Cneazul Igor - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru

Copilul se deprinde de pe acum cu meşteşugul de-a şti să cînte şi să povestească, pe sunete de guslă, legendele din alte vremuri ale Rusiei.

— Ascultaţi, ascultaţi, dragii mei, spune bătrînul, povestea despre cneazul Igor şi oastea lui.

Iar degetele cîntăreţului mîngîie coardele. Şi coardele suspină sub degetele sale bătrîne şi tremurătoare.

Bărbaţii s-au strîns în jurul lui, uitînd de cină şi de focul care se stinge în poiană, cu sclipiri albăstrui.

— Spune, bătrîne, spune! îi grăiesc ei. Tu eşti la fel de vechi ca lumea. Nu cumva ai văzut cu ochii tăi pe cneazul Igor şi pe vitejii lui?

Pe cer s-a aprins prima stea. Pîlpîie către tabăra oştenilor. Curînd o să răsară şi luna, dincolo de acoperişul negru, zimţat, al codrului.

Moşneagul cată-n jur. Ochii îi sînt înceţoşaţi. îşi clatină ple­tele albe şi răspunde:

Pe cneazul Igor nu l-am cunoscut. Nici pe vitejii lui nu i-am văzut. Am auzit însă că nişte moşi-strămoşi ai mei ar fi pierit lîngă scăriţa de aur^[ii] a lui Igor, pe cîmpul dintre Don şi Mare. Asta am auzit. Poate c-a fost aşa. Se poate... Se prea poate...

— Moşule, moşule, întreabă ascultătorii. Dar cum s-a întâm­plat ca Igor să fie-nfrînt? Cum a putut să-şi piardă oastea? Era viteaz doar, nu?

— Ehei, ehei!... oftează moşul. Igor să nu fi fost viteaz? Era viteaz, cum nu se poate spune. Însă a săvîrşit Igor mare greşeală. A săvîrşit mare greşeală, oftează el adînc. N-a ştiut să asculte la vreme glasul poporului. Greşeala lui să nu se mai repete... Dar hai mai bine să-mi încep povestea. Dă-mi, nepoţele, gusla!...

În liniştea-nserării se aude limpede pînă şi plescăitul bros­cuţelor în apă, se aude zvonul firului de iarbă sub alinarea vîntului.

— Începe, moşule, se bucură oştenii şi se strîng mai aproape.

Gusla răsună dulce, de parcă ea vorbeşte, parcă ar spune ea

povestea cneazului Igor şi a oştirii sale.

— Ascultaţi, feţii mei?

— Ascultăm, moşule!

— Aţi auzit de Novgorod-Seversk?^[iii]

— Am auzit!...

— Ei bine, ca să-nţelegeţi totul pe deplin, am să vă poves­tesc întîi ceva ce nu-i cuprins în cîntecele bătrîneşti, însă socot c-aşa a fost, aşa s-a petrecut^[iv]...

— Poţi să ne povesteşti. Noi te vom asculta pînă la cap...

— Era o zi de primăvară timpurie. În ziua aceea, la Nov­gorod-Seversk lumea se vîntura încoa şi-ncolo prin cetate. Bărbaţi, femei, şi chiar copii umblau pe uliţe, glăsuind tare între ei. Iar alţii se adunaseră în piaţă. Oştenii cneazului se străduiau să-i risi­pească. Aşa erau poruncile lui Igor. Însă mulţimea nu se dădea- napoi.

— Plecaţi încolo, oameni buni, spuneau oştenii. Cneazul o să se supere. Astăzi e vorba să sosească nişte soli...

Oamenii tot nu se lăsau.

— Ştim!... Ştim!... răspundeau ei. Astăzi or să sosească soli din Kiev. Bine ar fi să-nţeleagă cnejii. N-ar mai putea hainii poloveţi^[v] să-şi joace caii aproape în fiecare an peste pămînturile noastre...

— N-ar mai putea să ne ia fetele, să ni le facă roabe, ţipau cu glasuri ascuţite şi cîteva femei.

— Tăceţi!... Tăceţi, odată!... se repezeau iarăşi ostaşii. Iacătă, solii marelui cneaz din Kiev au şi sosit în piaţă.

În vremea asta, într-adevăr, solii din Kiev, călări pe nişte cai pietroşi, negri ca păcura, acoperiţi cu postav roşu sub şeile de lemn, treceau prin mijlocul mulţimii, către palatele lui Igor. Pala­tele erau clădite din bîrne, pe temelii de piatră, cu turlele rotunde, aurite, împodobite cu preafrumoase sculpturi în lemn.

Cei ce sosiseră erau şase bărbaţi spătoşi, trecuţi de vîrsta mijlocie, purtînd pe chipuri urme de răni adînci şi vechi. Se vedea bine că erau oameni de vază şi de credinţă ai cneazului cel mare din Kiev. Se vedea asta nu numai după îmbrăcămintea lor bogată şi după steaguri, ci şi după armele ce le purtau.

Solii priveau de-altminteri cu prietenie către bărbaţii din popor ce se descopereau şi se plecau-naintea lor, lăsîndu-şi pletele să lunece peste obrazurile aspre, făcînd cu mîinile cîte o te­menea, de la piept la pămînt... Femeile, înghesuite în spatele bărbaţilor, priveau spre soli cu gurile căscate şi încercau să-şi potolească pruncii, care săltau în jurul lor ca nişte iezi neastîmpăraţi.

În sfîrşit, solii ajungînd chiar lîngă treptele palatului s-au coborît fără de grabă de pe cai, aşa cum se şi cuvenea din partea unor oameni cu vază, sosiţi din partea cneazului cel mare de la Kiev. Şi-au descins armele în semn de pace şi de gînduri bune, dîndu-le slujitorilor care-i urmau la mică depărtare, de-asemenea călări. Şi-au netezit cu palmele pletele şi bărbile stufoase. Şi-au scuturat după aceea cizmele de tina adunată pe ele în drumul lung prin stepă, izbindu-le de lespezile mari de piatră, cu care era podită intrarea în palat.

Apoi au început să urce pe scări, spre sala largă, sprijinită pe stîlpi, unde îşi primea cneazul Igor solii.

Cneazul era acolo, aşezat pe un jilţ sculptat cu măiestrie în lemn, închipuind un şoim în zbor, avînd aripile de aur.

Igor era în acel timp un bărbat nu prea tînăr. Avea chiar trei feciori din cea dintîi căsătorie.

Totuşi în părul lui ca spicul de secară nu se zărea nici un fir argintiu.

Avea nişte ochi vii, străpungători, de culoarea oţelului.

Se povestea că-n bătălie ochii cneazului Igor ardeau atît de tare, încît îi ţintuiau pe poloveţi şi-i împietreau mai înainte ca viteazul să-i fi izbit cu sabia sau suliţa în piept.

Acuma Igor aştepta, privind spre porţile deschise, de unde trebuiau să se ivească solii lui Sviatoslav.

După ce trîmbiţaşii au sunat, şi pîlcul de oşteni de la intrarea de sub boltă s-a dat în lături, lăsînd drumul deschis, solii, doi cite doi, au mers pînă în faţa jilţului pe care sta, sprijinindu-se-n sabie, cneazul de Novgorod-Seversk.

Aici s-au plecat de mijloc, scoţîndu-şi cuşmele de blană scumpă, de biber, făcînd o plecăciune adîncă în faţa cneazului.

— Ce veste îmi aduceţi de la iubitul meu văr, Sviatoslav? i-a întrebat acesta, cercetîndu-i, cu ochii oţeliţi, pînă-n adîncul sufletului, căutînd parcă să afle, mai dinainte ca solii să vorbească, cu ce gînduri veneau.

— Slăvit să fii tu, Igor, viteaz între viteji, a răspuns unul dintre soli, cel mai bătrîn, o căpetenie de oaste, avînd o brazdă adîncă pe obraz, de la ureche pînă la colţul stîng al gurii — de bună seamă urmă a unei răni, pe care-o căpătase-n luptă. Vă­rul tău, Sviatoslav, marele cneaz de Kiev, stăpînul nostru-al tuturora, îţi trimite numai urări de bine, însă îţi pune o-ntrebare: De ce n-ai vrut să-l însoţeşti în vara care a trecut, în lupta contra poloveţilor de lîngă Nipru, duşmanii noştri sîngeroşi ce ne calcă hotarele? Tu nu ştiai că poloveţii vor să reteze şi dru­murile noastre de negoţ către Bizanţ,^[vi] vor să ne ia în stăpînire toată ţara? Acuma el te cheamă din nou. îi cheamă pe toţi cnejii Rusiei, şi-n primul rînd pe tine, Igor, cel mai viteaz şi mai puternic, să vă uniţi. Şi împreună să-i nimiciţi pe poloveţi. Unde-i unire e putere...

În timp ce vorbea solul, fruntea cneazului Igor se-nourase ca o zi cînd bat furtunile în stepă.

— Stai, solule, a rostit Igor, în timp ce ochii lui zvîrleau scîntei, nu mă certa ca pe o slugă a marelui cneaz Sviatoslav. Ştiu că stăpînul tău e ager la bătălie, ca un leu, deşi este împovărat de ani. Ştiu că, în lupta de lîngă Nipru, l-a prins în laţ pe hanul poloveţ, Cobiac, cum prinde vînătorul lupul, şi l-a dus la dînsul în cetate^[vii]. Ştiu toate astea, solule, însă mai ştiu şi eu că Igor, cneazul din Novgorod-Seversk, nu vrea să lupte pentru slava lui Sviato­slav, ci pentru-a lui... Destul vă-mpăunaţi voi, kievanii, cu timpu­rile lui Vladimir, acela care a stăpînit odinioară toate pămînturile noastre şi adunase-ntreg poporul într-un mănunchi^[viii]. Nu! Nu doresc să-i mai aduc mărire lui Sviatoslav. Daţi-i acest răspuns. Vreau ca şi Novgorod-Severskul să strălucească cel puţin deopo­trivă cu Kievul, dacă nu şi mai mult. Şi asta, solule, prin lupta şi prin braţul meu, ce nu sînt mai prejos decît ale lui Sviatoslav. Aşa să-i dai răspunsul marelui cneaz de Kiev...

În sala largă, boltită şi luminată de făclii, deşi afară era ziuă şi soarele lunii april lucea biruitor peste cetate, se făcuse o linişte ca de mormînt.

Către sfîrşitul cuvîntării sale, Igor se ridicase de pe jilţ şi, apropiindu-se de solul cel bătrîn, îi glăsuise ultimele cuvinte aproape în obraz, cu glasul apăsat.

Solul, auzind cele spuse de Igor, îşi coborîse în schimb fruntea din ce în ce mai mult, de parcă l-ar fi-ncovoiat mîhnirea şi nu ar fi putut să-şi mai păstreze capul pe umeri, sus.

Totuşi, cînd Igor, încă încruntat, se-napoiase pe jilţul său cio­plit în forma unui şoim în zbor, solul lui Sviatoslav îşi înălţase iarăşi fruntea, privind în ochii cneazului de Novgorod-Seversk, şi-i răspunsese-ndurerat:

— Aşa-i voi spune, preamărite, vărului tău, deşi greşeşti... Adu-ţi aminte de hotărîrea luată de cneji, la Liubeci, în urmă cu 88 de ani^[ix]. Gîndeşte-te încă o dată, Igor, dacă faci bine ceea ce faci. Uneşte-te cu noi, şi-i vom învinge mult mai lesne, şi pentru totdeauna, pe poloveţi...

— Taci, solule... Nu mai grăi nimic, să nu mă mînii... a rostit Igor, tăind vorba bătrînului. Să-i spui lui Sviatoslav că în curînd o să audă despre înfrîngerea deplină a celor ce lovesc Rusia, şi des­pre noul drum către Bizanţ, croit de luptătorii Novgorod-Severskului. Aşa să-i spui, a zîmbit Igor, străluminat în el de gîndul pe care şi-l nutrea de multă, foarte multă vreme.

— Aşa-i voi spune, s-a plecat solul cel bătrîn în faţa cnea­zului, şi lîngă el şi ceilalţi soli. Amar... Amar se va-ntrista stăpînul nostru cînd va afla...

După aceea solii, punîndu-şi din nou cuşmele, s-au coborît pe scări şi s-au săltat îndată pe cai.

Merindele de drum, îmbiate de slugile lui Igor, n-au vrut să le primească nici unul.

Cui putea să-i mai ardă de merinde cînd se-ntorceau la Kiev cu răspunsul pe care îl rostise Igor?

Oamenii ce se vînzoliseră în toată vremea asta pe uliţe şi-n piaţa din mijlocul cetăţii, cu ochii către palatele lui Igor, se gră­mădeau acum în jurul solilor.

— S-au unit cnejii?... S-au unit?... striga mulţimea. Rusia a stat totdeauna stavilă... stavilă neclintită împotriva puhoaielor.

— A stat, fiindcă a fost unită, spuneau cei mai bătrîni, clătinîndu-şi mustrător capetele sure. Cnejii de astăzi s-au unit? Pe săbiile lor stă cumpănită soarta întregii ţări...

— Nu! Cneazul din Novgorod-Seversk nu vrea să lupte ală­turea de Kiev, răspundea tuturor solul cel bătrîn, acela ce avea pe chip brazda de sabie. Degeaba îl tot cheamă Sviatoslav. Glasul lui nu vrea să-l audă. Se crede cel mai vrednic să apere Rusia, să-i nimicească, singur, pe poloveţi... O să vedem ce-o să mai fie...

