Guillaume d’Orange - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru

Pune viela la o parte, şi-aşteaptă darurile contelui, ale celor­lalţi mari seniori, ale călugărilor, stareţului, scutierilor, şi-ale mulţimii.

Acestea-s strînse într-un săculeţ lucios şi negru făcut din piele groasă, de catîr.

În vremea asta, menestrelul se apleacă, ia apă-n pumni şi-şi udă faţa. Vrea să şi soarbă puţintel, însă hangiul de la „Căpăstrul de argint” — fiindcă era şi el de faţă — aduce un ulcior cu vin. Este un vin chihlimbariu, dulceag şi cu miros de flori.

— Bea, menestrelule, spune hangiul, un bărbat 'nalt, cu nasul roşu. Ţi-ai binemeritat această gustoasă băutură...

Oamenii rîd şi aplaudă cu bucurie, în vreme ce hangiul îşi şterge de şorţul verde de la brîu mîinile mari, pe care se preling stropii dulci şi chihlimbarii. În săculeţ s-a strîns destul. Contele însuşi îi trimite vreo cîţiva galbeni printr-un scutier şi, fiindcă i-a plăcut de cîntăreţ, îl cheamă-n seara aceasta la castel.

Mulţimea de meseriaşi, calfe, oşteni şi vînători, care-şi fă­cuse socoteala că menestrelul va rămîne printre ei şi va cînta la han, în cursul nopţii, murmură şi-i nemulţumită. Dar nobilii şi stareţul nu iau în seamă împotrivirea lor...

Şi menestrelul însoţeşte alaiul contelui către castel.

Aşa se face că în acea seară, în timp ce-n vatra sălii de pri­mire din castel se frig, în lungile ţepuşi de lemn, cinci căprioare dintr-o dată, iar doamnele, cu pălării înalte, acoperite cu voa­luri, chicotesc lîngă cavaleri — poetul cîntăreţ îşi înstrunează iar viela.

Făcliile au fost aprinse, şi umbrele lor joacă sprinţare peste tot, sub bolţile înalte, cu grinzi de lemn, pe mesele unde-s aduse ulcioarele, pocalele şi talerele din metal scump, avînd deasupra încrustate, de meşterii din Angoulême, scene de vînătoare şi război.

Cîinii aşteaptă de pe-acum, în jurul meselor, cu ochii aţin­tiţi către stăpîni, oasele ce-au să li se-azvîrle.

Contele, sfătuindu-se cu oaspeţii, a hotărît să li se cînte de către menestrel „gesta” baronului[ii] Guillaume d'Orange.

Vînatul a fost fript şi este-adus întreg pe mese, doar cu picioarele tăiate de la genunchi, şi avînd frunze verzi în jurul botului şi la urechi.

Nobilii-şi scot cuţitele şi taie hălci întregi de carne, avînd grijă, bine-nţeles, ca părţile cele mai bune să le ofere doamnelor. Vinul rubiniu şi puţin sticlos este turnat de paji în cupe.

Şi menestrelul glăsuieşte:

• Aşadar, astă-seară doriţi să vă cînt „gesta” despre Guil­laume...
• Precum ai auzit, rosteşte, cu gura plină, unul dintre seni­orii de la masă, întărind hotărîrea contelui. Guillaume d'Orange a fost un mare nobil, ca şi noi, şi nu o dată l-a întrecut în vitejie pe însuşi Charlemagne. Cît despre Louis, nici nu mai amintim...
• Aşa e! spun şi doamnele, îmbujorate de vinul în care au şi-nceput să-şi moaie buzele.
• Iară Vivien, rosteşte-alt cavaler, ridicînd cupa, nu a fost cu nimica mai prejos decît Roland la Roncevaux...
• Să ascultăm!... Să ascultăm!... cutează să rostească (dar mai încet, ca să nu-i supere cu îndrăzneala lor pe marii nobili) pajii cu plete lungi, tăiate rotund deasupra umerilor, şi slujitorii ce au în grijă focul, frigările, ca şi butoaiele pline cu vinuri de toate felurile, rostogolite pînă lîngă mese, şi chiar oştenii îm­brăcaţi în cămăşi de zale şi înarmaţi cu lănci şi săbii, ce stau de pază pe la uşi.
• Dacă-i aşa, mai spune menestrelul, făcînd o plecăciune, întîi spre conte, ca stăpîn al casei, apoi spre doamne şi spre dom­nişoare, ca şi spre ceilalţi mari seniori ce stau la mese aş vrea să v-amintesc, la început, de ziua cînd bătrînul Charlemagne se-ntorcea de la Roncevaux...
• Da, da! Cînd se-ntorcea pe la Narbonne, îl întrerupe contele pe menestrel, zvîrlind un ciolan cîinilor, ce se reped şi mîrîie asupra lui, pînă ce unul mai voinic îl smulge celorlalţi şi se ascunde să-l roadă într-un colţ.
• Întocmai cum aţi spus, încuviinţează menestrelul, făcînd să sune coardele vielei.

Deşi pierise regele Marsiliu, castelul din Narbonne mai era încă în mîna sarazinilor...

Şi împăratul, trist cu barba-n piept, s-a-ntors către baronii săi şi le-a rostit:

— Acela dintre voi, seniori, care va cuceri Narbonne-ul, izgonindu-i pe sarazini, îl va primi din partea mea, ca fief[iii] no­biliar, pe veci...

Mulţi cavaleri, precum se ştie, s-au şi pornit cu armele. Dar cel care a izbutit să-i izgonească pe mauri a fost tînărul Aymeri.

Era întîia bucurie adusă împăratului, după moartea pairilor săi, şi mai ales a lui Roland, în strîmtoare, la Roncevaux.

Şi Charlemagne i-a dăruit castelul cu întreg ţinutul, aşa precum făgăduise.

Primindu-l, tînărul senior a jurat împăratului că el şi toţi feciorii lui vor ţine armele în mîini, şi nicicînd nu vor osteni, luptînd contra duşmanilor, cît timp aceştia vor roi pe la hotare, ameninţînd castelele şi-oraşele.

Aymeri a avut şapte fii. Şi fiecare a luptat, cucerind împă­ratului castele şi fiefuri noi din gheara sarazinilor, pînă departe-n Spania. Dar, dintre cei şapte feciori, cel mai viteaz a fost Guillaume.

Guillaume, ajuns la vîrsta tinereţii, trebuia să se-nfăţişeze, cum îi ceruse tatăl său, înaintea lui Charlemagne, şi să-i aştepte poruncile de suzeran.

