Sigfrid şi Crimhilda - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru

Un cavaler trimis de conte este pe punte şi veghează, avînd cu el zece oşteni. Oştenii-s bine înarmaţi. Ei stau pe margini, străjuind corabia să n-o lovească tîlharii apelor — piraţii — ce bîntuiau atunci pe Rin.

În partea dinapoi a punţii se mai găsesc, îngrămădiţi, şi nişte călători de rînd: ţărani, calfe de meseriaşi, pescari şi cîteva femei.

Nobilul cavaler din Utrecht le-a-ngăduit să-l însoţească, în jos, pe Rin, dacă-i aduc, pentru călătoria asta, bucate, băuturi şi vin.

Fiindcă nevoia nu te-ntreabă de ai sau n-ai, ei i-au adus cele cerute şi-au căpătat îngăduinţa să urce pe corabie, în partea dina­poi a punţii.

Şi-acum plutesc uşor pe ape nobilul cavaler din Utrecht şi amărîţii poporeni.

Corabia se leagănă deasupra Rinului albastru.

E primăvară şi cocorii se-ntorc la cuiburile lor, cu fîlfîit moale de aripi. Crestele munţilor mai sînt strălucitoare sub zăpada ce nu s-a topit încă toată.

Pe ţărmuri se zăresc copii, care se joacă şi fac semne corăbiei cu mîinile, ce par albi porumbei în zbor.

— Se apropie Wormsul, strigă o calfă de dulgher. Priviţi! Priviţi!...

Într-adevăr, curînd, se vede pe-o stîncă-naltă, cenuşie, un castel vechi cu turnurile crenelate, castelul regilor burgunzi.[iii]

Mai jos sînt case învelite cu olane roşii sau cu ţiglă. La chei, sub plopii argintii, ce tremură uşor în vînt, se află-o barcă. Şi în barcă se văd doi tineri minesengeri,[iv] ce-şi flutură năframele.

Corabia-şi încetineşte uşorul ei alunecuş pe apele fremătă­toare. Şi, agăţaţi de-o funie, tinerii cîntăreţi se urcă, spre bucuria tuturor.

Trufaşul cavaler din Utrecht, la rugămintea tinerilor de-a le da voie să-l însoţească şi ei pe Rin, în jos, încuviinţează, întrebînd însă cam bănuitor:

• Puteţi veni cu noi. Aş vrea să ştiu însă mai înainte unde doriţi s-ajungeţi?

Cavalerul este un bărbat foarte-nalt, din garda contelui de Utrecht. Are o frunte-ngustă şi ochi vineţi, privind tăios spre cîntăreţi. La brîu poartă o sabie uriaşă.

• Gîndim s-ajungem în Frislanda.[v] Am auzit că pe-acolo s-ar fi găsind mulţi iubitori de cîntece şi de poeme! zice unul din minesengeri, un tînăr blond, cu obrajii rumeni, înveşmîntat cu pantaloni din postav negru şi haină stacojie, de Strassburg.
• Atunci aveţi acelaşi drum cu noi, mai spune iarăşi cavale­rul. Nu vă vom cere să plătiţi pentru călătoria asta. O să vă punem la-ncercare meşteşugul. Poate vreţi să cîntaţi ceva...
• De e nevoie, plătim noi, dăm mînă de la mînă şi plătim, strigă cei care se găsesc în partea dinapoi a punţii. Numai să cînte pentru noi tinerii minesengeri...

Ochii vineţi ai cavalerului se luminează pentru-o clipă. Tare-l încearcă lăcomia. Se stăpîneşte însă şi răspunde:

• Tăceţi din gură, voi de-acolo, oameni de rînd. Tăceţi din gură... Tinerii cîntăreţi sînt oaspeţi şi nu ne vor plăti nimic... dacă ne vor cînta pe drum...
• Acesta-i lucru prea uşor, spune şi cellalt cîntăreţ, un tînăr vesel, dar plăpînd, purtînd o haină cenuşie. Şi noi îl facem cu plăcere. Este doar meşteşugul nostru. De vreţi, începem chiar acum... Ce aţi dori să vă cîntăm?
• Cîntaţi-ne despre burgunzi, mormăie-naltul cavaler. Aici e Wormsul, deci rostiţi Cîntecul Nibelungilor...[vi]
• O să cîntăm, spun tinerii. Este un cîntec de demult. Crîncene întîmplări s-au scurs aici, la Worms, peste burgunzi. Cîte-a văzut bătrînul Rin în scurgerea lui necurmată!
• Începeţi... hai, începeţi cîntul, strigă pescarii şi ţăranii cei grămădiţi în fundul punţii. Nu-i sărbătoare mai frumoasă decît s-asculţi un cîntăreţ.

Cei doi tineri se saltă sprinteni pe un colac mare de sfoară. Unul îşi ia în braţe rotta[vii] şi-i mîngîie coardele lungi, privind spre depărtările încununate de zăpezi, apoi către cetatea Worms. Şi celălalt, după ce face o plecăciune cu boneta în mînă, grăieşte spre ascultători, arătînd zidurile sure:

• Aici, în Worms, pe stînca asta, sus, în castelul cenuşiu, au vieţuit, cu multe veacuri în urmă, viforosul Dancrat şi soaţa lui, regina Ute, cu fiii lor Gunter, şi Gernot, şi Giselher. De-acolo, unde vedeţi turla că săgetează înălţimea, străjuia regele adesea apele Rinului spre Strassburg sau către Marea Nordului. Şi vai de-acel ce cuteza să se apropie de ţinutul burgunzilor, fără să aibă la provă semnul alb al păcii!

Regele şi cu fiii lui, însoţiţi şi de alţi viteji, ca Tronje Hagen[viii] negurosul, sfetnicul cel mai de credinţă, sau Volker cel într-una vesel, Dankwart, şi Rumhold, şi mulţi alţii săreau pe cai sau în corăbii ce pururea erau la chei, strînse în lanţuri şi parîme, şi nu putea nici un duşman să urce pînă la castel.

Pentru că lîngă doamna Ute mai avea regele acolo un bobocel de copiliţă, cu obrăjorii albi şi rumeni, cu buzele însîngerate şi ochi albaştri cum e cerul în primăvară dimineaţa şi cu surîs dulce, sfielnic, şi-o voce lină, mîngîioasă, mai mîngîioasă decît e cîntecul de rottă. Era comoara regelui cea mai de preţ, cea mai aleasă, pe care şi-o veghea ziua şi noaptea cu feciorii şi cu oştenii cei mai buni.

Comoara se numea Crimhilda...

Castelul se mai vede încă. Priviţi acolo unde bate raza de soare-ntr-o fereastră cu gemuleţe colorate. Acolo spun alţi minesengeri, mai vîrstnici şi mai înţelepţi, că ar fi fost odaia fetei. De-acolo ea privea în zare, visînd în visele-i de fată la cel care urma să vină, s-o ia şi s-o facă regină în nu se ştie care ţară.

Rinul i se părea atuncea — sub strălucirea soarelui — că e un rîu mare de aur. Pomii şi verdele din pajişti i se păreau că-s po­leiţi, şi căprioarele din munte, care veneau să se adape, păreau nişte făpturi din basme.

Aşa se scurgea viaţa ei, la adăpost de orice patimi, de griji sau chiar de întristări.

De la o vreme însă Dancrat s-a petrecut din lumea asta, cum se petrece orice fiinţă.

Ultimul lui cuvînt a fost spre Gunter, cel care-i urma, fiind cel mai mare dintre fraţi:

• Să aveţi grijă de Crimhilda, să nu o bată vînturi aspre şi să-i găsiţi un mire vrednic, cel mai viteaz dintre viteji, care s-o poată ocroti...

Burgunzii l-au aşezat pe Dancrat, după străbune obiceiuri, într-un mormînt ce se mai vede într-o ogradă, la castel, punîndu-i căpătîi o spadă.

Şi Gunter s-a încununat în locul tatălui său, Dancrat, avînd pe fraţii lui alături, pe Gernot şi pe Giselher.

• Tronje Hagen să-ţi ajute la treburile cîrmuirii şi sfatul său să i-lasculţi, îl îndemnase mai-nainte Dancrat pe fiul său urmaş.

Şi-acum, lîngă regele Gunter şi lîngă fraţii săi iubiţi, şedea de veghe veşnic Hagen, cu chipul său cel neguros.

Se spune că în toată lumea nu era om mai iscusit decît acest Tronje Hagen. Ba, după unii cîntăreţi, cunoştea şi vrăjitorii. Nu era taină cît de mare ca el să n-o poată afla. Umbla doar îmbrăcat în negru. Barba şi părul le-avea negre, ochii mereu întunecaţi. Altminteri era devotat pînă la moarte regelui. Nici nu avea altă credinţă Tronje Hagen pe pămînt, decît slujirea celui care îi era rege şi stăpîn.

Şi, trebuie să mai povestim că după moartea tatălui, într-o zi, se afla Crimhilda sus, la fereastră, şi-mpletea la o dantelă sub­ţirică. Mai multe fete se găseau în jurul ei, cosind, ţesînd, pălă­vrăgind de toate cele cîte-s în lună sau în stele.

Din întîmplare se găsea alăturea regina Ute.

Toate copilele rîdeau.

Numai Crimhildei îi curgeau pe obrăjori cîteva lacrimi. Ochii-i erau nespus de trişti.

• Ce e cu tine, fata mea? a întrebat-o doamna Ute.

Crimhilda şi-a înălţat chipul spre mama ei şi i-a răspuns:

• Slăvită doamnă şi măicuţă, nu ştiu de trebuie să-ţi spun... Şi nu ştiu dacă n-o să rîzi, auzind povestirea mea.

Mama a dat însă din cap şi i-a făcut un semn cu mîna, în chip că nu va rîde nimeni de cele ce vor auzi.

• Iată ce este, a spus Crimhilda. În noaptea asta am avut un vis de tot tulburător.[ix] Mi se părea că mă găseam într-un ţinut necunoscut, unde trăiam într-un castel, fără de voi, cei cunoscuţi şi apropiaţi atîta mie. N-aveam decît un singur prieten şi-apărător. Era un şoim ce săgeta văzduhurile şi se-ntorcea pe mîna mea. Îl dezmierdam, şi-mi era drag. Dar iată, din înalt, deodată, se reped două păsări negre. Socotesc că erau doi vulturi. Nu am putut să-i deosebesc. Mă-nconjura o pîclă deasă. Şi vulturii aceştia doi s-au repezit spre şoimul meu. Unul i-a-nfipt ciocul în spate. Celălalt l-a smuls cu ghearele. Penele i le-au răvăşit. Inima i-au mîncat-o toată. Sîngele lui a-nroşit ţărîna. Stătea — parcă îl văd în vis — întins, cu-aripile lăsate, cu ochii goi, de sînge stors... Nu pot să spun, iubită mamă, cît m-a mîhnit visul acesta. M-am trezit plină de sudori şi-nlăcrămată, suspinînd. Am plîns, şi mai oftez şi-acum... Mă-ntreb ce poate însemna... Ce tîlcuri îi pot oare da...

Regina Wormsului a stat cîteva clipe, cugetînd. Se spune că regina Ute era nespus de înţeleaptă. Şi apoi, mîngîindu-şi fata, i-a tîlcuit visul aşa:

• Socot că şoimul tău din vis trebuie să fie un bărbat, care-o să-ţi fie ţie drag. Nu ştiu de îţi va fi şi soţ. El o să aibă doi duşmani de neam înalt, poate regesc, care o să-i scurteze viaţa cu armele lor ascuţite. Însă tu nu te întrista. Poate şi visele ne mint. Eşti prea frumoasă, şi prea bună, ca să nu ai destul noroc lîngă bărbatul ce te-o lua de soaţă, în castelul său...

Crimhilda s-a-nroşit la chip:

• Nici nu gîndesc să mă mărit! a şoptit ea. Am auzit că multe sînt primejdiile ce le cuprinde dragostea. Mai bine vreau să stau într-una lîngă măicuţă, lîngă fraţi.
• Ehei, numai de s-o putea, a surîs blînda doamnă Ute. De pe acum ne tot vin soli, din susul Rinului, din jos, şi chiar de peste ţări şi mări. Pesemne, minesengerii ce vin adesea la castel şi te-au văzut la ospeţe duc vestea-n lume peste tot de mîndra fru­museţe-a ta... Atîţia prinţi ţi-au cerut mîna. Tu-i tot respingi — dar pînă cînd?

Şi-adevărat, că pîn-atuncea sosiseră sute de soli, atraşi ca fluturii în noapte de razele unei făclii.

Vestea de frumuseţea fetei o duceau minesengerii tuturor regilor din lume, prinţilor, cavalerilor şi tuturor vitejilor.

Tot pe atunci, se povesteşte că în tărîmul Niderlandei — Ţara de jos a Rinului — ocîrmuia regele Sigmund, în marea lui cetate Xanten.[x]

Dacă mai sus străjuia Rinul bătrînul rege burgund, Dancrat, jos îl veghea regele Sigmund.

Şi-aşa, precum spun cîntăreţii din vremurile de demult, regele Sigmund şi cu soaţa, iubita lui regină Siglind, aveau în casă şi-un fecior de-o frumuseţe, vitejie şi isteţime fără seamăn. Nicicînd n-a fost altul ca el. Se chema Sigfrid — păr bălai, Sigfrid cu paloşul de foc, Sigfrid, cel mai bun călăreţ şi cel mai bun vîslaş pe Rin şi-n toată Marea Nordului.

Grozavi bărbaţi trăiau şi-n Xanten.

În Ţara Rinului de jos, se ştie, nu se află munţi să ocrotească de duşmani cetăţile şi satele. Rinul i-asemeni unui drum pe care umblă orişicine, la voia lui, şi orişicînd. Primejdiile-s mult mai mari decît în susul rîului. Din Marea Nordului s-avîntă piraţii des şi jefuiesc. De nu eşti de ajuns de tare şi inima de-ţi tremură cît de puţin în vreo clipită, eşti mult prea lesne doborît.

Oamenii Rinului de jos ştiu asta bine, şi de-aceea se pregătesc să lupte straşnic şi să-i răpună pe vrăjmaşi.

Iar pe pămîntul Niderlandei, cel mai bun dintre cavaleri, cel mai viteaz şi cel mai vrednic era frumosul tînăr Sigfrid.

Cînd îşi punea coiful de aur, sabia scumpă de argint şi-ncăleca pe un cal alb, Sigfrid părea un zeu picat din înălţimile Walhalei — lăcaşul zeilor germani — un zeu strălucitor ca Balder, dar mai puternic decît el.

Nimica nu-l înfricoşa pe tînărul cel semeţ, Sigfrid. In luptă era ca un fulger. Iar la petreceri, glasul lui suna voios, răsunător, intonînd cîntece străvechi, prin care cei vii proslăveau pe cei viteji, căzuţi în luptă, duşi în Walhala de walkirii,[xi] spre desfătare veşnică.

Iar tatăl său, bătrînul Sigmund, îl privea plin de bucurie şi de tristeţe totodată. Inima lui se veselea ştiindu-l pe feciorul său neîntrecut între bărbaţi, deşi abia-i mijise barba blondă ca aurul curat. Şi-apoi îl potopea tristeţea, pentru că preafrumosu-i fiu părăsea deseori cetatea, pleca să cerceteze lumea. Şi nu ştia dacă-ntr-o zi nu-l vor lovi nişte haini, cu mişelie, pe la spate.

Mai se găsea atunci pe lume şi ţara Nibelungilor. O, ce întu­necată ţară. Ţară de neguri şi păduri. Copacii creşteau groşi şi strîmbi. Apele se scurgeau mîloase. Iarba se tîra pe pămînt, nu creştea moale, mătăsoasă, ci era aspră, scîrţîia cînd sufla vîntul peste ea, ca nişte crengi de lemn uscat. Iar oamenii priveau pieziş. Nu se-auzea pe-acolo rîset, ci gemete de schingiuiţi, şi răcnete, şi blesteme. Nimănui nu-i plăcea să umble prin astfel de ţinut, în care soarele nici nu pătrundea printre desişurile negre, şi mohorîte, şi-ncruntate.[xii]

Doar Sigfrid, preaviteazul Sigfrid, nu se sfiise, şi umbla prin ţara Nibelungilor cu calul său, şi-o cerceta.

Şi tot umblînd, vrînd să cunoască această ţară a negurilor, s-a rătăcit printr-o pădure. Pădurea se-ntindea adînc, pe nişte munţi prăpăstioşi. Rătăcind el mereu prin munte, s-a auzit zgo­mot de glasuri, de răcnete şi blesteme. Se certau, se băteau de moarte doi prinţi din neamul Nibelung. Aceştia-şi omorîseră tatăl doar cu o zi în urmă. Îl căsăpiseră să-i ia comorile ce stăpînise şi care se aflau acolo, în munţii cei prăpăstioşi, ascunse într-o tainiţă.

Comorile acestea mari fuseseră odinioară în stăpînirea unor duhuri. Erau, de altfel, făurite de-acele duhuri, sub pămînt, şi cuprindeau vase de aur, cupe înalte de argint, armuri şi scuturi, căşti şi săbii, care sclipeau ca focuri vii.

Mai erau haine şi covoare ţesute tot în fire scumpe, bătute-n pietre preţioase. Iar nestematele stăteau în grămezi mari de dia­mante, smaragde şi mărgăritare, rubine şi-alte pietre scumpe, cum nu se mai găsesc în lume. Atît de multe se aflau în tainiţa sub-pămînteană, că nu ar fi putut încape în nu ştiu cîte mari clădiri.

Întîiul rege-n acea ţară, cu numele de Nibelung, printr-un mijloc pe care nimeni nu l-a aflat nici în legendă, pusese mîna pe comoară.

Şi, punînd mîna pe comoară, acele duhuri neştiute ar fi rostit un greu blestem:

„În mîna cui or să ajungă comorile ce ni s-au luat de către regii Nibelungi, să piară înecat în sînge! Fierul de sabie sau lancea să îl străpungă, negreşit. Fiul să-şi duşmănească tatăl, soţul soţia, prietenia să nu-mblînzească inima celui ce va rîvni comoara. S-aducă-n jurul ei doar moarte, cumplită moarte şi durere, şi răz­bunări nemaivăzute... Aşa ursim... Aşa să fie!”

Astfel spuseseră la urmă acele duhuri din legendă.[xiii]

Şi-ntr-adevăr, zice povestea că-ntîiul rege al ţării, Nibelung, fusese doborît de-un frate care-i rîvnea averile. Toţi regii care i-au urmat din neamul lui, toţi regii Nibelungi, ce stăpîniseră comoara, fuseseră răpuşi de fier.

Cei doi prinţi care se băteau în faţa tînărului Sigfrid erau din neamul Nibelung. Ei se chemau: cel mare, Schillung, iară mezinul Nibelung, la fel ca regele strămoş. Ei se certau pe moştenire. Şi nu ştiau cum s-o împartă, fiindcă şi unul şi cellalt vroiau mai mult de jumătate.

