui Mami nu-i place să vorbească despre el.

— Ia spune-mi, Domnule Cinci, îți vrei cadoul acum sau după micul dejun?

— Ce e, ce e?

— Știu că ești nerăbdător, îmi spune, dar amintește-ți să nu-ți rozi unghiile, îți faci o gaură și-ți intră microbi în ea.

— Care or să mă facă bolnav ca atunci când aveam trei ani și vomam și aveam diaree?

— Chiar mai rău de-atât, îmi spune Mami, de la microbi poți să mori.

— Și să mă duc înapoi în Rai mai devreme?

— În continuare le rozi.

Îmi dă mâna deoparte.

— Scuze.

Mă așez pe mâna rea.

— Mai spune-mi Domnule Cinci.

— Așadar, Domnule Cinci, spune, cadoul acum sau mai târziu?

Sar pe Balansoar ca să mă uit la Ceas, el spune 07:14. Pot să mă dau cu placa pe Balansoar fără să mă țin de el, pe urmă hop înapoi pe Plapumă și mă dau cu placa acolo.

— Sau acum, sau mai târziu. Oricum, o să fie distractiv. Vrei să aleg eu pentru tine?

— Nu. Acum am cinci ani, trebuie să aleg.

Degetul e iar în gură, îl bag sub braț și-l blochez acolo.

— Aleg… acum.

Mami scoate ceva de sub pernă, cred că s-a ascuns acolo toată noaptea, a fost invizibil. E un sul de hârtie, cu o fundă mov de la cele o mie de bomboane de ciocolată pe care le-am primit când a avut loc Crăciunul.

— Deschide-l, îmi spune. Cu grijă.

Mă prind cum trebuie să desfac nodul, hârtia se face dreaptă, e un desen cu creionul, fără culori. Nu știu despre ce e, pe urmă îl întorc.

— Sunt eu!

Așa ca în Oglindă, dar e mai mult din mine, capul și mâna și umărul în tricoul de dormit.

— De ce am ochii închiși?

— Dormeai, spune Mami.

— Cum ai făcut un desen dacă dormeai?

— Nu, eu eram trează. Ieri-dimineață și alaltăieri și mai înainte, am aprins lampa și te-am desenat.

Mami nu mai zâmbește.

— Ce e, Jack, nu-ți place?

— Nu – dacă tu ești trează când eu nu sunt.

— Păi, nu te puteam desena când erai treaz, nu? N-ar mai fi fost o surpriză.

Așteaptă.

— Credeam că-ți plac surprizele.

— Prefer o surpriză și să știu și eu.

Mami pare să râdă.

Mă urc pe Balansoar ca să iau o piuneză din Trusa de pe Raft, minus unu înseamnă că au mai rămas zero din cele cinci. Erau șase, dar una a dispărut. Una ține Marile capodopere ale artei occidentale. Volumul 3: Fecioara cu Pruncul cu Sf. Ana și Ioan Botezătorul, în spatele Balansoarului, și una ține Marile capodopere ale artei occidentale. Volumul 8: Impresie: Răsărit de soare lângă Baie, și alta ține caracatița albastră, și alta poza cu calul nebun pe care scrie Marile capodopere ale artei occidentale. Volumul 11: Guernica. Capodoperele au venit cu fulgii de ovăz, dar caracatița am făcut-o eu, e cel mai bun desen al meu din martie, dar s-a încrețit puțin de la aburii din Baie. Prind desenul surpriză al lui Mami fix în mijlocul plăcii de plută de deasupra lui Pat.

Mami dă din cap.

— Nu acolo.

Nu vrea să-l vadă Bătrânul Nick.

— Poate înăuntru în Dulap? întreb eu.

— Bună idee.

Dulapul e din lemn, așa că trebuie să împing piuneza o grămadă. Îi închid ușile, scârțâie tot timpul ca proastele, chiar și după ce punem ulei de porumb pe balamale. Mă uit prin crăpături, dar e prea întuneric. Îl deschid pe Dulap puțin ca să mă uit înăuntru, desenul secret e alb în afară de niște liniuțe gri. Rochia albastră a lui Mami atârnă puțin peste ochiul meu adormit, adică ochiul din desen, dar rochia e aia adevărată, din Dulap.

O pot mirosi pe Mami lângă mine, am cel mai bun nas din familie.

— Ah, ai uitat să-mi dai când m-am trezit.

— E în regulă. Poate putem sări peste asta din când în când, acum că ai împlinit cinci ani?

— Nici nu mă gândesc.

Așa că ea se întinde pe albul Plăpumii și eu la fel.