Şi, spunînd vorbele acestea, îşi strîngea calul între pulpele vînjoase, mînîndu-l către miazăzi, urmat de ceilalţi soli şi de slu­gile care-i însoţeau.

— Sărmană ţară, murmurau bătrînii, ascultînd cele ce spu­sese solul. Cnejii sînt prea trufaşi. Igor e un viteaz, dar nu-nţelege că numai în unire stă puterea, cum spun şi cîntecele vechi...

Pe uliţe se potolise larma. Femeile tăceau, privindu-şi temă­toare bărbaţii, fraţii sau feciorii, şi suspinau:

— Cîţi dintre dragii noştri n-or să se mai întoarcă?

Singuri copiii, ne-nţelegînd îngrijorarea părinţilor, îşi purtau joaca mai departe.

Schimbător cerul lui april pornise să se-nnegureze. Un vînt subţire, înşelător, sufla dinspre asfinţit, făcînd femeile-mbrăcate în bluze sau cămăşi de in şi cînepă să se-nfioare.

Sus, în palate, cneazul Igor plecase către iatacul soţiei sale, Iaroslavna^[x], să-şi potolească supărarea care îi cuprinsese pieptul, o dată cu sosirea solilor.

Sabia lui, bătută-n pietre scumpe, lovea podelele de lemn, sunînd cu vuiet la fiecare pas, parcă-nsoţea cu glasul ei de-oţel clocotul care bîntuia inima-nfierbîntată a lui Igor.

— Dragul meu, soţul meu, opreşte-te, şoptea duioasa Iaros­lavna. Apleacă-ţi pletele, iubite, la pieptul meu, şi mă ascultă... Dă la o parte supărarea... Poate-i mai bine cum spunea solul lui Sviatoslav. Unindu-vă voi, cnejii, poloveţii or să fie goniţi, şi pacea va domni-n cetăţi.

Soţia lui Igor din cea de-a două căsătorie, Iaroslavna, era fra­gedă şi gingaşă ca un lujer.

Abia ieşise din copilărie, cînd cneazul o ceruse de nevastă, cu un an măi-nainte, vrăjit de ochii ei frumoşi şi de purtările-i alese, de mersul mlădios şi de pieliţa ca de piersică, de pe obraz.

Dar mintea ei era-nţeleaptă.

Acum tînăra cneaghină se alipise de soţul său, pe care îl iubea mai mult decît orice pe lume. Îl cuprinsese drăgăstoasă cu braţele pe după gît silindu-se să-l mîngîie, să-l sfătuiască, aşa precum îi porunceau ei însăşi cugetul şi inima, cinstit şi fără şovăială.

Numai că Igor, auzindu-i sfatul, se desprinsese din îmbră­ţişare.

— Nu, Iaroslavna, draga mea, nu vreau s-aud astfel de vorbe, îi răspunsese el aprins. Tu eşti mai mîndră ca oricare dintre feme­ile Rusiei. Eşti floare într-un cîmp de ierburi. Eşti diamantul din cunună. Eşti aurul ce străluceşte lîngă podoabe ruginite. Vreau să-l întrec în vitejie pe Sviatoslav. Nu uita că sînt mult mai tînăr decît marele cneaz din Kiev. Am să-i înving în luptă pe toţi duş­manii. Tu ştii ce doresc eu? Ţie-ţi pot spune. Vreau să deschid o cale nouă, şi mult mai scurtă, către Bizanţ, mai apropiată şi mai prielnică pentru negoţ decît „drumul de la varegi la greci”. Calea cea nouă o voi deschide pe rîurile Oscol, Doneţ şi Don. La ea mă tot gîndesc de ani de zile. A venit vremea să o-nfăptuiesc. Tu trebuie să-înţelegi!... Cetatea noastră o să ajungă în strălucire vechiul Kiev. Numele meu o să întreacă, iubito, pe al lui Vladimir. Iar tu, frumoasă-ntre frumoase, vei fi, alăturea de mine, cea mai slăvită dintre toate prinţesele de pe pămînt...

— O, cneazule, şoimul meu drag, suspina dulce Iaroslavna, Vladimir şi-a învins vrăjmaşii fiindcă în jurul său erau toţi cnejii şi întreg poporul. Iar tu eşti singur, dragul meu...

— Cinstea mea o să fie cu atît mai mare, dacă îi voi învinge singur. Dar nu sînt singur, Iaroslavna. Vitejii mei mă vor urma. Şi tu-mi vei însoţi tot drumul cu dragostea care mi-o porţi. Haide, nu plînge, Iaroslavna. Soţiile vitejilor nu plîng. Dă-mi coiful!... Un slujitor să-nşeueze roibul. Vreau să grăiesc mulţimii. Îmbrăţişează-mă. Sărutul tău îmi va aduce noroc, frumoasă şi mult iubită Iaroslavna...

Cît timp vorbise cneazul Igor cu soţia sa, mulţimea se strînsese în piaţă, în jurul unui boian,^[xi] un meşter cîntăreţ din guslă.

Pe vremurile acelea cîntăreţii erau cinstiţi nu numai de popor, ci şi de cneji. Şedeau pe jilţuri, alăturea de ei, şi sorbeau vinul din cupe de argint.

Mulţimea, adunată-n jurul acelui cîntăreţ, a început să-l roage:

— Ia cîntă, meştere boian, un cîntec. Gusla străbună este ca pana în mîna ta, şi cîntecele strămoşeşti ne cuprind inima de vrajă. Ia cîntă tu un cîntec vechi, din vremurile cînd unirea aducea cne­jilor puterea asupra celor ce vroiau s-adulmece pradă-n Rusia. Ia cîntă, meştere, ia cîntă!...

Cîntăreţul abia îşi luase-n braţe gusla, abia de îşi lăsase palma peste întinsele ei coarde, abia dăduse primul sunet, cînd tropot straşnic de copite s-a auzit.

— Ia stai, boiane, stai o clipă, i-a strigat tare cneazul Igor, îţi dăruiesc o guslă nouă. În loc de lemn, va fi de aur, şi coardele vor fi făcute numai şi numai din argint. Să cînţi însă acum un cîntec în care să arăţi că nu-i cu-adevărat viteaz acela care se bizuie pe alţii, şi nu pe sabia-i tăioasă. Cîntă, boiane, hai, porneşte, cîntă tu slava aceluia ce va porni ca-n zbor de luptă. Cîţi mă iubesc să mă urmeze împotriva poloveţilor, năpîrcile de la hotare. Cei­lalţi să stea lîngă neveste, să stea ascunşi pe lîngă vetre şi să se spele cu cenuşă pe ochii tulburi, de fricoşi. Cîntă, boiane, cîntă tare, s-audă toţi, şi peste veacuri, cum cneazul Igor nu se teme, şi pleacă singur la război!

Aşa cum glăsuia viteazul, stînd drept pe cal, avînd în mînă sabia scumpă cu mînerul bătut în pietre preţioase, părea însuşi cumplitul Stribog, zeul furtunilor în care crezuseră strămoşii.

Mulţimea, la-nceput tăcută, încet, încet, se-nsufleţea.

Cerul se răzbuna şi el. Norii se risipeau, purtaţi de vînturi.

Iară bărbaţii se adunau în jurul cneazului, strigînd:

— Ba nu, şi noi te vom urma, deşi ştim că greşeşti, vrînd să ai singur gloria de-a birui pe poloveţi. De-aceea i-ai gonit pe solii vărului tău, azi, din Seversk. Însă noi nu te vom lăsa, fiindcă vrem să apărăm Rusia de hoardele de poloveţi. Ni-s sufletele în­cărcate de ură împotriva celor care ne-au pîngărit pămîntul. Tu nu ne-ai dus la luptă în ziua cînd Sviatoslav din Kiev a chemat cnejii. Dacă erai şi tu cu ei — nu doar un han, ci pe toţi hanii i-ai fi adus tîrîş de barbă. Hai dară să spălăm ruşinea de a fi stat atunci deoparte, cînd alţii se aflau în luptă. Să-i înfruntăm acum noi singuri. Sau poate vor veni şi alţii, din Cernigov, din Rîlsk, din Trubcevsk sau din Putivl...^[xii] Sîntem puţini, dar vom lupta pînă la moarte lîngă tine pentru Rusia, mama noastră.

— Aşa vă vreau! glăsuia Igor. Pregătiţi lăncile şi scuturile. Săbiile ni le vom uda curînd cu sînge poloveţ. Cîntă, boiane, cîntă izbînda! Cîntă pe Igor şi ai săi!... Adunaţi sape şi topoare! Hai­deţi, viteji, să apărăm pămîntul sfînt al Rusiei!...

— Haideţi, viteji!... striga mulţimea. Haideţi la luptă şi izbîndă! Glorie Novgorodului de miazănoapte!...

În timp ce Igor glăsuia mulţimii şi-o-nflăcăra, sus, în palate, Iaroslavna se năpustise în iatacul soţului său.

Sub rochia albă şi subţire, pieptul i se zbătea mai aprig decît o mică porumbiţă înspăimîntată de-un vultan.

Cosiţele-i curgeau în rîuri lungi, mătăsoase, pe poclada ce învelea patul lui Igor.

— Iubitul meu, şoptea domniţa, o teamă neagră mă sfîşie. Eşti singur ca un căprior în zorii zilei prin pădure, şi nu zăreşti, colo-n desişuri, mistreţii care te pîndesc.

Dar jos îl auzea pe Igor:

— Haideţi, viteji, veniţi la luptă! Veniţi, şi-o să vă răcoriţi tot necazul pe poloveţi...

— Venim!... Venim!... strigau bărbaţii, zvîrlindu-şi cuşmele în sus.

Iar făurarii aprindeau, grăbiţi, focuri în fierării, şi ciocăneau, şi meştereau, pe nicovale, coifuri, săbii, cămăşi de zale, scuturi şi vîrfuri de săgeţi, şi cîte sînt de trebuinţă cînd se începe un război.

Femeile, în vremea asta, zoreau prin casă să gătească merin­dele pentru aceia care plecau să-nfrunte moartea, slujind pămîntul strămoşesc, alăturea de cneazul Igor.

Cînd a fost totul, totul gata, Igor a dat semnalul de plecare.^[xiii] Podul cetăţii s-a lăsat.

Şi oastea de pedeştri şi călăreţi, cu flamurile fîlfîinde, cu tobele bătînd, s-a scurs afară din cetate, înşiruindu-se pe drumul care ducea către Doneţ.

Pe lîngă Igor, călărea Vladimir, fiul său iubit, pe un cal murg cu coama lungă, neastîmpărat ca şi stăpînul său.

Igor îi dăruise lui Vladimir dreptul de cneaz peste Putivl, cetate mare şi-ntărită, care fusese ridicată în calea cetelor năvă­litoare din miazăzi sau răsărit.

Frumos, cu chip ca de fecioară, dar cu-o mustaţă aurie abia mijindu-i, Vladimir se mistuia de nerăbdare de-a intra-n sfîrşit în luptă.

Punea ades mîna la şold pe sabia-i scînteietoare. Atunci surîsul îi scălda faţa într-o lumină dulce şi cînta vesel cu oştenii:

„Haideţi, să-nceapă bătălia!

Rusia e măicuţa noastră,

Şi ea ne cheamă s-o scăpăm

De cetele năvălitoare.

Haideţi, viteji, haideţi la luptă!”

Igor se legăna în şa. Zîmbea şi el, privindu-şi fiul, voinic, frumos şi-nsufleţit, în aşteptarea bătăliei.

În vremea asta Iaroslavna, urcată-n turla cea mai-naltă, îi urmărea cum se pierdeau, se prefăceau parcă în umbre, care şi ele se topeau în ceţurile dimineţii.

Abia de se mai auzea din depărtare cîntecul:

„Haideţi, să-nceapă bătălia!

Rusia e măicuţa noastră,

Şi ea ne cheamă s-o scăpăm...”

Şi glasurile se stingeau...

Dar ea mai făcea încă semne de bun rămas, cu o năframă de mătase, către oştirea ce se pierdea în depărtări, şi către Igor cel iubit.

Pe urmă, cneaghina şi-a pus palmele albe peste ochi. A izbuc­nit în hohote. Atît de furtunos plîngea, că jupîniţele adunate în jurul ei n-au mai putut s-o domolească.

Abia au dus-o în iatac. Nu se-ndura să se coboare din turla de unde-l privise pe soţul ei plecînd la luptă.

— Nu te mîhni atît, domniţă, glăsuiau jupîniţele. Cînd a mai fost vreodată cneazul Igor învins în luptă? Duşmanii, cît îl vor vedea, o să se simtă săgetaţi de-o spaimă fără de pereche. Şi or să fugă de la Don. Vino-ţi în fire, Iaroslavna. Soţul tău va sosi curînd şi noi îl vom primi cu flori.

— Sînt prea puţini oştenii noştri, suspina tristă Iaroslavna. Nicicînd nu m-am temut ca astăzi de sorţii unei bătălii. Iată, nu s-a-mplinit nici anul de cînd sînt cneaghină-n Seversk, şi inima îmi este arsă de-o presimţire-ntunecată pentru bărbatul meu iubit. Dea domnul să se-ntoarcă acasă curînd, biruitor şi teafăr, acel ce mi-e stăpîn şi soţ...