Numai că tînărul Guillaume, plecînd către Aix-la-Chapelle, n-a vrut să i se dea favoruri de către împăratul Carol, pe care vitejia lui nu le-ar fi meritat din plin. Şi-a hotărît ca mai-nainte de a sosi la Charlemagne să dobîndească o victorie asupra sarazinilor.

• Astfel de om era Guillaume! spun toţi mesenii închinînd din nou potirele cu vin. Grăieşte bine menestrelul... Zi-i mai departe... Ascultăm...

Cîinii se-nvălmăşesc în ceată pe oasele aruncate de conte, doamne şi seniori, mîrîind sau lătrînd furioşi. Grăsimea scursă din frigări sfîrîie ascuţit pe vatră şi-mprăştie în toată sala un fum rînced, înecăcios. Şi vinul curge ne-ncetat.

Şi cîntăreţu-şi soarbe cupa, în care i s-a turnat vinul, apoi urmează astfel:

• Pe cînd Guillaume cu-o mică trupă de călăreţi trecea pe cale, iată, de pe un deal umbrit de o pădure de mesteceni, în trap, coboară o oştire de sarazini în şiruri lungi.

Lăncile lor luceau în soare şi scuturile zăngăneau peste ar­murile de fier.

Această oaste sarazină, care venea din Spania, avînd în frunte pe Tiebaut, un rege ce călcase Franţa şi arsese oraşele de multe ori pînă atunci, se îndrepta către Orange.

Orange-ul era stăpînit de un alt sarazin: Clariel. Iar Clariel avea o soră.

Orable se numea fecioara şi ea era făgăduită, de cînd avea doar nouă ani, bătrînului rege Tiebaut. Drept gaj de nuntă, rege­le primise-un cal numit Baucent, un cal ce semăna leit cu-acela al lui Charlemagne.

Acum Tiebaut şi sarazinii, cu flamurile înălţate, cu lănci şi scuturi, se-ndreptau călări spre bogatul Orange. Aici urmau să facă nunta Tiebaut şi sora lui Clariel.

Căpetenia sarazinilor, observînd grupul de francezi şi aflînd cine îi conduce, strigă trufaşă lui Guillaume:

• În numele prinţesei mele, Orable, cea mai minunată din­tre toate fecioarele, vreau să te nimicesc, Guillaume.
• Primesc această înfruntare! Am auzit de frumuseţea turburătoare a prinţesei. Ea e ca un boboc de floare, a rîs fiul lui Aymeri. Şi tu ai barba cenuşie, urechile-ţi sînt clăpăuge, ple­tele albe, şi pe spate porţi o cocoaşă ca un sac...
• Da, sînt urît şi sînt bătrîn, dar te întrec în voinicie, şi am să te răpun, Guillaume. Trupul ţi-l voi purta tîrîş pînă-n castelul din Orange. Şi cîinii ţi-l vor sfîşia, chiar la ospăţul nun­ţii mele cu sora regelui Clariel, rosti la rîndul lui Tiebaut, învineţindu-se la chip.

Guillaume îl luă peste picior:

• Calul pe care călăreşti ştiu că e gajul tău de nuntă, dă­ruit ţie de Orable. Numele său este Baucent. De-aceea jur că ţi-l voi lua. Şi, fiindcă eşti bătrîn, Tiebaut, am să te las să scapi cu viaţă. Dar gloata am să ţi-o răpun. Iar tu nu ai să poţi fugi, decît călare pe un cal bătrîn ca tine, fără dinţi, şi căruia-i voi tăia coada.

Aşa a şi făcut viteazul.

Înălţînd flamura de luptă, Guillaume s-a năpustit cu grupul de cavaleri către duşman, în numele iubitei Franţe. De dimineaţă pînă seara s-au înfruntat cu-nverşunare. Şi, cînd pe cer a ieşit luna, mai trăiau nouă sarazini. Iar între ei era Tiebaut, ce călă­rea din răsputeri către castelul din Orange.

Şi regele Tiebaut zorea pe-un cal de rînd fără de coadă. Căzuse de pe calul său, lovit de lancea lui Guillaume. Şi mîndrul armăsar Baucent era sub şaua lui Guillaume.

Norocul lui Tiebaut a fost că a ajuns pînă-n Orange, cu calul şchiopătînd sub el, şi s-a ascuns lîngă Clariel.[iv]

• Un cîntăreţ, strămoşul meu, mai povestea despre Guillaume că, urmărindu-l pe Tiebaut, s-ar fi dus pînă la Orange. Şi-acolo a strigat spre străji să iasă-afară ori Tiebaut, ori Clariel, cu cîte-o trupă de sarazini, şi să se lupte cu unul singur: cu Guillaume. Şi cine-o fi să biruie, al lui să rămînă castelul.

Dar nici Tiebaut, nici Clariel, nici altul dintre sarazini n-au îndrăznit să îl înfrunte. Şi francezii au rîs cu poftă, numindu-i laşi, iepuri fricoşi, şi cum le-a mai venit la gură.

• Însă acel strămoş al meu, mai glăsuieşte menestrelul, spu­nea, în cîntecele sale, că doar o fată a-ndrăznit să se arate la fe­reastră şi să-l privească pe Guillaume. Şi-aceasta ar fi fost Orable.

Văzîndu-l cît era de chipeş, şi de voinic, şi de viteaz, şi-apoi zărindu-i pe Tiebaut şi Clariel cum tremurau, numai la gîndul că Guillaume era-n apropierea lor, copila s-a cutremurat. Un simţămînt cu totul nou i s-a născut în inimă.

— Pe cît cînta strămoşul meu, nici flăcăul lui Aymeri nu a rămas nepăsător în faţa frumuseţii fetei, şi-ntre ei doi, cît s-au privit, şi-a ţesut firul dragostea.[v]

În acest fel vom înţelege de ce fecioara i-a trimis, pe ascuns, veste lui Guillaume, să se ferească de o cursă în care îl trăgea Clariel — ca altădată pe Roland, curtenii regelui Marsiliu.

Tot pe ascuns i-a dat de ştire că e silită de Clariel să se mă­rite cu Tiebaut; dar visul ei e să ajungă numai mireasa lui Guillaume. O vrăjitoare iscusită, venită din Arabia, ce stăpîneşte nişte taine cum încă nu s-au cunoscut, va face ca bătrînul mire să nu îşi poată împlini dorinţa de-a o lua cu el.

N-am să vă spun, cu amănuntul, întocmai cum s-a petrecut. Atîta pot să povestesc că, făcînd nu ştiu care vrăji, de cîte ori voia Tiebaut să se apropie de Orable, vedea în faţă-i lei şi urşi.