Sigfrid tocmai se apropia.

• Tinere, i-au glăsuit ei. Împarte-ne comoara asta, şi îţi vom dărui o spadă ce poartă numele de Balmung. Ea e făcută în Islanda de un fierar care bătea pe nicovală, altădată, sub muntele cel înalt, Hecla, spade şi zeilor din cer.[xiv] A fost purtată cu-ndrăzneală de primul rege, Nibelung. Primeşti tu să ne faci dreptate?...
• Primesc, cum nu, a rostit Sigfrid.

Sigfrid era cinstit din fire. El nu ştia că cei doi prinţi nici nu gîndeau să-i dea pe Balmung. Vroiau numai să se slujească de el cît o-mpărţi comoara, şi apoi să-i scurteze viaţa, ca tatălui lor doborît.

Şi Sigfrid a descălecat şi a-mpărţit în jumătăţi comoara cea fără pereche. A pus o parte din comoară pe coasta unui munte-nalt. Şi-n faţa lui, pe un alt munte, a pus cealaltă jumătate.

Făcuse împărţeala dreaptă. Dar fraţii, prinţii Nibelungi, au început să strige tare şi să-l blesteme pe flăcău căci fiecare dintre ei vroia mai mult de jumătate. Ba, prinţul Schillung, furios, şi-a ridicat iute pumnalul ca să-l lovească-n inimă pe tînărul Sigfrid din Xanten. Dar Sigfrid n-a rămas dator şi l-a lovit cu sabia, tăindu-i capul din grumaz. De nu ar fi ştiut să lupte, lui Sigfrid i-ar fi fost, desigur, ziua aceea cea din urmă; căci Nibelung, celălalt prinţ, cuprins de-o ură-ncrîncenată, s-a repezit asupra lui cu-o lance care scînteia, gata să i-o înfigă-n trup.

Numai că Sigfrid s-a ferit cu dibăcie de duşman, şi l-a răs­puns cu sabia, culcîndu-i fruntea în ţărînă.

Cum au căzut aceşti doi prinţi, s-au deschis porţile de fier ce ţineau tainiţa-ncuiată. Şi lîngă porţi, scînteietoare, într-o firidă de argint, era sabia făurită în atelierul zeilor de sub prăpăstiosul Hecla. Sigfrid a vrut să o apuce, dar porţile s-au strîns la loc.

Au stat aşa cîteva clipe, şi iată, s-au deschis din nou.

Sigfrid, fără să stea pe gînduri, s-a repezit, a smuls pe Bal­mung din albul ei lăcaş de-argint.

Tocmai atunci, ca nişte fiare s-au repezit la el, cu arme, doisprezece uriaşi. În urma lor veneau călări vreo şapte sute de oşteni, înalţi cît trunchii de stejari.

Lupta a fost destul de grea, dar Sigfrid tot i-a biruit. Şi i-a legat pe toţi în ştreanguri, să-i ducă prizonieri în Xanten. Dar cum sfîrşise treaba asta şi-abia-ncercase să răsufle, s-a şi simţit cuprins din spate de nişte braţe ca de fier.

Sigfrid era atît de tare, că nimeni nu ar fi putut să-i prindă mîna nici o clipă. Şi iată că mîna sa dreaptă, în care ţinea sabia, i-era acuma ţintuită. Viteazul s-a întors să-şi vadă duşmanul care îl prinsese în braţe cu-atîta putere. În spate nu se zărea nimeni, şi nici în faţă, nici pe lături. Duşmanul era nevăzut.

Totuşi s-a străduit viteazul să lupte cu acea făptură pe care n-o putea zări. Şi s-a luptat o zi şi-o noapte. Şi soarele, şi stelele cătaseră la lupta asta îndîrjită, pe care Sigfrid o dădea cu-o fiinţă atît de misterioasă. Trecuse apoi dimineaţa. Se apropia şi miezul zilei, şi lupta nu se mai sfîrşea. Cînd, iată, Sigfrid se smuceşte şi-şi scapă mîna din prinsoarea acelui cleşte de oţel. Şi, învîrtind-o prin văzduh, căutînd să-şi dibuie duşmanul, care-l lovea cînd dintr-o parte şi cînd dintr-alta, fără milă, mîna sa prinde o fîşie lucie, moale, de mătase. Trage fîşia şi în mînă zăreşte-o glugă al­băstrie.

Gluga căzuse de pe capul unui pitic bătrîn, dar zdravăn. Iar gluga era fermecată. Ea făcea nevăzut pe-acela care şi-o aşeza pe cap. Îi da-n acelaşi timp putere de zece ori pe cît avea.

Fără de gluga fermecată, ce-o purtase pîn-atunci, piticul nu mai cuteza să îl înfrunte pe viteaz. Căzuse pe o latură şi se ruga smerit de Sigfrid:

• Sînt regele piticilor care sălăşluiesc în munte şi străjuiesc comorile, avutul Nibelungilor. Mă cheamă Albrich, şi voi fi de azi-nainte sluga ta...

Sigfrid s-a-nduplecat de Albrich. Era bătrîn, cu barba albă. Şi avea ochii albaştri, buni, cătînd spre tînăr cu credinţă.

• Comorile sînt ale tale, căci tu le-ai cucerit în luptă, a mai rostit piticul Albrich.

Sigfrid, atît de ostenit, vroia să-şi spele puţin faţa, să bea cîteva-nghiţituri dintr-un izvor ce murmura încetişor printre copaci. Însă în clipa cînd a vrut să soarbă din izvor, întreaga lume s-a clătit sub şuierul unui balaur, care stătea şi el de strajă lîngă comoara nibelungă, într-o adîncitură largă, o peşteră de sub pămînt.

Balaurul şedea de veacuri în peşteră şi dormea dus. Lui îi era sortit de duhuri să doarmă-n voie, liniştit, cît timp era sabia Balmung în tainiţa comorilor. Numai cînd sabia aceasta ar fi căzut în mîinile unui voinic venit din lume, el trebuia să se tre­zească şi să-l ucidă pe voinic.

Ca să-nţelegeţi ce balaur s-a-nfăţişat atunci lui Sigfrid, vă spun că el putea cuprinde sub trupul său toată pădurea. Botul îi era plin de flăcări şi ochii îi ardeau ca para. Pe cap avea o creastă-naltă, roşie, ca scăldată-n sînge. Pielea-i era învă­luită în nişte plăci mari. Ghearele lui erau uriaşe. Unde călcau, săpau o vale.

Cînd Sigfrid a luat sabia din tainiţa comorilor, balaurul s-a deşteptat. A căscat larg şi s-a tîrît din peştera adîncă-afară. A aşteptat însă ca Sigfrid răpus să fie de pitic. Văzînd învingător pe Sigfrid, după o luptă atît de lungă, balaurul s-a repezit asupra lui, c-un şuier groaznic, pe cînd voinicul, însetat, se apleca să soarbă apă.

Sigfrid, auzind şuierul, s-a-ntors fulgerător spre monstru, cu sabia Balmung în mînă. Dar prea tîrziu. Balaurul, deschizînd botul, l-a şi cuprins într-o clipită. Viteazul tînăr s-a văzut în mijlocul unui noian de flăcări care îl ardeau. Şi dinţii aprigi de balaur s-au strîns ca nişte porţi de fier. Oricare altul ar fi fost în locul lui ar fi pierit. Dar Sigfrid, cu o încordare uriaşă, dincolo de fire, a ridicat în sus pe Balmung şi a înfipt-o-n cerul gurii monstrului înfiorător, mai înainte ca acesta să-l strivească. Sabia i s-a-nfipt în creier balaurului fioros. Botul i s-a deschis c-un răget, scos din adîncul trupului care se zvîrcolea de jos, doborînd sute de copaci, răsturnînd stîncile din munţi, vărsînd din el valuri de sînge purpuriu şi înfierbîntat.

Din sîngele care-i cursese balaurului, se făcuse un lac roşu, în vîlcea.

— Stăpîne, a zis Albrich lui Sigfrid, tu ne-ai învins prin vitejie, şi, după datinile vechi, te vom sluji, eu şi piticii, şi luptă­torii ne-nfricaţi ce se găsesc în toată ţara, şi-aşteaptă doar porunca mea. Dă-mi voie să-ţi dau un sfat. Dacă te vei scălda îndată în balta asta roşie, în sîngele balaurului, vei dobîndi atîta forţă, încît nimeni din lumea asta nu va putea să-ţi stea-mpotrivă. Iar trupul tău, scăldat în sînge, nu va mai fi pătruns în veci de lance, spadă sau săgeată, cuţit de fier sau orice armă. Nici focul nu te va mai arde. Vei deveni invulnerabil.

Sigfrid l-a ţintuit în ochi pe Albrich cu privirea lui senină, dar străpungătoare.

• Dacă mă minţi, piticule, şi-n ceasul morţii de mă aflu, să ştii că am să mă răzbun. Nici tu nu vei scăpa cu zile.
• Încrede-te, a spus piticul. Nu te înşel. Noi, cei de-aici, sîntem cumpliţi, da-n luptă dreaptă. Nu ştim de loc să înşelăm... Doar regii noştri-au fost mişei. Grăbeşte-te însă, pentru că sîngele acesta va împietri curînd de tot...

Sigfrid s-a dezbrăcat de haine şi s-a zvîrlit numaidecît în balta roşie, fierbinte.

Tot corpul şi l-a scăldat Sigfrid, făcîndu-se invulnerabil. Nu­mai pe umărul său stîng i-a căzut dintr-un tei o frunză. Piticul Albrich a vroit să-nlăture această frunză, dar timpul de scăldat trecuse.

Lui Sigfrid i-a rămas pe umăr un loc micuţ, în care spada putea să-şi înfigă tăişul. Dar cine-ar fi putut să afle această taină a lui Sigfrid, pe care-o cunoşteau doar el şi regele piticilor?

Aşa a devenit stăpîn Sigfrid pe marile comori ale regilor Nibelungi, pe spada Balmung cea vestită, ca şi pe gluga fermecată a regelui piticilor, glugă ce făcea nevăzut pe cel ce şi-o punea pe cap, şi-i înzecea puterile.

Cînd a plecat, l-a însoţit piticul Albrich pe tot drumul. Şi oriunde făceau popas, Albrich chema pe luptătorii din ţara Nibe­lungilor să i se plece noului stăpînitor al ţării lor.

Cu toţii îl jurau credinţă, lui şi urmaşilor lui Sigfrid.

Credinţă îi jurau pe Balmung, sabia Nibelungilor.

Aşa s-a dus Sigfrid la Xanten, lăsînd comoara blestemată a Nibelungilor sub paza lui Albrich cel cu barbă albă şi-a celorlalţi pitici ai săi.[xv]

Pe cînd se-napoia la Xanten, voinicul Sigfrid auzea, nu pentru prima oară, pretutindeni unde făcea cîte-un popas, c-aici, la Worms, într-un castel, pe ţărmul Rinului de aur, se afla cea mai mîndră fată din cîte se aflau pe-atunci în ţările din miazănoapte.

Mulţi cîntăreţi o proslăveau în cîntece şi în poeme. Şi poves­teau cum veneau regii, prinţii, baronii şi vitejii să-i ceară mîna ei micuţă regelui Gunter de la Worms şi mamei sale, doamna Ute. Dar ea nu îndrăgea pe nimeni. Vroia să stea mereu fecioară, lîn­gă regină, mama ei, şi lîngă fraţii mult iubiţi.

Sigfrid, auzind veştile, se-nflăcără atît de mult, încît o visa deseori pe sora regelui burgund, Crimhilda cea fermecătoare. Şi-n visele lui o vedea aşa cum era ea, aievea, pentru că vechii cîntăreţi ştiau să zugrăvească-n versuri oamenii tocmai cum erau. Ştiau să-i cînte-n aşa fel, încît parcă îi şi vedeai.

Sosind apoi Sigfrid la Xanten, privea corăbiile plutind pe apa Rinului în jos.

Şi nu trecea corabie să n-aducă şi vestea asta, că-n regatul burgunzilor creşte o fată ca un vis. „Ferice cine va putea să-i dobîndească dragostea şi s-o ia în castelul lui”, spunea oricare că­lător. Sigfrid nu mai putea să rabde dorul care îl mistuia.

De cînd se întorsese-n Xanten, doar de Crimhilda auzea, doar la Crimhilda se gîndea.

Vroise el, ce-i drept, să uite, să-şi izgonească gîndurile.

Pleca ades la vînătoare, în nişte codrii nepătrunşi, sau pes­cuia în largul mării, cînta sau petrecea cu soţii, tineri şi ei, feciori de prinţi, dar alinare nu-şi găsea.

Şi într-o zi s-a-nfăţişat tatălui său, bătrînul Sigmund:

• Tată, i-a glăsuit flăcăul. Voi pleca în cetatea Worms, voi îndura oricît pe lume şi voi sluji burgunzilor, luptînd cu spada pentru ei, numai s-o capăt pe Crimhilda. Mă simt cuprins de-o dragoste nemărginită pentru ea...

Sigmund a vrut să-i stea-mpotrivă. O presimţire îl făcea să nu se învoiască lesne cu cererea fiului său.

Dar Sigfrid era hotărît s-o dobîndească pe Crimhilda, cu orice preţ ar fi plătit această vajnică dorinţă.

Tatăl i-a dat cu întristare fiului său voie să plece şi să o afle pe Crimhilda.

Şi Sigfrid a pornit călare pe ţărmul Rinului, albastru cum este cerul dimineaţa, învăpăiat către amiază, şi-nsîngerat în faptul serii — către Crimhilda mult visată, însoţit doar de cîţiva prieteni.

Erau cu toţii treisprezece. Vocile lor umpleau văzduhul cu cîntece răsunătoare. Rinul lucea ca o oglindă şi răsfrîngea în apa lui chivere de argint şi aur, lănci lungi, cu vîrfuri ascuţite, şi chi­puri falnice de tineri din Xanten, din Ţara de jos. Iar între ei, ca zeul Balder, şi mai frumos, şi mai viteaz, voinicul şi bălaiul Sigfrid.

Goneau pe ţărmul Rinului şi, în a cincea zi de cale, au şi zărit în depărtări turnul cel alb şi crenelat în care se aflau străjerii regelui Gunter de la Worms.

Vestit îndată de străjeri, regele Gunter i-a ieşit lui Sigfrid în întîmpinare. Era urmat de Giselher şi Gernot, fraţii săi, ca şi de Hagen, unchiul lui, marele sfetnic de la Worms.

• Cine să călărească oare spre noi, cu-atîta îndrăzneală? l-a-ntrebat regele pe Hagen.

Hagen era cel mai umblat din cîţi curteni erau pe-atunci în ţările din miazănoapte. Faţa îi era încruntată. Părul, ca de tăciune stins, îi flutura aspru pe umeri. Şi-n păr avea fire de-argint, pen­tru că Hagen era vîrstnic, slujise nu ştiu cîtor regi.

Şi Hagen, fără să dea greş, i-a răspuns regelui aşa:

• Acest voinic ce călăreşte în fruntea altor doisprezece, după veşminte şi curaj, poate fi numai unul: Sigfrid. Vine tocmai din Niderlanda, Ţara de jos. Şi tatăl său, bătrînul Sigmund, stăpîneşte cetatea Xanten, cetate care-i aşezată pe ţărmul Rinului, spre mare. Cu Sigfrid nu te poţi lupta. Este voinic, cum nu se află al doilea pe tot pămîntul. Şi a învins pe mulţi duşmani, prin lupte date faţă-n faţă. Luptînd astfel a dobîndit comoara Nibelungilor, care se zice că aduce stăpînilor ei nenoroc. Are de-asemeni spada Bal­mung, care retează dintr-o dată cîte treizeci de capete. Are şi-o glugă fermecată, a regelui piticilor, ce face omul nevăzut şi-i înzeceşte forţele. Şi, dacă e să vă spun tot, a biruit şi un balaur ce străjuia lîngă comoară. Şi după ce l-a biruit, sfătuit de piticul Albrich, s-a scăldat în sîngele lui şi-a devenit invulnerabil. Nici o săgeată, spadă, lance, pumnal sau piatră nu-i pot face cel mai mic rău, nu-l pot răni. Iar la plecare, însuşi Albrich, cu toată ceata de pitici, l-a-nsoţit pînă la hotar pe-acest voinic, Sigfrid din Xanten. Unde era vreo aşezare, îi striga Albrich pe războinici să vină şi să i se-nchine lui Sigfrid, noul lor stăpîn. Acesta-i cel care soseşte, pe cît pot eu să socotesc. Rege, tu fii prevăzător...

Tocmai se apropiase Sigfrid de porţile cetăţii Worms.

• Voi nu sosiţi din Niderlanda? Tu nu eşti feciorul lui Sigmund şi al Siglindei de la Xanten? l-a întrebat regele Gunter.[xvi]
• Eu sînt, a răspuns mîndru Sigfrid. Şi văd că aţi ieşit cu arme. Am auzit că voi, burgunzii, sînteţi îndrăzneţi. Dacă e-ntr-adevăr aşa trimiteţi pe cel mai viteaz, cel mai puternic ca­valer, cu lancea sau cu sabia, să ne întrecem amîndoi...

Gunter a pus mîna la şold, să-şi scoată sabia din teacă. Dar Hagen l-a ţinut de braţ:

• Nu te pripi. Mai ai răbdare. Pe Sigfrid nu-l poţi birui.

Gunter s-a domolit puţin.

• Nu înţeleg de ce vorbeşti atît de-nverşunat cu mine, a rostit iară către Sigfrid.
• Am auzit că tu, rege burgund, nu vorbeşti altfel nimănui, decît cu armele în mîini, i-a dat răspuns bălaiul Sigfrid. Şi totuşi, dacă vă-nvoiţi, doresc a fi prieten cu voi...

Obrazul regelui burgund s-a luminat numaidecît. La fel s-au luminat la chip şi fraţii: Giselher şi Gernot. Doar Hagen a rămas cu ochii întunecaţi, în timp ce Sigfrid era primit cu bucurie sub zidurile de la Worms.

Au răsunat, după aceea, jocuri şi cîntece la curte. Sigfrid cînta şi petrecea. În luptele cavalereşti era în fruntea tuturor. La trîntă, la zvîrliri cu lancea, la alergări, la călărit, nu putea nimeni să-l întreacă.

Cînta, lupta şi petrecea, dar gîndul lui era mereu numai la sora regelui, Crimhilda cea cu păr de aur.

— Unde o fi Crimhilda oare? Cum aş putea s-o zăresc? tot se-ntreba bălaiul Sigfrid.