— Aşa va fi, n-ai nici o teamă, rîdea fratele cneaghinei, cnea­zul Galiţchi Iaroslavici, căruia Igor îi lăsase spre ocrotire şi spre pază cnezatul şi pe Iaroslavna, pe timpul cît dura războiul. Cnea­zul Galiţchi, spunînd asta, îşi mîngîia barba subţire, mătăsoasă, cu fire roşii-argintii, cum este coada de vulpoi. Dar pînă să se întoarcă Igor, să fim stăpîni, surioară dragă, să nu se simtă lipsa lui...

— Te rog să iei în mînă, singur, cnezatul, şi să-l cîrmuieşti, zicea cneaghina Iaroslavna. Pe mine mă doboară jalea. Simt c-am să plîng necontenit. Şi nu vreau să se vadă plînsu-mi, sau să se-audă prin cetate...

În sinea lui, cneazul Galiţchi se bucura că va rămîne singur stăpîn pe Novgorod, dar nu vroia ca Iaroslavna să vadă asta. De-aceea îi spunea:

— Faci bine, draga mea surioară, că nu te-amesteci la dom­nie. Astea sînt treburi bărbăteşti, obositoare pentru tine. Mai bine ai să stai închisă aci-n iatac, să plîngi de vrei, iar jupîniţele din juru-ţi să-ţi îngrijească sănătatea...

— Îţi mulţumesc, iubite frate, se alina puţin domniţa. Îmi eşti un frate credincios, în acest ceas de cumpănă pentru cnezatul de Seversk. Igor va şti să-ţi mulţumească atunci cînd se va-napoia...

Pe cînd schimbau aceste vorbe Galiţchi şi cu Iaroslavna, oas­tea lui Igor se-adîncea în stepele fără hotar.

Pas după pas ei se-apropiau de lupta cea încrîncenată.

Venise-n stepă primăvara, cu cerneri albe de lumină, cu păsă­rele cîntătoare şi cu covoare smălţuite de zeci şi zeci de mii de flori.

Văzduhul proaspăt şi curat purta în el miresmele mulţimilor de flori din stepă. Pîraiele curgeau în şopot peste tăpşanele-nverzite. Iar coifurile ascuţite, şi zalele zornăitoare, şi săbiile, şi scutu­rile luceau sub razele aurii.

Oamenii încă mai cîntau...

Oştirii de la Novgorod i se alăturaseră întîi o ceată din Putivl, şi apoi alta de la Rîlsk. Ceata din Rîlsk avea în frunte pe Svia­toslav, un tînăr cneaz. Acesta îi era nepot cneazului de la Nov­gorod. De asemeni, li s-au adăugat cîteva pilcuri de coui, trimişi de alt cneaz, Iaroslav, ce cîrmuia la Cernigov.

Şi-au mers, au mers, precum se spune, pînă cînd a ajuns oştirea pe ţărmurile Doneţului.

Cerul fusese pîn-atuncea senin ca fruntea fără gînduri, ca apa fără vălurele, ca inima unui copil. Iar soarele sclipea pe boltă, zvîrlindu-şi razele lui calde peste vitejii oşteni ruşi.

Tocmai se pregăteau să treacă, printr-un vad, rîul zgomotos, cînd pe neaşteptate cerul a prins să se întunece. Soarele s-a făcut verzui. A început să pîlpîie ca un tăciune învelit în vatră de un gospodar. S-a micşorat apoi mereu. S-a schimbat într-o seceră, care-şi avea tăişu-ntors către oştirile lui Igor.^[xiv]

— Ce se petrece sus în cer? glăsuiau unii dintre ei. Nu cumva este un semn rău?

— S-a stins lumina soarelui! se minuna şi Vladimir. Deo­dată am rămas în beznă.

— Semn rău!... Semn rău! E semn de moarte... zicea un preot lîngă Igor. Poate e chiar sfîrşitul lumii. Săriţi mai bine de pe cai şi pocăiţi-vă în tină. Să nu ne pedeapsească domnul...

Şi tot atunci se mai iscase şi un vifor. Din cuiburi, sutele de păsări, smulse de vînt şi spulberate, zburau bezmetice, ţipînd. Unele lunecau pe ape, plutind ca nişte frunze moarte, iar altele cădeau în stoluri printre oştenii cneazului. Lupii şi urşii, din păduri, cu ochii arzători, ţîşneau spre ţărmul rîului, urlînd. Caii se-nspăimîntau de ei, şi, nechezînd, săreau sălbatici, trîntind pe unii călăreţi.

Spaima lor nu a fost prea mică. Cîţiva au şi-nceput să-l roage pe cneazul Igor să se-ntoarcă. Alţii credeau că vrăjitorii din tabe­rele poloveţe au făcut poate farmece, ca duhurile-ntunecate să le stea piedică în drum sau chiar să le urzească moartea.

Oastea se clătina la ţărm din îndîrjita ei pornire. Dar Igor, călărind în trap prin faţa oştilor ruseşti, a început să le rostească:

— Fraţilor ruşi, vă spun curat, doresc să beau apă din Don! Ce? Voi nu ştiţi că lîngă Don îşi au sălaşuri poloveţii? Nu v-amintiţi cînd vă ardeau casele-n stepă? Aţi uitat? Atunci poate că aţi văzut copii străpunşi de suliţe. Sau aţi văzut fecioarele tîrîte-n ştreanguri, pîngărite. Satele noastre au fost călcate şi arse pînă-n temelii. Iar ţestele bătrînilor au fost zdrobite sub copite. Şi voi mai şovăiţi la ţărm? Mai este numai o postaţă pînă la celălalt rîu, Oscolul. Acolo ne vom întîlni cu cetele lui Vsevolod, fratele meu, pornite din cetatea Kursk. Vitejii lui au fost născuţi în sunete de trîmbiţă, şi alăptaţi au fost de mame numai din vîrf de suliţă. Ei sar ca lupii pe duşmani şi-i aduc cneazului lor slavă. Sînteţi voi mai prejos ca ei?

Ochii lui Igor îi ţintea pe toţi oştenii, ca un fulger. Şi ei au răspuns într-un glas:

— Nici noi nu sîntem mai prejos! Se va vedea cînd vom lupta...

— Aşa vă vreau, voinicii mei, le spunea iarăşi cneazul Igor. De la Oscol mai e puţin şi, iată, o să se-arate Donul, cu malurile-i înverzite. Eu, unul, vă mărturisesc că n-am să iau în seamă cerul. Mă-ncred în voi, şi vreau să sorb, din coiful lucitor, de aur, apă din Donul liniştit. De nu voi bea, mai bine pier tăiat de săbii poloveţe. Cîţi iubesc Rusia să vină!

Şi, strunind calul, cneazul Igor a tăiat apele de-a dreptul, fără să mai privească-n urmă.

După el au pornit în trap Vladimir şi cu Sviatoslav.

Furtuna încă nu trecuse. Soarele tot nu se ivise întreg pe cerul Rusiei, dar oastea s-a pornit să strige, acoperind sub mii de glasuri vîntul şi urletele aspre ale dihăniilor din codri şi ţipetele păsărilor.

— Venim şi noi în urma ta!...

Şi l-au urmat pe cneazul Igor, prin clocotul Doneţului.

Lîngă Oscol, au poposit vreo două zile ca să-l aştepte pe Vsevolod, cneazul de Trubcevsk, cu ceata de viteji kurskani.

Erau acuma laolaltă Igor şi Vsevolod, fîrtaţii, şi cei doi tineri, Sviatoslav şi Vladimir, fiul lui Igor.

În toţi avea nădejde Igor, dar cel mai mult în Vsevolod, cnea­zul cel aprig ca un zimbru, de care se temeau toţi hanii poloveţilor.^[xv]

Tuspatru cnejiii au mers-nainte, pînă la rîul Salniţa, ce-şi poartă apele curate printre mesteceni albicioşi.

Aici s-au întîlnit cu pîlcul de cercetaşi trimişi de Igor să afle unde-s poloveţii.

— Măria-ta! i-au spus lui Igor oştenii cercetaşi, îndată ce l-au văzut între mesteceni. Ceata de poloveţi se află pe ţărmurile Siurlei, alt rîuleţ, nu prea departe. Sînt mulţi cum este iarba-n stepă. Au arme, arme, cu duiumul. Noi ne-am ascuns în buruiene şi am privit înmărmuriţi cum ceasuri lungi se perindau, călări, pe malul Siurlei. Cetele lor sălbatice treceau urlînd ca lupii iarna. Poate-i mai bine pentru toţi să ne-ndreptăm acum spre vetre şi să ne-ntoarcem altădată. Pe ţărmul Siurliei pîndeşte moartea cu colţii ei rînjiţi către oştirile lui Igor. Atît am vrea noi să-ţi vestim...

Aflînd aceste ştiri aduse de cercetaşi, couii s-au înspăimîntat. Au început să murmure:

— Noi nu vrem să ne pierdem viaţa. De sînt atît de mulţi duşmani, ne vom înapoia la vetre. Nu vrem să ne primejduim.^[xvi]

Dar Igor s-a urcat cu calul pe o movilă înverzită, de unde stăpînea cu ochii toată oştirea, şi a spus:

— Ne-au adus vestea cercetaşii că poloveţii-şi plimbă caii de cum treci Siurlia micuţă şi te îndrepţi spre Caiala^[xvii] şi către Donul liniştit. Unii au fost străpunşi de spaimă, aflînd că-s poloveţii ca frunza. Aceştia nu iubesc Rusia. Nu vor să moară pentru ea. Noi, ceştilalţi, nu cumpănim de se plăteşte libertatea cu viaţa noastră. Nu-i aşa?

Era, se spune, tot spre seară. Umbrele îi învăluiau, şi nimeni nu ştia că moartea, cu aripile ei cernite, le da tîrcoale multora.

— Ba e aşa, au spus oştenii, din nou însufleţiţi de Igor, şi toţi couii şi-au lăsat fruntea în pămînt.

— Noi mergem, Igor, mai departe. Haide să trecem Salniţa, au glăsuit oştenii ruşi.

— De vreme ce-am plecat cu voi, au spus couii, vă-nsoţim. în glasurile lor era însă un necaz stăpînit.

Igor şi-a scos liniştit coiful, şi-a şters sudoarea cu-o năframă dată de mîndra Iaroslavna.

A făcut semn după aceea spre oastea lui., să treacă rîul.

Au mers apoi întreaga noapte.

Au mers şi dimineaţa toată. Şi spre amiază au ajuns la apa mică a Siurliei.^[xviii] Iar dincolo erau duşmanii, călări pe cai, încrîncenaţi, cu arcurile gata-ntinse.

Igor a ridicat o mînă, şi cel dintîi s-a repezit, prin apă, către poloveţi.

Sîngele a-nceput să curgă ca vinul roşu la ospăţ.

Loviţi, hainii poloveţi au lăsat totul şi-au fugit. Au lăsat care, arme, haine, chiar şi merindele de drum.

Oştenii cneazului au luat atîta pradă de la ei, încît nu încă­peau în care grămezile strălucitoare de aur roşu şi argint, de săbii, scuturi, suliţe, zale de fier, şi chingi, şi şei, şi alte multe scumpătăţi.

Cei doi hani poloveţi, pe nume Conceac şi Gza, fugeau călări.

Fugeau de nu li se vedea nici urma, ca nişte iepuri încolţiţi de vînători şi de ogari.

— Văzut-aţi, fraţilor? spunea în bătălie cneazul Igor. A început cu voie bună ospăţul luptei cel dorit...

— A început, cneazule Igor, strigau oştenii mulţumiţi. Şi-aşa va fi pîn-la sfîrşit, cu toate semnele din cer.

Un pîlc de călăreţi, în frunte cu tînărul cneaz Sviatoslav, îi urmărea pe cei învinşi.

Cînd s-au întors urmăritorii, era tîrziu, tîrziu de tot. În stepă se făcuse noapte. Dar licuricii scînteiau, ca picături rupte din cer, din înălţimea stelelor.

Igor a spus către ai săi:

— Nu-i bine să rămînem în cîmp, în nişte locuri cunoscute doar de viclenii poloveţi. Hanii au fost învinşi de noi, şi urmăriţi de Sviatoslav; însă în zori se vor întoarce, după mirosul sîngelui. Sînt ca şacalii, îi cunosc. Aici sîntem lîngă Caiala. Ar fi bine să ne întoarcem şi să ne odihnim tihniţi, în timpul nopţii, undeva, pe lîngă rîul Salniţa. Cînd vor veni, nu vor găsi decît hoituri de poloveţi. Atunci ne repezim din nou. Ce ziceţi? Ce zici, Sviatoslav?

Tînărul cneaz era trudit. Caii abia se mai tîrau.

— Duceţi-vă, a răspuns el. Noi nu putem să vă-nsoţim. O să rămînem tot aici, şi om vedea ce va mai fi...

— Asta nu este cu putinţă, a sărit însă Vsevolod. Rămînem, ori plecăm cu toţii. Soarta, oricum ar fi să fie, e mai uşor cînd o-mparţi cu cei pe care îi iubeşti.

— Aşa e, s-a-nvoit şi Igor. Vom face tabăra aici. Ştiu c-or să fie ceasuri grele, dar nu ne temem, orice-o fi...