Şi-nfricoşat o lua la fugă...

Pînă la urmă, regele a fost silit s-amîne nunta, şi s-a întors în Spania.

• Vedeţi ce-a săvîrşit Orable, din dragoste pentru Guil­laume? îşi spun seniorii între ei.

Şi doamnele suspină toate:

• Dar ce bărbat era Guillaume!...
• De la Orange, Guillaume s-a dus — urmează iarăşi me­nestrelul — la curtea din Aix-la-Chapelle, la împăratul Charlemagne.

Vestea despre izbînda sa asupra oastei sarazine, aproape toată nimicită, sosise înaintea lui.

Şi împăratul Charlemagne rîsese pentru-ntîia oară de cînd pierduse pe Roland, aflînd cum a fugit Tiebaut pe un cal şchiop şi fără coadă, şi cum nici el, nici Clariel, şi nici alţi cavaleri duş­mani nu îndrăzniseră să iasă şi să se lupte cu Guillaume.

Fapta aceasta l-a-ndemnat pe împăratul Charlemagne să aibă-ncredere în el şi să-l armeze cavaler.

• Este al doilea Roland, a spus bătrînul împărat seniorilor ce-l îndemnau să mai amîne hotărîrea. Nu numai că-l armez în­dată, dar lui îi voi încredinţa vechea mea sabie, Joyeuse, ce o păstram pentru Roland. Cu ea o să apere Franţa, cînd Charle­magne nu va mai fi...

Louis, fiul împăratului, văzînd că tatăl îşi desprinde din cin­gătoare pe Joyeuse, ce şi-o dorise el atîta, după sfîrşitul lui Ro­land, se spune c-a pălit de ciudă.

• Hei, cum să nu! spun oaspeţii contelui de la Angoulême. Era doar vorba de Joyeuse, de sabia lui Charlemagne... Şi, spune-ne, întreabă ei, a fost de-atunci a lui Guillaume?
• A lui a fost mîndra Joyeuse, şi multe fapte-a săvîrşit cu ea fiul lui Aymeri, luptînd cu toţi năvălitorii.

Şi-a mai trecut încă un an, sau poate doi, sau chiar mai mulţi.

Îmbătrînise împăratul, şi-nţelegea că i s-apropie ceasul odih­nei veşnice.

După ce şi-a zidit mormîntul în biserica mînăstirii din dra­gul său Aix-la-Chapelle, a poruncit să se adune la curte cei nedreptăţiţi, care doreau să facă plîngeri. Şi el să le facă dreptate.

Într-o duminică de vară, a strîns apoi pe toţi baronii în catedrală şi le-a spus:

• Seniori baroni, simt că făclia zilelor mele se va stinge. Nu-mi mai pot îmbrăca armura, pe cal nu mai pot galopa, şi oastea n-o mai pot conduce. Coroana mi-a ajuns prea grea. Am însă, precum ştiţi, un fiu. Louis! se întoarse împăratul către feciorul său, vorbindu-i c-un glas încă atît de straşnic că geamurile-au zăngănit. Uite, coroana-i lîngă tine. Doar să întinzi mîna s-o iei. Şi o poţi lua, dac-ai să-mi juri că nu vei face niciodată vreo nedreptate nimănui, că ai să ocroteşti orfanii, bătrînii şi pe văduve.[vi] Şi nu uita! a urmat el, cu glas şi mai răsunător. De-ţi pui coroana mea pe frunte, duşmanii Franţei sînt şi-ai tăi, ai dreptul să-i asediezi şi să le arzi castelele. Poţi să-i ucizi fără de milă. Şi, de asemeni, prietenii iubitei Franţe sînt ai tăi, şi trebuie să-i onorezi.

Glăsuind astfel, Charlemagne şi-a îndreptat privirile către bătrînul Aymeri, care venise din Narbonne cu toţi cei şapte fii ai săi, avînd în dreapta pe Guillaume.

• Prietenii Franţei sînt şi-ai tăi! a glăsuit încă o dată, cu glas puternic, Charlemagne. Dar dacă tu, a mai spus el, cutremurînd clopotniţa, simţi încolţind în inimă gîndul cel negru al minciunii, al nedreptăţii sau trădării, ce-ncearcă pe prinţii cei răi, te rog, Louis, să nu te-apropii de aurul coroanei mele

Bătrînul împărat era acum ca o viforniţă. Ochii lui fulge­rau pe Louis.

• Louis, hotărăşte! a mai tunat încă o dată Charlemagne, şi clopotele, zguduite de glasul său, au răsunat ca-n ceasuri de primejdie.

Louis, palid, slab, înveşmîntat în haina scumpă de brocart, s-a clătinat. A întins mîna către coroana imperială, ce strălucea ca o văpaie pe altarul din catedrală, dar şi-a retras-o deîndată.

Iar Charlemagne s-a mîniat:

• Aşadar, Louis, nu îndrăzneşti!... Astfel de fiu am cres­cut eu? Am să-ţi tai pletele chiar azi şi-am să te-nchid în mînăstire. Eşti bun doar să tragi clopotele în zilele de sărbătoare...

În acea clipă a sărit, din umbră, unde se găsea, cel mai vi­clean dintre baroni, Arneis, conte de Orleans, cu toţi vasalii după el.

• Mărite Charlemagne! a spus, Louis, fiul vostru, e prea tînăr. Dar dacă-mi daţi mie regenţa — nu pentru mult, pentru trei ani — sînt sigur c-am să izbutesc să fac din el un cavaler de care să puteţi fi mîndru. La capătul acestor ani eu însumi îi voi da coroana.

Charlemagne sta în cumpănă.

Vasalii contelui d'Orleans îl îndemnau pe împărat să-i dea lui Arneis regenţa.

• Trădare! îşi şopteau ceilalţi. Coroana trebuie s-o aibă doar fiul împăratului, căci gloria lui Charlemagne se va răsfrînge-asupra lui, şi sarazinii se vor teme.

Numai că nimeni nu-îndrăznea să-i spună împăratului, des­chis, ceea ce cugeta.

Deodată dintre cavaleri — cît timp Arneis lua coroana să şi-o pună pe capul său — se-avîntă tînărul Guillaume:

• Charlemagne, asta e trădare şi mişelie! strigă el. Lăsaţi Franţa lui Arneis?

Şi fără altă încuviinţare, Guillaume îi smulge contelui co­roana ce-o purtase Carol, şi o pune la locul ei. Vrea să-l străpungă pe Arneis cu sabia nepreţuită, primită de la Charlemagne. Însă îşi aminteşte-ndată că trădătorii nu-s ucişi cu spada-n luptă vite­jească. Îl ia pe Arneis de plete, îl trage din biserică, tîrîş, pe les­pezi, şi-l doboară cu pumnul, ca pe-un ticălos, spărgîndu-i osul de la tîmplă.