Şi nu ştia că-n vremea asta, la o fereastră zăbrelită, Crimhilda sta şi-l cerceta. Ochii albaştri ai copilei străluceau de-o lumină nouă, privind la chipeşul flăcău. Şi dragostea ca o făclie dogori­toare i-aprindea inima, visele-i de fată.

A mai trecut, se povesteşte, încă un an, acolo-n Worms.

Lui Sigfrid i-a fost dat s-o vadă numai o dată pe Crimhilda. Ieşise lîngă mama sa, la o serbare, în cetate, urmată de tinere fete şi multe doamne de onoare.

Văzuse tînărul din Xanten, în mintea lui, chipul Crimhildei strălucitor ca o cunună încărcată de nestemate, dar cum era într-adevăr tot nu-şi putuse-nchipui.

Privea la ea ca ameţit, orbit de frumuseţea ei, de gingăşia-i de fecioară, de mersu-i lin şi unduios. Privea, şi nu-i venea să creadă.

„Aceasta-i, aşadar, Crimhilda? Atît e de încîntătoare?”

Cît o iubise mai-nainte pe sora regelui burgund, cum o iubea însă de-atunci!

A izbucnit în vremea asta năpastă grea peste burgunzi.

Saxonii cu paloşe late şi coifuri de argint cu coarne, asemenea celor de taur, însoţiţi de ostaşi danezi, temuţi arcaşi şi lăncieri, au năvălit peste burgunzi. în fruntea lor erau doi regi: Luaeger din Saxonia şi Ludegast din Dania.[xvii]

Gunter era îngrijorat. Duşmanii aduceau cu ei şaizeci de mii, ba şi mai bine de luptători mult încercaţi.

Aflînd Sigfrid această ştire, i-a cerut regelui burgund numai o mie de oşteni ca să-i gonească pe vrăjmaşi.

Gunter s-a-nvoit bucuros. Şi Sigfrid, cu-o mie de oameni şi cu cei doisprezece prieteni aduşi din Xanten, s-a pornit să-ntîmpine pe cei doi regi.

În luptele care s-au dat, Sigfrid şi-a dovedit credinţa şi prie­tenia pentru Gunter, fratele celei mult prea dragi.

Cei doi regi din Saxonia şi Dania au căzut prinşi. Oastea lor a fost sfărîmată.

Morţii nu i-au mai numărat.

Nu avuseseră burgunzii de cînd erau aşa izbîndă, deşi nu se aflau pe-atunci alţi luptători mai încercaţi. Iară victoria dobîndită cu-atîta faimă împotriva ostaşilor năvălitori se datora numai lui Sigfrid.

În timp ce şirul nesfîrşit de prizonieri intra în Worms, regele Gunter poruncise serbări strălucitoare în cinstea oaspetelui său, biruitor peste duşmani.

Iară primirea glorioasă a celor care se-ntorceau trebuia să o facă ea, Crimhilda cea fermecătoare, în piaţa mare de la Worms, aşa cum hotărîse Gunter.

• Bine-ai venit, i-a spus Crimhilda lui Sigfrid, care se afla alături de regele Gunter. Şi şi-a lăsat mîna ei mică în palma lui, mîngîietoare.

A trebuit să-l şi sărute pe buzele-i înfierbîntate, cum era datina burgundă, atunci cînd se-ntorceau vitejii.

Fata, simţindu-i arzătoarea lui răsuflare, s-a roşit ca macul gingaş din grădină, s-a clătinat de-o ameţeală neînţeleasă pentru ceilalţi. Şi era gata să se piardă, de nu ar fi ţinut-o Sigfrid.

• Domniţa mea, i-a grăit el, credinţă-ţi jur acum, de-a pu­ruri. Odihnă eu n-o să mai am pînă ce tu nu vei vroi să-mi împli­neşti aprigul dor ce m-a mînat pînă la Worms.

Atîta. Alta nu şi-au spus. Dar inimile s-au legat, pînă la moarte, amîndouă, acolo-n piaţa Wormsului.

Sigfrid, atît de îndrăzneţ în lupte şi în bătălii, era sfielnic în iubire. Nu ştia cum să-şi spună dorul, s-o ceară fratelui ei, Gunter, pe mult iubita lui Crimhilda.

Dar într-o zi, regele Gunter a început să povestească de marea insulă Islanda, care se-ntinde-n miazănoapte, în oceanul furtunilor şi al gheţurilor veşnice.

• Acolo, a-nceput să spună, regină este o fecioară de-o fru­museţe uimitoare, al cărei nume e Brunhilda.[xviii]

Sigfrid ştia şi el povestea.

• Frumoasă tare e Brunhilda, a glăsuit regelui Gunter. Însă e mîndră peste fire. Mulţi şi-au pierdut pînă azi capul. Vin regi de pe întreg pămîntul să-i ceară mîna preafrumoasei, dar ea îi pune-ntîi să lupte. Luptă-n întrecere cu ea. Pînă azi n-a învins-o nimeni. Şi cine-i biruit pe dată e osîndit să-şi piardă capul. Ţărmul oceanului e plin de capete regeşti pierdute, ce stau înfipte-n suliţe.

Gunter l-a luat de braţ pe Sigfrid. I-a spus în şoaptă, la ureche:

• Acuma îmi eşti prieten bun. Mi-ai salvat ţara de duşmani. M-ai ajutat în clipe grele. Aş vrea şi eu să-ţi spun ceva...
• Spune, s-a învoit şi Sigfrid.
• De mult rîvnesc eu la Brunhilda. Dar pînă azi n-am în­drăznit să mă pornesc către Islanda. Deunăzi am vorbit cu Hagen. El zice că-s prea mari primejdii. Dar orişicîte ar fi să fie, nu pot trăi fără Brunhilda. De asta m-am încredinţat. Şi-am cugetat că, fiindu-mi prieten, ai să-mi dai iarăşi ajutor. Te încumeţi să mă-nsoţeşti pînă-n tărîmul îngheţat din mările furtunilor?
• Mă încumet, iubite rege, a spus Sigfrid cu prietenie. Gricît ar fi Brunhilda asta de aspră, fii sigur, Gunter îţi va fi regină în Burgundia. Ne va-nsoţi aici, la Worms, supusă ca o mieluşea. Pe ţărmul insulei Islanda capul tău nu va fi înfipt. Dar îţi pun o condiţie...
• Oricare-o fi, ţi-o-ndeplinesc, a dat răspuns regele Gunter. Numai s-o capăt pe Brunhilda.
• O cer şi eu pe sora ta. Dă-mi-o de soaţă pe Crimhilda, a îndrăznit, în sfîrşit, Sigfrid.
• Crimhilda?... Tu?... s-a mirat Gunter. Vroia să stea mereu fecioară lîngă regină, mama sa, şi lîngă fraţi... Ei bine, fie. Ţi-o jur, Sigfrid, va fi a ta!...

Tinerii şi-au dat apoi mîna, pecetluindu-şi amîndoi făgăduin­ţele făcute.

Şi iată, în puţină vreme, corabia de lemn burgundă luneca mai întîi pe Rin, zvîcnea pe Marea Nordului şi s-azvîrlea în ropotul furtunilor, ce bîntuiau neîntrerupt la miazănoapte, în ocean.

Pe ea se urcaseră Sigfrid, Gunter şi Hagen negurosul, şi prietenul lui Hagen, Volker,[xix] din neamul căruia se trag toţi cîntăreţii de pe Rin.

Cumplită a fost călătoria. De nu era Sigfrid la cîrmă, se scu­fundau, de bună seamă. Numai o mînă de voinic ca a lui Sigfrid a putut să-nfrunte furia apelor.

Corabia era zvîrlită încoa'şi-ncolo peste valuri, parcă era o jucărie. Hăuri de ape se căscau. De sus cădea o grindină ca nişte bice arzătoare. Pînzele se făceau ca lemnul, sub frigul cel străpun­gător. Frînghiile înţepeneau de sus şi pînă jos, sub gheaţă. Marea urla înverşunată. Drumul părea fără sfîrşit.

Numai că, într-o dimineaţă, furtunile s-au potolit. În depăr­tare s-a văzut castelul 'nalt, strălucitor, clădit pe stîncile Islandei, în care locuia Brunhilda.

• Victorie nouă! au strigat Sigfrid şi Gunter laolaltă. Iată şi ţărmul mult dorit! Iată şi stîncile Brunhildei!

Şi Gunter l-a îmbrăţişat pe prietenul său cel bun, Sigfrid, ce-l însoţise în Islanda.

Volker, poetul cavaler, a început să cînte vesel. Din roita sa ţîşneau spre slavă sunete limpezi, argintii, care urcau pînă-n Walhala, cum spuneau vechii cîntăreţi, şi-l desfătau pe cruntul Wotan.

Şi Wotan le îngădui să se apropie de Islanda şi de cetatea de pe stînci, cu numele de Isenstein. El aruncă jos în ocean, o toporişcă de argint. Ea se făcu un pescăruş. Şi pescăruşul arătă lui Sigfrid, ce era cîrmaci, unde era ţărmul prielnic să poată lăsa ancora.

Tustrei erau prea bucuroşi că ajunseseră la ţintă, doar Hagen cel întunecat îi privea aspru, mustrător.

Dar Gunter, Sigfrid şi cu Volker n-au luat în seamă la chipul rece şi încruntat ce-l avea Hagen. Au tras corabia la ţărm şi au sărit pe gheaţă, sprinteni. Numai că nici n-au prins să vadă îm­prejurimile albite, şi s-au văzut împresuraţi. Oşteni cu feţe mohorîte îi împungeau cu suliţe. S-a auzit apoi un tropot şi s-a ivit mîndra Brunhilda, marea regină a Islandei, călare pe un armăsar alb ca zăpada şi focos. Părul îi luneca pe spate, în lungi cosiţe încreţite. Purta în mîna dreaptă lancea, spadă la şold şi un pumnal, iar scutul agăţat de şa. Pe frunte avea o coroană cu două aripe de vultur, din aurul cel mai curat. Avea pe ea şi platoşă. Purta şi zale de oţel, şi o mantie roşie, care îi flutura în vînt.

Era frumoasă, însă aspră. Semăna cu-o walkirie.

Cătînd acum spre cei sosiţi pe ţărmurile insulei, văzu şi pe viteazul Sigfrid. Şi pentru-o cilpă s-a gîndit că nu s-ar întrista de loc dacă i-ar fi el peţitor. Totuşi, s-a încruntat la faţă. Le-a grăit tare, răspicat:

— Cine sînteţi? De-unde veniţi pînă-n Oceanul Îngheţat? Şi cu ce drept călcaţi aici, pe stîncile din Isenstein?

Ea întreba mai mult pe Sigfrid, luîndu-l, după înfăţişare, ceea ce şi era, un prinţ.

Dar Sigfrid a privit spre ea nepăsător şi i-a răspuns că el e numai un scutier. Iară stăpînul lui e Gunter, rege peste Burgundia. Ceilalţi doi îi sînt cavaleri, şi sfetnici buni şi apropiaţi.

Apoi s-a dat mai la o parte, luînd scutul regelui în mînă, făcîndu-se că-i slujitor.

Vroia să fie cît mai şters în ochii reginei Islandei şi-astfel să-l poată ajuta mai cu folos pe fratele iubitei sale.

Se pare, spun mulţi minesengeri, că în această întîmplare este izvorul suferinţelor de mai tîrziu.

Sigfrid nu s-a uitat la ea şi nici n-a gîndit s-o peţească, spunînd că-i numai un vasal al regelui Burgundiei.

Pe nimeni nu ierta Brunhilda, de nu se arăta destul de fer­mecat de frumuseţea-i de fecioară.

— Bine, a glăsuit regina, auzind vorbele lui Sigfrid. Cunoaş­teţi însă legea mea. Ne vom lua la întrecere. Dacă mă biruieşte Gunter, îl voi urma în ţara lui. De nu, el îşi va pierde capul, îl voi înfige-n suliţă pe ţărmurile oceanului. Şi corbii îl vor ciuguli.

În timpul cît rostea Brunhilda vorbele-acestea, regele se-ngălbenise la obraz. Hagen o blestema, scrîşnind. Dar Sigfrid s-a dat lîngă rege şi i-a şoptit încetişor să nu se teamă, fiindcă el va fi mereu în preajmă.

Regina şi-a cerut îndată scutul de aur şi oţel. Trei bărbaţi greu l-au ridicat; însă Brunhilda l-a-nşfăcat cu mîna stîngă, ca pe-un fulg, şi a cerut şi suliţa.

Suliţa, după cum se spune, era făcută dintr-un trunchi şi ghintuită cu oţel, cam la o sută de ocale. Vreo trei sau poate patru oameni abia, abia de o tîrau.

Brunhilda însă a cuprins-o, cum iei o aşchie în mînă.

• Fii gata, rege, i-a strigat lui Gunter de Burgundia.

În acest timp, tînărul Sigfrid se strecurase pe corabie. Acolo îşi pusese gluga piticului Albrich pe cap, şi se făcuse nevăzut. Se-napoiase lîngă Gunter şi îi şoptise la ureche:

• Ia mîna, rege, de pe scut. Lasă-l să-l sprijin numai eu, cînd zvîrle suliţa Brunhilda...

Regele Gunter se întoarse să vadă cine îi vorbeşte. În spate însă nu văzu decît pe Hagen, încruntat. Şi tot atunci simţi o mînă ce nevăzută-i prinse scutul.

Brunhilda nu putea zări că nu mai ţinea Gunter scutul. Era cam la cincizeci de paşi. Doar Volker se uita mirat cum scutul nu se mai găsea în mîna regelui şi, totuşi, se ţinea singur în văzduh, parcă plutea pe nişte aripi.

Brunhilda cînd a strigat tare: „Fii gata, rege!” s-a lăsat puţin pe spate, şi cu toată puterea pe care o avea a zvîrlit suliţa spre Gunter.

De n-ar fi fost alături Sigfrid, Gunter cădea sub lovitură.

Dar prinţul Niderlandei, Sigfrid, a sprijinit atît de bine scu­tul în mîna lui de fier, că nici măcar nu s-a clintit. Atît doar că din el au curs, sub străşnicia izbiturii, buchete roşii de scîntei.

Pe urmă Sigfrid a-nălţat suliţa grea de-unde căzuse şi-a cumpănit-o-n mîna dreaptă, în timp ce, de asemenea, Gunter se pre­făcea c-o ţine el, A îndreptat-o spre regină; dar nu cu vîrful ascuţit, de teamă să nu o ucidă. Cu partea boantă a-ndreptat-o, ţinînd-o bine de tăiş.

Şi-atît de tare a aruncat-o, că scutul i-a căzut reginei din mînă şi ea însăşi s-a clătinat.

Din scutul ei şi din armură au ţîşnit flăcări, nu scîntei.

A mai urmat o încercare, cu azvîrlirea unei stînci. Şi, la fel, Sigfrid, nevăzut, a biruit-o pe Brunhilda...

De faţă se aflau vreo şapte sau chiar opt sute de viteji din marea insulă Islanda...

Brunhilda a fost nevoită să-şi păstreze cuvîntul dat.

Fuseseră atîţia martori, şi toţi văzuseră prea bine că regele Burgundiei o învinsese pe regină.

De furie, apriga Brunhilda a luat suliţa din nou şi-a arun­cat-o spre castel.

Suliţa a străpuns trei ziduri şi s-a oprit într-un portal.

• Ia-mă cu tine, a spus ea regelui Gunter, îmblînzită. Voi fi regina ta la Worms, şi tu vei fi, peste Islanda, stăpîn, de azi, în locul meu.

Ce bucurie a avut Gunter! Mai-mai că nu se poate spune. Dar şi mai mare bucurie a simţit Sigfrid cel bălai.

El se-ntorsese la corabie. Pusese iar gluga la loc, într-o lădiţă, sub o bancă, şi se grăbise la castel.

Aici făcuse pe miratul.

• Nu-ncepeţi lupta amîndoi? o întrebase pe Brunhilda. Am fost puţin pînă la ţărm, să văd de-i legătura bună, dacă frînghia care ţine corabia nu s-a slăbit.

Brunhilda a căzut în cursă.

A socotit că-ntr-adevăr Sigfrid lipsise în tot timpul cît se-ntrecuse ea cu Gunter.

• Un scutier bun, i-a răspuns ea, nu îşi lasă stăpînul singur tocmai cînd se începe lupta. Întrecerea a avut loc şi Gunter m-a învins pe mine. După-nţelegerea avută, voi fi acum regina lui...

Sigfrid s-a înroşit puţin. Poate ar fi răspuns Brunhildei pentru asemenea cuvinte, cu altele încă mai tari. Dar bucuria că-n curînd urma s-o vadă pe Crimhilda, pe draga lui, i-a-năbuşit toată mînia.

Volker cînta din rotta sa un cîntec despre biruinţă.

Sigfrid îl însoţea cu glasul pe cavalerul cîntăreţ.

Doar Hagen nu-şi mai descrunta ochii săi reci şi-ntunecaţi. Nu lua parte la veselia ce-i cuprinsese pe ceilalţi, şi-n primul rînd pe însuşi Gunter, ce-şi vedea visul împlinit.

Brunhilda a orînduit după aceea o serbare în cinstea oaspe­ţilor săi. Ochii ei, tot ca ai lui Hagen, erau vineţi şi mohorîţi. Şi-n noaptea care a urmat, au început să se ivească în Isenstein, cetatea ei, războinici înveliţi în zale, cu coifuri şi-arme de oţel.

Priveau ciudoşi în jurul lor, vorbeau în şoaptă sau tăceau.

Lui Hagen nu i s-a părut că e vreo bună prevestire. A spus-o şi regelui Gunter; Gunter, lui Sigfrid şi lui Volker.

Serbarea trebuia să fie în Isenstein peste opt zile.

Nu cumva la serbarea asta Brunhilda uneltea ceva? Nu cum­va oştile reginei aveau poruncă să-i lovească? Pentru că inima Brunhildei era-ngheţată. Se vedea. Gunter n-o ispitea de loc. Bles­tema ziua cînd văzuse corabia burgunzilor sosind la ţărm, în Isenstein.

La rugăminţile lui Gunter, Sigfrid a plecat cu corabia în ţara Nibelungilor. Nimeni nu l-a văzut că pleacă dintre oştenii gheţu­rilor. Şi-a pus pe cap gluga lui Albrich şi, neştiut, s-a coborît în ţara Nibelungilor.

De-acolo s-a întors, pe urmă, cu-o mie de oşteni viteji, călări pe cai, împodobiţi numai în aur şi argint. Erau urcaţi toţi pe co­răbii, ţinîndu-şi suliţele-n mîini.

Brunhilda s-a mirat nespus:

• Ce este cu oştirea asta ivită pe neaşteptate?

Gunter i-a tălmăcit astfel:

• Cînd am venit noi în Islanda nu am vrut să te supărăm, şi ne-am lăsat toată oştirea în largul mării undeva. Acum fiindcă ne-am hotărît să facem nunta în curînd, am făcut semne, de pe ţărm, că vasele cu călăreţii pot să s-apropie şi să lase ancora lîngă Isenstein.