Şi-ndată s-au întins pe cîmp corturi de pînză pentru cneji.

Iar oastea s-a culcat pe iarbă, sub pîlpîirea stelelor.

Cei mai mulţi se uitau spre cer, dar gîndurile le fugeau la soaţe dragi şi la copii. Curînd îi vor învinge-n luptă pe poloveţi şi vor sosi biruitori în Novgorod, Kursk sau Putivl. Mulţimea-i va împodobi cu cununi verzi şi flori de cîmp. Şi ei vor glăsui voioşi celor care-i vor întreba cîte greutăţi au îndurat pîn-au învins pe poloveţi.

Astfel visau vitejii ruşi, privind lucirea stelelor, şi nici nu le trecea prin gînd că-n acel ceas, ca nişte vulpi, duşmanii lunecau prin stepă, învăluindu-i nesimţit.

Ruşii, cîţi nu dormeau, cîntau...

Cîntau încă vitejii ruşi.

Iar poloveţii, furişaţi, încercuiau tot acel cîmp.

Zorii s-au revărsat în stepă, însîngeraţi şi mohorîţi.

Nori negri şi bolovănoşi erau purtaţi de-un vînt hain. Iar printre nori ţîşneau ades fulgere verzi şi tunete.

— Hei, o să plouă, cum se vede, spuneau unii dintre oşteni.

— Da, o să plouă cu săgeţi, răspundea zimbrul Vsevolod.

Şi iată că, pe neaşteptate, oastea de poloveţi s-avîntă asupra cetelor ruseşti, ca nişte lupi flămînzi pe-o stînă. Iar vînturile suflă, suflă, purtînd săgeţile duşmane spre Igor, Vsevolod şi-ai lor. Pămîntul duduie năprasnic de tropotul copitelor. Apele se-nroşesc şi curg cu spume către marea largă. Pulberea înveleşte oastea într-o mantie galbenă. Gîtlejurile-s înecate. Sudoarea curge purpurie. Şi zalele parcă-s aprinse; iar săbiile par făclii.

Cel mai viteaz s-arată Igor. Duşmanii cad în jurul său cum cade pleava cenuşie în toiul secerişului. Şi lîngă el luptă, zdrobind ţeste duşmane, Vsevolod. Oriunde se ivesc ei doi, sau Vladimir, sau Sviatoslav, duşmanii fug care-ncotro, sau cad mormane la pămînt.

Au uitat cnejii de belşug, de casele împodobite şi de soţii. Nu se gîndesc decît la luptă. Acum, joacă în hora morţii. Igor călăuzeşte hora. Aşa se scurge toată ziua. Şi noaptea trece-nsîngerată. Trece apoi încă o zi; după aceea încă una...

S-au mai văzut pe lume lupte, dar cruntă cum este aceasta nu s-a văzut încă vreodată. Caii au sîngele la glezne.

Norii, care se buluciseră în zorii zilei peste cîmp, fuseseră purtaţi de vînturi şi risipiţi în patru zări. Şi soarele de primăvară ardea ca-n miezul lui cuptor.

Ruşii, purtaţi de bătălie, se depărtaseră.

Lipsiţi de apă, însetau. Şi arcurile se uscau de seceta-nspăimîntătoare. Nu mai puteau să le întindă.

Ar fi vroit să se apropie de rîu, să-şi moaie mîinile sau cape- tele-nfierbîntate de coifurile de oţel. Erau însă încercuiţi, şi poloveţii nu-i lăsau să se apropie cît de cît de unduirea apelor.

Dar chiar aşa flămînzi, şi arşi, şi însetaţi, ar fi luptat zile şi nopţi, fără oprire, vitejii ruşi, de nu dădeau-napoi couii.

Ei nu puteau uita că Igor îi biciuise cu cuvîntul pe ţărmurile Salniţei, învinuindu-i că-s fricoşi. Luptaseră fără avînt, şi cum dăduseră de greu, fugiseră care-ncotro.

Mii, mii şi mii de poloveţi se aruncau mereu în luptă.

Igor părea un leu rănit.

În jurul său zburau în cerc sute de capete duşmane, ca nucile toamna, din pom, cînd bate nucul gospodarul.

Leşuri se adunau grămezi.

Numai că alte mii săreau, şi alte mii, asupra lui. Şi-ntr-un sfîrşit, viteazul Igor căzu în tină, biruit.

În locul brîului de cneaz a fost cuprins în ştreanguri negre şi cetluit ca orice rob.

Vladimir cel frumos şi tînăr, şi Sviatoslav, la rîndul lor, căzură învinşi de poloveţi.

Tîrîţi erau acuma cnejii pe drumul greu al robilor.

S-au bătut mult vitejii ruşi. Au trecut zile trei la număr de cînd luptau neîncetat.

Dar astăzi toţi s-au despărţit... Cei mai mulţi au pornit ca umbre către ţinutul morţilor. Ceilalţi, puţini, cîţi mai trăiau, cu zimbrul Vsevolod în frunte, deşi ştiau că vor cădea şi ei curînd, curînd de tot, mai purtau armele în mîini şi încercau să ţină piept mulţimilor de poloveţi.

Din săbii mai aveau doar cioturi. Pierdute erau scuturile. Şi lănci nu mai ţineau în mîini. Pe capete coifuri n-aveau.

Iar poloveţii îi loveau neîncetat, neîncetat, cu suliţe şi cu săgeţi.

Într-un tîrziu au fost zdrobiţi. Au fost legaţi şi Vsevolod, şi alţi vreo cincisprezece ruşi. Au fost tîrîţi, la rîndu-le, în lanţuri către miazăzi.

Ospăţul nunţii sîngeroase a încetat. S-au îmbătat toţi oaspeţii. Nu mai răsună cîntece. Au tăcut toţi vitejii ruşi!...^[xix]

Din toţi pe care îi privise, din turlă, mîndra Iaroslavna, în ziua cînd plecau la luptă, mai trăiau doar cîţiva viteji. Iar Igor, cel ce zădărîse întregul rău, prin dezunire, Igor ce visa gloria doar pentru Novgorod-Seversk, se prăvălise din mărire, din cinstea lui de domn şi cneaz. Şaua de aur şi-o schimbase în şaua neagră a robiei.

— Mai bine vreau să vă dau viaţa, decît să mă luaţi rob, striga. Amară... mult... prea mult amară îmi este vina, hohotea. O, fraţii mei iubiţi de luptă, cum v-am mînat eu către moarte. Cît rău v-am căşunat eu vouă, iubiţii mei oşteni viteji.

Şi încerca să-şi sfarme fruntea cu lanţurile de la mîini.

Nu vă mai spun ce-a fost în ţară, cînd s-a aflat că toată oastea pierdută era pentru veci.

Femeile plîngeau cernite pe la răscruci şi glăsuiau:

— Unde sînt dragii noştri? Unde? Au adormit pe tot­deauna în nişte locuri depărtate, pe lîngă repedea Caiala. Oasele lor au fost călcate de caii poloveţilor. De astăzi cine să-i mai vadă, decît în vise, uneori, însîngeraţi şi mohorîţi?

Gemeau oraşele de spaimă.

Obida năpădise ţara din Novgorod pînă la Don. Iar poloveţii pătrundeau călări, cu suliţele-n mîini. Jefuiau sate şi cetăţi, răpeau fecioare şi copii. Şi ce nu luau ardeau în foc.

Păleau şi florile pe cîmpuri, iarba se vestejea şi ea, copacii îşi plecau de jale frunţile pînă la pămînt.

Nădăjduise cneazul Igor ca Novgorodul să întreacă prin strălucire vechiul Kiev. Vroise să fie cîntat în cîntece de toţi boianii. Şi se luptase cu duşmanul, avînd numai o oaste mică şi cîţiva prieteni credincioşi.

Crezuse Igor că-i de-ajuns să fii voinic şi să n-ai teamă, ca să-i învingi pe cei vicleni. Uitase ce spunea poporul, că nu e soartă mai amară decît a celui ce rămîne singur la ceas de cumpănă.

Singur era acuma, singur, legat în lanţuri, obidit. Oastea sa de viteji fusese zdrobită toată pe un cîmp, între Caiala, Siurlia şi Donul veşnic liniştit.

Fiarele din păduri veneau să lingă sîngele vărsat din rănile încă deschise, sîngele vitejesc al celor jertfiţi pentru pămîntul rus.

Corbii se grămădeau pe cîmpuri şi ciuguleau cu lăcomie ochii şi buzele-mpietrite, şi trupurile ce păstrau sub ele încă armele.

O! Cum gemea-n robie Igor! Cum mai gemea... Ştia prea bine că hainii jefuiau prin ţară. Oastea lor năvălea turbată, în mîini cu torţele aprinse.

O! Cum gemea-n robie Igor, şi Rusia ardea în flăcări.

Hanul Gza călărea în goană, cu cetele, către Putivl, şi Conceac, spre Pereiaslavl şi Rimov.^[xx]

Amar era pe ţara rusă!

Nimeni, nimeni nu mai cînta...

Marele cneaz de Kiev, Sviatoslav, înţeleptul, n-aflase încă vestea înfrîngerii lui Igor.

Cneazul era bătrîn, cu barba argintie, lungă pînă la brîu. Deşi atît de-n vîrstă, sta tot ne-ncovoiat pe jilţul său de aur, din luminatul Kiev. Poloveţii-i ziceau Sviatoslav cel cumplit. Numai cît auzeau numele cneazului, şi îi treceau răcori.

Cu o vară-nainte el făcuse prăpăd în oastea poloveţă.

Trecuse atunci cneazul, vajnic, peste cîmpii. Tulburase din mers rîuri şi lacuri line, cu colbul ridicat de caii săi în tropot. Iară pe hanul Cobiac, cel crîncen cum e fiara, îl smulsese din cort, ca viforul ce poartă zăpada peste cîmp.

Astfel de om era bătrînul Sviatoslav, vărul cneazului Igor, acel ce-i îndemna pe cnejii din Rusia să se lege-n mănunchi. El trimisese soli lui Igor şi-l chemase să-l însoţească-n luptă. Şi Igor îi gonise pe solii de la Kiev, plin de înfumurare. Plecase la război cu oastea lui puţină, cu fratele, cu fiul şi cu nepotul lui.

Sviatoslav se mîhnise. Totuşi, în gîndul său îi dorise izbîndă vărului din Seversk.

Adesea se-ntreba: „Ce-o fi cu cneazul Igor? Ce s-a-ntîmplat cu oastea-i? Oare or izbuti să-nfrîngă pe duşmani?”

Fusese o zi tristă cu cer înnourat. Noaptea, bătrînul cneaz se zbuciumase mult în patul său de aur. În zori, cînd se trezise, che­mase împrejuru-i curtenii, căpitanii, şi le grăise astfel:

— Fraţii mei, ascultaţi! În noaptea ce-a trecut, eu am visat un vis care m-a tulburat. Am să vi-l spun şi vouă. Se făcea că fusesem învelit într-un giulgiu, de parcă eram mort. Cineva îmi dăduse să beau vin mestecat cu venin şi cu fiere. Pe pieptul meu, duşmanii zvîrleau mărgăritare din nişte tolbe mari. Acesta-i semn de lacrimi. Palatu-mi daurit era lipsit de grinzi. Şi corbii croncăneau sus, pe acoperiş. Ce ziceţi voi de vis? Mă tot gîndesc la Igor. Nu cumva a căzut?^[xxi]

S-au plecat toţi curtenii în faţa cneazului, s-au plecat căpitanii cu ochii la pămînt, şi i-au răspuns aşa:

— Măria-ta, ne iartă că îţi aducem ştire primită astă-noapte. Pe capetele noastre s-a prăvălit amarul. Şoimilor ce-au zburat să bea apă din Don li s-au frînt aripile, duşmanii le-au tăiat. Iar ei sînt ferecaţi în lanţuri poloveţe.

Înmărmurit a stat bătrînul, aflînd vestea. Fusese el lovit, în zeci de bătălii, de duşmani sîngeroşi. Dar astfel de durere nu încercase încă. „Cum? Igor a căzut? Nu este cu putinţă. Şi zimbrul Vsevolod? Şi Vladimir cel tînăr, şi nepotul lui Igor, Sviatovlav, cneazul de Rîlsk?... Oastea lor a pierit?”

Şi-a dus mîna la frunte, revăzîndu-i în minte, falnici, nebi­ruiţi. Nu îi venea să creadă.

S-a ridicat pe urmă bătrînul Sviatoslav, marele cneaz de Kiev. S-a ridicat din jilţ şi-a rostit un cuvînt ce nu se uită-n veci. De aur i-a fost vorba, şi udată cu lacrimi.

— Fiii mei, a zis el, Igor şi Vsevolod, v-aţi grăbit să plecaţi în stepa poloveţă, ca să vă aflaţi slavă. Numai că fără slavă şi fără biruinţă aţi înfruntat duşmanul...

Aşa grăia bătrînul, cătînd spre zarea depărtată, unde zăceau în lanţuri Igor şi Vsevolod. Aşa grăia, cu jale, marele cneaz de Kiev, bătrîn, însă puternic ca un stejar de veacuri.

Curtenii, căpitanii de oaste, slujitorii, toţi cîţi erau de faţă nici nu mai răsuflau.

Tăceau şi ascultau cele ce rostea cneazul. Doar ochii lor priveau spre cneaz şi lăcrămau, căci adevăr spunea bătrînul Sviatoslav.