Se-ntoarce, ia din nou coroana — în timp ce toţi seniorii tac, privind uimiţi către Guillaume — şi i-o pune pe cap lui Louis.

• Voi sînteţi împăratul nostru, urmaş de drept lui Charlemagne. Şi noi o să vă apărăm, şi vă jurăm credin­ţă, sire!
• Jurăm credinţă! strigă toţi.

Abia acum îşi vine-n fire Carol cel Mare şi grăieşte:

• Louis, fără acest cavaler n-ai fi fost astăzi împărat. Fii demn de Franţa, onorează-l dă-i dreptul ce i se cuvine şi bizuieşte-te pe el... Ultimul sfat care ţi-l dau este să fii cît mai viteaz, însă prudent şi înţelept în toate-mprejurările, ca să păstrezi glo­ria Franţei.

Astfel l-a-ncoronat Guillaume pe feciorul lui Charlemagne.

Vestea despre faptele celui ce-i era fiu lui Aymeri s-a răspîndit pînă departe în lumea sarazinilor. Iar sarazinii-au hotărît să-i nimicească pe Guillaume, cel mai de frunte cavaler al împă­ratului francez.

Şi pornind iarăşi un război, sarazinii-au trimis în luptă pe un emir gigant, Corsolt, nebiruit încă de nimeni, ca să se lupte cu Guillaume. Lupta a fost nespus de grea.

Francezii s-au temut că fiul lui Aymeri va fi învins. Însă Guillaume nu s-a lăsat, şi l-a lovit atît de tare pe sarazin cu ghioaga-n cap, încît acesta a căzut ca bolovanul de pe cal.

Văzîndu-l cum s-a prăvălit, toţi sarazinii au strigat:

• Corsolt a căzut de pe cal şi clipele-i sînt numărate!

Guillaume, în mînă cu Joyeuse, s-a repezit iar la gigant.

Acesta era în genunchi şi cu-amîndouă mîinile îşi rotea sabia-n văzduh, nădăjduind să scape astfel de moartea care-l aştepta.

Învîrtind astfel sabia, Corsolt i-a tăiat însă nasul, lăsîndu-l cîrn şi-nsîngerat.

Neţinînd seamă nici atunci de sîngele ce-i şiroia, Guillaume s-a repezit cu furie şi l-a străpuns cu sabia pe cel mai tare şi-ndrăzneţ dintre emirii sarazini.

Aflîndu-se şi de această nouă victorie-a lui Guillaume, mulţi regi creştini şi sarazini i-au dăruit fiicele lor, ca şi domenii necuprinse, numai să vină lîngă ei.

Însă Guillaume le-a dat răspunsul că nu-şi trădează suze­ranul. Şi va rămîne-n slujba Franţei pînă la ultima suflare.

Abia se terminase lupta cu sarazinii, şi-a venit un emisar de la palat ca să-l vestească pe Guillaume că Charlemagne s-a stins din viaţă şi-a fost înmormîntat la Aix. Numai că-ndată după asta, contele Richard de Rouen, năvălind din Normandia, cu oastea lui de cavaleri, a pătruns în palat la Louis. L-au luat cu ei pe împărat şi l-au închis în mînăstirea numită Saint-Martin din Tours.

• Louis este acuma-detronat, îi dă de ştire emisarul. Îi vor tăia părul pe creştet, şi-l vor sili — vor şti ei cum! — ca să rămînă-n mînăstire îmbrăcînd rasa de călugăr. După aceea, trădătorul doreşte să-l încoroneze pe Acelin, feciorul său, duş­manul lui Carol cel Mare, aşa cum şi-a jurat de mult.
• Cît timp trăiesc, a spus Guillaume, îmi voi păstra cuvîntul dat lui Charlemagne în ziua cînd s-a-ncoronat feciorul său, în catedrala de la Aix.

Şi-a şi pornit, ca vijelia, cu ceata lui de cavaleri. A ajuns în oraşul Tours, aproape cam de miezul nopţii. Îndată i-au încer­cuit pe cavalerii trădători în mînăstirea Saint-Martin, şi zorii zilei au adus altă victorie lui Guillaume.

Richard şi Acelin au fost pedepsiţi cu spînzurătoarea, la porţile oraşului. Călugării-au fost biciuiţi. Şi Louis a că­zut în genunchi, sărutîndu-i picioarele lui Guillaume, sal­vatorul său.

• Nu, asta nu se poate, sire! i-a spus fiul lui Aymeri. Eu v-am jurat să apăr Franţa şi coroana lui Charlemagne. Şi nu-mi fac decît datoria. Vă rog deci să vă ridicaţi.
• Iar voi, Guillaume, conte viteaz, veţi fi de azi prietenul meu, a glăsuit în lacrimi Louis, şi sper că îmi veţi fi şi rudă, căci vreau să mă căsătoresc cu sora voastră, cu Blanchefleur. Mîine voi merge să-i cer mîna părintelui său Aymeri. Vom fi astfel ca nişte fraţi!...

Guillaume s-a-nveselit, aflînd că fiul lui Carol cel Mare o lua pe sora sa Blanchefleur şi o făcea împărăteasă.

Amîndoi s-au îmbrăţişat.

Nunta s-a făcut repede. Şi Guillaume a plecat din nou să se lupte cu sarazinii, în vreme ce-mpăratul Louis a rămas să-şi petreacă-n tihnă luna de miere cu Blanchefleur.

Luna de miere s-a lungit însă trei ani, ba şi mai bine, în mari petreceri la Paris.

Louis n-avea griji şi nici necazuri. Guillaume, cu sabia în mînă, casca pe cap, şi în armură, i-a-nvins întîi pe sarazinii care-atacau hotarele neosteniţi, an după an. Apoi a dat o luptă grea şi cu germanii, ce vroiau să sfîşie pămîntul Franţei.

A cucerit imperiului: Bretania, Pointou, Provenţa şi-alte ţinuturi stăpînite mai înainte de duşmani, în timp ce Louis sta la banchete, la joc de table şi la şah, cu alţi tineri de vîrsta lui.

Odată, într-un scurt răgaz pe care i-l dădeau duşmanii, Guil­laume se întorsese-acasă şi se găsea la vînătoare.

Tocmai vînase cîţiva cerbi. Pădurea era înverzită, căci era iarăşi luna mai.

Soţii viteazului cîntau.

