Roland - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru

Poartă o haină scurtă, neagră, din catifea, şi pe deasupra o mantie prinsă cu un lănţug de gît.

În mînă ţine o vielă.[ii]

În jurul lui s-au aşezat pe jilţuri cîţiva seniori: stăpînul locu­lui - un conte; un stareţ; patru cavaleri; apoi călugări şi scutieri. Pe margine se găsesc pajii.

În urma lor s-au strîns mulţime de meseriaşi, calfe, oşteni, oameni de pe moşia contelui şi vînători.

Cu învoirea contelui, stăpîn peste acel ţinut, menestrelul a recitat pînă atunci patru sau cinci poeme: „Chansons de geste”.[iii]

Nefiind un poet nobil - un poet cavaler, ca trubadurii sau truverii - neavînd haine scumpe, nici slujitori, contele i-a îngă­duit să cînte aici, pe treptele fîntînii, nu în castelul său.

Poetul este însă meşter. S-a străduit să cînte astfel, încît să placă tuturor.

Iar cei îngrămădiţi în urma jilţurilor l-au aplaudat din toată inima, bătînd din palmele butucănoase:

― Bravo, iubite menestrel!... Mai cîntă-ne... mai cîntă-ne...

Şi contele i-a-ntins o pungă cu cîţiva galbeni lucitori.

Aplauzele au contenit.

Pe la ferestrele înguste ale caselor din împrejurimi s-au ivit sumedenie de capete de fete şi femei, purtînd bonete albe peste bucle. Şi ele sînt numai urechi, dornice să audă cîntul şi să-l vadă pe menestrel.

Şi menestrelul se înclină întîi spre conte şi spre stareţ; după aceea spre ferestre, şi face-un semn cu mîna spre mulţime:

― Ce mai doriţi să ascultaţi?

― Cîntaţi-ne despre Roland! răspunde mîndru contele.

― Să auzim cum s-a născut, cum a trăit în sărăcie şi s-a luptat cu Olivier, pînă ce s-au împrietenit, se bucură cei din popor.

― Să ne arăţi cum l-a slujit pe suzeran,[iv] pe Charlemagne,[v] cum şi-a dat viaţa pentru el, mai glăsuieşte contele.

Fetele chicoteau la geamuri.

― O să aflăm şi despre Oda, iubita lui... o să aflăm...

Şi stareţul face un semn:

― Să nu uitaţi însă că Roland a luptat pentru Charlemagne, să-i nimicească pe păgîni...

Poetul se înclină iarăşi:

― Am să vă cînt tot ce doriţi!...

Cîţiva copii s-au ghemuit în preajma treptelor fîntînii. Un scutier vrea să-i izgonească. Se strîmbă fioros. Dar ei nu-l văd, şi cată ţintă cu ochii către menestrel. Acesta glăsuieşte iarăşi:

― Roland a fost cel mai viteaz dintre toţi cavalerii Franţei. El nu s-a născut în palate. Mama sa l-a născut la Sutri. L-a născut în Italia. Acolo, într-o peşteră, a văzut el lumina zilei.

― Cum s-a-ntîmplat? Am vrea să ştim! strigă un tînăr potcovar. Mama lui nu se numea Berta?

― Se numea Berta, şi era sora lui Carol cel vestit. Aţi auzit de Charlemagne?

― Am auzit!... Am auzit!...

― Ei bine, Charlemagne vestitul avea, la vremea cînd urmează aceste întîmplări ciudate, pe care vi le povestesc, o vîrstă tare-naintată. Cîţi ani socotiţi voi c-avea?

― Avea o sută!... strigă unul dintre oştenii contelui.

― Sau poate două, strigă altul. A fost un împărat de seamă...

― Avea aproape două sute,[vi] se învoieşte cîntăreţul. Şi-avea o barbă cum e neaua. Cînd călărea în fruntea oastei, barba îi flu­tura pe piept, ca un troian împrăştiat de vînturi, în mijlocul iernii. Calul se apleca cu pîntecul pînă-n pămînt cînd Carol se-avînta pe el.

Şi menestrelul mai urmează, în timp ce sunetul vielei s-aude încet, încet şi grav, ca viersul cîntecelor vechi despre Roland şi Charlemagne.

― El cucerise toată lumea,[vii] dintr-un hotar într-alt hotar, izgonindu-i pe sarazini. Era groaza păgînilor.

Stareţul rîde mulţumit: numai tînărul potcovar strigă din nou:

― Să lăsăm asta. Cum e cu Berta vrem să ştim...

― Berta era o fată blondă, frumoasă ca atîtea fete pe care le zăresc la geamuri, numai că se îndrăgostise de-un cavaler, pe nume Milan. Se-ndrăgostise pe ascuns...

Stareţul se cutremură; dar orăşenii rîd cu poftă. Rîde şi con­tele cu ei. Văzîndu-l pe stăpînul lor că ride, rîd şi cavalerii, vasalii săi, rîd şi scutierii şi cei vreo şapte sau opt paji.

Pe la ferestre rîd de-asemeni femeile, dar pe ferite; iar fetele se înroşesc şi-şi trag înapoi capetele acoperite cu bonete.

― Dar Carol nici n-a vrut s-audă ca sora lui să se mărite cu Milan, un biet cavaler ce nu avea nici un castel, nici o feudă şi nici şerbi.

Milan nici nu era prea nobil, şi-apoi era şi prea sărac. Lui Carol nu-i plăcea de fel.

Dar Berta îl iubea pe Milan, şi fără să mai ceară voia lui Charlemagne s-a măritat.

― Cine a măritat-o? Cine ? rîde un frînghier, un tînăr cu o cămaşă galbenă.

― Cine? Un preot, se-nţelege...

― Dar cum?... Dar cum?... El nu ştia că nu se învoieşte Carol?

― Ştia... Dar ce nu face punga?... în toiul unei nopţi de vară, Berta s-a strecurat din casă, şi preotul a măritat-o.

Stareţul îl ameninţă pe menestrel; dar ceilalţi rîd şi îşi fac sem­ne: „Punga, cîte nu poate face punga, cînd este plină ochi cu aur?”

― Şi, după ce s-a măritat, a fugit cu frumosul Milan.

Au fugit ei, au tot fugit... Şi şi-au căutat un adăpost, unde Berta să poată naşte.

Aflînd Carol această faptă, s-a mîniat îngrozitor.

A vrut să-i prindă, să-i închidă într-o pivniţă cu guzgani, să-i lase să moară de foame. Şi, fiindcă n-a putut să-i prindă, a cerut papii de la Roma să-i gonească, pe Milan şi soţia lui, din mij­locul creştinilor. Papa i-a excomunicat.[viii]

Şi cei doi tineri rătăceau din colţ în colţ, ca nişte cîini înfo­metaţi, lipsiţi de adăpost şi hrană.

Aurul ce-l aveau cu ei, cînd au plecat, s-a risipit curînd de tot.

Hainele li se ponoseau.

Totuşi au mers, au mers mereu. Au ajuns în Italia.

Au întrebat de-un loc ascuns. Şi astfel au ajuns la Sutri. Nişte ţărani le-au arătat o peşteră ferită-n munte. Acolo s-au adăpostit, şi Berta a născut un prunc.

Pruncul era însuşi Roland.

Din mijlocul celor de rînd se aud suspine. Iar la geamuri multor femei li s-au umplut ochii de lacrimi şi şoptesc:

― Bietul Roland, cum s-a născut!...

― Acolo, îşi urmează viersul poetul nostru, a crescut micul Roland, în sărăcie, din mila unor bieţi ţărani, ce le dădeau cu bu­nătate cîte ceva din tot ce-aveau.

Viaţa lor era tare grea.

Bărbatul Bertei nu putea să dobîndească mai nimic. Nici nu era deprins cu truda, ca orice nobil cavaler. Era un tînăr uşuratic.

Dragostea lui s-a stins curînd. Au început lacrimi, suspine din partea Bertei şi mustrări. Au început apoi şi certuri.

Destul că într-o zi, sătul de lipsuri, cavalerul Milan s-a hotărît să plece-n lume.

Lăsîndu-i pe Berta şi Roland singuri şi fără nici un sprijin, Milan, cu sabia la şold, a plecat după aventuri. S-a dus şi nu s-a mai întors.