— Va trebui să luăm iar armele în mîini. Să uităm oboseala, şi haina bătrîneţii s-o azvîrlim în lături. Să fim cum este şoimul ce-n pragul primăverii îşi schimbă penele, şi-ntinerit goneşte pe orice zburătoare de lîngă cuibul lui. Păcat că nu sînt cnejii adunaţi laolaltă... Dar nu e prea tîrziu!...

Glasul bătrînului crescuse ca un tunet.

— Uniţi-vă! spunea. Să se oprească drumul duşmanilor Rusiei, cu suliţi ascuţite. Lăsaţi zavistiile! Puneţi-vă piciorul în scăriţă de aur! Săltaţi pe cai cu toţii, şi să ieşim la luptă, stavilă neclintită, zid de nebiruit! Să pornim şi pe Don cu luntrile, la vale. Să izgonim duşmanul! Să-l înecăm în Mare! Să răzbunăm pă- mîntul pe care ne-am născut, şi anii de obidă, şi rănile lui Igor! Să ne unim cu toţii! Aşa vom birui...

Şi cît era de mare, întreg poporul rus a fost cutremurat de cuvîntul de aur, cuvînt stropit cu lacrimi de cneazul cel bătrîn şi înţelept din Kiev.

Cei doi hani, Gza şi Conceac, au fost înfricoşaţi, aflînd că va să vie oastea lui Sviatoslav.

Şi, fiind cuprinşi de teamă, n-a trecut multă vreme şi hanii s-au pornit spre marea cea verzuie, cu cete răzleţite, făcînd în cale jafuri, lăsînd pămîntul ars.

Să lăsăm însă vechea cetate Kiev, pe Sviatoslav, curtenii şi căpitanii lui să îşi urmeze lupta, iar noi să ne întoarcem în cetatea Putivl.

Acolo se dusese, sub ziduri întărite, cneaghina Iaroslavna, cum poruncise Igor în ceasul cînd pleca. Şi sta sub ocrotirea fratelui său, Galiţchi.

Unul dintre oştenii lui Igor izbutise să scape de robie. El se-ntorsese acasă şi povestise totul.

Cneaghina rămăsese dintîi ca înlemnită, aflînd grozava veste adusă de oştean.^[xxii]

În primele clipite nici n-a putut să plîngă. Scosese doar un geamăt, ca o ciută rănită. Simţise c-o să cadă. Şi-abia de se tîrîse pînă-n iatacul său.

Aici se prăbuşise fără de cunoştinţă.

Zile şi nopţi, domniţa plutise ca o frunză pe aripile vieţii. Viaţa i se păstrase doar într-un fir subţire.

N-avea în vremea asta decît un gînd: pe Igor. N-avea decît o vorbă. O rostea zi şi noapte. Şi vorba era — Igor.

Chipul i se topea sub lacrimi şi arşiţe. Slăbea necontenit. Era pe pragul morţii.

Şi totuşi, cneaghina nu se lăsa învinsă.

Deşi era atît de tînără, firavă, ea se lupta cu moartea. Dragos­tea ei curată pentru soţul plecat, inima ei fierbinte o ajutau să lupte şi să biruie boala.

— Igor trebuie să scape! murmura în răstimpul cînd îşi venea în fire.

— N-ai grijă, Iaroslavna, ziceau, înlăcrămate, jupîniţele toate. Sviatoslav de la Kiev a pornit cu oştirea. Se dau lupte în stepă. Cnejii acuma văd greşeala săvîrşită. Poate se vor uni, şi Igor o să scape din ghearele robiei. Va veni lîngă tine...

Iaroslavna zîmbea atunci visului drag de a-l vedea pe Igor întors în părintescul său Novgorod-Seversk.

Atîta doar că-n vremea cît ea zăcea bolnavă, luptîndu-se cu moartea, fratele ei, Galiţchi îşi făcea alte planuri:

„Igor e în robie. Vladimir, Sviatoslav şi Vsevolod la fel. Dacă nu se întorc, poate că moştenirea îmi e sortită mie. De ce să nu culeg roadele astea coapte, ce-mi cad singure-n poală? Şi, pînă una, alta, aş vrea să mai petrec!...”

Şi-n loc să pregătească lupta de apărare a cetăţii Putivl, Galiţchi a-nceput să stea la zaiafete.

Uitase şi de Igor, de sora sa bolnavă, de văduve, orfani, uitase de duşmanii care, lovind Rusia, se-ndreptau spre Putivl, cu foc şi sabie.

Ca să petreacă-n voie, a-nlăturat întîi pe curtenii lui Igor şi ai lui Vladimir. A chemat lîngă sine pe nişte dezmăţaţi, pe nişte pierde-vară şi fără căpătîi, şi chiar cîţiva fugari din oştile lui Igor.

A pus să se dea cep butoaielor cu vinuri. A adus măscărici. Şi-a poruncit să vină cea mai frumoasă fată ce locuia-n cnezat, să petreacă-mpreună.

Fata n-a vrut să vină. Şi-atunci cneazul Galiţchi a poruncit să fie adusă cu de-a sila. Răpită-n toiul nopţii, fata a fost tîrîtă la palat, unde cneazul tocmai benchetuia.

— Fie-ţi milă, Galiţchi, se ruga biata fată, plîngînd cu hohote. Sînt numai o copilă. Tatăl meu a pierit în luptă lîngă Igor şi lîngă Vladimir. De ce mă înjoseşti?...

Ştirea că noul cneaz a răpit o copilă a prins însă s-alerge. Întîi a fost o şoaptă care-a trecut furiş, pe la uşi şi ferestre. Apoi s-a făcut zvon... pînă ce-au aflat toţi cîţi locuiau acolo, în cetatea Putivl.

Dintre bărbaţi, acasă erau mai mult bătrînii. Ceilalţi pieriseră lîngă rîul Caiala.

Erau însă-n cetate toate femeile. Ele s-au adunat pe uliţe, strigînd. Şi, grămădindu-se, s-au îndreptat buluc către palatul unde se desfăta Galiţchi.

Oştenii ce stăteau de strajă n-au dat voie cetelor de femei să intre înăuntru. Dar ele au ţipat de jos, către ferestre:

— Galiţchi, e destul! Ajunge cu dezmăţul! Noi sîntem vă­duve. Igor şi Vladimir sînt robi la poloveţi. Şi tu benchetuieşti? Dă-ne înapoi fecioara pe care ne-ai răpit-o! Altmin­teri vei plăti...

Făceau atîta larmă, încît cneazul Galiţchi şi-a întrebat curtenii:

— Ce spun femeile?

— Spun să le dai copila, altminteri vei plăti... Dar sînt vorbe de clacă şi de femei nebune. Nici nu le lua în seamă... a glăsuit un tînăr din ceata lui Galiţchi.

— Trimiteţi doi oşteni, a rîs cneazul Galiţchi, să le lovească bine cu bicele-mpletite şi să le ia la goană. Să nu le mai aud.

— Aşa te vrem, Galiţchi! glăsuiau dezmăţaţii. Doar nu te-nfricoşezi de cîteva femei. Tu ai să fii stăpîn pe Novgorod- Seversk. Trăiască noul cneaz!...

Şi-au deşertat cu toţii cupele mari cu vin.

Copila se ruga în genunchi de Galiţchi:

— Nu mă mai înjosiţi, tatăl meu a pierit în luptă, lîngă Igor. Corbii l-au ciugulit. Mama îl mai jeleşte. Inima mi-e cernită... cneazule, te îndură...

Galiţchi n-o lua-n seamă. Nimeni n-o asculta. Rîdeau cu toţii-n hohot de lacrimile ei.

Cînd..,. pe neaşteptate o uşă s-a deschis, cu zgomot, într-o parte. Un curtean şi-a-ndreptat privirea către uşă, şi n-a mai scos o vorbă. Doar cu o mînă-ntinsă arăta lui Galiţchi uşa ce se afla chiar în spatele lui.

Ceilalţi s-au înturnat, să privească şi ei.

Galiţchi, de asemeni... şi a rămas trăsnit. În uşă se afla cnea­ghina Iaroslavna...

Domniţa era trasă şi albă la obraz. Curteanul o ţinea sprijinită de braţ.

Femeile cetăţii, văzînd că nu se-ndură Galiţchi să le dea copila înapoi, urcaseră grămadă în încăperea unde se afla Iaroslavna.

Domniţa nu avea străjeri la uşa ei. Nu se păzea de nimeni. Era blîndă şi bună. Oamenii o iubeau.

Şi-i spuseseră totul femeile, domniţei. Întîi, cîte făcea Galiţchi prin cetate: petreceri fără seamăn şi multe nedreptăţi. Apoi, cum poruncise să fie luată fata şi adusă la palat. Ba, după toate astea, îi arătaseră ce se vorbea-n Putivl, cum Galiţchi rîvneşte să-i ia scaunul lui Igor.

Deşi încă bolnavă, cneaghina se grăbise spre sala de ospeţe, chemînd în urma ei o ceată de oşteni şi un curtean destoinic.

Intrînd în încăpere, Iaroslavna spusese fratelui său aşa:

— Nemernic eşti, Galiţchi! Dă-i drumul bietei fete!

Fata se ridicase cu pletele roşcate revărsate pe umeri, fugind lîngă domniţă.

La semnul cneaghinei, mănunchiul de oşteni a şi pătruns în sală.

Aceşti oşteni erau dintre cei credincioşi cneaghinei Iaroslavna.

Cu suliţele-ntinse ei au încercuit ceata de dezmăţaţi.

— Ce faci? ţipa Galiţchi cu limba-mpleticită.

— În timp ce unii pier sau suferă amarnic, tu te-mbuibi, petrecînd. Şi-ai vrea să te-nscăunezi în cnezatul lui Igor. Dă-mi sabia, Galiţchi!

Tremurînd ca un laş, el şi-a întins sabia.

— Luaţi-l sub pază bună! Duceţi-l la hotare, şi-acolo daţi-i drumul să plece unde-o vrea, a mai zis Iaroslavna. De azi nu mai mi-e frate. Pe ceilalţi îi vîrîţi în beciuri, să-i găsească Igor, cînd s-o întoarce, şi să-i judece el.

Din sala de ospeţe mesele au fost luate, vinul a fost vărsat înapoi în butoaie. Bucatele au fost strînse şi duse în cămări.

Cneaghina a cerut o sabie de aur şi s-a urcat în jilţ. Era mai palidă decît un mort.

— Pînă se-ntoarce Igor, îi voi ţine eu locul, a spus ea cu glas stins.

Îşi strîngea pumnii mici, să se păstreze tare, să nu se prăbuşească de pe jilţul de lemn.

— Cine ţine la Igor să vină lîngă mine! a mai grăit din nou. Să apărăm Putivl!...^[xxiii]

Oştenii de credinţă, cei ce ţineau la Igor, s-au grămădit voioşi în jurul cneaghinei.

Pe cînd se petreceau aceste întîmplări, au venit la Putivl doi vestitori călări. Aduceau ştiri de spaimă. S-apropiau mulţi poloveţi de cetatea Putivl.

Mulţimea adunată în jurul cneaghinei a glăsuit atunci:

— Să vie!... Nu ne temem! Zidurile sînt tari. Avem porţi straşnice şi metereze bune. Avem încă bucate, şi arme sînt de-ajuns. Cneaghino, vom lupta... Nu te uita că sîntem mai mult bătrîni, femei şi copii, în cetate. Dă numai o poruncă. Să ni se-ncredinţeze armele ce-s lăsate de Igor, pentru ca să le-avem la vreme de nevoie, şi sîntem gata toţi să ne urcăm pe ziduri şi să ne apărăm...

— Să se dea armele! rosti cneaghina.

Şi sute de voci s-au auzit:

— Trăiască Iaroslavna!

Şi-ndată s-au deschis uşile la cămări, şi s-au scos armele.

S-au strîns toţi cete, cete, bătrîni, femei, copii, şi s-au urcat pe ziduri.

S-au pregătit, de-asemeni, ulei înfierbîntat, şi apă clocotită, şi bolovani, şi lemne de azvîrlit în capul celor care doreau să intre în Putivl.

Întîia zi s-a scurs fără de tulburări. A doua zi, la fel, fără nici un necaz. Însă în cea de-a treia, s-a arătat în stepă un nour uriaş de praf.

Veneau călări duşmanii. În fruntea lor era chiar sîngerosul Gza. Hanul era călare pe-un armăsar ca neaua, cu şaua de argint şi frîiele de aur.

Cine-l vedea pe Gza se şi înspăimînta. Era crîncen, urît. Privea încrucişat, şi gura-i era strîmbă, parcă rînjea mereu. La brîu avea un paloş puţin încovoiat, cu mînerul bătut în pietre preţioase şi teaca de argint. Pe cap purta căciulă din blană de samur şi avea un caftan ţesut numai din fir.

Ajungînd cu urdia la poalele cetăţii, a-nceput să răc­nească:

— Predaţi-vă, voi, oameni din cetatea Putivl! Rusia e pierdută. Igor ne este sclav, şi Vladimir la fel. Dacă nu vă predaţi astăzi de bunăvoie, mîine vă vom supune cu armele, şi nimeni nu va scăpa cu viaţă. Aşa, noi nu vă cerem decît fecioarele, copiii şi avutul. Încolo vă iertăm. Deschideţi porţile!