Brunhilda n-a avut ce spune. Serbarea s-a grăbit puţin. Lup­tătorii din Isenstein n-au mai privit pieziş la Gunter. Şi, după încă şapte zile, Brunhilda, Gunter, Sigfrid, Volker şi veşnic negurosul Hagen, cu oastea şi cu două sute de doamne şi fete din casă, cu mult bagaj şi bogăţie, s-au urcat iarăşi pe corăbii.

Au plutit timp de nouă zile, înfruntînd marea furtunoasă, pînă la gura Rinului.

De-aici Sigfrid s-a despărţit de Gunter şi Brunhilda, şi, călă­rind un cal ca vîntul, s-a grăbit spre cetatea Worms. Îl urmau douăzeci de oameni.

Regina Ute şi Crimhilda, Gernot, şi Giselher, şi ceilalţi, aflînd că Gunter a învins, nu ştiau cum să-i mulţumească lui Sigfrid pen­tru vestea asta. Ei toţi credeau că singur Gunter a înfrînt trufia frumoasei Brunhilda.

S-au pregătit odăile. Doamnele şi domniţele şi-au făcut rochii cu paftale şi cu mărgele colorate. Şi-au scos din lăzi colanele, brăţările cu pietre scumpe, cununile de nestemate şi blănurile cele bune, numai hermină şi samur.

Caii au fost înşeuaţi cu şei înalte, de argint. Şi cavalerii s-au armat cu săbii late, aurite.

Şi astfel au întîmpinat cortegiul cel strălucitor, în care se aflau regina din Isenstein, regele Gunter, Hagen şi Volker cîntăreţul, şi doamnele şi fetele venite tocmai din Islanda, şi cavalerii nibelungi şi cei ai trufaşei Brunhilda.

Primirea ce li s-a făcut a-ntrecut orice-nchipuire.

Domniţele Burgundiei, cu flori în plete, le-au cîntat. Cava­lerii le-au dat onorul, cu flamurile ridicate.

Şi vorbele de bun sosit Brunhildei le-a rostit Crimhilda.

Cu dragoste apoi Crimhilda a-mbrăţişat-o pe regina cea aspră a islandezilor.

I-a sărutat obrajii palizi şi ochii cei întunecoşi.

Cu sărutări a-ntîmpinat-o şi doamna Ute pe Brunhilda, şi cei doi fii ai ei mai mici: principii Giselher şi Gernot.

Mai toţi îi lăudau frumuseţea, deşi oricine îşi da seama, afară poate doar de Gunter, că-ntre Crimhilda şi Brunhilda, mai mîndră era cea dintîi.

S-au întins apoi multe mese. Pahare s-au ciocnit voios. Şi Sigfrid i-a reamintit lui Gunter ce-i făgăduise mai înainte de ple­care către ţinuturile Islandei: dacă se-ntorc iarăşi la Worms, avînd cu ei şi pe Brunhilda, îngăduie căsătoria Crimhildei cea cu păr de aur.

Gunter a-ncuviinţat îndată şi fără nici o şovăială nunta lui Sigfrid cu Crimhilda. Ba încă a mai poruncit ca nunta sa şi a lui Sigfrid să fie în aceeaşi zi.

Nunţile au fost fără pereche. Iară petrecerea pornită nu s-a sfîrşit vreo două luni. În capul mesei erau Gunter şi cu Brunhilda cea trufaşă şi dincolo, la celălalt capăt, se aşezaseră pierduţi, cu ochii-n ochi şi mînă-n mînă, Sigfrid cu scumpa lui Crimhilda.

• Iată-ne, sîntem împreună, a rostit blînd frumosul Sigfrid. Astfel vom sta întotdeauna...
• Da. Dragostea care ţi-o port nu are seamăn, şi îţi jur că ea nu va slăbi o clipă, cît timp va bate inima în pieptul meu... a spus Crimhilda.

Brunhilda îi privea-ncruntată. Venin avea în inimă.

• Eu nu-nţeleg de ce îi dai unui vasal atîta cinste. Sigfrid ştiam că ţi-e scutier, a zis Brunhilda către Gunter.

Dar regele a zîmbit vesel.

• O fi cum spui, dar ţin la el mai mult decît la fraţii mei. O să-nţelegi poate vreodată aceste vorbe, draga mea.

Brunhilda ar fi vrut să spună mai nu ştiu ce, mai nu ştiu cum, dar Gunter i-a tăiat cuvîntul. Şi prin aceasta i-a sporit nesăbuita ei mînie contra lui Sigfrid şi-a Crimhildei.

După ce s-a sfîrşit ospăţul, mirele a dorit să intre şi el în că­mara Brunhildei. Regina l-a împiedicat. Nu îl iubea de loc pe rege, şi fiindcă Gunter stăruia, a luat o centură lungă şi l-a legat cu ea pe rege. Apoi, aşa strîns în centură, l-a atîrnat de-un cui, în grindă.

Întreaga noapte a gemut regele, stînd legat în grindă. Doar dimineaţa i-a dat drumul soţului său aspra Brunhilda.

A doua zi, sărmanul Gunter era nespus de abătut. Sigfrid l-a întrebat ce are. Gunter i-a spus de-a fir-a-păr cum nu i-a îngăduit Brunhilda să intre în odaia ei, şi, fiindcă el a stăruit, l-a legat strîns cu o centură.

L-a agăţat apoi în grindă.

L-a ţinut astfel toată noaptea. Doar dimineaţa i-a dat dru­mul, însă i-a glăsuit aşa:

• De astă dată ţi-am dat drumul. Dacă nu o să-ţi fie-nvăţ, şi ai să mai încerci să intri vreodată în odaia mea, am să te leg din nou de grindă, şi-am să te las ca să te vadă toţi slujitorii din palat... Şi să rîdă cu hohote...
• Asta e totul? a spus Sigfrid. Ascultă, frate, ce te-nvăţ. Diseară cînd sfîrşim ospăţul, urmeaz-o iarăşi pe Brunhilda. Ea, sigur, se va-mpotrivi. Numai că-n spate voi fi eu, pe cap cu gluga fermecată. Şi, nevăzut, te-oi ajuta...

Gunter s-a învoit, fireşte.

Seara, Brunhilda l-a oprit din nou să intre în cămară. Dar Sigfrid care îi urma, pe cap cu gluga fermecată, a suflat iute în făclie. Gunter s-a dat mai la o parte. Şi Sigfrid, nevăzut în prag, a şi cuprins-o de mijloc pe mult prea apriga Brunhilda. A început lupta cu ea.

• Sînt rege şi stăpîn aici, şoptea Sigfrid, lăsînd să creadă că e Gunter. Dă-te, Brunhilda, la o parte. Castelul este tot al meu, şi pot să intru unde vreau.

S-au luptat ei un timp în prag. Şi Sigfrid, pînă la sfîrşit, a biruit-o pe Brunhilda, oricît era de-nverşunată şi de puternică regina. Degeaba îşi mai pregătise Brunhilda lunga-i cingătoare, ca să-şi anine iar în grindă bărbatul, pe regele Gunter.

Abia putea să mai respire, strînsă de braţele lui Sigfrid ca nişte cleşti tari, de oţel. Simţea că de va mai lupta cît de puţin, acolo-n prag, o să se stingă negreşit. Şi Brunhilda s-a domolit.

• Te rog, îndură-te, dă-mi drumul, iubite soţ, glăsuia ea, crezînd că-n faţa sa e Gunter. De astăzi poţi intra oricînd şi-aici, în încăperea mea, cum intri orişiunde vrei în tot acest castel al tău. De astăzi am să te ascult şi nu te voi mai supăra, dar cruţă-mi viaţa, plîngea ea.

Sigfrid îndată i-a dat drumul şi l-a împins pe întuneric, în faţa ei, din nou pe Gunter, care stătuse lîngă uşă.

Numai că-n timpul luptei Sigfrid îi smulsese mîndrei regine a Islandei lunga centură aurită pe care ea o pregătise, gîndind că-l va lega pe Gunter, ca şi cu-o seară mai-nainte.

Ajuns acasă, vesel, Sigfrid a povestit totul Crimhildei. I-a ară­tat şi cingătoarea.

Crimhilda a luat cingătoarea cumnatei sale, şi, rîzînd, a azvîrlit-o într-o ladă, ca nici să nu se mai pomenească de tot ce suferise Gunter de la soţia sa, Brunhilda.

Şi totul a rămas uitat...

• A mai trecut încă un timp... cînta tînărul minesenger, în vreme ce corabia, plutind pe Rin, se apropia de întăritul castel Mainz. Rinul intra de-aici în munţi. Soonwaldul se ivea din stînga, împădurit şi misterios. Şi Westerwaldul aştepta din dreapta, ame­ninţător, cu stîncile lui cenuşii, rostogolite pînă-n ţărm.

Crimhilda-i arăta Brunhildei o dragoste caldă, de soră. Însă regina din Islanda în sufletu-i nu avea tihnă şi nu putea să se împace. Odinioară, în Islanda, ea crezuse că Sigfrid a venit s-o ceară de soţie. Acesta-i răspunsese însă că este doar vasalul rege­lui Gunter, de la Worms. Şi-acuma îl vedea în cinste, nu ca vasal, ci ca un prieten, şi mai cu seamă însurat, şi peste fire fericit lîngă iubita lui Crimhilda.

Acest necaz, pe cît se spune, a tot crescut, a tot crescut...

Într-o zi au venit din Xanten soli de la Sigmund şi Siglinda.

Şi solii îi rugau pe Sigfrid şi pe Crimhilda să pornească de­grabă către Niderlanda. Sigmund era cam ostenit.

Vroia să-i lase cîrmuirea feciorului său cel plecat de-atîta vreme la burgunzi.

Ascultînd ruga tatălui, Sigfrid a luat-o pe Crimhilda şi — după ce s-au despărţit de Ute, doamna, şi de fraţi — amîn- doi au plecat spre Xanten, cu mult bagaj şi însoţiţi de cava­lerii nibelungi.

Drumul l-au făcut tot pe apă, plutind pe lîngă Mainz şi Koln, pînă ce au ajuns la Xanten.

Pe ţărm se aflau regele şi regina aşteptînd.

Ce mult s-a bucurat Siglinda de-o noră atît de-ncîntătoare, cum era tînăra Crimhilda! Sigmund nu se mai sătura s-o tot pri­vească şi să-i spună:

• Acum îl înţeleg pe Sigfrid... De aş fi fost în anii lui şi eu plecam să-mi cuceresc o soaţă cum eşti tu, Crimhilda...

Cu rîsete şi voie bună au pornit apoi la palat, urmaţi de doamne, cavaleri, de slujitori şi de oştire.

Mult s-au mirat toţi poporenii văzînd oştenii nibelungi, înalţi, şi neguroşi, şi zdraveni, înveşmîntaţi numai în aur, şi în argint, şi în oţel, cu lăncile în cumpănire, trecînd în tropot prin oraş.

S-au aşternut mese bogate. Au avut loc serbări, turnire.[xx] După aceea însă Sigmund a-ncredinţat fiului său ocîrmuirea peste oraş şi peste ţară, în faţa dregătorilor şi a întregului popor.

Sigfrid a fost încununat. Şi a-nceput să cîrmuiască, avînd la dreapta pe Crimhilda.

Soţia, deşi tînără, îl sfătuia cu-nţelepciune şi dragoste în orice pricini. Şi, fiindcă el, mai bătăios, era adesea pus pe lupte şi pe războaie cu vecinii ea-l domolea de multe ori.

Au trecut astfel zece ani.

Blonda Crimhilda-i dăruise soţului său un băieţel. Era voinic, bălai şi rumen. Semăna picătură ruptă cu tatăl său, viteazul Sigfrid.

• Cum să-l numim? a-ntrebat ea cînd s-a născut.
• Mai este vorbă? a zis Sigfrid. Gunter, ca pe fratele tău. Iată prilejul fericit ca să ne arătăm iubirea pe care-o purtăm amîndoi cumnatului meu de la Worms.

Şi pruncul a luat numele lui Gunter, regele burgund.

Aflind Gunter această ştire, tocmai în vremea cînd Brunhilda îi dăruise şi ea un prunc, tot băieţel, şi tot voinic, a hotărît să-i dea, de asemenea, numele dragului cumnat.

Băiatul său s-a numit Sigfrid.

Cu acest prilej, Brunhilda a început iarăşi să-ntrebe pe soţul său:

• Sigfrid ştiam că ţi-e vasal. Aşa mi-a spus odinioară. Vasalii trebuie să vină în fiecare an, supuşi, la suzeran şi să-l salute, ba uneori s-aducă bir. Sigfrid de ce n-a mai venit?

Gunter s-a mîniat puţin. I-a răspuns totuşi liniştit:

• Ţi-am spus, şi iarăşi îţi repet: Sigfrid nu mi-e de loc vasal. Îmi e doar prieten şi cumnat. Totul n-a fost decît o vorbă fără noimă, azvîrlită odinioară în Islanda. Însă ce-i drept, îmi este dor şi mie de surioara mea, de soţul ei şi de băiatul care-a primit numele meu. Fiindcă au venit zilele verii, şi ţara mi-e scăldată-n flori, iară pe Rin apele curg mai aurite ca oricînd, am cugetat noaptea trecută că ar fi bine să-i poftim să vină în cetatea Worms, să mai petrecem împreună.
• Să fie precum socoteşti! a spus Brunhilda încruntată. Pofteşte-i după cum ţi-e voia, pe sora ta şi pe vasal...

După ce a rostit cuvîntul care îl supăra pe Gunter, regina s-a întors cu faţa spre o fereastră, şi-a tăcut.

Ea nu putea nicicînd să ierte — deşi trecuseră atîţia şi-atîţia ani de cînd era regină în Burgundia — că Sigfrid o nesocotise, zicînd că e numai vasal şi n-are dreptul s-o peţească. Otravă mai avea Brunhilda, de bună seamă-n inimă, că nu era-n locul Crimhildei şi n-avea ea de soţ pe Sigfrid, cel mai frumos şi mai viteaz dintre bărbaţii ce trăiau în acea vreme pe pămînt.

Gunter s-a încruntat din nou, a vrut să mai spună ceva, însă regina se-ntorsese cu faţa aspră spre fereastră, curtenii îi priveau miraţi, şi-atunci a dat poruncă astfel:

• Să plece soli în Niderlanda şi să-i poftească-aici, la Worms, pe Sigfrid şi Crimhilda. Nu i-am văzut de zece ani. Ne este tare dor de ei, de soră, ca şi de cumnat.

Solii, cu daruri, au plecat. S-au dus la Xanten într-un suflet.

Sigfrid, cu inima deschisă, s-a veselit primind poftirea.

• Plecăm, Crimhilda, de îndată, a hotărît bălaiul Sigfrid. Îmi e atît de dor de Gunter. Şi de Brunhilda mi-este dor. Mi-aduc aminte cînd am fost cu Gunter să o cucerim din depărtata ei Islandă. Preţul victoriei erai tu. Ei, anii, anii cum se duc... Ai astăzi douăzeci şi şase. Mai ieri aveai doar cincisprezece.

Crimhilda nici nu mai ştia de bucurie ce să facă. Pornea un lucru, îl lăsa... Strîngea pe micul prinţ la piept şi-i povestea cum este ţara Burgundiei, pe Rin, în sus. De n-ar fi fost drumul prea lung, îl lua cu ea pînă la Worms. Aşa-l lăsa ca să mai crească şi să se facă mai voinic.

S-au pregătit vreo şapte zile.

Au luat cu ei şi multe daruri pentru bătrîna doamnă Ute, şi pentru Gunter şi Brunhilda, şi pentru Gernot, Giselher, Hagen şi ceilalţi de la Worms.

Sigfrid şi-a luat în braţe fiul. L-a sărutat de multe ori.

Gunter cel mic — avea un an — l-a strîns şi el de gît pe Sigfrid. Nici nu vroia să-i mai dea drumul. Ţipa, plîngea, şi nu-l lăsa pe tatăl său, Sigfrid, de gît.

Cu greu de tot s-au domolit. Abia i l-au desprins din braţe. A rămas însă suspinînd, în timp ce ei plecau pe drum, călări, pe ţărmul Rinului.

Grea despărţire a fost asta. Mereu îşi aminteau de Gunter, fiul lor mititel, pe cînd se depărtau într-una de Niderlanda şi intrau, cu caii şi poverile, pe drumurile dintre munţi.

Străjerii, ce stăteau de veghe ziua şi noaptea, la hotar, au dat de ştire prin trimişi, care zburau pe cai ca vîntul, că sosesc oaspeţii doriţi.

Gunter, Brunhilda, doamna Ute, fraţii mai mici şi sfetnicii le-au ieşit în întîmpinare.

Ce-mbrăţişări, ce vorbe bune, ce veselie-a fost atunci, nici nu se poate povesti.

Mesele nu se ridicau. Întrecerile se sfîrşeau, dar de îndată le luau locul alte întreceri vitejeşti. Şi alte lupte începeau între vitejii cavaleri. Turnirele, spun cîntăreţii, că ar fi fost poate o sută, în timpul cît au stat ca prieteni Sigfrid şi draga lui Crimhilda în marele castel din Worms.

Sigfrid a-nvins în vremea asta pe toţi cît s-au încumetat să-ncerce a lupta cu el.

A strîns vreo treizeci de cununi. Apoi stindarde, suliţe, spade, pumnale şi blazoane. Trofeul lui se ridica pe-o latură a castelului, împovărat de arme, zale şi tot ce-a dobîndit luptînd.

Timpul trecea plăcut şi vesel.

Petrecerea era în toi. A venit însă un turnir din care s-a iscat urgia. Crimhilda sta lîngă Brunhilda, şi amîndouă se uitau la soţii lor cum se luptau pe cîmpul îngrădit cu steaguri.

Sigfrid trîntise de pe cal pe-un luptător sosit anume din ducatul Carintiei ca să-şi încerce vitejia.

— Nimeni nu-i mai viteaz ca Sigfrid, şi nici mai tare decît el, strigase veselă Crimhilda.

Însă regina de la Worms s-a învolburat pe sub sprîncene. Ochii i s-au întunecat mai mult decît de obicei. Şi a rostit aspră Crimhildei:

• Crezi tu, dar nu-i aşa, Crimhilda. Se află unul mai viteaz. Cu zece ani mai înainte, cînd au venit Gunter şi Sigfrid în depăr­tata mea Islanda, Sigfrid a spus că e scutier. Şi-n vremea cît a durat lupta s-a depărtat şi s-a ascuns. Iar Gunter s-a-ntrecut cu mine, m-a biruit ca un viteaz. Un suzeran e mai puternic decît oricare din vasali...

Crimhilda s-a simţit lovită de vorbe, ca de un cuţit.