Berta a rămas singură, înlăcrămată, neştiind cum ar putea să mai trăiască...

Roland avea vreo şase ani, însă crescuse zvelt, înalt. Părea că are doisprezece, sau poate cinsprezece ani. Nimeni dintre ceilalţi băieţi nu se putea lupta cu el. Copiii îl urmau orbeşte, şi-i ascultau poruncile.

Şi fiind el cam dezbrăcat, fiii ţăranilor din Sutri s-au hotărît să-l înveşmînte.

Doi dintre ei s-au înţeles s-aducă pînză, din care Berta să-i croiască lui Roland o cămaşă lungă, şi poate nişte pantaloni. Dar n-au vorbit mai înainte dacă s-aducă pînză albă sau colorată în vreun fel. Astfel s-a întîmplat că Roland a primit de la un copil o fîşie de pînză albă, şi altul i-a adus în dar o pînză cum e flacăra.

Roland le-a luat pe amîndouă. A mulţumit copiilor din Sutri şi a glăsuit:

― Cînd voi ajunge cavaler, am să-mi aleg culorile roşu şi alb,[ix] în amintirea acestui dar făcut de voi.

Aşa s-a şi făcut pe urmă.

Copiii ţineau mult la Roland, fiindcă avea inimă bună, era-ndrăzneţ, dar prietenos, îi împăca de se certau şi era gata să-i ajute, orice necaz ar fi avut.

Contele din acel ţinut avea un fiu, pe Olivier. Şi Olivier era voinic. Deşi avea tot şase ani, părea de doisprezece ani, şi poate chiar de cincisprezece, aşa cum părea şi Roland.

Într-o zi Olivier s-a luat la ceartă cu cîţiva copii. Cîinele lui muşcase pe unul dintre ei. Copiii au lovit cîinele, şi Olivier s-a în­furiat. I-a luat de-a rîndul la bătaie.

Tocmai venea atunci Roland. Roland a vrut să-i apere pe prietenii săi de la Sutri. S-a repezit la Olivier.

S-au luat la luptă amîndoi, şi s-au bătut de dimineaţă pînă la prînz, neîncetat.

Olivier l-a trîntit pe Roland. Şi Roland l-a trîntit, de asemeni, pe fiul contelui din Sutri.

Nici unul nu s-au biruit.

Atunci copiii au strigat:

― Amîndoi sînteţi doi voinici! Este păcat să vă loviţi. Împrieteniţi-vă mai bine.

Cei doi băieţi s-au descleştat. S-au privit amîndoi în faţă. Şi-ndată s-au împrietenit.

Şi-au jurat să se sprijine. Au devenit ca doi buni fraţi.

După această întîmplare, n-a trecut însă multă vreme şi Oli­vier cu tatăl său au plecat spre cetatea Vienei, unde unchiul lui Olivier era numit guvernator.

Roland s-a întristat atîta, încît a început să plîngă, întîia oară-n viaţa lui. A plîns cîteva zile-n şir. Pînă la urmă i-a trecut, dar nu şi-a uitat prietenul. Adeseori vorbea de el.

Şi iar au trecut cîţiva ani.

Roland creştea. Se făcea mare şi devenea tot mai voinic.

Au mai trecut vreo şase ani.

Dar iată, într-o bună zi s-aude-n Sutri că soseşte mult prea-viteazul Charlemagne.

Era în trecere spre Roma. Urma să fie-ncoronat ca împărat de însuşi papa.

Pînă atunci nu avusese pe cap coroană împărătească. Papa îl socotea doar rege. Iar Charlemagne îi trimisese poruncă să se pre­gătească să-i dea coroana, că de nu o să-l gonească de la Roma.

Acuma, împlinindu-şi gîndul, se apropia cu toţi vasalii de Roma cea strălucitoare...

Era aşa cam spre amiază, cînd ei au poposit în Sutri.

S-au întins iute corturile şi mesele pentru popas. Iar Charle­magne cu toţi pairii[x] s-au aşezat la un ospăţ.

Li s-au adus bucatele: carne, şi vin, şi nişte fructe.

Roland, ascuns după un trunchi, privea cum s-aduceau buca­tele, şi împăratul Charlemagne le împărţea cu mîna lui.

Mama sa Berta nu-i spusese că Charlemagne e unchiul său.

El se uita la Charlemagne, acel cu barba albă cum e floarea cireşilor în primăvară; dar mai mult se uita la carnea gătită pen­tru cavaleri.

Trebuie să vă spun că Roland şi mama sa, prinţesa Berta, erau flămînzi de vreo trei zile. Nu mai aveau în peşteră nici o fărîmă de mîncare. Fusese secetă, şi era foamete la Sutri.

Şi nu-l durea atît pe Roland, pentru el, că era flămînd, cît îl rodea amărăciunea că mama sa nu avea hrană.

Văzînd atîtea bunătăţi în talerele de pe mese, Roland n-a mai putut să rabde.

S-a repezit. A smuls o tavă plină ochi cu bucăţi de carne, şi a fugit spre peşteră, să i le ducă mamei sale.

Un cavaler, băgînd de seamă, a început să strige tare:

― Săriţi! Prindeţi pe acel tînăr. A luat o tavă cu fripturi...

Deşi se petrecuse totul atît de repede, se spune că Charlemagne a fost uimit şi de curajul, dar şi de chipul lui Roland.

― Urmăriţi-l pe acest băiat. Aflaţi îndată cine este, şi aduceţi-mi-l aici, a dat poruncă Charlemagne. La chip acest băiat ciudat arată cum eram şi eu cînd aveam treisprezece ani...

Cavalerii s-au avîntat pe urmele băiatului. Şi au ajuns la peşteră.

Roland, văzînd că se apropie grupul de cavaleri, a şi pus mîna pe-o măciucă, gata să dea lupta cu ei.

Poate că ar fi-nceput lupta, dar mama lui, prinţesa Berta, s-a grăbit să-i oprească mîna. Şi a strigat spre cavaleri:

― Nu vă uitaţi, seniorilor, că mă găsiţi astăzi în zdrenţe. Eu sînt sora lui Charlemagne. Prinţesa Berta mă numesc.

Cu toţii au descălecat. Şi au îngenunchiat în faţa prinţesei Berta, aducîndu-i omagiile cavalereşti. Apoi i-au însoţit pe ea şi pe-ndrăzneţul Roland în faţa lui Carol cel Mare.

Charlemagne, care se-arătase atît de crunt odinioară, ascultînd trista povestire a sorei sale părăsite de uşuraticul ei soţ, s-a-nduioşat şi a iertat-o. A poruncit să fie dusă cu o trăsură la palat, slujită de trei mari seniori. Iar pe Roland l-a încercat în luptele cavalereşti. Şi-ncredinţîndu-se că e viteaz, i-a pus coiful cu creastă-naltă. I-a dat în mîna dreaptă o lance, de care atîrna un stindard. I-a pus tunică ostăşească. Şi sub tunică, o cuirasă de oţel bun. L-a învestit drept cavaler.[xi]

― Feuda o veţi dobîndi prin luptă, cavaler Roland, din ţara sarazinilor, a spus la urmă Charlemagne.

Roland, la rîndu-i, a jurat, după datina cavalerilor, că va lupta pentru acela ce-i devenise suzeran, pentru onoare, bătrîni, văduve şi orfani. Va ţine la cuvîntul dat. N-o să se lupte niciodată în doi contra unuia singur. Şi de va fi să cadă-n luptă, va fi cu faţa la duşman.[xii]

 După aceste jurăminte, Carol i-a dat şi sabia. Era o sabie vestită, cu numele de Durandal, care fusese a lui Hector, fiul lui Priam de la Troia, ucis în luptă de Atila.[xiii] I-a dat şi-un cal, pe Veillantif, un armăsar fără pereche. Şi l-a făcut pair al Franţei.

Apoi, cu mare bucurie, în sunete de trîmbiţe, oastea de cava­leri francezi s-a-ndreptat spre oraşul Roma.

Charlemagne îl ţinea pe Roland numai alăturea de el, şi-l întreba necontenit cum vieţuiseră de greu în peştera întunecată, el şi nefericita Berta.

Tot povestindu-şi, au ajuns pînă lîngă oraşul Roma, unde au fost primiţi de papa.