Cînd, înaintea lor ieşi un tînăr cavaler, Bertrand, nepot de frate lui Guillaume.

• Bertrand! se bucură Guillaume. De unde vii? Ce s-a-ntîmplat?
• Seniore, îi răspunse-acesta. Am să vă spun tot adevărul. Acuma vin de la palat. Împăratul a împărţit baronilor fiefuri mari. Le-a dat domenii şi castele acelor ce petrec cu el. Şi numai voi aţi fost uitat. Cred că aţi fost nedreptăţi.

Guillaume atunci s-a mohorît, dar i-a răspuns nepotului:

• Nu-i nimic. Vina e a mea. N-am fost de prea mult timp la Louis...

Intrînd în oraşul Paris, pe podul mic, Guillaume s-a dus în galop pînă la palat.

Acolo a descălecat, şi cum era, cu arcu-n mîini şi-n hainele de vînătoare, a intrat trîntind uşile.

Louis s-a-nspăimîntat, zărindu-l. Şi, ridicîndu-se-n picioare, l-a invitat să se aşeze lîngă el, pe un jilţ înalt.

• N-am să mă-aşez, i-a spus Guillaume, însă-aş vrea să-ţi reamintesc că regi creştini şi sarazini mi-au dăruit fiicele lor şi mari averi, ca să-i slujesc. Şi-aş fi putut, în acest fel, să fiu atîta de puternic, încît să tremuri cînd mă vezi. Dar eu nu sînt decît al Franţei, şi după jurămîntul dat lui Charlemagne, sînt şi al tău.

Toţi nobilii care primiseră fiefuri noi îi făceau semne mo­narhului să-şi ţină firea şi să-l înfrunte pe Guillaume.

Iar Louis, prinzînd puţin curaj, îi rosti astfel contelui:

• Seniore, ai vorbit destul. Oricine altul mi-ar fi spus cu­vinte asemănătoare, le-ar fi plătit cu viaţa. Te iert doar fiind­că-mi eşti cumnat!...
• Aşa!? a rîs atunci Guillaume. Ce nobil eşti, seniore Louis. Îţi sînt cumnat? Ţi-ai amintit? Dar uiţi că te-am înco­ronat, că te-am salvat din mîinile lui Richard de Normandia? Uiţi că mi-e faţa rău ciuntită? Îmi e atîta de ciuntită încît roşesc cînd mă găsesc în mijlocul baronilor. Şi pentru ce am suferit? Ca să-ţi aduc ţie Provenţa. Am să-ţi reamintesc şi regii pe care i-am înfrînt în luptă, ca să-ţi măresc domeniile. Pe Amarande şi pe Julien, şi pe Guy de Germania. Dar de Othon îţi amin­teşti? Înconjurase pe francezi, şi tu, desculţ, înfricoşat, fugeai de la un cort la altul, strigîndu-mă cu disperare. Ţi-am salvat viaţa, cavalerii, iar pe Othon, rege german, ce ar fi luat în stăpînire şi coroana lui Charlemagne, îl ţii şi azi închis în turn... Mai e nevoie să-ţi trezesc memoria... cumnate Louis?
• Nu, nu-i nevoie, a zis Louis, plecîndu-şi capul, ruşinat. Ştiu c-am greşit faţă de tine. Ai luptat mult. Şi eşti sărac, mult mai sărac decît oricare dintre baronii de la curte. Marchizul Beranger e mort. Îţi dau domeniile sale. Şi pe soţia lui ţi-o dau. E o femeie minunată. Va fi de azi soţia ta. Şi două mii de cavaleri, ce-au fost vasali marchizului, te vor sluji de azi-nainte...

Guillaume aude şi mînia îi potopeşte iară pieptul de luptător cinstit şi drept.

• Ascultaţi, voi duşmani ai Franţei, ascultaţi azi cum îm­păratul răsplăteşte pe cavalerii ce-şi dau chiar viaţa pentru el! a răcnit contele Guillaume, reamintind celor de faţă o întîmplare petrecută în urmă numai cu un an: într-o luptă cu sarazinii, Louis, cum îl ştiţi fără curaj, se răsturnase de pe cal. Fugea de colo pînă colo şi aştepta să vină moartea. Cînd, îl zăreşte Beran­ger. Neţinînd seama de nimica, de viaţa lui şi de copilul care abia i se născuse, marchizul a gonit călare pînă la locul unde Louis căzuse între mărăcini. Descălecînd, i-a dat lui calul, l-a ajutat să-ncalece. Louis a fugit, scăpînd de moarte. Şi-n locul său i-a înfruntat pe sarazinii ce soseau marchizul Beranger vitea­zul. Iată al cui domeniu astăzi... mi-l dăruie cumnatul Louis. Dar vreau să ştie toţi seniorii că oricine va cuteza să intre în acest castel, dezmoştenind pe văduva şi pe fiul lui Beranger, cu sabia scumpă Joyeuse, primită de la Charlemagne, eu însumi am să-i retez capul...
• Vă mulţumesc, conte Guillaume, rostesc baronii care ţin de marchizatul Beranger. Sînteţi cu-adevărat urmaşul lui Charle­magne, slăvit să fie, şi odihnească-se în pace, în mînăstirea de la Aix!

Louis îşi plecase-atîta capul, încît fruntea îi atingea genunchii slabi şi colţuroşi. Şi abia-abia de murmură:

• Conte... cumnate, iartă-mă! îţi dau un sfert din toată Franţa, cu Chartres, cu Orleans, şi Tours, cu oraşe şi catedrale, castele, doamne şi ţărani. Nobile cavaler, primeşte darul acesta ce ţi-l fac, ca o răsplată pentru toate...

— Ha...ha...ha...ha...! a rîs Guillaume. Atît am vrut. Să recunoşti, cumnate Louis, că-mi eşti dator un sfert din Franţa. Dar nu primesc nimic. Nu vreau să clevetească pairii tăi că-ţi iau bucata de la gură. Ştii ce-ţi cer eu?

Împăratul a-ncremenit. Mai mult de-atîta îi va cere? Poate-i va cere toată Franţa.