• Sigfrid — vasal, spui tu, Brunhilda? Nu e vasalul nimă­nui. Află ce-ţi spun: Acolo, în Islanda, Sigfrid te-a-nvins, nu, cum crezi Gunter.
• Sigfrid! Ce spui? Mă faci să rîd. L-am văzut bine eu pe Gunter, zvîrlindu-mi lancea, apoi stînca...
• L-ai văzut? Nu l-ai văzut bine! în spatele lui era Sigfrid, pe cap cu gluga fermecată, pe care-o are de la Albrich.

Şi-a rîs Crimhilda, mulţumită, fiindcă putuse să rostească astfel de vorbe despre Sigfrid, soţul atîta de iubit.

• E o minciună fără seamăn! s-a-nverşunat mai rău Brun­hilda. Dacă era aşa cum spui, Gunter nu m-ar fi biruit în seara-a doua după nuntă. N-ar fi putut intra-n odaie. Sau de intra, n-ar fi scăpat de cingătoarea-mi aurită. Sta agăţat şi-acum în grindă, în hohotele tuturor.

Turnirul tocmai se sfîrşise. Reginele s-au ridicat, fără să-şi termine cuvîntul.

A doua zi s-au întîlnit pe drumul spre biserică.

Brunhilda se grăbea, urmată de o suită numeroasă, să urce treptele de piatră.

Crimhilda s-a ivit şi ea, înconjurată de-o mulţime de doamne şi tinere fete ce o-nsoţeau din Niderlanda.

• Întîi se cade să se urce pe trepte cea care-i soţia regelui suzeran, a spus mîndra Brunhilda cu glas tare, ca să audă toţi din jur. După aceea se cuvine să urce şi soţia vasalului: Sigfrid îi e vasal lui Gunter.
• Mă mir, i-a spus, jignită greu, Crimhilda, că o femeie cum eşti tu ocupă tronul de regină.

Brunhilda s-a făcut ca ceara.

• Ce vrei să spui? a-ntrebat ea.
• Ce vreau să spun? a rîs Crimhilda. Îmi vorbeai ieri de cingătoarea cu care l-ai legat pe Gunter. Dar unde-i cingătoarea asta? Spuneai cîndva că ai pierdut-o. Nu ai pierdut-o, fiindcă uite-o...

Şi, dîndu-şi grabnic la o parte mantia care o-nvălea, i-a arătat soaţei lui Gunter, pe rochie, strînsă, cingătoarea lungă, de piele aurită.

• Sigfrid te-a biruit şi-atunci, avînd pe cap tot gluga ferme­cată. Pe întuneric n-ai zărit că Gunter s-a dat la o parte, şi Sig­frid s-a luptat cu tine. Cînd te-a lăsat, ţi s-a desprins în mîna-i cingătoarea asta. Iată dovada. Ce mai spui?

Lumea, auzind gălăgie, s-a adunat în jurul lor.

Vorbele spuse de Crimhilda au umplut inima Brunhildei de-o ură fără de pereche. S-a dus la Gunter. A ţipat:

• I-adevărat ce-mi spune soaţa lui Sigfrid, care ţi-e vasal?... Vreau răzbunare... Răzbunare!... Vreau moartea celui ce m-a-nfrînt!

Gunter şedea posomorit. Ceilalţi îşi fereau ochii-n lături. Doar Hagen se uita spre rege, murmurînd ameninţător:

• Taina acum nu mai e taină. O ştie fiecare om. Şi mai toţi rîd pe înfundate. Regina s-a făcut de rîs. Regele Gunter tot la fel. Chiar eu, care te-am însoţit cînd ai adus-o pe Brunhilda, voi fi acuma ponegrit. Făptaşul trebuie să plătească... Făptaşul trebuie ucis...

Era nespus de amărît Sigfrid de ce se petrecuse.

Inima îi era curată. Îl ajutase doar pe Gunter, fiindcă-l rugase el prea mult, şi pentru că-l socotea frate. Şi de-i mărturisise taina Crimhildei sale-n acea noapte, făcuse asta tot cu gîndul de-a avea cugetu-mpăcat faţă de soţia lui iubită.

Cu ce era el vinovat că nu se potolea Brunhilda, şi căuta pricină într-una, şi-l umilise şi pe el, şi pe iubita lui Crimhilda?

Fusese-o sfadă-ntre prinţese. Putea să se găsească-o cale ca totul să fie iar bine.

Sigfrid se dusese la Gunter să-l liniştească, să-l împace. Crim­hildei îi părea, de-asemeni, nespus de rău de toată cearta. Ar fi cerut chiar ea Brunhildei, cu vorbe bune, împăcarea. Dar Brun­hilda nici n-o privea şi nu vroia s-o mai audă.

Din toată marea veselie care fusese la-nceput, acuma nu mai rămăsese decît mînie, priviri rele şi şoapte negre, veninoase.

Mai ales Hagen, negurosul, îl aţîţa mereu pe rege:

• Nu trebuie să-l ierţi pe Sigfrid. Numai prin moartea lui se spală ruşinea care-ai îndurat-o... Acuma ştie toată lumea că pe Brunhilda n-ai învins-o, ci că ţi-a dăruit-o Sigfrid. Şi dacă Sigfrid o să piară, nu mai rămîne nici un martor, şi poţi să spui iarăşi ce vrei...

Pe-ascuns întunecatul sfetnic se-nţelesese cu Brunhilda şi îi jurase s-o răzbune, luînd viaţa celui ce era oaspete în Burgundia.

De-aceea-i cerea învoire regelui Gunter să-l ucidă pe tînărul rege din Xanten.

Gunter, uitînd de prieteşugul de altădată, de ajutorul ce-l pri­mise de-atîtea ori de la Sigfrid, s-a învoit mult prea uşor, dorind să-şi liniştească soaţa din negrăita ei mînie.

Amîndoi, Hagen şi cu Gunter, au pus la cale-un vicleşug.

S-au prefăcut că supărarea s-a risipit şi au uitat-o.

Cu toţii iar zîmbeau lui Sigfrid cu bunăvoie şi-l pofteau pe la ospeţe şi turnire.

Regina însăşi, prefăcută, o lua de mijloc pe Crimhilda şi-o săruta, zicînd că pacea este mai bună decît cearta.

De multe ori se-ntîmplă astfel. Vicleanul îţi surîde-n faţă, şi-n spate pregăteşte arma cu care te va-njunghia.

Şi, precum uneltiseră, Gunter şi Hagen au tocmit vreo pa­truzeci de vînzători să vină şi să se prefacă fugari din ţara danilor.

Aceştia au venit la curte şi s-au plecat regelui Gunter. Sig­frid era şi el de faţă. Hagen orînduise astfel ca tînărul soţ al Crimhildei să se găsească la castel.

• Regele Ludegast, danezul, cu Ludeger, craiul saxon, pe care voi i-aţi biruit cu zece ani mai înainte, au pornit iarăşi să v-atace, au spus fugarii mincinoşi. Şi plănuiesc să ardă Wormsul.

Sigfrid, cu inima curată, nebănuind înşelăciunea, a glăsuit numaidecît:

• Să vină, dacă vor să piară. Acuma nu-i vom mai ierta. Regele Gunter are prieteni. Mă voi lupta eu pentru el.

Hagen atîta aştepta. Făcînd semn regelui, a spus:

• Sigfrid e cel dintîi viteaz din cîţi se află pe pămînt. Aş zice, luminate rege, să primim rugămintea lui.
• O şi primim, a răspuns Gunter. Însă îl însoţim şi noi. Să ne gătim deci pentru luptă. Peste cinci zile vom porni eu, Sigfrid şi cu tine, Hagen, şi alţi războinici încercaţi, ce nu se tem nici de saxoni, şi nici de oştenii danezi.

A fost pentru întîia oară cînd Hagen a zîmbit puţin, ca şi cum într-o zi noroasă s-ar arăta pe cer o geană abia mijită de lumină. Apoi s-a-ntunecat la loc şi a dat fuga la Brunhilda, să-i povestească tot ce-a fost şi cum l-au înşelat pe Sigfrid.

S-au sfătuit iar amîndoi.

Hagen i-a povestit Brunhildei că Sigfrid e invulnerabil. însă tot el şi-a amintit că tînărul din Niderlanda avea un loc unde putea să fie străbătut de armă.[xxi]

• Cum să aflăm, a spus Brunhilda, unde-ar putea fi el lovit?
• Voi afla eu, a răspuns Hagen. Sigfrid va trebui să piară. Crimhilda mă socoate prieten, crede că ţin la ea, fiindcă-i sînt unchi. Îmi va mărturisi ea însăşi această taină, în curînd. Şi asta îi va fi osînda...

Hagen şi-a luat după aceea o-nfăţişare prefăcută şi a căutat-o pe Crimhilda. Şi făcînd pe îngrijoratul i-a glăsuit în acest fel:

• Ştiu că iubitul tău bărbat s-a cufundat odinioară în sînge roşu, de balaur. A devenit invulnerabil. Însă mai ştiu că tot atunci pe trup o frunză i-a căzut, de sus, dintr-o coroană a unui tei. Locul cel neatins de sînge e singurul lui beteşug. Acolo poate fi lovit. Ca unchi ce-ţi sînt, rudă de-aproape, ca sfetnic al Burgundiei, mă-ngrijorează acest lucru. Mă tem ca-n bătălia asta Sigfrid să nu fie lovit... Mă tem. Am nişte presimţiri...

Crimhilda s-a înfiorat.

Dragostea uneori e oarbă. Nu-nţelege înşelăciunea.

• Unchiule Hagen, a zis ea, căzînd în cursa mişelească, decît să fie lovit el, mai bine piară lumea toată. Sigfrid e tot ce am mai scump...

Hagen pentru a doua oară s-a luminat atunci puţin.

• Ştiu, a spus el, şi tocmai de-asta am venit eu acum la tine. Cunoşti, de bună seamă, taina. Ştii locul unde-i vul­nerabil...
• Da, îl cunosc a zis Crimhilda, dar nu am voie să ţi-l spun. Şi nu-l voi spune nimănui... Sigfrid s-ar mînia grozav...
• I-adevărat, a rostit Hagen, că Sigfrid n-ar îngădui. El este tînăr şi viteaz. Socoate c-ar fi înjosit, dacă ar fi păzit de altul, în timpul unei bătălii. Eu însă îţi sînt rudă bună. Taina n-am s-o împărtăşesc nici unui om. Îţi jură Hagen! Şi ştii că eu nu-mi calc cuvîntul. Te sfătuiesc ca, pe ascuns, să-i coşi, Crimhilda, pe veşmînt, în locul unde-i vulnerabil, un semn micuţ, neobservat, cu nişte aţă roşie. Doar eu voi şti semnul acesta. Şi-l voi păzi de lovituri pe soţul tău mult îndrăgit în iureşul războiului. Îţi spun din nou: am presimţiri. Socot că nu ai vrea să-l pierzi...

Crimhilda a oftat adînc:

Nu ştiu de pot să mă încred...

• Încrede-te, îţi sînt unchi bun şi îţi vreau numai binele.

Şi, temătoare de primejdii, Crimhilda s-a-nvoit să coasă, cu aţă roşie, un semn pe tunica soţului său.

Cu mîna ei îi arăta duşmanului locul în care Sigfrid putea fi nimerit.

Şi-atunci, se spune în legendă că Hagen a zîmbit din nou, în acea zi, a treia oară.

Planul îi izbutea deplin.

I-a dat de ştire şi Brunhildei. Gunter a fost şi el vestit.

Gunter se zice c-ar fi stat încă o clipă-n cumpănă:

• Ucidem pe un oaspete, apărător, rudă şi prieten, a mur­murat încet, în barbă. Dacă se află crima asta, ce or să spună peste veacuri poeţii-n cîntecele lor? Sîngele lui ne va păta coroa­na, tronul şi pe noi...
• Coroana de Burgundia a fost pătată tot prin Sigfrid, a grăit Hagen, îngheţat. Şi ca să nu ai remuşcări, voi lua crima asupra mea. Eu voi vărsa sîngele lui...

Gunter întîi n-a spus nimic. Barba îi tremura uşor. A-ncuviinţat apoi din cap:

• Bine, să fie omorît. Sîngele îl vei vărsa tu!

Şi, precum uneltise Hagen, Crimhilda a cusut pe haina soţului său, tînărul Sigfrid, în locul unde lovitura putea fi dată cu folos, un semn micuţ cu aţă roşie, o cruciuliţă cît un bob.

A doua sau a treia zi, oştile au pornit la drum.

Sigfrid şi-a-mbrăţişat soţia.

Crimhilda i s-a strîns la piept.

Inima îi bătea Crimhildei, de parcă îi sărea din piept.

• Sigfrid, păzeşte-te, te rog...

Ochii albaştri lăcrămau.

• Crimhilda, nu te îngriji. Tu ştii că sînt invulnerabil. Sîn­gele roşu, de balaur, mă va feri de-orice primejdii...
• Pe spate însă ai un loc... a spus Crimhilda-ncetinel.
• Pe-acela nu mi-l ştie nimeni, decît tu singură, iubito, a rîs cu voie bună Sigfrid.

Crimhilda s-a făcut ca ceara. A vrut să mai spună ceva, dar Sigfrid a îmbrăţişat-o. Şi-a pus coiful şi a plecat.

Oştile se porniseră, dar ea mai sta lîngă un stîlp, sus, în cer­dac, şi tremura. Cu mîna îi mai făcea semn.

• Nu, Sigfrid... Sigfrid, nu pleca...

De la un alt balcon privea Brunhilda, săgetîndu-l pe Sigfrid cu ochii, de parcă îl muşca.

Gunter era în fruntea oastei, Sigfrid alăturea de el. În urma lor călărea Hagen.

— Sigfrid!... striga încă soţia lui Sigfrid cel cu păr bălai.

Dar Sigfrid n-o mai auzea.

Şi doamna Ute se-apropie de fiica ei, o mîngîie şi îi strînse mîinile reci.

Brunhilda nu se mai vedea.

Însă Crimhildei îi păru că mai aude-un rîs hain, şi izbucni în hohote...

Oastea înainta acum prin codrii deşi, greu de pătruns către ţara saxonilor.

Merseră ziua şi noaptea. Se depărtaseră destul.

• Ce-ar fi să şi vînăm ceva în drumul nostru? a spus Hagen, cercetînd mai ales pe Sigfrid.
• Să vînăm, a grăit şi Gunter.

Şi, după vorba sfetnicului, s-au împărţit în două cete.

Era către ceasul amiezei. Sigfrid a pornit prin pădure şi, cum era de priceput în meşteşugul vînătoarei, a doborît un cerb, un zimbru, vreo nu ştiu cîte căprioare, un cerb sălbatic, mai mulţi ţapi, şi mai la urmă un mistreţ.

Toată oştirea nu vînase atîta cît aducea Sigfrid.

Focul fusese aprins în sihlă. (Sihlă, sihle, s.f. - Pădure deasă de copaci tineri; hățiș)

Se apropia timpul de masă şi de odihnă, cînd, deodată, suna­ră iarăşi buciumaşii.

Un urs uriaş, scăpat de săbii şi buzdugane, se-arătă.

Sigfrid încălecă din nou. Ursul fugea către desişuri. Voinicul se azvîrli din şa. Îl cuprinse la o strîmtoare. Îi sări-n spate. Îl trînti şi dete-o luptă piept la piept. Ursul întinse labele. Vroia să-l muşte. Mormăia. Sigfrid îi apucă gîtlejul. Îi tăvăli botu-n pămînt. Scoase curmeiul şi-l legă, apoi îl luă tîrîş cu el.

Ce chiote s-au auzit în tabără cînd a sosit Sigfrid cu ursul lui tîrîş!

Apoi a fost întinsă masa. Şi-au mîncat carne din vînatul îm­belşugat adus de Sigfrid.

Dar vin n-avem? întrebă Sigfrid. Să bem şi să cîntăm în cor...

• Vinul? se prefăcea uimit sfetnicul regelui din Worms. De vinuri am uitat de tot. Dar ştiu, dacă ţi-e sete, Sigfrid, într-o vîlcică, un izvor cu apă cum nici n-ai gustat...
• Să bem şi apă, a spus Sigfrid. Unde cunoşti izvorul, Hagen?
• Pe-aici... Pe-aici!... a răspuns Hagen, călăuzindu-l pe viteazul din Niderlanda spre adîncul codrului. Uite izvorul... uite-l ici...

Şi Hagen l-a adus pe Sigfrid în faţa unui mic izvor ce mur­mura printre copaci.

• Dă-mi spada Balmung, dă-mi şi lancea, i-a spus cu vicle­nie Hagen. Apleacă-te şi soarbe apă. Încrede-te. Îţi sînt doar unchi, prin soaţa ta, dulcea Crimhilda.

Sigfrid i-a dat vicleanului armele sale neînfrînte. S-a aplecat să soarbă apă.

Atunci Hagen a repezit lancea de fier în locul unde Crimhilda îi făcuse semnul cusut cu aţă roşie. Fierul i-a atins inima. Oricare altul s-ar fi stins numaidecît sub tăietură.

Dar Sigfrid încă răsufla.

A căutat sabia sau lancea. Şi n-a găsit decît un scut.

Hagen fugise imediat.

Ca iepurele alerga.

Dar Sigfrid, luînd în mînă scutul, l-a aruncat în urma lui, atît de tare, că vicleanul s-a prăvălit sub lovitură. Dacă era în loc un paloş, nu putea Hagen să mai scape.

Apoi Sigfrid a lunecat cu ochii împăienjeniţi.

Izvor de sînge gîlgîia din rana inimii deschise.[xxii]

Gunter venise lîngă el să vadă dacă a murit.

• O, Gunter, a mai şoptit Sigfrid, deschizînd pentru-o clipă ochii. N-a fost o crimă mai nedreaptă decît aceasta a lui Hagen. V-am stat ades în ajutor. Şi iată care mi-e răsplata. Ai grijă cel puţin de ea, biata şi scumpa mea Crimhilda. Şi fereşte-o de nedreptăţi...

Pajiştea toată, înflorită, era acum scăldată-n sînge roşu, fierbinte, de viteaz.

Hagen a chemat slugile. Sigfrid a fost urcat pe-un scut de aur roşu, sîngeriu, precum se spune în legendă, să fie dus Crim­hildei sale.

• Sigfrid a fost ucis, se pare, a grăit Hagen, de un tîlhar care a vrut să-i prade hainele de aur. Tîlharul apoi a fugit.

Au trecut Rinul înspre seară. În taină au urcat pe drumul care ducea către castel. L-au dus la uşile Crimhildei şi l-au lăsat fără o vorbă, ca să-l găsească ea în zori.

Nici unul n-a avut curajul, nici Hagen, nici regele Gunter, nici unul dintre cavaleri, ca să se ducă la Crimhilda şi să îi spună că e mort soţul său cel atît de drag.