Roland a stat de faţă, între toţi ceilalţi cavaleri, cînd însuşi papa de la Roma i-a pus lui Charlemagne coroana de împărat, şi i-a dat sceptrul bătut în pietre preţioase.

Au petrecut aici un timp. După aceea, împăratul cu cavalerii au plecat să lupte cu aceia care primejduiau într-una frontierele iubitei Franţe, şi mai ales cu sarazinii.

Pe nimeni nu ura mai mult Carol cel Mare decît pe regii sara­zini care ocupaseră pe atunci Spania şi care tot puneau la cale să intre şi-n iubita-i Franţă.[xiv]

Aflînd că în cetatea Vienei se găsise un trădător, prieten al sarazinilor, Carol cel Mare l-a cerut. Şi fiindcă aceasta nu l-a dat, a pornit cu toţi cavalerii să împresoare şi să ia cetatea Vienei cu asalt.

Roland a mers cu Charlemagne pînă la Viena.

Cetatea au împresurat-o, şi ar fi cucerit-o sigur, de nu ar fi venit vestea că la hotare dă tîrcoale regele sarazin Marsiliu.

Grăbit să isprăvească asaltul şi să se-ntoarcă spre Marsiliu, Charlemagne a trimis solie conducătorului cetăţii, contele Guerin de Montglave. I-a spus că vrea să hotărască soarta cetăţii printr-o luptă între doi cavaleri de frunte. Unul trimis de Charlemagne, altul de Guerin de Montglave.

Guerin de Montglave s-a învoit.

Charlemagne a ales drept cavaler, care să lupte, pe Roland, deşi toţi cavalerii Franţei vroiau să aibă ei onoarea de a lupta pentru împărat.[xv]

La rîndul său, contele Montglave s-a hotărît pentru Olivier, nepotul lui cel mai iubit şi cel mai îndrăzneţ oştean ce se afla-n cetatea Vienei.

Heralzii[xvi] au ieşit în cîmp. Au vestit începutul luptei.

Roland lupta întîia oară pentru bătrînul Charlemagne. Nu cunoştea blazoanele. Şi nu ştia cu cine luptă. Olivier nu cunoştea nici el pe cel care avea să-i stea-mpotrivă.

Cei doi cavaleri viteji au îmbrăcat armuri de fier. Şi-au pus coifurile, lăsîndu-şi peste feţe vizierele ce nu aveau decît două deschizături, prin care să poată privi. Călări pe cai, avînd în mîini lănci ascuţite, se reped unul asupra celuilalt.[xvii]

Şi lupta între ei porneşte.

Armurile răsună tare, cu zăngănit, de izbituri, însă nici una nu se sparge. Se reped iar, îşi dau ocol. Şi se înfruntă ca doi lei, unul şi celălalt furioşi. Cînd se lovesc de astă dată, la amîndoi, într-o clipită, li se frîng lăncile-n bucăţi.

Îşi scot atuncea săbiile. Sabia tînărului Roland abia de-ar ridica-o cinci. Olivier are, de-asemeni, o sabie de oţel, cam cît e statul unui om.

Se ciocnesc fără de cruţare. Se clatină sub izbituri. Dar încă nu se dau bătuţi.

Sar de pe cai şi se-ncleştează, unul pe celălalt, cu mînie.

Amîndoi, în aceiaşi clipă, îşi smulg de pe cap coifurile, îşi ridică pumnalele. Şi sînt gata să se înjunghie.

Dar deodată, şi Roland, şi Olivier, se recunosc. Se-mbrăţişează bucuroşi. Şi Roland strigă:

― Sînt învins!

― Eu mă predau! zice cu lacrimi şi Olivier. Fratele meu, bunul meu Roland. Aşadar noi ne-am întîlnit, şi vom rămîne îm­preună, pînă la moarte, amîndoi.

S-au apropiat de locul luptei şi Charlemagne, şi contele ce cîrmuia cetatea Vienei. S-au împăcat. Şi contele s-a închinat lui Charlemagne. I-a-ncredinţat pe trădător.

Olivier a cerut să plece alături de Roland şi Carol, şi Mont­glave a încuviinţat.

Aşa s-a întărit atunci mult preavestita prietenie şi însoţire pîn' la moarte dintre Roland şi Olivier.

Cîte n-au făptuit, pe urmă, ei amîndoi în bătălii!...

Trofeele[xviii] duşmanilor, luate de Roland în război, erau atît de numeroase, încît fuseseră agăţate de trunchiurile de stejar ale unei întregi păduri. La fel trofeele lui Olivier.

Mulţimea, care îl ascultă pe cîntăreţ, a amuţit. Pe trepte, chiar lîngă copii, s-au aşezat cîţiva oşteni şi potcovarul guraliv.

Viela sună-ncetişor. Şi menestrelul îşi deapănă tot mai înflă­cărat povestea despre Roland şi Charlemagne:

― Pe urmă Roland l-a-nsoţit pe Carol şi în Spania, trecînd de Munţii Pirinei, să apere Franţa de-ameninţarea sarazinilor.

Şapte ani s-a tot luptat Carol. A luat din mîinile vrăjmaşe, sarazine, ţinutul Spaniei: cetăţi, oraşe şi castele.

Nu mai era necucerit decît oraşul lui Marsiliu, Saragosa.[xix]

Şi în oraşul Saragosa, temutul rege sarazin, Marsiliu, acela care se-nchina lui Mahomed şi lui Apolo, chemase pe seniorii săi, pe un peron de marmură.[xx] Peronul era străjuit de douăzeci de mii de oameni.

― Seniorii mei, le-a spus Marsiliu, Carol din Franţa ne în­vinge. Eu sînt pe pragul prăbuşirii. Ce sfat îmi daţi? Cum ne salvăm noi de la moarte şi ruşine?

Toţi sarazinii au tăcut. S-auzeau numai răsuflări grăbite şi înfricoşate. Toţi sarazinii au tăcut. Doar Blancandrin, mare senior, sfetnicul cel mai înţelept al regelui din Saragosa, cel mai viteaz şi iscusit dintre ei toţi, a glăsuit către Marsiliu:

― Nu te înspăimînta, o, rege. Trimite vorbă deîndată lui Charlemagne, stăpînul Franţei, că doreşti să i te supui, că-i dă­ruieşti urşi, lei şi cîini, şi şapte sute de cămile, şi patru sute de catîri, purtînd saci cu argint şi aur, aur cu care-şi va plăti din plin pe toţi oştenii săi. S-a războit destul pe-aici. E timpul să se-ntoarcă acasă, la Aix, unde-i castelul său. Să-i spui doar că la sărbătoarea lui Saint-Michel, patronul Franţei, o să vii acolo-n Aix, şi vei primi, în catedrală, legea creştină, părăsind pe Mahomed, profetul sfînt, şi pe Apolo cel măreţ, cărora noi ne închinăm. Dacă va cere şi ostateci, nu şovăi, dă-i, o, rege, dă-i dintre copiii noştri. Eu trimit pe feciorul meu. Să moară, dacă e nevoie, dar să nu pierdem noi pămîntul cel cucerit în Spania şi rangurile de nobleţe, şi să ajungem cerşetori. Şi eu îţi jur, rege Marsiliu, pe barba mea în­cărunţită, pe mîna care poartă spada, că Charlemagne o să se-nşele. El crede în cuvîntul dat. O să-şi ridice ostile, şi se va-napoia în Franţa, crezînd că noi îi vom fi prieteni. De sărbătoarea Saint-Michel, o să te-aştepte-n catedrală. Şi, fiindcă nu o să vii, inima lui orgolioasă va clocoti ca un vulcan. Va ucide pe fiii noştri. Dar e mai bine să-i ucidă, decît să pierdem Spania... Iar între timp ne-om întări, şi n-or să mai cuteze să ne-nfrunte pe teritoriul stăpînit de noi.

― Poate că e mai bine astfel, au rostit sarazinii-n cor, ascultîndu-l pe Blancandrin.

Marsiliu şi-a sfîrşit consiliul.

C-un semn din deget, a chemat zece dintre seniorii săi, avînd în cap pe Blancandrin.