• Îţi cer ce nici nu te-ai gîndit că ai putea să-mi dai. Îţi cer oraşul Nîmes întîi. Apoi Orange-ul fastuos, ţinutul de pe rîul Rhone şi porturile Spaniei.
• Dar bine, s-a bîlbîit Louis, acestea nu sînt ale noastre. Sînt ale sarazinilor... îţi baţi de mine joc, Guillaume!
• Nu. Nicidecum, i-a grăit el. Sînt ale sarazinilor. Vreau însă să le cuceresc.
• Ia stai... a cugetat Louis, înseamnă că tu vei avea... prea mult pămînt... un singur conte...
• Le voi avea prin luptă dreaptă, izgonindu-i pe sarazini, şi tu, ca suzeran al meu, vei primi tot ce se cuvine...
• Aşa mai merge — a spus Louis, despovărat puţin de spaimă. Îţi dăruiesc ce mi-ai cerut. Şi poţi să mi le cucereşti... Numai că... pleci la luptă singur. Eu nu pot să îţi dau, Guillaume, nici unul dintre cavaleri. Şi altceva ce-ţi mai doreşti?...
• Doresc să-mi dai mănuşa ta, în semn că îmi încredin­ţezi domeniile pe care eu, în numele Franţei, şi-al tău, le voi lua de la sarazini...
• Îţi dau mănuşa, a spus Louis, trăgîndu-şi-o cam şo­văielnic.
• Şi mai doresc să dau de ştire vitejilor din toată Franţa că pot să vină lîngă mine. Cavalerii cei mai săraci, cu cai de rînd şi haine proaste, au să cîştige bogăţii. Scutierii au să fie armaţi şi-or să devină cavaleri. Şi pe tinerii din popor, ce vor să lupte pentru Franţa, sînt gata să îi fac scutieri...
• Şi pe tinerii din popor? se minunează toţi baronii.
• Da, da! le rîde-n nas Guillaume.

Apoi, în timp ce-şi ia adio, îi mai spune cu voce tare:

• Îţi dau şi eu un sfat acum: nu-i crede pe linguşitori şi pe trîndavi, cumnate Louis. Se gîndesc numai la petreceri, însă la greu te vor lăsa...

Guillaume a părăsit apoi palatul împăratului.

Scutierii lui au dat de ştire că-acei ce sînt viteji să vie, să se lupte cu sarazinii.

În curînd oastea a fost strînsă. Erau în jurul a trei mii, cei mai mulţi dintre ei fiind tineri.

Printre aceştia se găseau unii ce nu aveau nici cal. Alţii, în loc de suliţă, ţineau în mînă cîte-un par.

Însă nicicînd nu se-ntîlnise o oaste-atît de-nflăcărată, dor­nică de victorie, cum era oastea lui Guillaume.[vii]

Întîi Guillaume a hotărît să intre în oraşul Nîmes. Dar Nîmes-ul era întărit şi, ca şi Troiei de demult, nu ar fi izbutit să-i spargă nici zidul, nici porţile tari.

Atunci a socotit că-i bine să folosească-un vicleşug.

Aşa cum şi-a ascuns Ulise oştenii într-un cal de lemn, Guillaume i-a vîrît în butoaie. Butoaiele le-a pus în care. El şi cu cîţiva cavaleri s-au prefăcut că-s cărăuşi şi aduc miere şi-alte mărfuri, pentru stăpînii de la Nîmes.

Străjerii-au văzut carele, şi lîngă ele cîţiva oameni, mînînd domol boii-njugaţi. De unde să le dea prin minte că-n ele-ar putea fi oşteni?

Carele au intrat agale, scîrţîind din încheieturi, în marele castel din Nîmes. Au tras acolo într-un loc, de unde trebuiau cărate butoaiele în pivniţă.

Deodată tînărul Guillaume a pus mîna pe o secure ce o ţinea un sarazin, şi din cîteva lovituri a sfărîmat butoaiele.

Cavalerii-au ţîşnit afară. I-au dezarmat pe sarazinii care păzeau intrările. S-au repezit pe scări, în sus. Au cucerit întreg castelul şi toate armele din el.

L-au prins pe regele din Nîmes şi l-au urcat pe un crenel. De spaima morţii regele a poruncit oştirii sale să se predea francezilor.

Guillaume a devenit stăpînul unui înfloritor ţinut. Şi-a-nveşmîntat toţi cavalerii în stofe scumpe şi mătăsuri, le-a dat armuri, şi cai de preţ, şi arme de Arabia. Şi-a-nceput alte bătălii.

S-a întîmplat, în vremea asta, ca Guillaume să fie chemat; de tatăl său, la un consiliu în Narbonne. Se aflase despre Garin — unul dintre cei şase fraţi ai lui Guillaume — că se găsea în temniţă la Clariel.

Garin dispăruse de mult, într-o luptă cu sarazinii, şi toţi credeau că a murit. Acum însă venise veste că se găseşte la Orange. Că zilnic este chinuit. Însă regele Clariel e gata să-i elibereze, în schimbul micului Vivien, feciorul contelui Garin.

Regele din Orange voia să-l crească pe micul Vivien, în vîrstă doar de şapte ani, asemeni unui sarazin. Să şi-l facă un luptător de-ncredere, cu care el să îi lovească pe francezi.

Aymeri şi feciorii săi s-au sfătuit vreme-ndelungă ce e mai bine de făcut. Mama micuţului Vivien nu se-ndura să-şi lase fiul deşi-i era dor de Garin.

Nădejdea rămăsese la Guillaume.

• Garin este un luptător, a rostit el pînă la urmă. Vivien e încă un copil. Nu poate purta armele. Este mai bine pentru Franţa să fie un războinic liber. Pînă va fi mare Vivien, o să găsim noi vreun mijloc să-l salvăm de la Clariel. Vom mai vedea ce va mai fi...
• Unchiule, a spus şi Vivien, luîndu-l de mînă pe Guil­laume, îţi mulţumesc că-l scapi pe tata. Mie de loc nu-mi este frică. Mă voi duce la sarazini, dar voi rămîne tot francez.

Mama a izbucnit în lacrimi. Dar Guillaume l-a îmbrăţişat şi l-a lăudat mult pe Vivien, fiindcă, deşi era copil, avea un suflet de viteaz.

• Şi-atunci cînd tu vei creşte mare, i-a mai spus unchiul său Guillaume, vom lupta amîndoi, Vivien, ca să-i gonim pe sarazini.

Micuţul a bătut din palme, de bucurie, auzind făgăduiala lui Guillaume. Şi Aymeri a hotărît că se vor duce la Orange, să facă schimbul cu Garin.

În castelul de la Orange, bătrînul rege Clariel, avînd la dreapta pe Orable, i-a primit, mîndru, pe francezii veniţi acolo fără arme.

Garin, adus din temniţă, aproape mort de slăbiciune şi chi­nurile îndurate, a fost dat contelui Guillaume, în schimbul mi­cului Vivien.

Mama plîngea îndurerată, crezînd că nu o să-l mai vadă. Voind să aibă o amintire, ea i-a tăiat un smoc de păr şi-o bucă­ţică de hermină, din haina pe care-o purta.