În zori, cînd s-a trezit Crimhilda, o slugă a venit pierdută:

• Mărită doamnă!... a strigat, şi n-a mai spus nici un cuvînt.

Îşi ţinea doar mîna la piept, şi răsufla fără suflare. Plîngea, şi nu se auzea. Atîta-ncremenise biata.

• Mărită doamnă... E afară...
• Ce este-afară? Cine este? s-a înălţat din jilţ Crimhilda.

Şi galbenă s-a năpustit pînă-n pridvoarele de piatră.

Acolo, jos, întins pe scut, pătat de sînge, palid, Sigfrid.

Degeaba au mai vrut s-o ţină domniţele din preajma ei, Crim­hilda a căzut pe trupul lipsit de viaţă al lui Sigfrid.

I-a ridicat chipul frumos cu pletele ude de sînge. L-a sărutat, l-a mîngîiat, de parcă era încă viu.

• Oh! Sigfrid... Sigfrid... a spus ea. Aşadar iată cum te-ntorci. Unde îţi e privirea mîndră, şi Balmung cum te-a părăsit? Dar ştiu eu... ştiu... nu voinicia te-a biruit, ci mişelia...[xxiii]

Pieptul i se zbătea Crimhildei sub plînsul aprig, hohotit. Cu lacrimile îi spăla ochii-ngheţaţi şi gura rece. Îl săruta, şi iar plîngea:

• De-aş şti eu cine-s ucigaşii, Sigfrid, cum te-aş mai răzbuna!... Sigfrid, cum am să te răzbun!... Bănuiesc cine-s ucigaşii... îţi jur... îţi jur... iubite Sigfrid, în acest ceas de neuitat...

Întins pe scut, Sigfrid era ca Balder, zeul luminos, ucis de Loki cel viclean. Părul lui blond ca aurul era tot năclăit de sînge. Ochii albaştri, zîmbitori, nu mai vedeau chipul Crimhildei. Şi mîna-i nu mai ţinea spada, spada lui, Balmung cea vestită, făcută sub muntele Hecla de-un făurar al zeilor.

Spada era acum la Hagen, în cingătoarea de argint.

S-au adunat şi cavalerii din ţara Nibelungilor: înalţi, puter­nici, viforoşi.

• Regină, i-au spus ei Crimhildei, lasă-ne să te răzbunăm. Lasă-ne să luptăm cu Gunter, şi toţi burgunzii lui trufaşi, lasă-ne să distrugem ţara unde un oaspete-i ucis cu-o lovitură pe la spate...

Crimhilda hohotea încet şi-l săruta mereu pe Sigfrid. Nu-i auzea. Nu-nţelegea:

• Stăpînă, au spus cavalerii, lasă-ne cel puţin să-l luăm, să-i facem o raclă de aur, strînsă în chingă de oţel, bătută în măr­găritare şi în rubine sîngerii. Lasă-ne, eşti stăpîna noastră.

Crimhilda nu spunea nimic. Plîngea şi nu spunea nimic. Iară doamnele-o sprijineau, ca să nu se mai prăbuşească. Toate plîngeau cu hohote.

Din aurul ce îl aveau pe arme, straie şi pe cai, cavalerii au făcut raclă. Au strîns-o-n chingă de oţel. Au scos toate rubinele, mărgăritarele lucioase şi celelalte nestemate, şi le-au bătut pe această raclă.

Sigfrid dormea somnul cel veşnic. Şi lîngă el, îngenuncheată, era Crimhilda, fără glas, ţinîndu-l încleştat de gît.

La început se tînguise.

Faţa gingaşă a reginei pălise ca o flacără cînd trece noaptea şi s-arată lumina răsăritului.

Gura ei bîiguia cuvinte neînţelese pentru ceilalţi.

Apoi pe-ncetul se-mpietrise. Ochii ei blînzi, înlăcrămaţi, se-ntunecaseră deodată şi se făcuseră tăioşi.

Izvorul cald al ochilor se potolise pe încetul, pînă secase la sfîrşit.

A stat aşa timp de trei zile, obraz lîngă obraz cu Sigfrid. Nu ştia nimeni dacă nu e de-asemeni moartă lîngă el.

Într-un tîrziu, s-a ridicat, pală, cu ochii rătăciţi, în rochia albă, dar pătată de sîngele roşu-al lui Sigfrid. Crimhilda nu vedea pe nimeni dintre cei care se aflau în larga sală-ndoliată.

• Apropiaţi-vă şi-o mîngîiaţi, a rostit Gunter către preoţi. Amintiţi-i despre blestemul care apasă-ntotdeauna pe-aceia care stăpînesc comoara Nibelungilor. Cîţi au avut-o pînă azi, au pierit doborîţi de fier. Sigfrid o stăpînise-n urmă şi, iată-l, zace fără viaţă.

Preoţii s-au înfăţişat Crimhildei să o mîngîie.

• Plecaţi! le-a glăsuit Crimhilda. Credeam că este sus un cer al bunătăţii şi dreptăţii, care iubeşte ce-i frumos... Lui m-am rugat şi zi, şi noapte să-mi ocrotească dragostea. Şi cerul ce-a făcut? Răspundeţi!... Priviţi şi voi. Sigfrid e mort. Iară duşmanii cei vicleni se află-n jur. Se veselesc. Eu nu mai cred în cer de azi. Cerul îi sprijină pe răi. Eu singură am să-l răzbun pe Sigfrid, pe bărbatul meu! Vreau răzbunare!... Voi plecaţi! Tu, rege Gunter, mă ascultă. Cer, după datina burgundă, să vie fiecare prinţ şi fiecare cavaler să i se plece mortului. Încuviinţezi?

— Încuviinţez! a dat răspuns regele Gunter, în faţa cava­lerilor.

Şi, în castelul de la Worms, au început să se perinde, după străvechea datină, toţi cavalerii regelui, ca să-i sărute mîna dreaptă lui Sigfrid cel ucis de fier.

Au venit Giselher şi Gernot, fraţii Crimhildei, mai întîi. I s-au plecat tăcuţi lui Sigfrid şi nu s-a întîmplat nimic. Ei nu ştiau de uneltirea lui Gunter, Hagen şi-a Brunhildei.

• Vino şi tu, unchiule Hagen, a spus Crimhilda celui care lovise pe viteazul Sigfrid şi sta întunecat deoparte.

Hagen a şovăit o clipă, dar apoi a călcat trufaş spre racla cea scumpă, de aur, în care Sigfrid sta culcat. Spada sa, Balmung, ce-o răpise lui Sigfrid printr-o viclenie, lovindu-se atunci de lespezi, se zice că a dat un vaiet. Parcă plînsese cineva. Parcă se auzise-un ţipăt. Toţi ochii s-au întors spre Hagen. Dar Hagen, îmbrăcat în negru, precum umbla întotdeauna, cu barba neagră şi o cută între sprîncenele stufoase, a călcat ţanţoş înainte. S-a dus în faţa mor­tului şi i-a prins mîna s-o sărute.

Numai că, în aceeaşi clipă, cum spun poveştile străvechi, rana lui Sigfrid s-a deschis şi sîngele a gîlgîit pentru a doua oară, roşu, mînjind pe degete pe Hagen.

• Aşadar, tu eşti criminalul!... a glăsuit încet Crimhilda. Nu, nu m-am înşelat de fel în bănuieli.
• Nu, nu e el! a rostit Gunter, gîndind să-şi apere părtaşul la fapta cea înjositoare. Hagen este nevinovat. Tîlharii l-au ucis pe Sigfrid, colo-n pădure, la izvor, ca să-i ia hainele de aur. Ţi-o jură fratele tău, Gunter...

Şi regele a jurat strîmb ca s-o înşele pe Crimhilda.

Dar, ea Crimhilda, n-a răspuns. A dat un geamăt şi-a căzut din nou cu fruntea lîngă Sigfrid, plîngînd şi hoho­tind amar.

Abia au smuls-o pe Crimhilda. Abia l-au îngropat pe Sigfrid, căci ea-l ţinea cu mîinile şi nu-i lăsa să îl cufunde în groapa care se căsca neagră şi rece lîngă el.

Cînd s-a sfîrşit, s-a dus ca oarbă, urmată de suita sa, în altă casă de la Worms. N-a vrut să şadă în castel lîngă Brunhilda, lîngă Gunter şi Hagen, pe care-i ura.

Tatăl lui Sigfrid i-a cerut să vină în cetatea Xanten şi să fie la adăpost de cine ştie ce duşmani.

O aştepta şi micul Gunter, dornic să-i mai audă glasul, să fie mîngîiat de ea.

Însă Crimhilda se schimbase.[xxiv] Dorinţa de-a plăti cu sînge, sîngele care se vărsase, o făcea să se-mpotrivească dorului de-a-şi vedea copilul. Îi era teamă că văzîndu-l se va muia şi nu va fi în stare să-şi urmeze gîndul, pe care îl nutrea-n ascuns.

Tînăra, vesela Crimhilda, care zburda odinioară, care cînta neîncetat, acum era tăcută, tristă. Îşi petrecea întreaga zi lîngă mormîntul încă proaspăt al celui care se dusese din lumea asta. Şi plîngea. Ochii, senini mai înainte, nu i se mai uscau de plîns. Nu mai avea alt gînd Crimhilda, decît pe-acela de-a plăti lui Hagen şi regelui Gunter crima făcută la izvor.

De fapt, ar fi putut Crimhilda să-i învoiască pe oştenii veniţi din ţara nibelungă — care atîta aşteptau — să ia în mînă armele şi să lovească în castel. Dar ea ştia că regele are o oaste numeroasă. Poate nu ar fi izbutit să-i biruiască pe burgunzii regelui Gunter şi-ai lui Hagen. Şi atunci totul s-ar fi sfîrşit.

De-aceea îi şi învoise pe cavalerii nibelungi să se întoarcă-n ţara lor.

Şi aştepta. Nu ştia ce. Dar aştepta şi se gîndea. Mult, în adînc, se tot gîndea.

Şi sufletul i se-mpietrea din ce în ce mai mult...

Şi se mai spune că nici Hagen nu socotea că-i de ajuns cîte făcuse mai-nainte lui Sigfrid şi Crimhildei sale. Şi-a uneltit — fără-ndoială, tot laolaltă cu Brunhilda — să-i ia Crimhildei şi comoara, comoara Nibelungilor, care trecuse-n stăpînirea ei.

Şi Hagen l-a-ndemnat pe Gunter să-i ceară sorei lui, Crim­hildei, s-aducă-n Worms marea comoară din ţara Nibelungilor.

Crimhilda, care se gîndea numai la răzbunarea ei, a socotit că este bine să aibă-n mîna sa comoara. Şi i-a trimis în acea ţară pe Gernot şi pe Giselher. Ei au plecat numaidecît la regele pitici­lor, i-au cerut cheile comorii, în numele soaţei lui Sigfrid.

Au grămădit comoara toată în numeroase care largi, au gră­mădit-o şi-n corăbii, care-au plutit pe rîul Rin. Şi-aşa s-au dus pînă la Worms.

Abia a încăput comoara în zecile de încăperi, în turlele şi pivniţele ce se găseau în marea casă pe care-o locuia Crimhilda.

Lîngă comoară se găsea şi o vărguţă fermecată, de care se putea sluji să-şi împlinească multe planuri.

Cum au adus comorile, Crimhilda a-nceput să-mpartă aur, argint şi pietre scumpe, în amintirea soţului, tuturor celor ce veneau pînă la pragul ei să-i ceară.

Părea că liniştea începe să se aştearnă peste toate.

Sigfrid, în clipa morţii lui, ceruse regelui să-i jure că îi va ocroti soţia, averea ei şi drepturile. Crimhilda l-a rugat pe Gunter să-i întărească jurămîntul. Şi Gunter i-a jurat, fireşte.

Însă, în taină, a vorbit cu Hagen, cu sfetnicul său. Şi Hagen l-a-nvăţat aşa:

• Crimhilda-mparte aurul şi capătă sute de prieteni ce într-o zi ne pot izbi cu arme şi cu duşmănie şi ne pot cere socoteală, aflînd că noi l-am doborît pe Sigfrid! Afară de-asta, te întreb: cuvine-se ca ea să aibă acea vărguţă fermecată, ce-i poate fi de mult folos, cînd va dori să se răzbune? De ce să aibă ea, Crimhilda, atît noian de avuţie, şi tu, rege-n Burgundia, să fii pe lîngă ea sărac! Nu! Trebuie să-i luăm comoara, să-i luăm vărguţă, să-i luăm tot...

Regele Gunter i-a răspuns că a lovit-o prea de-ajuns ca să-ndrăznească să-i mai ia şi moştenirea de la Sigfrid. I-a şi jurat s-o ocrotească. Dacă i-ar lua acum comoara şi ar aduce-o la castel, ar fi învinuit de toţi că nu-şi păstrează jurămîntul şi-ar întări şi bănuiala că tot ei au fost ucigaşii. În altă parte n-are unde să poată ascunde-atîta aur...

• Eu ştiu un loc, a spus iar Hagen, unde putem adăposti marea comoară nibelungă, fără s-o poată afla nimeni. Într-un tîrziu, putem s-o scoatem, s-o folosim cum vom pofti...
• Care e acel loc ferit, unde-am putea adăposti comoara Nibelungilor? a întrebat regele Gunter, cuprins şi el de lăcomie.
• Care? Apele Rinului, i-a dat răspuns sfetnicul Hagen, rînjind ca fiara înfuriată, cînd este gata să sfîşie. O cufundăm într-o vîltoare, într-un loc cunoscut de mine. Pe cei care ne-or ajuta, îi căsăpim după aceea. Taina rămîne s-o cunoaştem numai noi doi, tu şi cu mine. Şi doar tîrziu, cînd vom dori, o scoatem iarăşi la iveală... Vom fi cei mai bogaţi din lume...

Şi Hagen a rînjit din nou.

• Planul e bun, a grăit Gunter.

Şi amîndoi s-au înţeles ca regele să se prefacă faţă de sora lui, Crimhilda, că pleacă-ntr-o călătorie. În acest timp, sfetnicul Hagen să smulgă aurul Crimhildei prin mişelie, cu putere, şi să-l cufunde-n rîul Rin, într-un loc neştiut de nimeni.

Planul urzit în acel ceas a fost dus la îndeplinire. Gunter s-a prefăcut că pleacă. Şi-n vremea asta, cu urgie, Hagen a năvălit în casa Crimhildei cea nefericită şi i-a răpit toată comoara.

Mormanele de-argint şi aur, şi lăzile cu nestemate, obiecte scumpe: cheutori, paftale mîndre, cingători, şiraguri de mărgări­tare, mii de inele preţioase, cercei sclipind de diamante, şi de ru­bine, şi safire, şi cîte, cîte alte lucruri, şi chiar vărguţa fermecată au fost lăsate într-o noapte în apele rîului Rin. Şi-acei care l-au ajutat au fost apoi măcelăriţi.

Stăpîni peste marea comoară, prin crimă şi prin tîlhărie, erau acum regele Gunter şi sfetnicul său de credinţă, întunecatul, crudul Hagen.

Pe urmă, Gunter s-a făcut că se întoarce de la drum. Crim­hilda i s-a jeluit şi i-a cerut să-l pedepsească pe-acela care-o jefuise şi să-i dea înapoi comoara.

Regele s-a făcut întîi că-i dă dreptate sorei sale şi că-i va lua viaţa lui Hagen pentru această tîlhărie. Însă a amînat osînda, zicînd că nu-l poate ucide, pînă nu află mai întîi unde a dus Hagen comoara. Să nu se piardă pe vecie.

Şi-aşa, tot amînînd într-una au trecut iute cîţiva ani. Lumea a început să uite preamişeleasca întîmplare. Şi Hagen s-a întors la curte la fel de tare şi trufaş precum fusese şi-nainte.

Crimhilda a-nţeles minciuna. Şi setea ei de răzbunare a crescut tot şi tot mai mult.

Şi, niciodată de atunci, Crimhilda nu s-a învoit să intre în castel, la Gunter, să stea cu regele la masă. Iar spre Brunhilda şi spre Hagen nu arunca decît priviri de ură şi dispreţ adînc.

„Veni-va ceasul socotelii! îşi spunea ea neîncetat. Nu trebuie să-mi pierd răbdarea. Or să-mi plătească ei, mişeii, moartea lui Sigfrid cel bălai, iubitul meu pe veşnicie”.[xxv]

Şi aştepta, şi aştepta să se ivească vreun prilej.

Iară prilejul s-a ivit mai iute decît socotise.

Domnea, în timpurile-acelea, peste oştirile de huni, un rege aprig, numit Etzel de către cei din miazănoapte — Atila, cum îi spunem noi.

Despre el se vorbea în şoaptă. Cetele lui de călăreţi zburau în cele patru zări ca viscolul nimicitor. Cine ar fi-ndrăznit să stea cu armele în faţa lui, şi să-l înfrunte pe Atila?

Numai c-atîta de războinic precum era craiul Atila, pe-atît încă se povesteşte că iubea el şi cîntecul. La curtea lui veneau adesea şi cîntăreţi din miazănoapte. Toamna, tîrziu, şi-n toiul iernii, cînd s-aduna toată oştirea în jurul său, la Etzelburg, şi vîntul şuiera prin pustă, aducînd ploaie sau zăpadă, craiului îi plăcea să stea pe-un jilţ de lemn, între oşteni, şi să asculte cîntăreţii veniţi din ţări îndepărtate.

Iar cîntăreţii îi rosteau despre viteazul tînăr Sigfrid, ucis cu lancea, la izvor, şi despre jalea fără margini a soaţei lui, blonda Crimhilda.

„N-a fost şi poate n-o să fie alta atît de credincioasă soţului său, şi după moarte, cum e Crimhilda de la Worms — spuneau în versuri cîntăreţii. Cît e Crimhilda de frumoasă, de albă şi cu graiul lin, nu ştim să mai fi fost vreodată femeie pe întreg pămîntul. Crimhilda nu are pereche în nici un fel, rege Atila...”

Regele nu avea soţie. Tînăr nu mai era de mult. Era bărbos, scurt de statură, însă puternic şi-ndrăzneţ. Viaţa şi-o petrecuse-n lupte. Feciorii îi pieriseră în bătălii pe-ntinsul lumii. Avea castele fără număr, dar îi plăcea mai mult să stea pe şa, în goana calului. Sau într-un cort, pe pusta largă, sub pîlpîirea stelelor, şi să viseze biruinţe.

Acuma însă el, Atila, biciul de foc necruţător, uitase setea de mărire, şi-n sunetele unei harpe, şezînd pe jilţul lui de lemn, între oşteni cu lănci în mînă, visa pe preamîndra Crimhilda.

Da. Pe Crimhilda o visa şi şi-o dorea cruntul Atila. Pe cea mai albă dintre toate femeile de pe pămînt, pe dulcea soaţă a lui Sigfrid vroia s-o aibă de regină.