― Seniorii mei, le-a spus Marsiliu, duceţi-vă la Charlemagne, în mîini cu ramuri de măslin, ca semn de pace şi credinţă. Încredinţaţi-l că-nainte de-a trece luna am să fiu la Aix cu-o mie de supuşi, ca să primesc legea creştină, şi să devin vasalul său. Luaţi cu voi zece catîri albi, trimişi de prinţul din Sevilla, cu frîiele numai din aur şi cu şeile de argint. Călăreţii să aibă-n braţe verzi şi lungi ramuri de măslin. Stăpînul Franţei o să cadă în cursa pe care i-o-ntindem...

În acest timp, Charlemagne sosise într-o cetate, la Cordova. Îi sfărîmase zidurile. Şi cu maşini nemaivăzute, ce le-adusese în război, maşini ce azvîrleau ghiulele pînă la trei sute de paşi, îi doborîse turnurile. Pradă de aur şi argint, armuri de preţ şi fete mîndre luaseră cavalerii săi. Nu rămăsese în Cordova nici un picior de sarazin. Cîţi n-au vrut să i se supună au fost tăiaţi cu săbiile.

Într-o zi, Charlemagne şedea la poalele unui palat impunător, din marmură, într-o livadă înflorită.

În jurul lui se află conţii, baronii şi toţi ducii săi. Stau pe covoare de mătase şi joacă un joc nou, zis „table”, cu nişte zaruri mici, de os. Alţii se străduiesc la şah. Şi cei mai tineri îşi încearcă îndemînarea şi puterea în lupta ce se cheamă scrimă.

Bătrînul împărat se află în umbra unui pin măreţ, pe-un tron făcut întreg de aur. Lîngă el stau seniori iubiţi, cum sînt Ro­land şi Olivier. Şi-n jurul lor sînt, ca un zid, francezii cincispre­zece mii.

Trimişii lui Marsiliu au sosit, s-au închinat în faţa lui.

Blancandrin îi rosteşte astfel:

― Aduc salutul lui Marsiliu! El vrea să fie, Charlemagne, vasalul vostru preasupus.

Apoi îi spuse tot ce-i poruncise regele său, Marsiliu.

Auzind cele cuvîntate de trimis, Carol şi-a lăsat barba-n piept şi a stat astfel cugetînd.

A stat un timp îndelungat. Întotdeauna cugeta mult înainte de-a vorbi. Abia pe urmă a grăit:

― Marsiliu e duşmanul meu. S-a dovedit adeseori că-i min­cinos. În ce măsură pot să cred cuvintele ce mi le spuneţi?

― Vă dăm ostateci cîţi ne cereţi. Printre ei e şi fiul meu, a spus şiretul Blancandrin.

Seara venise-mpurpurată. S-a ridicat un cort în care, sub pază, au fost găzduiţi cei zece trimişi sarazini. Ei au stat astfel pînă în zori, cînd împăratul şi-a chemat din nou consiliul de seniori. Au venit lîngă el Ogier, marele duce, şi Roland, arhiepiscopul Turpin, Olivier, prieten cu Roland, şi alţi mulţi nobili, şi-ntre ei se mai găsea şi Ganelon, tatăl vitreg al lui Roland.[xxi]

Şi Charlemagne a glăsuit:

― Seniorilor! Ne-au venit soli din partea regelui Marsiliu. El ne trimite lei, cămile şi aur de Arabia. Ne cere-n schimb să ne întoarcem, şi ne promite că va fi pe viitor un vasal supus, îmbrăţişînd credinţa noastră. Ne jură că nu va nutri vreodată gînduri duşmănoase faţă de scumpa noastră Franţă. Ce spuneţi voi?...

― Să fim prudenţi! au răspuns cei mai mulţi seniori.

― Nenorocire-i, dacă-l credeţi pe sarazinul trădător, a spus şi tînărul Roland. Nu ştiţi c-a mai trimis odată cincisprezece păgîni de-ai lui cu ramuri de măslin în mîini, ca pînă la sfîrşit Marsiliu să ne înşele, şi să pierdem pe doi seniori, aflaţi la el. Să continuăm acest război, aşa precum l-am început, să asediem şi Saragosa, să-l pedepsim pe trădător. Să nimicim puterea celui ce stă lîngă hota­rul Franţei, cu gîndul numai de-a lovi...

Carol şedea cu barba-n piept, fără să spună vreun cuvînt. Cei­lalţi francezi tăceau şi ei. Numai contele Ganelon s-a ridicat plin de mîndrie:

― Nenorocirea se pogoară asupra împăraţilor care-i ascultă pe nebuni. Marsiliu vi se-ncredinţează cu mîinile încrucişate, vă recunoaşte suzeran şi vă promite să urmeze credinţa voastră. Ce mai vreţi?

A spus apoi ducele Naimes:

― Dacă Marsiliu ne trimite ostateci buni, putem să-l credem. Războiul a durat prea mult. Doar nu o să-şi ucidă proprii lor fii... Nu putem crede că au să fie-atît de cruzi.

― Seniorilor, a rostit Carol. Pe cine spuneţi să-l trimitem la Saragosa, în cetate, ducînd bastonul şi mănuşa regelui sarazin, Marsiliu, s-aleagă pacea sau războiul?

― Îngăduiţi-mi să plec eu! a rostit ducele de Naimes.

― Nu, nu, a răspuns Charlemagne. Sînteţi bătrînul înţelept de care am nevoie aici...

― Îngăduiţi-mi să plec eu! s-a repezit tînărul Roland.

― Sînteţi prea mîndru şi prea aspru, conte Roland, a glăsuit la rîndul său şi Olivier. Cred că-i mai bine să plec eu.

― Nici unul dintre voi nu pleacă, le-a dat răspunsul Charle­magne. Am alte planuri pentru voi. Ce alt mare senior ar fi?...

― Atunci contele Ganelon este seniorul potrivit! a spus din nou tînărul Roland, crezînd că-i face o favoare aceluia pe care Berta îl luase în căsătorie, după întoarcerea în Franţa.

Însă contele Ganelon s-a-nfricoşat şi a strigat:

― I-o nebunie ce aud! Tocmai pe mine, tată vitreg, s-a găsit Roland să arunce solia asta la Marsiliu? Dacă mă-ntorc am să-i răspund c-un rău care-o să-l coste scump...

― Cuvintele de-ameninţare nu le primesc! a rostit Roland. Vă socoteam un înţelept potrivit pentru asemenea solie. Şi dacă Charlemagne primeşte, mă duc îndată-n locul vostru...

Şi contele Roland a rîs; iar Ganelon s-a simţit ars de acest rîs, ca de-un cuţit, mai ales pentru că vedea pe toţi ceilalţi dîndu-i dreptate nepotului lui Charlemagne.

― Sire! i-a spus lui Charlemagne contele Ganelon atunci. Mă duc la regele Marsiliu, dar pe Roland nu-l mai iubesc, şi nu-l mai socotesc ca fiu. Mă duc, dar ştiu că nu mă-ntorc, cum nu s-au mai întors nici ceilalţi seniori trimişi la Saragosa.

― Veţi merge, a spus Charlemagne, fiindcă aşa vă poruncesc.

Şi i-a întins întîi bastonul, apoi, din mîna lui, mănuşa. Dar cînd s-o prindă Ganelon, mănuşa i-a scăpat în iarbă.

Ganelon a încălecat pe calul său numit Tachebrun; a luat în mînă sabia ce purta numele Murgleis, şi a pornit spre Saragosa. În drum l-au aşteptat trimişii regelui sarazin, Marsiliu, în fruntea lor cu Blancandrin.

Blancandrin călărea acuma alăturea de Ganelon, mergînd în trap spre Saragosa. Îi dăruise lui Ganelon un cal de preţ. Şi sara­zinul glăsuia cu vorbe pline de dulceaţă:

― Carol e mare şi puternic. Şi-a biruit pe toţi duşmanii. A biruit şi Anglia. De ce rîvneşte la ţinutul ce este cucerit de regele Marsiliu?

― Aşa este voinţa sa. Nu-i om în toată lumea asta să fie pe măsura lui... i-a dat răspunsul Ganelon. Şi-i urăşte pe sarazini. Aţi năvălit în Spania. Aţi fi intrat poate şi-n Franţa, de nu se afla Charlemagne. Întoarceţi-vă-n ţara voastră...

― Francezii sînt viteji şi nobili, a rostit iarăşi Blancandrin. Dar unii conţi îi fac rău lui Charlemagne, cînd îi dau sfaturi prin care-l mînă la pieire...