• Lăsaţi-mă să rămîn eu, îi implora Garin pe toţi. Mi-l vor ucide pe Vivien.

Dar sarazinii i-au împins, i-au scos pe toţi din încăpere, şi-apoi afară din castel.

Cît timp au stat însă acolo, Guillaume a privit-o din nou, îndeaproape, pe Orable. Atunci cînd o zărise el, întîia dată, la fereastră, mai era încă o copilă. Fusese numai un boboc, şi se schimbase-n trandafir. Inima i s-a tulburat lui Guillaume, as­prul luptător.

Zadarnic îşi tot spunea el că nu se cade să-ndrăgească pe-o soră a duşmanului. Inima nu voia să ştie de-aceste gînduri înţelepte.

Iar fata, după ce francezii au părăsit cu toţi castelul, a pri­vit lung în urma lor şi l-a rugat pe Clariel ca să i-l dea ei pe Vivien, pînă se va mai înălţa.

Aşa se face că Vivien, în loc să fie-ncredinţat vreunui cava­ler arab, a fost crescut chiar de Orable.

Ea îl ţinea mereu în preajmă de cîte ori cînta la harpă, de cîte ori ieşea călare, şi-adeseori îl întreba de-şi aminteşte de Guillaume, de faptele-i de vitejie sau despre bunătatea lui. Şi mai vroia încă să ştie de-i îndrăgit cumva de doamne la curtea împăratului...

Vivien nu prea-i putea răspunde. Era prea mic, nu cunoş­tea atîtea cîte ar fi vrut să afle de la el Orable. În schimb, îşi amintea mai des de mama sa, şi-atunci plîngea.

A mai trecut astfel un timp.

Guillaume cucerise, prin luptă, alte ţinuturi şi castele, şi era cel mai mare nobil, cel mai bogat şi cel mai vrednic dintre toţi cavalerii Franţei.

Îşi ţinuse făgăduiala făcută împăratului, de-a-şi dobîndi sin­gur fiefuri, răpite sarazinilor.

Nici un alt conte nu avea vasali mai buni, mai credincioşi, decît Guillaume cel cu nas scurt.

Numai Orange-ul rămăsese neluat. Şi Guillaume nu îl ataca, de teamă că, izbind castelul, să nu cumva să sufere aceea pe care-o iubea.

Nu ştia cum ar fi făcut să ia Orange-ul fără luptă, şi fără sînge, fără morţi.

Ar fi-ncercat el vicleşugul cu care cucerise Nîmes-ul, dar sarazinii-l cunoşteau şi erau mai prevăzători.

Dar iată că-ntr-o bună zi, la Nimes, în faţa zidurilor, se ară­tă un sarazin.

Cei de pe ziduri vor să ştie cine este şi ce doreşte.

• Eu sînt feciorul lui Garin, nepotul contelui Guillaume. Şi numele îmi e Vivien, le glăsuieşte sarazinul. Am numai hai­nele schimbate.
• Să intre, tună contele, auzind cine e la porţi, şi chiar el însuşi lasă podul. Aleargă înaintea lui, îl strînge-n braţe şi-l întreabă: Ai reuşit să fugi, Vivien?...

Guillaume plînge de bucurie că-l are-n braţe pe Vivien. Se bucură pentru părinţii ce-or să-l revadă pe copilul socotit mort de-atîţia ani.

• Vivien!... Vivien!... rosteşte el, şi-i udă tot chipul cu lacrimi. Hai, spune... Povesteşte-ne!... Ce s-a mai petrecut cu tine?...

Şi tînărul îi povesteşte cum l-a-ngrijit buna Orable, cum i-a fost mamă şapte ani. De cîte ori a vrut Clariel să-l ia, să-l crească-n duşmănie faţă de Franţa şi francezi, fata i-a stat în apărare, şi l-a ţinut tot lîngă ea. Acum, de vreo cîteva zile, Clariel s-a dus dintre cei vii. Regină a rămas Orable. Dar sarazinii toţi îi cer să-şi respecte făgăduiala. Să se mărite cu Tiebaut, căci singură-n castelul ei nu va putea să şi-l păstreze, cît timp hălăduieşte-n Franţa teribilul conte Guillaume.[viii]

• Şi Tiebaut ce are de gînd?
• Tiebaut vine la Orange.
• Atunci, a hotărît Guillaume, trebuie s-ajung acolo eu înaintea lui Tiebaut. A sosit vremea ca Orange-ul să intre-n stăpînirea Franţei... Şi ca frumoasa lui regină să fie-acum soţia mea... a murmurat doar pentru el.
• Cum ai să faci lucrul acesta?
• Tu ai să mă călăuzeşti. Cunoşti toate intrările şi vorbeşti limba sarazină. La rîndul meu, am să mă-mbrac şi eu în haine sarazine. Iar dragostea şi cu curajul au să ne fie sfetnici buni.

Fără folos au încercat cavalerii să-i schimbe gîndul, arătîndu-i că-i nebunesc. Guillaume a rămas neclintit.

Numai cu cîţiva credincioşi şi cu nepotul său, Vivien, Guil­laume a plecat spre Orange.

În Franţa s-a-ntins iute vestea că Guillaume a pornit să ia Orange-ul de la sarazini.

Mulţimile, auzind ştirea, plîngeau pe uliţi şi spuneau:

• S-a dus de azi nădejdea noastră. Louis ştie numai să pe­treacă sau să se-nchine cuvios. Dar cine-o să ne stea în frunte, cînd vom lupta cu sarazinii, dacă Guillaume se prăpădeşte? Rău au făcut că l-au lăsat să se pornească spre Orange, numai cu cîţiva cavaleri...

Atîta că, doar în trei zile, Guillaume, Vivien şi cavalerii, toţi îmbrăcaţi ca sarazini, au şi ajuns lîngă Orange.

Vivien a intrat în castel şi a vestit-o pe regină că i-a adus un bijutier, ce vine din Arabia. Păcat numai că este mut. De vrea regina să-l primească, va avea însă ce-admira.

Regina a binevoit să-ncuviinţeze lui Vivien să-l aducă pe bijutier. Şi astfel a pătruns Guillaume, în ziua-aceea, în castel.

Iară castelul din Orange era minune de frumos.

Deasupra fiecărei porţi lucea cîte-un vultur de aur. Sălile largi, din marmură, aveau pereţii-mpodobiţi cu stofe scumpe şi covoare.

Dintr-o fîntînă izvorau ape-n culori de curcubeu, în mijlocul grădinilor pline de păsări şi de flori.