Şi, dornic să-şi trăiască visul, Atila a trimis la Worms solie îmbrăcată-n aur, cu daruri neasemuite, să roage pe mîndra Crim­hilda a-i fi soţie şi regină, în larga ţară a hunilor.

Solia lui era formată din Rudiger, mare margraf,[xxvi] alţi cava­leri, vasali ai săi, şi o ceată mare de huni.

— Să nu vă-ntoarceţi fără ea, a poruncit craiul soliei. Arătaţi-i cît o iubesc şi c-o voi face fericită.

Solia a sărit pe cai, şi-n tropot aspru de copite a pornit spre oraşul Worms, să ducă gingaşei Crimhilda vorbele craiului stăpîn peste cetele hunilor.

Sosiţi la Worms, primiţi la curte, solii i-au arătat lui Gunter dorinţa craiului Atila de-a se-nsura cu sora lui.

Regele Gunter s-a-nvoit. Se bucura s-o ştie dusă, să poată scoate la lumină comoara Nibelungilor din apele rîului Rin şi să se bucure de ea. Dar Hagen cel prevăzător i-a şoptit tainic la ureche să nu o lase pe Crimhilda să plece-n ţara hunilor. Atila este prea puternic. Şi, prin Atila, ar putea Crimhilda să-şi atingă ţelul, să-i pedepsească într-o zi. La fel l-a sfătuit Brunhilda.

La rîndul său, mîndra Crimhilda întîi n-a vrut să părăsească oraşul unde dormea Sigfrid.

Nici nu vroia să ia de soţ pe Etzel, craiul hunilor: bătrîn, urît, scurt, încruntat — ea, care se îndrăgostise de mlădiosul tînăr Sigfrid, cu păr bălai şi ochi albaştri, care cînta şi dănţuia şi-i luminase inima cît fusese soţia lui.

Dar s-a gîndit că se ivise prilejul cel mai nimerit să-şi împli­nească vechiul gînd: gîndul ei de-a se răzbuna.

„Mă voi jertfi pe mine însămi!” a socotit blonda Crimhilda, şi s-a-nvoit, cu moartea-n suflet, să fie soaţa lui Atila.

S-a dus întîi şi şi-a plecat genunchii unde zăcea Sigfrid, lîngă mormîntul lui din Worms. Şi i-a cerut îngăduinţa să plece, ca să-l răzbune.

Ochii-i ardeau ca flacăra.

• Sigfrid, rămîi cu bine, Sigfrid... şoptea ea, albă la faţă ca o moartă. Mă duc, şi am să te răzbun...

S-a ridicat apoi şi-a mers unde o aştepta solia.

• Primesc, a spus soaţa lui Sigfrid. Voi fi regina hunilor. Pregătiţi cele de cuviinţă, şi am să părăsesc oraşul unde am păti­mit atît.

Nimeni nu mai avea ce spune, nici regele, nici sfetnicii.

După ce s-a gătit de drum, Crimhilda a pornit călare spre Etzelburg, castelul sumbru unde o aştepta Atila.

Caii goneau şi ea plîngea. Ceata de huni o însoţea pe cel din urmă drum al său.

Şi-aşa, gonind călări cu toţii, după un drum destul de lung, şi după multe întîmplări, s-au apropiat de la o vreme de locurile stăpînite de hunii regelui Atila, de locurile depărtate, unde urma să se petreacă cea mai grozavă întîmplare şi răzbunarea cea mai cruntă din cîte le-au cîntat, pe vremuri, poeţii de la miazănoapte.

Craiul Atila a primit-o pe mult dorita lui mireasă cu un alai ne-nchipuit, format din cete de războinici şi cavaleri înzăuaţi, pentru că lîngă hunii săi avea în slujbă cavaleri din alte ţări, ca Rudiger, margraf vestit, Ditrich de Berna, Hildebrand, şi alţi vasali care-l slujeau.

Coruri din sute de fecioare cîntau Crimhildei, azvîrlind asupra ei cununi de flori, cînd regele a-ntîmpinat-o pe ţărmurile Dunării şi a primit-o-n cortul lui.

N-a fost vreun om mai fericit decît regele hunilor cînd a văzut-o pe Crimhilda.

Şi nu a mai avut de-atunci altă dorinţă mai fierbinte decît ca dulcea lui mireasă să-i dăruiască un fecior.

Crimhilda se găsea acum în ţara hunilor lui Etzel. Şi regele acesta hun, aspru, războinic, nemilos, în faţa căruia o lume înge­nunchea şi tremura, îşi adora tînăra soaţă, atît de albă, de fru­moasă, venită din Burgundia. Deşi era destul de vîrstnic, se-ndrăgostise de Crimhilda cu patimă, ca un flăcău. Îi citea voile din ochi şi, cu puterea lui uriaşă, i le-mplinea numaidecît.

Mai ales că blonda Crimhilda i-a dăruit, în scurtă vreme, şi-un băieţaş numit Ortlib, regele ar fi fost în stare să-i dea şi stelele de aur ce strălucesc noaptea pe cer.

Orice regină ar fi fost îndeajuns de fericită să aibă un astfel de soţ, care să-i pună la picioare tot ce poftea, cît ai clipi.

Numai Crimhilda suferea cînd se vedea lîngă Atila, bărbos şi-atîta de urît, ea ce fusese altădată iubita inimii lui Sigfrid, cel mai frumos dintre viteji. Dorul de cel ucis de Hagen o mistuia încă şi-acum, cu-aceeaşi aprigă vîlvoare. Şi nu voia nimic mai mult decît să-şi împlinească visul de a plăti moartea lui Sigfrid.

De-aceea doară se-nvoise să vie-n ţara hunilor, fiindcă ştia despre Atila că e bogat şi e puternic. Şi se gîndise că prin huni va putea ea să pedepsească moartea întîiului său soţ.

Ce-ar fi urmat n-o mai privea, nu mai vroia nimic să ştie...

Şi iată că vine o zi cînd însuşi regele Atila a întrebat-o pe Crimhilda de ce o vede tot mîhnită, de ce-i cu ochii-nlăcrimaţi, şi nopţile de ce nu doarme, de ce suspină ne-ncetat? Ce suferinţă o mistuie?

• Spune-mi, regina mea frumoasă, rosteşte regele Atila, ce alinare pot s-aduc mîhnirii care te frămîntă? Numai o vorbă de-ai să-mi spui, şi ce nu poate face altul am să fac eu. Pun pentru tine ţara hună, spada, coroana şi oştenii în cumpănă, doar să-ţi aduc pe buze zîmbetul cel dulce şi rumeneala în obraji. Spune-mi ce ţi-ai dori, Crimhilda? Spune-mi cum să te ajut?
• Eşti bun şi nobil, a zis ea. Dar tu nu poţi să înţelegi că eu mă trag din altă ţară. Mi-e dor de apa Rinului, cu limpezimea-i de cristal sub scînteierea soarelui. Mi-e dor, Atila, şi de cerul sub care am copilărit şi de pădurile umbroase pe unde mă jucam ca fată. De munţi şi de cîmpii mi-e dor. Dar mult, mai mult decît de toate, mi-e dor să mai aud cuvinte rostite-n limba strămoşească. De fraţii mei, să-i văd, mi-e dor...
• Ca să pleci în Burgundia ar fi prea greu, a spus Atila. Drumul e lung, obositor. Dar am s-aduc Burgundia aici, în ţara hunilor. Cum? Ai să vezi numaidecît...

Şi regele-a bătut din palme. Un sfetnic s-a înfăţişat. Şi lui i-a poruncit Atila s-alcătuiască o solie de cîntăreţi ce cunoşteau limba burgundă şi ţinutul regelui Gunter, de la Rin. Să li se dea poveri de aur, şi haine scumpe, şi-o scrisoare cu o pecete tot de aur.

Ajuns la Worms, să cheme curtea, pe Gunter şi pe fraţii săi, ca şi pe sfetnicul lor, Hagen, pe cavalerii regelui şi toţi cîţi or mai vrea să vină la Etzelburg în ospeţie.

• Reginei mele îi e dor de fraţii ei, de toţi burgunzii, a spus Atila solilor. Venind aici, Crimhilda mea o să-i audă şi-o să-i vadă, şi astfel sufletul ei s-o alina. Dacă nu vor primi poftirea — s-a încruntat regele Atila — pot să se teamă de război! Eu însă îi doresc ca prieteni şi rude dragi ale Crimhildei.

Solii au şi încălecat pe caii iuţi ai lui Atila şi s-au pornit în goană mare spre ţara Rinului de sus, unde era Burgundia.

Sosind la Worms solii aceştia, şi-nfăţişîndu-se lui Gunter cu atîtea daruri şi scrisori, regele s-a înveselit, dorind să şteargă vrăjmăşia ce îi putea aduce vreodată şi alte supărări.

• Precum se vede, a zis el, sora mea a uitat cu totul cearta cea veche dintre noi. Şi soţul ei vrea să ne aibă ca oaspeţi dragi, în ţara sa. Ei bine, noi o să primim, şi vom porni spre Etzelburg, cît de curînd se va putea...

Gunter s-a bucurat, şi-asemeni s-au bucurat şi fraţii lui, principii Giselher şi Gernot. S-au bucurat şi cavalerii, cărora le fusese dragă blonda Crimhilda, cînd era prinţesă în Burgundia. Numai preamohorîtul Hagen nu s-a înseninat de loc.

• Crimhilda n-a uitat nimic. Ea n-o să ierte niciodată moar­tea lui Sigfrid cel răpus de mîna noastră, la izvor. Comoara Nibelungilor, pe care i-am răpit-o noi, cufundînd-o într-o vîltoare din apa Rinului albastru, o să ne-o ceară iar Crimhilda. Sînt de părere să nu mergem în ospeţie la Atila. Ne-aşteaptă moartea, rege Gunter...

Dar cei doi fraţi au stăruit pe lîngă Gunter să pornească.

• Sigur, Crimhildei îi e dor. Să nu o facem să ne-aştepte, spuneau ei care mai de care.

Gunter, ce şovăise-ntîi la vorbele întunecate ale lui Hagen, unchiul său, ascultîndu-i pe cei doi fraţi şi-mbrăţişîndu-i, le-a rostit:

— Aşa e. Voi aveţi dreptate. Crimhilda se găseşte astăzi în depărtatul Etzelburg. Se simte tare-nstrăinată, cum ne-au încre­dinţat şi solii. Vrea să ne vadă. Îi e dor. Tu, Hagen — s-a-ndreptat spre sfetnic — dacă ţi-e teamă, nu veni. Rămîi la Worms, la adăpost. Dar noi plecăm cu toată curtea spre ţara regelui Atila.

Hagen s-a încruntat mai tare.

• Sînteţi nechibzuiţi, le-a spus. Acolo ne aşteaptă moartea. Dar am să merg şi eu cu voi. Să nu creadă blonda Crimhilda că m-am temut de mîna ei. Şi totuşi vă mai rog ceva...
• Rosteşte iute, eu sînt gata să-ţi fiu pe plac, unchiule Hagen, a dat răspuns regele Gunter.
• Lăsaţi-mă să-mi aduc pe cei mai vrednici cavaleri, să ne-nsoţească la Atila. Ştiţi doar că hunii sînt războinici. Primejdii pot să se ivească, oricum, în chip neaşteptat. Şi cavalerii mei să aibă sub hainele de purpură şi de mătasă zale bune, armuri şi săbii ascuţite. Cu asta vă-nvoiţi măcar?
• Cu asta ne-nvoim, fireşte, a rîs spre el regele Gunter.

Apoi s-au pregătit de drum, deşi la rîndul ei, Brunhilda a stăruit şi s-a rugat de Gunter să nu se pornească spre ţara regelui Atila, cu toată curtea de burgunzi.

• Nu vreau să rămîn văduvă, zicea Brunhilda. Nu pleca. Copilul vreau să aibă un tată! Nu vă încredeţi în Crimhilda. Crimhilda se va răzbuna... Ea nu ne poate uita crima...

Dar Gunter nu a ascultat aceste vorbe ale Brunhildei. A stăruit în hotărîre.

Şi, după cum spun cîntăreţii, în scurtă vreme au pornit cu toţii către Etzelburg.

Şi-au mers, au mers, se povesteşte, au trecut prin Pădurea Neagră şi au ajuns de la o vreme pe ţărmul Dunării de sus. De-acolo se-ntindea pămîntul regelui hunilor cel aprig. Hotarele i le păzeau vasalii, cavalerii săi.

Regele Gunter, cu glas tare, a poruncit să se adune toţi cava­lerii laolaltă. Şi să se facă tabără. Să se aprindă un foc mare. Să se desfunde trei butoaie cu bere şi cu hidromel. Şi cine vrea să dănţuiască.

Venise seara. Peste apă plutea o boare argintie, împurpurată de amurg. Cerul părea, în depărtare, spre Etzelburg, pătat cu sînge. Iară lui Hagen, mare sfetnic şi comandant al oştilor, i se tot năzărea că vede în apa Dunării lucind ochii lui Sigfrid cel ucis. Ochii aceştia îl priveau cu o mînie fără seamăn.

Poate ca să se liniştească, Hagen s-a depărtat cu calul de ta­băra regelui Gunter. A călărit, îngîndurat, pe malurile Dunării, pînă ce zvonul veseliei nu s-a mai auzit de loc.

Deodată — slab ca o părere — a auzit un clipocit în valurile Dunării. Ager cum era totdeauna, Hagen şi-a îndreptat privirea spre locul unde auzise zgomot în apă. Şi a văzut în Dunăre că se zbenguiau nişte copile minunate. Iară pe ţărm stăteau zvîrlite pene de lebădă ca neaua. Hagen a înţeles îndată că fetele ce se jucau erau zînele Dunării. Ele veneau către amurg şi se scăldau în apa clară, îşi puneau apoi penele şi se schimbau în lebede, zburînd uşor spre asfinţit.

Fără să stea de loc pe gînduri, Hagen le-a şi luat penele care zăceau pe pajişte, şi a strigat cu glas puternic:

• Zînelor, dacă nu-mi răspundeţi la întrebarea ce v-o pun, nu mai primiţi aceste pene. Ba am să le arunc în foc. Voi vă veţi pierde toată vraja şi, devenite muritoare, o să pie­riţi în Dunăre...

Zînele s-au speriat de moarte şi, depărtindu-se de ţărm, nu­mai cu capetele afară, se jeluiau şi se rugau de Hagen cel ne-ndurător să nu le ardă penele.

Cosiţele lor lungi, de aur, păreau, sub focul revărsat din zariştea văzduhului, nişte comori care pluteau pe-ntunecimea Du­nării. Şi pălălăile aurii îi aminteau cruntului Hagen comoara Nibelungilor, scufundată-n rîul Rin.

Totuşi nu s-a înduplecat şi a strigat din nou spre zîne:

• Să-mi spuneţi, zînelor din valuri, care va fi destinul nos­tru, al celor ce călătorim spre ţara regelui Atila? De nu-mi veţi spune adevărul, nu voi avea milă de voi, şi am să vă ard penele!

Atuncea una dintre ele, regina zînelor din valuri, i-a dat astfel răspunse lui Hagen:

• De ne sileşti, atuncea fie! Află că o să fiţi primiţi la Etzelburg cu voie bună, cu cîntece şi ospeţe. Regele hunilor vă este cu gînduri bune pînă azi...
• Nu minţi?
• Nu mint! a grăit zîna.
• Luaţi-vă dară penele!

Şi Hagen a zvîrlit în valuri penele albe ce le luase.

Era în sine mulţumit. Teama cea rea îl părăsise.

Zînele s-au înveşmîntat. S-au prefăcut în lebede şi au zburat spre asfinţit. Numai regina a rămas, rotindu-se prin înălţime, deasupra ţărmului, zicînd:

• Hagen, eşti fiul Aldrianei, mătuşa mea, şi ai să afli ce ţi-am ascuns pînă acum, de teama să nu ne opreşti penele albe, ce ne dau putinţa să zburăm prin aer. Atila, regele, vi-i prieten, însă Crimhilda vă urăşte. Cît mai e timp, opriţi-vă din nebunescul vostru drum, a spus regina zînelor, şi a pierit peste păduri.

Iar Hagen a încălecat mai mohorît decît oricînd, pornind şi el spre tabără.

Acolo, toţi se străduiau ca să găsească vreun mijloc să treacă apa Dunării.

Pe ţărmul celălalt era numai o plută şi-un plutaş. Însă acela nu vroia să-i treacă apa pe burgunzi, de teamă că vin cu război.

Hagen aflase de la zîne c-avea plutaşul un fîrtat, de care-i era tare dor. Dîndu-se drept acel fîrtat, curteanul l-a făcut să vie cu pluta pînă la ţărmul unde era regele Gunter cu cavalerii, aşteptînd să poată trece Dunărea.

Era aşa cam spre amurg, şi-a trebuit să se apropie plutaşul bine ca să vadă de e fîrtatul lui, sau ba. Cînd a văzut înşelăciunea, s-a mîniat. A vrut să plece. Dar Hagen i-a sărit pe plută. Plutaşul l-a lovit cu vîsla pe sfetnicul cel neguros. Hagen s-a prăvălit pe scînduri, dar iute-a sărit în picioare. A scos din teacă sabia şi, cu o singură mişcare, i-a zvîrlit capul de pe umeri.

Apoi au început să treacă oameni şi cai, pe rînd, pe rînd.

Aşa au trecut toată noaptea. Cînd a fost mai spre dimineaţă, pe plută s-au urcat şi Gunter, Gernot, şi Giselher.

După ce au ajuns la ţărm, Hagen a poruncit ca pluta să fie spartă în bucăţi. Iar bucăţelele de lemn să fie arse, şi cenuşa să fie aruncată-n valuri.

• De ce ai dat porunca asta? l-a întrebat regele Gunter.
• Pentru că bănui, rege Gunter, c-or să urmeze zile grele, şi, cînd se vor ivi primejdii, doresc ca nici un cavaler să nu gîndească-n mintea lui c-ar fi vreo cale de scăpare. Drum de întoar­cere nu e. Să lupte astfel mai cu spor...

Gunter a rîs din nou de Hagen.

• Nu te-am văzut, unchiule Hagen, de cînd te ştiu atît de negru în presimţiri. Dar te înşeli... Totul o să se-ntîmple bine. Încrede-te-n regele tău!

Şi Gunter şi-a biciuit calul, pornind ca vîntul înaintea coloa­nei lungi de cavaleri, către cetatea Etzelburg.

Vroia s-arate că nu are într-însul nici un fel de teamă. Şi totuşi, parcă dintr-o dată, ascultînd vorbele lui Hagen, îl săgetase un fior.

Şi-au tot gonit aşa, călări, pînă ce s-a zărit castelul margrafului de Rudiger, vasalul regelui Atila.