— Vino de le deschide, a răspuns un bătrîn cu barba colilie. Doreşti copiii noştri, fecioarele şi-avutul? Noi o să-ţi dăruim pietre şi apă fiartă, săgeţi şi suliţe. Altceva ce mai vrei, han fără de obraz?

Hanul s-a înnegrit la chip, plin de mînie, auzind vorbele bătrînului oştean. S-a ridicat în scări şi a ţipat la oaste.

— Loviţi şi luaţi chiar astăzi Putivl, şi vi-l dau trei zile pentru jaf. A patra zi îl ardem, şi plecăm înapoi.

Şi cetele lui Gza, urlînd ca nişte fiare, s-au repezit spre ziduri, cu funii împletite şi scăriţe de lemn.

Săgeţile zburau. Din prăştii ţîşneau pietre. Apa ce mărginea cetatea era plină de duşmani poloveţi, care-notau spre ziduri.

Dar nici cei din cetate nu erau mai prejos. Unii înfierbîntau cazanele cu apă, alţii fierbeau uleiul, şi le turnau în capul celor ce încercau să se urce pe ziduri.

Copiii aduceau doniţele cu apă şi se-ngrijeau de foc sau puneau la-ndemînă săgeţi şi suliţe.

Crezuse hanul Gza că-n cetatea Putivl, de nu mai este Igor, nimeni nu stă de veghe, iar porţile-s deschise, poate intra cine pofteşte. Şi vedea, mîniat, că nu era aşa, deşi făgăduia cetelor sale jafuri, fecioare, pietre scumpe şi alte avuţii.

Ruşii au luptat cu sîrg ziua, pînă spre seară, şi au pierit puţini. Mai mulţi s-au dus vrăjmaşii în ţara morţilor, loviţi în cap cu pietre sau opăriţi cu apă şi ulei clocotit.

Noaptea a coborît albastră şi tăcută peste dîrzul Putivl, apă­rat de bărbaţi bătrîni şi de femei.

Totuşi, din depărtări s-auzea hanul Gza cum ţipa la oşteni şi îi ameninţa:

— De nu-mi veţi lua nici mîine cetatea, vreau să ştiţi c-am să vă pedepsesc, iară pe cei mai leneşi cred c-am să-i şi ucid... în schimb, pe cei mai vrednici îi voi scălda în aur şi mii de scumpătăţi...

A doua zi, în zori, lupta iar a-nceput, dar, ca şi-n prima zi, hainii poloveţi n-au izbutit să urce pe ziduri, în Putivl. A treia zi şi-a patra nimic nu s-a schimbat.

Gza se înverşuna să ia totuşi Putivl. I-a dat foc din trei locuri. Poloveţii săreau spre zidurile tari, şi tot mai mulţi piereau. Ruşii se apărau de ei, neînfricaţi. Apa ce-nconjura cetatea se umpluse de hoituri poloveţe, şi se făcuse pod.

Cneaghina Iaroslavna era mereu pe ziduri. Crescuse în puteri de cînd erau primejdii, şi parcă se-ntărea doar cînd gîndea că este datoare să ferească Putivul de duşmani, cît timp va lipsi Igor.

Urca pe metereze, şi-atunci chipul ei palid se rumenea puţin. Uneori înflorea pe buzele-i subţiri cîte-o urmă de zîmbet, văzînd cum ştiu să lupte, alături de bărbaţi, femeile cetăţii.

— Aşa să lupt şi eu! îşi spunea Iaroslavna. Şi am să-nving! Am să-l revăd pe Igor...

Ar fi totuşi să spunem că se împuţinau mereu săgeţile. Lem­nele cam lipseau. Uleiul se sfîrşise. Bucatele nici ele nu mai erau destule.

I-aşteptau zile grele pe cei încercuiţi.

Dar iată, într-o zi s-a arătat în zare un mic vîrtej de praf. Şi din el s-a desprins, după ce a ajuns la oastea poloveţă, un sol, un bărbat tînăr, înarmat pînă-n dinţi. Solul, descălecînd, s-a prăvălit în praf, sărutîndu-i caftanul hanului poloveţ, şi i-a rostit astfel:

— Mărite Gza, mă iartă că-ţi aduc veşti nu bune. Sviatoslav de la Kiev se îndreaptă spre noi cu oastea-i de viteji. S-au împărţit în cete. Unii plutesc pe Don cu luntrile de lemn. Iar alţii vin spre Rimov, călări, ca o furtună. Slăvitul nostru Conceac te-ndeamnă să te-ntorci, la Suroj,^[xxiv] de îndată. Şi el va părăsi Rimovul cucerit. Altminteri s-ar putea să ţi se taie drumul...

— Dar nu am luat Putivl! a răcnit Gza, izbind cu cizma în pămînt. Nicicînd nu vom putea să-i nimicim de tot pe ruşi. Bine că îi avem cel puţin robi pe Igor şi pe fîrtaţii lui. Rusia e slăbită, oricum, de lipsa lor. Să se ridice asediul, deşi ne vom întoarce curînd, iar la Putivl, ca să ne răzbunăm...

Şi cum a spus el asta, tobele au bătut. Cailor li s-au pus şeile pe spinare. Corturile au fost strînse, şi hanul, încruntat, cu mîna a făcut semnul să pornească urdiile la drum.

Oamenii din Putivl priveau, şi nu credeau. Nu le venea să creadă. Să plece-aşa, deodată? Nu e o viclenie? Dar au văzut prea bine cum toţi se depărtau, fără gînd să se-ntoarcă.

Au ieşit din cetate. S-au bucurat nespus. Scăpaseră de moarte.

Şi iată că din zare se iveşte alt sol. De astă dată rus.

Era un sol trimis de cneazul Sviatoslav. Şi acesta vestea celor de la Putivl că hanii poloveţi au făcut cale-ntoarsă, înfricoşaţi pesemne de oştile din Kiev.

Primejdiile s-au dus.

— În schimb se pregăteşte, mai spunea solul rus, o altă bătălie, ţintind sălaşurile unde se află robi Igor şi soţii săi. Cneaghina Iaroslavna să fie liniştită. Fără nici o-ndoială, nu va trece mult timp şi Igor va scăpa, se va întoarce acasă, în Novgorod-Seversk.

— Şi-acuma, dragii mei, a spus bătrînul cîntăreţ celor care-l înconjurau în poieniţă, e timpul să ne coborîm pe Don, către Suroj, unde se-nşiruiau, la vremea cînd are loc povestea noastră, sălaşu­rile poloveţe. Cei doi hani se-ntorseseră acolo, de teama oştilor din Kiev. Stăteau la pîndă; aşteptau să vadă ce se mai întîmplă.

Şi-ar trebui să amintesc că aveau hanii bogăţie, cît nu se poate-nchipui. Conceac avea şaizeci de corturi, şi Gza cincizeci, pline cu aur. Aveau veşminte de mătase, covoare scumpe, giuvaeruri, cai, boi, asini, cămile, turme de oi, cirezi de vite. Aveau şi robi nenumăraţi.

Şi Conceac mai avea şi-o fată, smeadă, cu ochii de tăciune, ce cînta ca o ciocîrlie în fiecare dimineaţă, vrăjindu-i inima lui aspră, încrîncenată-n bătălii.

Cam pe ascuns, unii spuneau că mama fetei nu fusese o poloveţă, ci rusoaică.

O luase Conceac în robie dintr-un oraş, nu ştiu de unde. Şi, fiind atîta de frumoasă, vroise s-o ia de soţie nu numai Conceac, ci şi Gza.

Fiindcă nu se înţelegeau, cei doi hani s-au luptat trei zile. învingătorul a fost Conceac. Şi el a luat-o de nevastă. Iar soaţa i-a născut o fată.

Hanul s-a-nveselit nespus cînd s-a născut copila asta. A po­runcit în cinstea ei petreceri fără de pereche, cu danţ, cu muzică, întreceri între oştenii poloveţi, cu caii şi cu armele.

Atîta că-n puţină vreme mama copilei a murit.

Deasupra patului de aur, unde zăcea soţia-i moartă, Conceac a pus să se ridice un gorgan mare cît un munte. Iar în mormînt i-a aşternut tot ce-i era de trebuinţă pentru tărîmul celălalt.^[xxv]

Pe nici o altă soaţă Conceac nu o-ndrăgise atît de mult.

Fata crescuse fără mamă, între femeile de casă şi roabele hanului Conceac. Era frumoasă ca o floare, subţire, dulce, mlădioasă.

Cu-o lună-n urmă, cînd o parte din oastea de poloveţi îi adusese la Suroj pe cnejii Igor, Vladimir, şi Vsevolod, şi Sviatoslav, fata abia-mplinise cincisprezece ani.

Deşi cnejii erau legaţi cu lanţuri — pentru că se zbăteau să scape şi să sară la poloveţi — mulţimea de femei şi fete se-nfricoşa privind la ei.

Igor şi Vsevolod erau ca nişte lei prinşi în capcană. Ochii lor fulgerau în jur. Iar Vladimir şi Sviatoslav, tineri de tot, nu încetau să-i blesteme pe poloveţi.

Cînd a trecut prin faţa ei şirul de ruşi căzuţi ca robi, copila hanului şedea cu alte fete deopotrivă pe un tăpşan şi se uitau.

Cîntaseră.

Azvîrleau flori asupra cetei de oşteni care îi aduceau pe ruşi.

Deodată, fata l-a zărit pe Vladimir, cneaz de Putivl.

Haina lui era ruptă toată. Fruntea-i era însîngerată. Picioarele îi şchiopătau, lovite de săgeţi şi săbii. O mînă-i spînzura de gît, legată cu o funie, iară cealaltă era strînsă în lanţul gros, care-l unea cu Sviatoslav, cneazul de Rîlsk.

Vladimir, astfel închingat, se-asemăna cu-n şoim rănit, cu aripa însîngerată şi legat zdravăn în lănţug.

— Tată, mai bine să murim, decît să fim purtaţi în lanţuri, striga într-una Vladimir, sporind durerea cneazului.

— Mai bine, fiul meu, mai bine! Poate vom izbuti cumva! glăsuia Igor din Seversk, căutînd să-şi liniştească fiul. Lupta ni s-a sfîrşit cu rău... Şi numai eu sînt vinovat... Şi numai eu vreau să plătesc.

Cu toate că-i ştia duşmani, fata lui Conceac a rămas mişcată pînă în adînc de chipurile prinşilor.

Vorbea cu prietenele ei:

— Uitaţi-vă cît suferă, ştiindu-se în lanţuri robi, trecînd pe dinaintea noastră. Şi mai ales tînărul cneaz, cu ochi albaştri şi senini... Fetelor, nu ştiţi cine e?

— Este feciorul cneazului Igor din Novgorod-Seversk, şi se numeşte Vladimir, i-au dat răspunsul fetele, după ce au sărit să-ntrebe pe un oştean ce e şi cum.

— Este atîta de frumos, cum n-am văzut nici un flăcău, a mai rostit fata lui Conceac, roşindu-se toată la chip, urmărindu-l pe Vladimir, pînă ce-a fost vîrît în cort.

În acea noapte l-a visat. I se părea că Vladimir luptase iar cu hanul Conceac, şi-l doborîse la pămînt. Conceac ruga pe fiica lui să-i sară iute-n ajutor. Vladimir o ruga la fel. Ea-l ajuta pe Vladimir, şi tatăl ei se prăpădea.

Înspăimîntată, Conceacovna s-a deşteptat atunci din vis. Era scăldată în sudori. S-a şters la ochi, să-i piară visul acesta mult prea nebunesc. Stelele tot mai scînteiau, ca rătăcite prin văzduh, deşi era aproape-n zori.

Chipul lui Vladimir trăia nespus de viu în ochii ei, îndurerat. Parcă-l vedea mergînd în şir, strigînd mereu spre cneazul Igor:

— Tată, eu vreau mai bine moartea, decît din corturi poloveţe să ne privească ochi haini!...

A doua zi de dimineaţă fata a cerut îngăduinţă de-a se îngriji de Vladimir, Sviatoslav, Vsevolod şi Igor.

— Sînt cneji de seamă şi viteji, spunea sfioasă Conceacovna. Sînt plini de răni. Şi nu se cade să nu ne îngrijim de ei. Şi hanul Cobiac, cînd a fost dus de barbă în cetatea Kiev, a fost îndată lecuit de rănile care le-avea. Sîntem datori şi noi la fel...

Ruşii la început n-au vrut, şi nu ar fi primit, desigur, nici pînă la sfîrşit vreo milă de la duşmanii lor de moarte. Însă văzînd-o pe copilă atît de bună, de duioasă, cu-ncetul s-au mai îmblînzit.

Sviatoslav s-a învoit primul să fie oblojit de fată, apoi vărul său Vladimir, Vsevolod, zimbrul de la Trubcevsk, şi cel din urmă, cneazul Igor.

La rugăminţile copilei, mai apoi, cnejii au fost lăsaţi să umble liberi printre corturi, în tot sălaşul poloveţ.

Acum, după ce hanii se-ntorseseră de la Putivl şi Rimov, cnejii au fost poftiţi chiar la petreceri. Ei n-au primit.

Doar Vladimir s-a dus o dată, să vadă fetele danţînd... fiindcă danţa şi Conceacovna.