― Nu e adevărat ce spuneţi despre seniori, a zis francezul, afară numai de Roland, care-ntr-o zi o să plătească purtarea lui nesăbuită...

Tot călărind, s-a arătat zidul cetăţii sarazine. De pe ziduri îl aclamau soţiile seniorilor, şi chiar regina lui Marsiliu. Strigau în cor: „Trăiască Franţa!” Vroiau să se prefacă prieteni, şi nu duş­mani de moarte ai Franţei, precum erau de fapt.

La umbra unui pin era tronul înalt, acoperit de stofe scumpe şi mătăsuri. Pe tron sta regele Marsiliu.

În jurul lui, ca o pădure, se aflau douăzeci de mii de oameni, cu suliţe şi platoşe.

― Rege Marsiliu, Charlemagne cere să vă supuneţi lui şi să primiţi credinţa noastră. Dacă nu îl veţi asculta, o să vă lege, o să vă ducă la Aix, în capitala sa, şi-acolo vă veţi pierde viaţa, în chipul cel mai ruşinos...

Marsiliu s-a schimbat la faţă şi a pus mîna pe o lance, gata s-o zvîrle-n Ganelon. Dar contele şi-a tras din teacă sabia doar puţin de tot, de-un lat de palmă. Şi-a azvîrlit din spate haina de zibelină şi a spus:

― Nu mor fără să iau cu mine pe cei mai buni seniori ai voştri! Mai bine ascultaţi ce spune, prin gura mea, chiar Charle­magne. Dacă vă veţi supune-ndată, puteţi păstra, dar ca vasal, jumătate din ţara voastră. Cealaltă parte o va lua orgoliosul conte Roland. De nu-i veţi asculta porunca, vă va lega pe-un cal de rînd, şi-o să vă ducă pîn' la Aix, şi-acolo vă va tăia capul...

― Te voi ucide, Ganelon, a strigat regele Marsiliu.

Dar contele, avînd în mînă sabia sa tăioasă, Murgleis, se spri­jinise de un pin, şi era gata să dea lupta.

În vremea asta, Blancandrin i-a şoptit regelui Marsiliu ce ură avea contele contra feciorului său vitreg:

― El este gata să trădeze!... şoptea în taină Blancandrin.

― El este gata să trădeze, şopteau şi ceilalţi sarazini.

― Aşaa? Atunci se schimbă totul... Seniorule, a zis Marsiliu, mie îmi place să-mi vorbeşti de Charlemagne. Pe cît ştiu eu, a vieţuit cam două veacuri. Paşii săi au călcat pămîntul în lung şi-n lat. Pavăza lui a primit în luptă sute de mii de lovituri. Toţi regii de odinioară, care erau duşmanii Franţei, au ajuns nişte cerşetori. Cînd oare se va odihni?

― Charlemagne este un viteaz. Eu nu pot înceta să-l laud, a spus contele Ganelon. Şi cît timp vor trăi cei doisprezece pairi, care formează avangarda, cu douăzeci de mii de oameni, cei mai buni cavaleri francezi, nimeni nu-i poate sta-mpotrivă...

― Ce-i de făcut? l-a întrebat regele sarazin pe conte, ştiind că-i gata să trădeze. Hai, vino să ne răcorim colea, la umbra pinu­lui, pe marginea unei fîntîni, în care apa murmură.[xxii]

Şi Ganelon s-a aşezat pe marginea unei fîntîni, la umbra unui pin înalt.

Nu se priveau nici unu-n faţă.

Marsiliu îl vedea pe conte în luciul apei, pe furiş. Ganelon îl privea la fel pe regele din Saragosa.

― Ce-i de făcut? a zis Marsiliu.

― Carol cel Mare e viteaz. Carol şi-a regăsit nepotul, pe prea-trufaşul conte Roland, şi vrea să-i facă-n dar ţinutul ce-i stăpînit de sarazini. Şi chiar oraşul Saragosa ar vrea să-l dea contelui Roland, a spus regelui Ganelon. Vrea să-şi asigure hotarele din partea sarazinilor. Cît vor trăi contele Roland şi Olivier, prietenul lui, Carol va fi biruitor... Nimeni nu-i poate sta-mpotrivă...

― Seniore, a zis iar Marsiliu. Eu pot să strîng cam pa­tru sute de mii de cavaleri în luptă, şi să-l lovesc pe Charle­magne.

― V-aţi pierde oastea în zadar, a spus contele Ganelon, pri­vind în apă pe Marsiliu. Asta ar fi o nebunie. Nimeni nu-l poate birui. Mai bine este să-i trimiteţi lui Charlemagne comorile pe care le-aţi făgăduit, să-ndestuleze pe seniori. Trimiteţi şi pe fiii voştri ostateci împăratului. Şi el se va întoarce-n Franţa... Prin grija mea, or să rămînă în ariergardă toţi pairii, cu Olivier şi cu Roland, şi douăzeci de mii de oameni, floarea oştirilor franceze, în trecătoarea Roncevaux... Voi o să-i atacaţi acolo cu sutele de mii de oameni, pe care ştiu că îi aveţi, şi o să-i omorîţi pe toţi. Murind aceşti seniori viteji, şi partea cea mai bună a oastei, războiul o să înceteze.

― Puteţi jura, a spus Marsiliu, că va fi astfel precum spuneţi, în trecătoarea Roncevaux?

― Mă jur pe luciul săbiei ce poartă numele Murgleis, a ros­tit tare Ganelon.

Dar cînd s-a jurat Ganelon pe luciul săbiei Murgleis, din slăvi s-a auzit un tunet.

Şi a-nceput să bubuie cu lovituri ca de ciocan.

Fulgere lungi au spintecat cerul de sus şi pînă jos. Un vifor s-a dezlănţuit. Pinul sub care se aflau s-a clătinat pîn' la pămînt, gemînd cu vorbe ca de om:

― „Un prăpăd groaznic va veni!”

Marsiliu şi cu Ganelon s-au ridicat şi au fugit.

Din fugă, regele a spus:

― Roland va fi de noi ucis!

― Sînt dornic ca să mă răzbun! a şuierat şi Ganelon.

Pinul din marginea fîntînii a fost izbit atunci de trăsnet, şi ars pînă la rădăcini.

― Charlemagne va fi nimicit, a glăsuit aspru Marsiliu.

― Pe Roland vreau să mă răzbun, a şuierat iar Ganelon. Pe Olivier şi pe pairi vreau să mă răzbun, fiindcă ţin la el.

Şi regele a poruncit să se deschidă uşile sălilor pline de comori şi să se-ncarce pe catîri sute de saci umpluţi cu aur, să vie şi ostatecii.

L-a sărutat pe Ganelon. I-a dăruit o sabie şi, i-a mai dăruit un coif.

Soţia regelui Marsiliu, cu numele de Branimonda, vicleană ca şi regele, i-a dăruit lui Ganelon două coliere de ametist, granate şi aur curat pentru soţia contelui.

― Pentru ca să nu fie bănuieli, a mai spus contele Ganelon, fiul meu cel adevărat, ce se numeşte Baudouin, se va găsi-ntre cavalerii-ariergărzii, cînd vor intra în trecătoare. Doresc să fie ocrotit. Cum o să faceţi acest lucru?

Marsiliu a luat o platoşă, adusă din Arabia, şi i-a dat-o lui Ganelon.

― E platoşa ce-o purtam eu. Să-o îmbrace Baudouin. Toţi sarazinii vor cunoaşte-o. Şi nimeni nu-l va mai lovi.

Catîrii erau încărcaţi. Regele sarazinilor i-a mai grăit lui Ganelon:

― Seniore Ganelon, duceţi lui Charlemagne aceste daruri, şi nu uitaţi ce mi-aţi jurat pe luciul săbiei Murgleis.

Şi iarăşi s-au îmbrăţişat Ganelon, regele, regina, Blancandrin şi alţi sarazini.

Fusese larg deschis drumul trădării.

Şi într-o noapte, Charlemagne visa că ţinea-n mîna dreaptă lancea, şi Ganelon s-a repezit, i-a smuls-o şi i-a sfărîmat-o. I-a rupt-o cu atîta furie, că aşchiile au zburat pînă-n înaltul cerului.[xxiii]

Spre dimineaţă, Ganelon s-a înfăţişat lui Charlemagne cu aurul, ostatecii şi jurămîntul lui Marsiliu.