Acolo au făcut popas.

Margraful i-a primit cu cinste. I-a găzduit. I-a omenit. Le-a-ntins mese îmbelşugate.

Şi-avea margraful o copilă frumoasă, proaspătă şi albă, aşa cum e un ghiocel, cînd se iveşte din zăpadă. La masă cînd au fost să stea, Volker cel vestit a început să cînte. Cînta atîta de măies­tru, că inimile s-au muiat. Cînta cum vine un războinic din luptă la soţia sa şi îşi găseşte mîngîiere. Şi-n acea clipă copiliţa lui Rudi­ger şi-a îndreptat ochii spre Giselher, viteazul, fratele regelui burgund.

El iarăşi se uita la ea cu dragoste şi se gîndea că mult i-ar place să o aibă la Worms, ca soaţă, în castel.

Hagen cel priceput la toate a înţeles ce se-ntîmpla. I-a poves­tit taina lui Gunter.

Şi Gunter s-a înveselit. Şi fiindcă Rudiger era margraf vestit şi prea bogat, cunoscut peste mări şi ţări, i-a peţit-o pe fiica lui pentru mezinul Giselher.

Rudiger, şi mai mult ca Gunter, s-a bucurat de-această ştire. Fata era de măritat. Şi s-a-nvoit numaidecît.

Spre încântarea soaţei sale, ce purta numele Gotlinda, Rudiger a orînduit logodna între Giselher şi preaiubita lui copilă.

Tinerii s-au îmbrăţişat şi şi-au jurat în veci credinţă. El a făgăduit să vină la-napoiere şi s-o ia, cu toată zestrea ei, la Worms. Însă pentru că se grăbeau să plece către Etzelburg, au fost siliţi să se despartă.

Ea, subţirică şi sfioasă, ţinea pe Giselher de mînă. Abia se stăpînea sărmana să nu-i ţîşnească lacrimile din ochii dulci, verzi-cenuşii.

Dar cu mîhnirile copilei şi-ale lui Giselher cel tînăr nu puteau totuşi să-ntîrzie. Şi cetele de cavaleri, avînd în fruntea lor pe Gunter, trebuiau iară să pornească.

Mai înainte de plecare, Rudiger şi soţia lui le-au adus daruri tuturor, dar mai ales lui Gunter, Gernot şi Giselher, logodnicul. Apoi lui Hagen negurosul.

Hagen însă n-a vrut să ia decît un scut mare, de-oţel.

• De ce nu vreţi şi alte daruri, aur şi pietre preţioase? a vrut să ştie Rudiger.
• Mă-nfăţişez unei regine-naintea căreia nu stau cu pietre scumpe, ci cu scutul, a rostit negurosul Hagen, dar Rudiger n-a priceput, el nu ştia de ce e vorba.

Şi-apoi au pornit în galop. Au gonit iarăşi peste cîmpuri, şi prin păduri, şi peste ape, pînă ce s-a văzut în zare cetatea rege­lui Atila.

Heralzii au sunat prelung din trîmbiţele de aramă. Şi cava­lerii au pornit să cînte tare un cîntec vechi despre strămoşii lor burgunzi.

Cîntînd s-au apropiat de zidul ce mărginea, pînă departe, cetatea Etzelburg. Porţile mari, grele, de lemn, legate-n fier şi în aramă, s-au deschis înaintea lor. Şi-n faţa cetelor de huni s-a ară­tat însuşi Atila. Ţinea în mînă un buzdugan, cum era datina la Huni.

• Bine-aţi venit în ţara noastră, le-a strigat regele Atila.

Şi cavalerii i-au răspuns:

• În pace am venit la tine, cu bucurie, ca la rude...

Apoi Atila s-a retras să mai dea unele porunci.

Sosind Crimhilda, i-a îmbrăţişat pe Gernot şi pe Giselher, fraţii mai mici, dar n-a rostit nici un cuvînt lui Gunter, regele burgund. Nici măcar nu i-a întins mîna, şi nici nu s-a uitat la el.

Hagen atunci s-a mîniat şi a strigat către Crimhilda:

• Astfel primeşte o regină un rege, care-i e şi frate?

Crimhilda s-a întors spre el, l-a fulgerat cu o privire şi i-a răspuns cu un glas tăios.

• Cine eşti tu, tîlhar de rînd, care cutezi să-mi mai vor­beşti? Cum de mai poţi deschide gura în faţă-mi cu obrăznicie? Sau ai venit să-napoiezi aurul ce mi l-ai furat? Păcat că nu mai sînt cu mine oştenii Nibelungilor pe care îi cîrmuia-nainte Sigfrid. Ţi-ar reteza capul de cîine, şi ochii care mă privesc neruşinaţi i-ar lua în suliţi...

Hagen a înţeles că moartea se învîrteşte-n jurul lui, cu coasa ei neiertătoare. A hotărît să-şi vîndă capul pe cît se va putea de scump. Şi a-nfruntat-o pe Crimhilda:

• Noi sîntem astăzi Nibelungii, pentru că noi avem comoara. Iară comoara e ascunsă în adîncimea Rinului. Doi oameni îi cunosc sălaşul. Unul sînt eu. Celălalt Gunter. Dacă pierim, piere comoara, pentru că Rinul nu vorbeşte. Ea va rămîne pe vecie aco­perită de vîltori, aşa cum am urzit chiar eu...

Crimhilda-şi întorsese capul şi se făcea că nu-l aude. Doar buzele şi le muşca, cu dinţii albi, pînă la sînge.

Şi-n acea noapte, cum se spune, Crimhilda n-a dormit o clipă, tot socotind cum să-şi atingă ţelul pe care-l urmărea de-atîţia ani, neostenită.

E drept că nici oaspeţii ei nu prea s-au odihnit acolo în Etzelburgul lui Atila. Hagen a stat mereu de veghe, pînă în revărsat de zori. Ba mai venise lîngă el şi preamăiestrul cîntăreţ Volker, cel totdeauna vesel, prietenul său nedespărţit.

Spre ziuă, o ceată de huni trimişi de regina Crimhilda au încercat să urce scara spre încăperile de sus, unde se odihneau burgunzii.

Hagen, simţindu-i, a fost gata să şi dea lupta cu duşmanul; dar Volker a-nceput să cînte un cînt burgund din vremea veche, şi hunii, cunoscînd că este la uşa regelui o strajă, s-au şi retras, pe nesimţite.

Atila, plin de prietenie, străin de ce se petrecea, a pus la cale serbări mari, în cinstea oaspeţilor săi, în zilele care-au urmat.

Crimhilda nu-i împărtăşise nimic din tot ce plănuia.

El nu ştia că-n vremea asta un sol umbla printre burgunzi şi-i întreba pe fiecare dacă s-ar învoi să-l dea în mîna hunilor pe Hagen. Solul era trimis în taină chiar de soţia lui, Crimhilda.

• Noi nu ştim dacă Hagen e vinovat într-adevăr, îi răspun­deau toţi cavalerii. Noi nu-i cunoaştem faptele. Dar dacă este, numai Gunter poate să-i ceară socoteală, cum e legea cavalerească. Noi nu putem să hotărîm.

Crimhilda s-a încrîncenat mai rău, aflînd această veste.

„Nu-l dau pe Hagen? Foarte bine. De e aşa, nu am ce face. Gîndeam că vor scăpa ceilalţi; dar vor pieri pînă la unul, plătind cu sîngele vărsat nedreapta moarte a lui Sigfrid.”

Şi într-o ziuă, la amiaz, au fost poftiţi la un ospăţ regele, principii şi Hagen, ba chiar şi cîntăreţul Volker, într-o clădire ridicată anume în ograda largă. Iar într-o altă încăpere. îndepăr­tată, din castel, au fost chemaţi să se înfrupte, la nişte mese îmbelşugate, toţi ceilalţi cavaleri burgunzi.

Atila a venit la masă, neînarmat şi, bucuros, i-a aşezat în jurul lui pe Gunter, pe Hagen, pe Giselher şi Gernot, şi chiar pe cîntăreţul Volker.

Burgunzii au primit poftirea, dar au venit cu armele, încinşi cu spadele tăioase, cu suliţele-n mîna stîngă, iar scuturile şi le-au pus la îndemînă pe podele.

Atila s-a uitat mirat la rudele Crimhildei sale. Dar socotind c-aşa-i, pesemne, datina cavalerilor, să stea cu armele la masă, a cerut să s-aducă bere şi hidromel pentru burgunzi, la fiecare-un butoiaş. Iar el însuşi a cerut vin într-un vas pîntecos de lut.

Crimhilda sta şi ea la masă, dar nu vorbea, nici nu rîdea, doar cu urechea asculta ceva ce numai ea ştia că trebuie să se întîmple.

Mai încălzindu-se Atila de vinul care-l tot sorbea, a poruncit să i s-aducă feciorul lui şi al Crimhildei, un pui bălai ca mama lui, care avea numai doi ani.

• Priviţi ce fiu mi-a dăruit iubita mea soaţă Crimhilda, a glăsuit mîndru Atila.

Şi şi-a dat fiul, să-l alinte, regelui Gunter de la Worms. Gunter l-a pus în braţele lui Giselher. Acesta l-a trimis lui Gernot, Gernot lui Volker. Şi acesta l-a dat, la rîndul său, lui Hagen.

Cînd Ortlib se găsea la Hagen, s-a auzit un zvon de arme, şi-n sala mare a năvălit Dankwart, frăţînele lui Hagen.

• Trădare! a strigat acesta.
• Cum? Cine-a spus acest cuvînt, a-ntrebat regele Atila.
• Eu spun, a strigat iarăşi Dankwart. Toţi cavalerii — cîţi erau cu mine, afară din castel — au fost răpuşi prin mişelie. Ni s-a adus un vas cu vin de către prinţul Bodelin, fratele regelui Atila. Vinul ni l-a trimis Crimhilda. Ni s-a cerut să închinăm în în cinstea prinţului Ortlib. Cîţi au băut au căzut morţi. Ceilalţi au fost măcelăriţi de către miile de huni conduşi de prinţul Bodelin. Numai eu nu am vrut să-nchin, şi am scăpat apoi luptînd... cu greu am ajuns pîn-aci.[xxvii]

Hagen s-a săltat de pe scaun:

• Pentru Ortlib aţi închinat? Ei bine, să trăiască Ortlib!

Şi şi-a rotit spada sa, Balmung, retezînd capul prinţului.

Crimhilda a-nceput să ţipe, să blesteme cu deznădejde. Atila şi-a ridicat fiul, care-i căzuse mort pe lespezi, urlînd ca fiara şi gemînd, bătîndu-se în piept cu pumnii, smulgîndu-şi părul, ca nebun, pentru că îşi iubea mult fiul.

Burgunzii şi-au prins scuturile. Hunii şi-au scos din brîuri arme: pumnale şi toporişti late. Şi lupta a-nceput cumplită, cu spade, suliţi şi topoare. Mese zburau prin încăpere. Butoaie se rostogoleau. Laviţe lungi, grele, de lemn, trosneau, unii izbindu-se pe alţii. Şi urletele s-auzeau pînă la marginea cetăţii. Iar sîngele curgea ca un pîrîu pe lespezi.

Lupta atît de-nvolburată a durat doar cîteva ceasuri. Toţi hunii cîţi erau acolo şi-au pierdut vieţile, pe rînd, sub armele burgunzilor.

La masa cea îmbelşugată, unde domnise veselia, nu mai erau decît Atila, cu fiul său Ortlib în braţe, şi lîngă el căta Crimhilda spre bătălia-ngrozitoare, cu o privire rătăcită, şi rostea numele lui Sigfrid.

Locul unde şedeau la masă era mai înalt cam cu cinci şchioape, şi bătălia se vedea în fiecare colţişor.

Suliţi zburau în jurul lor, şi toporişte, şi pumnale, dar ei nu se clinteau din loc.

Cînd hunii ce erau în sală au fost răpuşi pînă la unul, şi n-au rămas decît Atila lîngă Crimhilda, regele Gunter le-a rostit:

• Plecaţi acum!

Atila, cu Ortlib în braţe, încovoiat, a ieşit primul. Barba îi şiroia de lacrimi. În urma lui păşea Crimhilda, cu ochii scînteind de ură şi c-un pumnal în mîna dreaptă, şoptind tot numele lui Sigfrid.

În acest timp se adunau alte cete de huni afară, în jurul sălii de ospeţe.

Ieşind Crimhilda în ogradă, l-a arătat pe micul Ortlib, ucis cu sabia de Hagen, şi a strigat spre luptătorii ce s-adunau în jurul ei:

• Oşteni, în numele dreptăţii, daţi-mi pe Hagen mort sau viu... Prinţul Ortlib a fost ucis de-aceeaşi mînă ca şi Sigfrid. De-aceeaşi mînă ce-a răpit comoara Nibelungilor.

Hunii s-au repezit ca lupii peste cei zăvoriţi în sală.

• Eu vă ordon ca să luptaţi, a rostit Gunter alor săi.

Şi lupta a-nceput din nou. În fruntea cavalerilor erau Gunter şi Giselher. Şi lîngă ei se afla Hagen, cu sabia Balmung în mînă. Gernot căzuse cel dintîi, şi lîngă el se prăbuşise Volker, veselul cîntăreţ.

În timp ce lupta se dădea tot mai avană-ntre oştenii regelui hunilor, Atila şi cavalerii de la Worms, Crimhilda a făcut un semn.

Cincizeci de huni s-au repezit cu lungi făclii din lemn de brad şi şomoioage unse-n smoală. Le-au săltat pe acoperiş.

Acoperişul, fiind de lemn, s-a şi aprins numaidecît. Grinzile s-au pornit să ardă, cu vîlvătăi, peste oştenii regelui Gunter de la Worms. Pereţii s-au aprins şi ei. Din faţă îi lovea duşmanul, iară din lături şi de sus îi pîrjolea focul uriaş, aprins şi înteţit de huni, cu şomoioagele de paie şi smoală care clocotea.

Spre seară, lupta a încetat. Burgunzi în viaţă n-au rămas decît doar doi: Gunter şi Hagen.

Ei singuri, şi tot mai luptau, făcînd prăpăd între oştenii regelui hunilor, Atila.

• Cereţi-le să se predea, a spus Crimhilda la sfîrşit, văzînd că lupta nu-ncetează.
• Ne vom preda, au spus cei doi, dacă primim făgăduinţa că nu vom fi ucişi cu mîinile legate.
• Promiteţi-le orice, a poruncit atunci Crimhilda.

Dar cum au lăsat armele, cei doi au fost cetluiţi în fiare şi în ştreanguri groase, vîrîţi în temniţe adînci.

Crimhilda a cerut să-i vadă.

Lui Gunter i-a vorbit întîi:

• Frate, i-a glăsuit Crimhilda, ţinînd în mîna ei pe Balmung. A fost un şoim pe nume Sigfrid. Cu voia ta a fost răpus de veşnic mohorîtul Hagen. Cu voia ta mi s-a răpit comoara Nibelungilor, tot de duşmanul meu, de Hagen. Spune-mi unde-i acum comoara?
• Trimite-ţi şoimul să ţi-o afle, a răspuns Gunter sorei sale, ştiind că îl aşteaptă moartea.

Abia şi-a sfîrşit vorbele, şi capul regelui burgund a fost rete­zat de pe umeri.

L-a cercetat apoi pe Hagen:

• Tu, cavaler fără credinţă, ucigaş şi tîlhar de rînd, ai să-ţi plăteşti, în sfîrşit crima. Dar stai... poate te răzgîndeşti. Spune-ne unde e comoara Nibelungilor, pe care-a cucerit-o Sigfrid? În care loc, în rîul Rin, ai scufundat-o..., unchiule?
• Nu îţi sînt unchi. Îţi sînt duşman. Întreabă-ţi fratele, pe Gunter...
• Gunter? a spus atunci Crimhilda. Regele Gunter a tăcut...

Hagen nu s-a înspăimîntat.

Ştia că tot ar fi zadarnic. Moartea era chiar lîngă el, şi-l aştepta să-l ia în braţe.

A rîs Crimhildei în obraz, cu un rîs aspru, ca un strigăt. I-a răspuns batjocoritor:

• De tace Gunter, tac şi eu. Un vasal nu poate vorbi-naintea suzeranului. Toţi cîţi au stăpînit comoara, afară doar numai de tine, s-au dus din lume. Plec şi eu. Şi poate c-ai să pleci şi tu. Şi duc cu mine, în mormînt, taina pe care vrei s-o afli.

Cum a rostit ultima vorbă, a lunecat şi capul lui, tăiat cu Balmung de Crimhilda, în ţipetele hunilor, care săltau în jurul ei.

— Sigfrid, acum eşti răzbunat. Sîngele tău a fost spălat de un puhoi întreg de sînge... a spus Crimhilda cu glas tare, privind cu ochii rătăciţi, undeva către asfinţit, unde ştia că doarme Sigfrid. Pot să mă liniştesc şi eu...

Şi lacrimi i-au ţîşnit din ochi. Sabia i-a căzut din mîini.

Dar Hildebrand, vasal războinic şi vestit făurar de arme la curtea regelui Atila, care nu cunoştea povestea crimei lui Hagen şi-a lui Gunter, a ridicat sabia Balmung:

— Ne-ai poruncit, a zis Crimhildei, să ne luptăm cu oaspeţii. Ca buni vasali te-am ascultat, deşi nici nu ştiam ce urmăreşti de fapt. Barba mea albă mi-e pătată cu sîngele burgunzilor. Atila, care nu cunoaşte cuvîntul milă, s-a-ngrozit de-atîtea crime săvîrşite. Ultimii doi ni s-au dat prinşi. Unul ţi-e frate, altul unchi. Ne-ai poruncit să le jurăm că nu-i vom omorî legaţi. Noi le-am jurat, dar tu ai călcat jurămîntul nostru. După legea cavalerească aceasta e o mişelie. Se cade să plăteşti şi tu... Şi Hildebrand cu sabia a străpuns inima Crimhildei.

Ea a căzut cu un oftat, purtînd încă-n privire umbra lui Sigfrid cel atît de drag.

— Astfel s-au petrecut, scumpi prieteni, prea sîngeroasele isprăvi la Worms, apoi la Etzelburg, spunea pe punte cîntăreţul ascultătorilor uimiţi, în vreme ce corabia se legăna uşor pe Rin, ieşind din munţi, trecînd de Koln şi îndreptîndu-se spre Xanten, cetatea de unde plecase Sigfrid s-o caute pe Crimhilda, pe cînd era doar o copilă, şi fraţii ei o îndrăgeau.

Rotta mai răsună o dată. Şi cîntecul se termină cu vorbele ce s-au păstrat, din cîntăreţ în cîntăreţ, de-a lungul vremurilor duse:

— Amar cînd aurul domneşte şi porunceşte oamenilor... Amar, amar de cei nedrepţi!...