Pe nesimţite şi hoţeşte, dragostea se cam furişase şi-n inima lui Vladimir. Voia să-nlăture iubirea: „E fata hanului duşman, care ne ţine prinşi”, îşi spunea el, scrîşnind din dinţi.

„Dar fata e nevinovată de tot ce făptuieşte tatăl. Şi mama ei a fost rusoaică. Şi este bună. Mă iubeşte. Neîndoios că mă iubeşte. Am drept s-o fac să sufere?” se răzgîndea iar Vladimir.

Şi tot căutîndu-şi, lui şi fetei, pricini de dezvinovăţire, s-a pomenit că într-o seară s-a întîlnit cu Conceacovna pe ţărmul mării, într-un loc de unde apa se zărea sclipind sub revărsarea lunii.

Fără de vorbe, amîndoi s-au apropiat unul de celălalt şi şi-au strîns mîinile tremurătoare.

S-au aşezat apoi pe-o piatră, şi Conceacovna i-a cîntat lui Vladimir un cîntec vechi, învăţat de la o rusoaică, tot roabă la poloveţi.

Vladimir a cuprins-o-n braţe, şi-au stat aşa pînă în zori, cînd n-a rămas să lumineze cerul înalt decît o stea. O stea ţesută din văpăi, ce se numea, pe acea vreme, la poloveţi, „steaua tăcerii”.^[xxvi]

Atunci abia s-au despărţit, şi Conceacovna a jurat că nu va fi decît a lui, a nimănuia sau a morţii.

În acea noapte, cneazul Igor s-a zbuciumat nespus de mult. Aflase că feciorul său e-ndrăgostit de Conceacovna.

O rană grea, primită-n piept, nu i se lecuise încă. Îi sîngera neîncetat şi îi sleia puterile. Dar nu-l durea atît de tare rana aceasta sîngerîndă, cît ştirea că feciorul lui se întîlnea cu Concea­covna pe malul mării de argint.

„Fata duşmanului Rusiei, a celui ce ne ţine prinşi, să fie soaţa sau iubita fiului meu, cneaz de Putivl? Nu! Niciodată! Niciodată n-o să îngădui crima asta!”

Aşa îşi spunea cneazul Igor, privind din cortul lui de pînză, spre miazănoapte, spre Seversk, unde ştia că-l aşteptau prietenii săi din ţara rusă şi mult iubita-i Iaroslavna. Ce dor... Ce dor i-era de ea!...

O, de-ar scăpa el din robie, n-ar mai avea deloc răgaz, şi s-ar uni cu ceilalţi cneji, şi-n primul rînd cu Sviatoslav, bătrînul înţe­lept din Kiev...

Îşi recunoaşte azi greşeala!... Şi ar dori s-o spele-n sînge!...

E drept că-n seara ce trecuse, oşteanul poloveţ, Ovlur, care fusese pus de Conceac să-i stea de veghe zi şi noapte, se strecurase-n cortul lui şi îi şoptise la ureche nişte cuvinte- mbietoare.

— Cneazule Igor, i-a spus Ovlur. Tu poate nu mă mai ţii minte, dar mi-ai făcut cîndva un bine. Eu am fost rob la Novgorod. Eram rănit. Stam să-mi dau duhul. Tu ai fost bun, şi-ai poruncit să mi s-aducă oblojeli. Vracii tăi m-au scăpat de moarte. Mi-ai dat apoi drumul să plec. În bătălie te-am văzut. Erai viteaz făr' de pere­che. Şi-am plîns cînd tu ai căzut rob, şi Conceac te-a tîrît în lanţuri. Pe hanul Conceac îl urăsc. Mi-a smuls o roabă dobîndită cu preţul vieţii, cneazule, şi, fiindcă m-am împotrivit, m-a biciuit cu mîna lui. M-am jurat pe norocul meu să te ajut să fugi de-aici. Şi vreau să fug şi eu cu tine. Să-ngădui să te însoţesc. Să mă aşez în Nov­gorod şi să-ţi fiu slugă credincioasă.^[xxvii]

Igor a stat puţin pe gînduri. Putea să fie o-nşelăciune pusă la cale chiar de han. Să-l vadă dacă vrea să fugă, ca să îl poată omorî. Dar nu: Ovlur era cinstit. Căta în ochii cneazului deschis şi fără şovăială.

— Hai, cneazule, hai să fugim!

— Nu pot să fug, i-a răspuns Igor, în taina nopţii. Vreau să-mi smulg singur libertatea, cu sabia, în luptă dreaptă. Şi rana care-o am în piept mă pustieşte de puteri. Şi-apoi nu pot să-i pără­sesc pe Vladimir, pe Vsevolod, pe Sviatoslav şi pe ceilalţi.

— Te vei întoarce cu oştirea şi-i vei scăpa în puţin timp, i-a şoptit iarăşi poloveţul. Dar trebuie să scapi tu-ntîi...

— Nu, fără ei nu pot să plec, a spus cu hotărîre Igor.

Şi poloveţul a plecat din cort, cuprins de întristare.

La nici un ceas după ce Ovlur se strecurase-n cortul lui, făcîndu-i astfel de-mbieri, s-a auzit sunet de trîmbiţi, şi-a venit însuşi hanul Conceac.

Hanul era un bărbat vîrstnic, nu prea înalt, foarte voinic. Avea o barbă neagră-noapte, care era însă cănită — obicei vechi la poloveţi. Barba îi flutura pe piept. Călca mărunt şi îndesat. Era-mbrăcat într-un caftan dintr-o mătase galbenă, împodobit cu pietre scumpe, ce-nchipuiau pajişti cu flori. La brîu i-atîrna sabia bătută în mărgăritare. Iară la gît purta mărgele şi o pafta de ametist.

A deschis cortul cneazului şi, cu un zîmbet prefăcut, încărcat de făgăduieli, Conceac a păşit înăuntru.

Slugile i-au întins trei perne peste covoarele din cort, şi hanul s-a aşezat jos, încrucişînd picioarele. A făcut semn să plece toţi: slugi, păzitori, oşteni, curteni, şi să rămînă numai Igor.

— Viteze cneaz! i-a rostit hanul, cînd au rămas numai ei singuri. Tu eşti ca vulturii din munţi, semeţ, puternic, îndrăzneţ; dar ruşii nu te preţuiesc. Locul lui Sviatoslav din Kiev s-ar cuveni să fie al tău. Noi am putea să te-ajutăm, dacă ai vrea să ne fii prieten...

— Nu-mi trebuie scaunul din Kiev, şi nici nu vă doresc de prieteni, a răspuns Igor încruntat. Nu-mi doresc decît libertatea...

— Fata mea, a grăit iar hanul întunecîndu-se puţin, s-a-ndrăgostit de fiul tău. Şi îl doreşte chiar de soţ.

— Nu voi îngădui nicicînd astfel de nuntă, hanule.

— Am biciuit-o pe copilă pentru această dragoste, s-a- negurat mai tare hanul. Mi-o cer un rege şi-un sultan pe fata mea, cneazule Igor. Numai că dragostea robeşte mai rău ca laţul poloveţ. Şi eu am fost îndrăgostit, odinioară, de-o rusoaică, şi ştiu ce-n- seamnă acest chin. Fata mea, fără Vladimir, se va stinge ca un opaiţ cînd suflă vîntul furtunos, ca stelele în zori de zi. Iată de ce am socotit că-i bine să ne împăcăm...

Hanului îi lucea privirea ca unei bufniţe în noapte, şi mîna-i luneca pe barbă.

— Cum socoteşti tu împăcarea? a-ntrebat aprig cneazul Igor.

— O socotesc în acest fel, a spus Conceac, mieros. Ţie îţi dau îndată drumul. Le dăm drumul şi celorlalţi, dacă ne juri că nici­odată... dar niciodată, cneazule, n-ai să mai vii-mpotriva noastră. Şi dacă juri lucrul acesta, cînd ne vei cere sprijinul, noi vom fi gata să ţi-l dăm. Voi, cnejii, vă certaţi adesea. Noi stăm de veghe la hotare, şi cînd spui tu, am şi pătruns, ţi-am şi venit într-ajutor. Iară pe Vladimir ţi-l cer copilei mele de bărbat. Să locuiască amîndoi la mine sau în Novgorod. Tu singur ai să hotărăşti. Deşi mi-eşti rob, te las s-alegi. Întinde mîna, cneazule, cum este datina la voi, să ne-mpăcăm, să facă nunta copila mea cu Vladimir.

Hanul îi întinsese mîna.

Dar cneazul nici nu i-o privi. După un timp se ridică de pe jilţul cu trei picioare, pe care îl avea în cort.

Vroia să fie liniştit, deşi inima-i clocotea de-nverşunare şi mînie.

— Hanule, tu nu ne cunoşti, grăi el în cele din urmă, deşi de-atîtea ori ai fost cu hoardele în ţara noastră. Noi nu ne vindem patria. Eu, cneazul Igor nici atît. Nici nu ne dăm copiii noştri cuiva zălog, de bunăvoie. N-o să am niciodată pace, atîta timp cît pe pămîntul nostru vor mai păşi cotropitori. Sînt rob la voi, dar am să scap. Am să mă-ntorc cu armele, şi vă voi izgoni din ţară. însă nu singur, cum crezi tu. Cu Sviatoslav şi ceilalţi cneji. Ştiu care-mi este datoria. O vei afla curînd şi tu...

Hanul, ascultînd ce spunea Igor din Novgorod-Seversk, sări în sus şi smulse pînza care era în loc de uşă. Ieşi afară şi strigă:

— Acesta-i ultimul cuvînt?

— E cel din urmă, hanule!

— Atunci ai să pieri în robie!

Şi hanul, tropăind furios, pornise către cortul său. Faţa lui neagră şi umflată se buhăise şi mai mult. Dinţii îi clănţăneau de furie. Izbea cu băţul lui de han pe toţi cei care-i întîlnea.

Oştenii tremurau de teamă. Cînd era hanul supărat, ades reteza capete şi din senin, din te miri ce.

Şi-acum nu era supărat, era mai mult, era ca marea către iarnă, cînd se pornesc furtunile, lovind în ţărm, urlînd, gemînd şi înecînd ce-i stă în cale.

Cneazul să nu mai aibă voie să se preumble printre cor­turi! răcnea pe cale hanul Conceac. L-am socotit ca oaspete, nu rob de rînd; dar el mă-nfruntă. Aţi înţeles?

Am înţeles! se clătinau toţi sfetnicii şi dîrdîiau ca prinşi de friguri.

Şi ceilalţi ruşi să nu mai poată umbla cum crede fiecare. Să stea în corturile lor...

Dar Vladimir?

Doar Vladimir poate să umble, însă vegheat de voi mereu...^[xxviii]

Şi se cuvine să mai ştiţi că-n timp ce Igor cugeta la vorbele spuse de Conceac şi la-mbierile lui Ovlur, iar rana îl durea în piept, pe zidurile din Putivl urcase iarăşi Iaroslavna. Urcase mândra Iaroslavna. Şi sta de veghe pînă seara, şi-apoi din noapte pînă-n zori, cătînd spre zarea depărtată, spre ţărmul mării de Suroj, pe care îl vedea în minte, unde ştia că este Igor, în corturile poloveţe.

Plîngea, plîngea biata domniţă pe zidurile din Putivl, zi după zi, ceas după ceas.

Ştia că Igor este prins.

Totuşi nădăjduia domniţa că într-o zi soţul iubit va izbuti să-şi rupă lanţul şi va porni ca şoimu-n zbor.

...Întîi îl va vedea micuţ, micuţ de tot, un punct în zare. Îl va cunoaşte imediat. Cu mîna îi va face semn. Va fi apoi mereu mai mare. Şi ea va alerga pe scări, să-i iasă în întîmpinare. Îl va primi la sînul ei, ca pe-un copil întors acasă, dup-o călătorie lungă, în care-au fost mii de primejdii, şi el a fost ades lovit.

Se spune, dragii mei, se spune, că Iaroslavna sta pe ziduri, urcată sus, şi-aşa plîngea:

— De ce atîta nedreptate? Doamne, de ce loveşti atît pe cei viteji şi îndrăzneţi? Trupul puternic al lui Igor a fost împuns de suliţe, săgeţi cu vîrfurile-ntoarse i s-au vîrît adînc în carne, şi săbiile l-au tăiat, securile l-au ciopîrţit. O, de-aş putea să mă prefac într-un cuc mititel şi ager, să zbor pînă la soţul meu. Să iau un peticel vrăjit, dintr-o blăniţă a unui breb^[xxix], şi rănile să-i oblo­jesc, şi sîngele să i-l opresc. Doar voinicia-i de oţel a mai păstrat viaţa în Igor şi n-a lăsat-o să se-nalţe, ca o săgeată, către nori...

Ascultînd jalea Iaroslavnei, legenda zice că un cuc s-a înălţat de prin desişuri, a smuls cu ciocul ascuţit un peticel dintr-o blăniţă a unui breb, un breb vrăjit.

Cu peticelul prins în cioc, a zburat chiar la cneazul Igor, i-a oblojit rana din piept. Şi rana i s-a-nchis.

Şi cneazul Igor era iarăşi puternic ca odinioară.

— Cine eşti tu, cuc mititel, ce rana grea mi-ai oblojit şi puteri noi mi-ai dăruit? întreba poate cneazul Igor.