― Seniori, vă strîngeţi armele, pornim spre patrie, spre Franţa!... a dat poruncă Charlemagne. Cine va fi în ariergardă?...

― Roland, frumosul meu fiu vitreg. Nu e nimeni mai brav ca el, s-a auzit glasul trădării, glasul contelui Ganelon. Olivier, prietenul lui bun. Toţi cei doisprezece pairi.

― Cine va fi în avangardă?

― Ogier din Danemarca, sire. N-aveţi pe nimeni mai destoi­nic, a rostit iarăşi Ganelon.

― Fiţi sigur, conte Ganelon, mie nu-mi va cădea din mînă arma, cum v-a căzut vouă mănuşa, în faţa împăratului... a rîs din nou tînărul Roland. Rămînem noi în ariergardă, Olivier, eu şi toţii pairii.

Ganelon a scrîşnit din dinţi. Faţa lui verde ca veninul se înverzise şi mai mult.

Prin văile din Pirinei, patru sute de mii de oameni, de sara­zini, treceau călări, cu scuturile agăţate de gîturile cailor, avînd pe ei cămăşi de zale, coifuri pe cap, săbii în dreapta, lănci în stînga, şi inimile-ncrîncenate...

E miezul nopţii. Ei gonesc. Se urcă-n vîrful munţilor. Aşteaptă zorii lucitori.

Prin trecătoarea Roncevaux trece acuma avangarda, cu con­tele Ogier, danezul. Trece şi Charlemagne, bătrînul. Ducele Naimes e lîngă el. Urmează apoi grosul oastei.

― Duce, rosteşte Charlemagne, nu am greşit eu, ascultîndu-l pe Ganelon, să las în urmă floarea oştirilor franceze, din douăzeci de mii oameni, şi toţi tinerii cei mai vrednici, pairii mei cei mai destoinici, cu Roland şi cu Olivier?

Ducele Naimes tace mîhnit.

Charlemagne a trecut în Franţa.

Ariegarda e-n Spania. Se-nşiră ca un fir de aţă prin trecă­toarea Roncevaux, avînd în frunte pe Roland.

Tobele sună pe coline. Caii aleargă, tropăind. Răsună mii de trîmbiţe.

Trădarea îşi arată glasul.

Iar ziua se înfăţişează cu faţa clară, luminată, făcînd să stră­lucească, roşii, armurile francezilor...

Lupta e gata să înceapă între francezi şi sarazini.

Şi ajungînd cu povestirea aici, ar fi să spunem că, auzind cum s-a-ntîmplat cu Roland şi cu Olivier, şi douăzeci de mii de tineri, floarea oştirilor franceze, care erau în ariergarda armatelor lui Charlemagne, vînduţi de contele Ganelon, mulţimea ce-asculta pe menestrel se frămînta cu furie.

― Iată un nobil cum trădează, atunci cînd vrea să se răz­bune! Nu ţine seama de credinţă, de jurăminte, prietenie... Nu ţine seama de nimic... Vitejii îşi vor pierde capul.

― Lăsaţi... Tăceţi!... glăsuiau alţii. Să-l auzim pe menestrel! Bietul Roland, ce-l mai aşteaptă!... Spune, iubite menestrel, spune ce s-a mai petrecut!...

Şi menestrelul povestea cum s-au ivit în Pirinei oştile rege­lui Marsiliu.

― Zgomotul armelor de oţel şi nechezatul cailor se auzeau pînă departe, în trecătoarea Roncevaux. Olivier, prietenul lui Roland, auzea zgomotul de arme şi nechezatul cailor. El călărea pînă pe-o culme. Privea în zări şi ce vedea? Oştirea regelui Mar­siliu înveşmîntată în oţel, sute de mii de sarazini, care sub raza dimineţii păreau un rug aprins pe creste, un foc imens, fără hotar.

― Senior Roland, a grăit el, socot că vom avea o luptă cu sarazinii lui Marsiliu. Ne-a trădat poate Ganelon...

― Taci, Olivier, a zis Roland. Ganelon îmi e tată vitreg. Nu mai rosti nici un cuvînt de hulă împotriva lui. N-ascult cu inima uşoară.

Olivier călărea-n galop, pe altă creastă, şi vedea cum sarazinii-ncercuiesc, în trecătoare, pe francezi, din toate cele patru zări.

― Senior Roland! glăsuia el. Sunaţi din cornul scump de fildeş, de aur şi cristal, spre Franţa, ca să audă Charlemagne şi să ne vină-n ajutor. Oriunde cercetez în munte văd numai sarazini călări, cu coifurile lucitoare, bătute-n pietre preţioase, din care parcă ţîşnesc flăcări, cu scuturile agăţate de gîturile cailor, şi-n vîrful lăncilor avînd flamuri, pe care sînt brodate, cu fire scumpe, de mătase, luna şi soarele din cer.

Dar contele Roland zîmbea spre prietenul său Olivier, şi-i răspundea neînfricat:

― Seniore, eu m-aş ruşina să mă întorc în patrie, în dulcea Franţă, dacă astăzi n-aş fi în stare să o apăr şi aş chema în ajutor pe Charlemagne şi grosul oastei.

De trei ori l-a-ndemnat prea bine contele Olivier pe Roland să sufle-n cornul său cel scump şi să-l cheme pe Charlemagne, ca să le vie într-ajutor.[xxiv]

Olivier era înţelept.

Roland n-a vrut însă s-asculte. Din îndrăzneală şi mîndrie, Roland n-a vrut s-asculte sfatul.

― Nu, conte Olivier, zicea tînărul Roland prietenului. Nu vreau să-mi înjosesc părinţii, neluptînd azi cu sarazinii, oricît sînt ei de numeroşi. Nu vreau să arunc dezonoarea asupra dulcei mele Franţe. Sabia dragă, Durandal, dată mie de Charlemagne, în al cărei mîner de aur au fost puse cîndva relicve,[xxv] se va scălda curînd în sînge. Eu vă asigur că nici unul din sarazini nu va rămîne cu viaţă-n bătălia asta.

Contele Olivier trecea şi el în rîndurile oastei.

― Nu aţi vrut, conte, s-ascultaţi pe Olivier, prietenul vostru, glăsuia el către Roland. Uriaşă e armata care ne-ncercuieşte în Roncevaux. Munţii sînt plini de călăreţi: văile şi cîmpiile, vîlcelele, pădurile, stîncile şi prăpăstiile. Iar noi avem o oaste mică, pe lîngă ei. Dacă-l chemaţi pe Charlemagne, nu ne pîndea azi un dezastru... Acum vă ascult ordinul.

― E blestemat acela care poartă în piept o inimă, în care-şi are cuibul teama... mai rostea tînărul Roland. Şi striga către cavaleri: Seniori viteji! Ştiţi doar cu toţii că împăratul ne-a lăsat în ariergardă, fiindcă nu e nici unul printre cei din juru-mi să nu iubească dulcea Franţă. Loviţi duşmanul fără milă! Eu voi izbi cu Durandal, sabia mea mult încercată...

Şi călărind pe armăsarul cu foc în vine, Veillantif, Roland pornea semeţ în fruntea oastei, urmat de Olivier, Turpin şi de ceilalţi seniori francezi.

― Regele sarazinilor îşi prăvăleşte ostile sale peste noi. Cu lovi­turi de sabie îi vom plăti această faptă... rostea spre cavaleri Roland.

Iară din munte, ca o mare ce se revarsă peste ţărmuri, năvălea oastea sarazină, cu lăncile, cu săbiile, cu arcurile, spre fran­cezi, avînd în frunte pe Aelroth, nepotul regelui Marsiliu, ce se jurase să-l ucidă cu mîna lui chiar pe Roland.

Ostile erau faţă-n faţă.

― Strigaţi, francezi! spunea Roland. Să se audă pînă-n cer strigătul vostru vitejesc...

― Montjoie![xxvi]... strigau toţi cavalerii. Întîmpinînd pe sa­razini.

Însă cel care călărea în fruntea sarazinilor, nepotul regelui Marsiliu, a glăsuit către Roland:

― Nebun este acela care v-a părăsit în Spania. Acum Franţa voastră dulce îşi va pierde pe veci onoarea, şi Charlemagne mîna sa dreaptă.