— Eu sînt dorul soţiei tale, sînt grija şi cu lacrimile, dădea răspuns micuţul cuc. Tu rupe-ţi lanţurile de rob, şi vino lîngă Iaroslavna. Ea te aşteaptă colo-n turn, colo-n cetatea din Putivl...

Iar în Putivl, Iaroslavna şedea pe ziduri, şi plîngea, şi certa vîntul viforos. În toiul nopţii îl certa:

— O, vîntule, tu, viforos, de ce-ai suflat atît de tare, şi pen­tru ce ai slobozit, pe lungi şi nevăzute aripi, săgeţile duşmanilor către oştenii celui drag? Nu-ţi ajungea să zbori pe sus, nu-ţi ajungea să goneşti norii? De ce-ai bătut în bucuria, singura bucu­rie-a mea, în cneazul Igor, soţul meu, cum baţi în firul de năgară?

Iar vîntul glasu-i auzea, şi, domolit, se ascundea în iarba deasă ca un şarpe. Ca şarpele mi se tîra prin buruieni, foşnind mîhnit.

— Oh, Iaroslavna, draga mea, răspundea vîntul domolit, cu jalea ta cum mă sfîşii!... Am să-l ajut pe soţul tău... Am să-l ajut... Am să-l ajut...

Venise iarăşi zori de zi, cu cerul larg împurpurat. Şi Iaroslavna, tot pe zid, plîngea şi se ruga mereu:

— Tu, Niprule, ai sfărîmat munţii de piatră poloveţi. Tot tu ai purtat luntrile cneazului Sviatoslav, mai an, pînă la oastea lui Cobiac. Leagănă-l, Niprule, acum şi pe doritul soţ al meu, du-l către casă, Niprule, ca să nu mai trimit mereu lacrimi şi jale pîn' la el.

Niprul la rîndu-i asculta.

— Oh, Iaroslavna, zicea el. Cu jalea ta parcă mă seci. Am să-l ajut pe soţul tău...

Şi Iaroslavna mai certa pe craiul zilei lucitor, soarele care se-nălţa.

— Tu, de trei ori prealuminate, ce tuturor eşti cald şi mîndru, pentru ce oare ai trimis razele tale prea fierbinţi peste oştenii cneazului? Tu fără apă i-ai lăsat şi arcurile le-au plesnit, tolbele li s-au închircit. De ce, de ce i-ai obidit?

Iar soarele se-ntuneca.

Şi soarele aşa-i grăia:

— Oh, Iaroslavna, mă dobori, cu plînsul tău neostoit... Am să-l ajut pe soţul tău... Am să-l ajut...!^[xxx]

Freamătă-n miez de noapte marea, purtînd pe ea vîrtej de neguri. Poartă pe ea jalea iubitei, şi gemetele Iaroslavnei, şi gîndurile ei de dor. Lui Igor i se luminează mintea deodată, ca sub trăznet. Ştie, pe clipă, ce să facă, ce drumuri poate să apuce, şi cum poate scăpa din lanţuri, să meargă-ntins spre ţara lui, spre tronul părintesc, de aur.

Lîngă el se iveşte Ovlur:

— Haide, stăpîne, să fugim!

— Bine, se învoieşte Igor, căruia-i cresc puterile mai mult la gîndul libertăţii. Adu-mi iute o sabie şi pregăteşte cîţiva cai...

A bătut ceasul libertăţii.

Aude parcă peste mare plînsul şi jalea Iaroslavnei, aude jalea Rusiei.

A luat în mînă sabia.

Ovlur i-a vestit pe ceilalţi. Şi toţi s-au furişat din corturi.

Igor i-aşteaptă lîngă ţărm călare. Va da semnalul de plecare — un fluierat ca de nagîţ.

Toţi se strecoară acum spre ţărm.

Şi Vladimir e printre ei. El a-ndrăgit pe Conceacovna, însă i-e dor, un dor nespus de casă şi de mirosul cîmpului sorbit din goana calului, în stepele marii Rusii.

Şi Vladimir e printre ei...

Dar ochii dragostei nu-s orbi.

Ochii iubirii văd şi-n beznă, aud şi şoapta gîndului.

O umbră caldă, mlădioasă şi-ngrijorată se iveşte.

„Vladimir! Unde-i, Vladimir?”

Umbra aleargă-n taina nopţii. Taie calea fugarilor. Se lipeşte de Vladimir, şi gîtul i-l încercuieşte.

— Nu pot trăi fără de tine. Dacă tu pleci, eu am să mor. Ia-mă cu tine, Vladimir!

Vladimir îi desface braţul încercuit pe gîtul lui.

— Iubita mea, am să mă-ntorc. Cu tatăl meu am să mă-ntorc. Te voi smulge cu sabia din corturile hanului. Acuma lasă-mă să plec...

Ea cade în genunchi şi plînge:

— Nu pleca, dragul meu! Mai stai! Ţii minte ce-ţi spuneam pe ţărm? O fată nu poate iubi decît o dată, pe vecie. Nici un minut nu mai pot sta fără de tine. Nu pleca...

Tînărul cneaz o-mbrăţişează şi-o sărută pe pletele de abanos, pe ochii-nlăcrămaţi, şi fuge să-i mai ajungă pe ceilalţi.

— Stai! strigă ea, cu disperare. Ia-mă cu tine sau rămîi!...

Slugile hanului aud strigătul fetei, şi răsar, s-azvîrl spre ţărmuri. Zadarnic mai fluieră Igor. Zadarnic mai încearcă Ovlur să facă drum fugarilor.

Poloveţii i-au prins în lanţuri.. Au prins pe cneazul de Putivl, pe cei din Trubcevsk şi de Rîlsk.

Numai pe Igor nu l-au prins.

Cu sabia şi-a făcut drum.

Ca helgea^[xxxi] albă a sărit într-un tufiş, de-acolo-n altul. Apoi în altul; iar în altul, pînă la marea vineţie...

Ce dulce e să fugi spre casă, spre ţara ta care te-aşteaptă, cînd ai fost prins ca leu-n cuşcă! Ce bine este să alergi în aerul curat al nopţii, cînd ştii că ţinta ta se cheamă nepreţuita libertate! Ce bine este să goneşti, cînd te aşteaptă Iaroslavna!...

Şi el fugea ca helgea albă. A înotat un timp prin Don. S-a săltat repede pe-un ţărm. Şi-ncălecînd un cal din stepă, s-a avîntat către Doneţ, zburînd prin neguri ca un şoim, urmat de credin­ciosul Ovlur.

Pornind Igor spre libertate, tobele au început să bată. Focuri uriaşe au fost aprinse, să-mprăştie umbrele nopţii. Conceac, cu barba răvăşită, umbla ca tigrul printre corturi. Gza, celălalt han, urla sălbatic.

— O mie de oşteni să sară în urma mea, poruncea Gza.

— Şi altă mie-n urma mea, striga mai tare hanul Conceac.

— O să-l ajungem negreşit! O să-l tăiem cu săbiile!

— Iar trupul astfel ciopîrţit o să i-l ridicăm în furci.

Caii, în tropot, au ţîşnit, purtînd oştenii-înzăuaţi. Pe două drumuri s-au pornit, cu cei doi hani în fruntea lor.

Urlînd ca lupii au pornit.

Igor zbura însă prin stepă, şi în zadar mai alergau caii cei iuţi în urma lui, ducînd pe Conceac şi pe Gza.

În curînd iată şi Doneţul. Pe-aici trecuse Igor într-o zi, cu oastea lui, spre bătălie. Aici se arătase semnul care a-nfricoşat oştenii. Şi iacătă-l din nou aici. Goneşte către Novgorod.

Caii pe care-i călăriseră Ovlur şi el, repezi ca vîntul, sînt trudiţi.

Ajunşi aici se-mpiedică. Cad în genunchi. Alunecă. Abia de mai răsuflă bieţii. În inimi parcă au ciocane. Bat, bat şi bat, şi se sfîrşesc. Dar cneazul Igor nu se lasă. Trece Doneţul şi ascultă ce-i spune apa rîului:

— Cneazule Igor, nu ţi-e mică fala pe care-ai dobîndit-o, dar nici mînia hanilor, că le-ai scăpat, nu e mai mică. Mai mare însă decît toate va fi în ţară bucuria, cînd ruşii vor afla că vii...

Şi cneazul Igor îi răspunde Doneţului cu glas voios:

— Nici fala ta, de azi-nainte, Doneţule, nu va fi mică. Ai legănat un cneaz pe ape; nagîţii tăi, şi pescăruşii, şi lebedele l-au păzit. I-ai aşternut pe ţărmul tău un pat de ierburi moi şi calde. Cu bura ta l-ai încălzit, la poalele unui copac. Şi l-ai hrănit cu peştii tăi. I-ai şoptit vechi poveşti ruseşti, în freamătul domol de ape. Doneţule, vei fi cîntat!...

Trece Doneţul cneazul Igor, şi-n urma lui gonesc şi hanii Conceac şi Gza, ca doi lupi suri.

Fuge din nou prin stepa largă; dar teama nu-l zoreşte-acum, ci dorul pentru Iaroslavna.

El tot ca şoimul se avîntă, deşi goneşte fără cal; iar Ovlur, Ovlur îl urmează, abia ţinîndu-i urmele.

Ce bine e să treci prin stepă, să te zoreşti spre casa ta! Ţărcile se pornesc să ţipe. Corbii-n schimb nu mai croncănesc, iar ciorile au amuţit. Numai ciocănitoarele, tot ciocănind, i-arată dru­mul, în timp ce alte zburătoare se-nalţă-n slavă şi vestesc, prin cîntec vesel, răsăritul.

Conceac şi Gza nu-l vor ajunge!

Hanii s-au oprit locului. S-au întîlnit şi s-au oprit. Nu, nu mai pot să-i prindă urma.

Acum Igor e-n ţara Lui. Codrii şi stepa îl slujesc.

— Amar, amar va fi de noi, se tînguieşte hanul Gza. Şoimul cel ager ne-a fugit.

— Dar îl avem pe şoimuleţ, pe Vladimir tot îl avem. Şi-l vom păstra pe şoimuleţ, ţinut în cuşcă, lîng-o fată, cea mai frumoasă şi mai dragă. Şi şoimul nu ne va lovi, să nu-i ucidem şoimuleţul, rosteşte Conceac, cercetînd stepa întinsă a Rusiei.

— Să nu fugă şi şoimuleţul, ducînd cu el fata cea dragă, se căina iar hanul Gza. C-atunci vor năvăli toţi şoimii, şi ne vor ciocăni în frunte. Hanule Conceac, eu mă tem!...

Ceru-i de aur luminat. Fetele cîntă vesele; iară flăcăii se gră­besc să iasă-n calea cneazului. Îi aduc cneazului un cal. Aruncă scuturile-n sus, şi paloşele scînteiază.

Boianul îşi ia-n mînă gusla, şi-n cîntul lui rosteşte astfel:

— Hei, bună-a fost învăţătura! Pentru vecie a rămas. Igor, ascultă-i pe bătrîni. Ascultă-l şi pe Sviatoslav — cuvîntul cneazu­lui din Kiev. Tot în unire stă puterea!...

Încîntătoarea Iaroslavna era în turn, încă plîngînd, cînd trîmbiţele au sunat, şi cîntece s-au auzit.

Din turn s-a repezit vîrtej. Igor, asemeni unui şoim, venea întins spre cuibul lui.

S-au întîlnit în pragul porţii aşa cum îşi dorise ea.

Ea-l adusese. Numai ea!...

Mulţimea se îngrămădise în jurul lor, şi îi privea.

Igor s-a oprit lîngă porţi:

— Iertaţi-mă, a rostit el. Mare a fost greşeala mea. Acum însă o voi spăla. Ne vom uni cu ceilalţi cneji. Eu însumi am să merg la Kiev...

— Cinstite Igor, bine spui, au glăsuit atunci bătrînii.

— Pămîntul îl vom răzbuna. Şi celor duşi le vom aduce prinosul nostru, a spus Igor, plecîndu-se către popor. Pe cîţi se află în robie îi vom scăpa.

— Pe Vladimir?

— Pe Vladimir, pe Vsevolod şi Sviatoslav, şi cîţi se mai găsesc acolo.

În toate turlele băteau clopote limpezi, de aramă.

Igor s-a dat jos de pe cal.

Iaroslavna s-a apropiat de cel atît de aşteptat. S-au luat de mînă şi-au urcat, sus, în pristolul părintesc, el, cneazul Igor şi cu ea, cea mai iubită-ntre soţii.

Clopote se-auzeau bătînd ca într-o zi de sărbătoare.

Şi trîmbiţele sfîşiau văzduhurile dimineţii, vestind întoarcerea lui Igor în toate cele patru zări.

*

Povestea noastră despre Igor şi oastea lui s-a isprăvit...

Bătrînul care a cîntat-o acolo, în poiana smălţuită, în tabăra oştenilor, ridică degetele ostenite de pe guslă.

Focul s-a stins. Toţi au uitat de cină.

Un pîlc de nori, aduşi de vînt, se leagănă-n văzduh, ca luntrile Lui Sviatoslav pe Don.

Luna este ascunsă după nori.

Barba moşneagului pare o pată albă în întunericul de nepătruns.

Rîul se scurge-n noapte, murmurînd. Cîntă şi el legenda despre Igor şi oastea lui vestită de viteji...