Auzind vorbele pe care nepotul regelui Marsiliu i le rostise în obraz, Roland şi-a simţit inima străpunsă ca de un pumnal. Nu l-a lăsat pe sarazin să îşi termine cuvîntarea.

― Primeşte-ţi plata, i-a strigat. Franţa îşi va păstra onoarea. Loviţi-i, cavaleri, cu sete...

Şi, ridicînd pe Durandal, l-a izbit groaznic pe Aelroth, culcîndu-l în ţărîna rece.

Un duce al sarazinilor, fratele regelui Marsiliu, care avea o frunte largă, cam cît lăţimea unui scut, şi ochii depărtaţi de nas, vrea să-l răzbune pe Aelroth.

― Acum ai să te lupţi cu mine! Franţa-şi va pierde azi onoarea, şi Charlemagne mîna sa dreaptă, l-a înfruntat necruţător, şi a-ntins lancea spre Roland.

Dar tînărul Roland a dat, cu sabia sa Durandal, în trupul sarazinului, sfărmîndu-i scutul, zalele, coiful şi lancea, lăsîndu-l fără de suflare.

Locul vuia de lovituri. Se încleştaseră în luptă întîia parte a oştirii regelui sarazin, Marsiliu - în număr de-o sută de mii - şi cu mănunchiul de francezi.

Roland, gonind cu Veillantif, avînd în mîini pe Durandal, făcea în jurul său un gol.

Şi cetele de sarazini se prăbuşeau ca firul ierbii în timpul verii, cînd cosaşul străbate cîmpul înverzit.

Alăturea de el lupta şi înţeleptul Olivier. Sabia lui, zisă Hauteclaire, care fusese altădată a unui împărat roman, şi-avea mînerul tot de aur, căptuşit însă cu cristal, în care se-ascundeau relicve, ca şi în Durandal, sclipea de sînge sarazin.

Arhiepiscopul Turpin, în zalele de cavaler, slujind mai mult iubita Franţă decît amvonul catedralei striga:

― Montjoie!... seniori francezi. Onoare nouă, ce luptăm cu mii şi mii de sarazini... Loviţi, ucideţi pe duşmani!

De-asemenea, cei doisprezece pairi ai Franţei nu erau mult mai prejos decît Turpin sau Olivier, decît Roland, ne­biruitul.

Dintre francezi au căzut mulţi, ce nu aveau să-şi mai revadă părinţii, rudele, copiii, şi nici mult îndrăgita Franţă. Dar dintr-o sută şi mai bine de mii de sarazini, pe care-i adusese-aici Marsiliu, n-a mai scăpat nimeni cu zile.

A încetat o clipă lupta.

Francezii îşi deplîngeau morţii şi îi căutau neosteniţi, printre mormanele uriaşe de sarazini, care zăceau în jurul şi deasupra lor - cum se luptaseră vitejii pînă la ultima suflare.

În acest timp, în patrie pornise o furtună mare. Vîntul urla. Cădeau de sus fulgere verzi, nimicitoare. Trăznete doborau copacii. Pămîntul se cutremura. Şi de la Saint Michel-Peril, pînă la Reims din Besancon, pînă la portul din Wissant, nu era nici o casă-ntrea- gă, nezguduită de cutremur, cu zidurile necrăpate. Şi cerul se înnegurase, parcă era spoit cu smoală.

Iară-n cumplita trecătoare, la Roncevaux, în Pirinei, Marsiliu însuşi se-arăta călare, urmat de trei sute de mii de oameni. Coifu­rile duşmanilor, bătute în mărgăritare, şi scuturile lor de aur, zalele scumpe de oţel, şi lăncile, şi săbiile, avînd mînere de argint, umpleau tot locul de luciri şi scînteieri nemaivăzute.

Atunci a început atacul arhiepiscopul Turpin. Încălecînd calul pe care îl dobîndise într-o luptă, cînd ucisese pe un rege din Dane­marca, a strigat:

― Montjoie! Seniori şi cavaleri ai dulcei Franţei, la atac!...

― Montjoie! răspundeau cavalerii, cîţi mai puteau să ţină-n mînă săbii sau lănci încă întregi.

Războiul a pornit din nou.

Cei mai viteji erau în frunte: Roland, Olivier şi Turpin, urmaţi de toţi pairii Franţei.

Pe cîţi lovea contele Roland, cu Durandal, îi spinteca din creş­tet pînă la mijloc, tăind şi caii de sub ei. Olivier reteza pe alţii.

Totuşi, din ce în ce mai mulţi cădeau din cavalerii Franţei. Dar răpuneau mai înainte zeci, sute, mii de sarazini.

Unul singur dintre francezi nu primea nici o lovitură. Era fiul lui Ganelon.

― Conte Roland, uitaţi-vă, nu-i lovitură să-l atingă pe Baudouin, acela care e vlăstarul lui Ganelon, i-a arătat un cavaler. Un sarazin care-a fost prins mărturiseşte că platoşa pe care-o poartă este a regelui Marsiliu. Şi tot el ne-a mărturisit trădarea mişeleas- că a lui Ganelon.

Roland strigă spre Baudouin:

― Platoşa ta-i semnul trădării? Răspunde, fratele meu vitreg! Ruşinea ne acoperă... Ganelon ne-a vîndut pe aur regelui sarazinilor, şi te-a cruţat numai pe tine. Platoşa e a lui Marsiliu.

― Dacă tatăl meu a făcut trădarea, eu îi voi scoate inima cu sabia ce-o port în mînă! a spus tînărul Baudouin. Platoşa mi-o azvîrl îndată.

Şi cavalerul şi-a azvîrlit platoşa care-l ocrotea. S-a avîntat în bătălie, lîngă Roland şi Olivier.

Neocrotit de platoşă, tînărul conte a simţit cum o lance îl fulgeră, din spate pînă în grumaz.

― Vezi Roland? Nu sînt trădător!...

Roland s-a oprit locului:

― Montjoie! Ai să fii răzbunat. Ganelon va fi pedepsit. Tu ai căzut între viteji...

Şi lupta s-a înverşunat.

Sîngele se vărsa-n şiroaie, care-necaseră strîmtoarea şi îi stro­pea pe cavaleri.

Caii călcau numai pe leşuri. Picioarele le lunecau în roşia, calda băltoacă. Şi sarazinii năvăleau din ce în ce mai mulţi, în jurul francezilor tot mai puţini.

― Seniore, frate Olivier, rostea acum Roland, cum am putea să-i dăm de veste, pînă-n Franţa, lui Charlemagne, că noi pierim? Spuneaţi cîndva să sun din corn... Să vie şi să ne răzbune...

Olivier s-a-ntors spre Roland, spunîndu-i cu-amărăciune:

― Ar însemna, conte Roland, să insultaţi părinţii voştri, şi să dezonoraţi chiar Franţa... Aşa ziceaţi mai adineauri. Şi eu vă spun, conte Roland, că nu cred s-o mai revedeţi pe Oda, pe surioara mea, care vă e logodnică. Cît v-a iubit biata de ea! Şi cît va plînge, auzind că aţi căzut la Roncevaux.

Roland, o clipă stînd din luptă, a rostit:

― De ce vă mîniaţi atîta? îmi sînteţi frate drag şi prieten. Pe blînda Oda o iubesc. O să mă doară despărţirea. Dar gîndul mi-e la dulcea Franţă, şi la poporul ameninţat de sarazini. Pentru ei trebuie să luptăm.

― N-aţi ascultat ce v-am rostit. Nu aţi sunat la timp din corn. Bravura nu e întinată de o-nsoţeşte prevederea. Din vina voastră au pierit atîţia nobili cavaleri. Au pierit toţi pairii Franţei. Şi prietenia ce ne leagă atît de mult pe amîndoi se va sfîrşi în astă-seară. Nici nu o să apară luna, şi-amîndoi ne vom despărţi de Franţa şi de toţi cei dragi...

Arhiepiscopul Turpin, prinzînd o clipă de răgaz, s-a apropiat de ce doi tineri şi le-a rostit:

― Nu vă certaţi! Totul s-apropie de sfîrşit. Dacă sunaţi din corn, Roland, nu ne mai poate ajuta nici împăratul Charlemagne. Totuşi, el se va reîntoarce, şi ne va răzbuna din plin. Sunaţi din corn, conte Roland!

Roland şi-a dus la gură cornul din aur, fildeş şi cristal, şi a sunat atît de tare, încît tîmplele i-au plesnit, şi sîngele, ca un val roşu, l-a podidit peste armură.

Charlemagne a auzit cornul.

― Staţi! a zis el către seniori. Roland ne cheamă într-ajutor.

Dar a sărit şi trădătorul:

― Nu credeţi asta, Charlemagne, a rostit el. Nu ştiţi mîndria lui Roland? Mai bine ar pieri ucis, decît să cheme într-ajutor. Sigur, e la vreo vînătoare. Se veseleşte, aşa cum este tinereţea. Mergeţi în tihnă mai departe. Şi fiul meu este cu el...

Roland sună în corn din nou. Trupul i-e ud, nu de sudoare, ci sîngele l-a potopit.

― Staţi! dă iar ordin Charlemagne. Sunetul cornului acum e mistuit parcă-n durere. Roland e în primejdie.

― Nu vă temeţi, zice Ganelon. Şi fiul meu este cu ei...

― Ba da, spune ducele Naimes. Sînt sigur că a fost trădat. Şi trădătoru-i Ganelon! Doar el a vorbit cu Marsiliu...

La un semn al lui Charlemagne, Ganelon a fost prins în braţe de cavaleri, legat în ştreanguri, agăţat de un cal de rînd, şi fiecare l-a lovit cu latul săbiei, în spate.

Treizeci de mii de trîmbiţaşi sună răspunsul lui Roland. Char­lemagne şi-a şi-nturnat calul. Cu barba albă pînă-n brîu, avînd în mînă pe Joyeuse, sabia lui fără pereche, goneşte în galop, urmat de contele Ogier, ducele Naimes şi alţi seniori, cu toţi vasalii după ei.

În trecătoarea Roncevaux lupta aproape s-a sfîrşit. E drept că regele Marsiliu a părăsit cîmpul de luptă, după ce contele Roland i-a retezat, cu Durandal, mîna ce ţinea sabia, de-a dreptul de la-ncheietură. Olivier însă a murit.

Mai înainte de-a muri, Olivier l-a rugat pe Roland:

― Sîngele mi s-a scurs din trup. Frîul calului nu-l mai ţin. Şi calul mă poartă spre margini. Simte şi calul c-am să mor... Dar vreau să mor între duşmani. Roland, seniore, prinde frîul, şi tra- ge-mă în iureş iar...

Roland a prins calul de frîu. L-a tras spre iureşul duşman. Sarazinii, cît l-au văzut pe Olivier lîngă Roland, s-au îngrozit.

Olivier a murit în şa, cu sabia Hauteclaire în mînă, între duş­manii sarazini, ce tremurau de teama lui, ca frunza plopului în vînt.

Din toţi cei douăzeci de mii, n-au mai rămas decît doi oameni: Turpin şi contele Roland.

Acum se stinge şi Turpin, arhiepiscopul de Reims, lovit de lănci şi de săgeţi, dar tot în şa, între duşmani.

― Montjoie! strigă din nou Roland, deşi e sfîrtecat cu totul de tăieturi de sabie. Şi porneşte, pe Veillantif, spre sarazini, neîn­fricat. Abia se ţine însă-n şa. Dar sarazinii nu-ndrăznesc să se apropie de Roland.

― Nimeni nu-i poate sta-mpotrivă, glăsuiau ei. Şi de departe - auziţi - sună în trîmbiţe francezii! Şi se întoarce Charle­magne. Hai să fugim! Hai să fugim!

Cîţi au rămas încă în viaţă, din marea oaste sarazină, se-ntorc şi fug înspăimîntaţi.

Roland simte că i-a sosit sfîrşitul. Vrea să-şi sfărîme sabia, să n-o găsească vreun duşman. De trei ori dă cu sabia, dă cu nădejde într-o stîncă. Sabia nici nu se ştirbeşte, dar stînca se despică-n două.[xxvii]

Se lasă-atunci lîngă un pin, punînd sub el, la adăpost, cornul de aur şi de fildeş, şi sabia sa, Durandal.

― O, Durandal, şopteşte el, cu tine eu am biruit atîţi duşmani ai dulcei Franţe, cîte fire de păr se află în barba - albă cum e floarea în luna lui aprilie - a celui ce mi-e suzeran... Să intri-n mînă de viteaz...

Şi se lungeşte lîngă pin, cu faţa către Spania, către duşmanul care fuge, lăsînd în urmă-i nori de praf.

― Cînd Charlemagne o să ajungă în trecătoarea Roncevaux, va şti că am căzut cu faţa tot îndreptată spre duşman, că-n luptă am fost victorios! îşi spune el încetişor. Iar gîndurile lui din urmă i se îndreaptă către ţară, spre Franţa sa prea mult iubită. îşi lasă fruntea lin pe braţul atît de ostenit de luptă şi îşi dă ultima suflare.

După încă puţină vreme, Charlemagne a sosit acolo, în tre­cătoarea Roncevaux. Amurgul coborîse roşu. Curînd avea să vie noaptea. Dar Charlemagne şi-a îndreptat ochii spre slavă. S-a rugat s-adaste încă puţin ziua, pînă-şi sfîrşeşte răzbunarea. Soarele a stat locului. Într-un galop, ca o furtună, Charlemagne a zburat cu oastea pe urmele acelora ce-i uciseseră vitejii.

În luptele care-au urmat, acei care fugiseră din trecătoarea Roncevaux şi-au plătit crimele, răpuşi de sabia lui Charlemagne, iar alţii au pierit de teamă.

Şi-a fost luată Saragosa, cetatea sarazinilor.

Regele lor, crudul Marsiliu, s-a azvîrlit, îndurerat, pe zidurile sfărîmate de ostile lui Charlemagne, şi-a plîns pînă şi-a dat sfîrşitul.

Cînd a ajuns în patrie, la Aix, în capitala lui, şi a urcat pe treptele palatului de marmură, Charlegmane a găsit o fată gingaşă, albă, tremurînd. Se numea Oda,[xxviii] şi era sora contelui Olivier, cea mai frumoasă dintre toate copilele întregii Franţe.

― Unde îmi e logodnicul? Unde-i Roland, ce îmi jurase că am să fiu soţia lui? a-ntrebat ea cu glas sfios.

Lui Charlemagne i s-au umplut ochii de lacrimi şi a spus:

― Roland s-a stins ca un viteaz, căzînd cu faţa spre duşman. Trupul lui şi-al lui Olivier le-am aşezat într-un mormînt de mar­moră din catedrala de la Blaye. Şi inimile lor le-am pus într-o cutie preţioasă, din aur şi din pietre scumpe. Ţie-ţi voi da, fru­moasă Oda, pe fiul meu, pe Louis, de soţ, şi ai să fii împărăteasă...

Fata n-a spus nici un cuvînt. A suspinat, pală la faţă ca frunza din octombrie, a căzut jos şi a murit, în timp ce toţi seniorii Franţei plîngeau în hohote pe Roland, iar Charlemagne îşi smulgea barba, gemea cu inima zdrobită de-o suferinţă fără seamăn.

Pe urmă a fost judecata contelui Ganelon, acela care trădase Franţa, pe Charlemagne şi oastea de cavaleri, la Roncevaux.

El a fost strîns legat cu lanţuri de patru armăsari sălbatici, care l-au rupt în bucăţele. Şi-alăturea au fost ucişi alţi treizeci de bărbaţi din neamul contelui trădător, Ganelon. Aceştia au fost spînzuraţi, ca să se ţină minte bine că nu e vină mai grozavă decît aceea de-a trăda patria şi pe cei viteji.

Iară mulţimea, ascultîndu-l pe menestrel, plîngea şi ea soarta cea tristă a lui Roland, viteazul de la Roncevaux, căzut cu faţa la duşman. Şi aplauda însufleţită, cînd auzea că Ganelon a fost, în fine, pedepsit.

Şi multă, multă vreme, oamenii, care cunoşteau cîntul stră­vechi despre Roland, s-au dus în orăşelul Blaye, să pună flori pe trei morminte de marmură albă ca neaua, care, precum zice legen­da, aparţin lui Roland, Olivier şi Odei.[xxix]

Aşa-l slăveau ei pe Roland... Aşa-i slăveau pe cei viteji!