Şi-ntr-o grădină, pe o bancă cioplită numai din smarald, şedea Orable, aşteptîndu-l. Cosiţele-i erau de aur, trupul subţire, delicat, iar ochii îşi schimbau culoarea — cînd verzi, cu aur, cînd căprui.

Guillaume, învelit în burnuz, căzu reginei la picioare.

• Arată-ne ce ai adus, făcu ea semn spre cel sosit.

Şi el îi arătă inele, topaze pentru cingători, safire de pus la ureche, mărgăritare pentru păr, şi ametiste, şi rubine.

Regina le privea pe rînd, dar pe furiş căta spre meşter, să-i vadă chipul cît mai bine.

Iar ea era atît de mîndră, de parfumată, de suavă, zîmbea atît de-ncîntătoare, încît Guillaume nu mai putu să-şi ţină firea prea mult timp.

• Regină! îi şopti, prinzînd-o în braţe pe cea îndrăgită. Mărturisesc că sînt Guillaume, căruia tu i-ai scris cîndva, jurîndu-i c-ai să fii a lui. Priveşte ce ţi-am pus în deget! Este inelul de soţie. De astăzi eşti numai a mea...

Atunci Orable îl cuprinse la rîndul ei pe după gît:

• Ştiu, ştiu, Guillaume, te-am cunoscut din clipa cînd te-ai arătat. Şi am să fiu soţia ta. Sînt mîndră de acest inel. Dar n-am răgazul să-l admir, fiindcă acuma mi-este teamă că ai să fii des­coperit, căci în Orange eu sînt păzită de douăzeci de mii de oameni, necruţători ca nişte lupi...

Contele-şi pregăti pumnalul:

• Am să mă lupt cu toţi, regină! Am lîngă mine pe Vivien, şi încă şase cavaleri...

Regina tremura de spaimă:

• Nu, nu, Guillaume!... Nu te lupta. Căci am un plan cu mult mai bun. întoarce-te cu grabă-n Nîmes. Eu, între timp, îmi chem emirii, şi-am să le poruncesc să plece, cu oastea, în întîmpinarea regelui sarazin Tiebaut. Cum pornesc ei, tu te întorci cu cavalerii de la Nîmes, să iei Orange-ul. Facem nunta. Şi... te mai rog, a spus regina, să dai cruţare-n ziua nunţii tuturor sarazinilor care au fost supuşii mei.
• Fii sigură c-aşa voi face, a-ncredinţat-o, blînd, Guillaume.

Guillaume iar a îmbrăţişat-o. S-a învelit apoi mai bine cu burnuzul peste obraz, să nu fie recunoscut, şi, împreună cu Vi­vien şi cu cei şase cavaleri, a părăsit grăbit Orange-ul.

Toate s-au petrecut întocmai, precum le-a ticluit Orable.

Emirii au plecat cu oastea, lăsînd numai cîţiva oşteni de strajă, să urce şi să lase podul pe care se intra-n Orange.

De cum s-au depărtat emirii, s-a arătat oastea franceză.

Orable a dat ordin gărzii să lase podul de îndată.

Şi ea, urcată pe un cal acoperit cu stofe scumpe, şi însoţită de o sută de fete-n văluri liliachii, intonînd cîntece de nuntă, le-a ieşit în întîmpinare celor care veneau din Nîmes.

Tobele au bătut prelung şi trîmbiţele-au dat de ştire tuturor de pe-acest pămînt că dragostea li se-mplinea lui Guillaume şi reginei lui.

S-au întors apoi la castel, şi-au făcut nunta repede. Pe ziduri a fost înălţat steagul francez al lui Guillaume.

La nuntă, fata şi-a schimbat numele vechi, arab, Orable, într-altul, ales de Guillaume. Şi acest nume a fost Guiborg.[ix]

Noaptea s-a scurs în cîntece, în dansuri şi în veselie.

Guillaume şi draga lui soţie ar fi dorit ca acea noapte să nu se mai sfîrşească-n veci. Dar zorii au adus cu ei bătăi de tobe, tropote şi strigăte de-ameninţare.

Se întorseseră emirii cu regele maur Tiebaut şi se mirau văzînd pe ziduri pe cavalerii lui Guillaume.

Contele-a fost îndată gata să iasă şi să-nceapă lupta. Ştia că-i poate nimici, fiindcă-i avea în cîmp deschis.

Însă Guiborg i-a amintit ce-i promisese la plecare: că-i va cruţa pe sarazinii care-i fuseseră supuşi.

A ieşit însă ea, Guiborg, pe zidurile din Orange, înveşmân­tată într-un văl, cum este caisa pîrguită, şi cu obrajii rumeniţi.

Emirii au îngenuncheat. Doar Tiebaut a rămas ţanţoş, pe calul său negru, arab, privind-o pe Guiborg cu ură.

În tot Orange-ul şi-n castel s-a făcut linişte deplină.

• Emirii mei! a spus Guiborg. Îmi iau adio de la voi. Orange-ul nu a fost al nostru. Noi, sarazinii, l-am răpit cu sila, vărsînd sînge mult. Sîngele trebuie plătit. Şi eu îl voi răscumpăra. Căci inima mi s-a aprins de cînd eram copilă încă, pentru Guil­laume, cel mai viteaz dintre toţi cavalerii Franţei. Uitaţi-vă la regele venit aici din Spania. Este urît, bătrîn şi rău. Nu vreau să fiu a lui Tiebaut, pe care nu mi l-am ales. Eu sînt astăzi a lui Guillaume. Părăsiţi deci acest ţinut. Luaţi-vă şi familiile. Soţul meu nu vă va lovi. Îşi va păstra acest cuvînt. Dar cine va mai cuteza s-ameninţe pămîntul Franţei să ştiţi că-i şi duşma­nul meu.

Astfel a glăsuit Guiborg, făcîndu-le un semn de-adio, şi-a coborît pe scările unde o aştepta Guillaume.

Atunci Tiebaut a scos un urlet:

• La luptă, sarazini! La luptă! Avem oastea din Spania şi pe aceea din Orange. Să luăm castelul încă azi. Să-i spînzurăm şi pe Orable, şi pe Guillaume, aici, la porţi! Sînt însetat de răzbunare...

Barba lui albă-i flutura, iară buzele-i veştede şi dinţii gal­beni îi erau scăldaţi în spumele turbării.

• Sarazini! urla ca o fiară. Să pornim la atac acum.
• Să ne gîndim încă o clipă la cele ce ne-a spus Guiborg, mai şovăiau cîţiva emiri.

Dar Tiebaut nici n-a vrut s-audă. A poruncit să li se taie capetele acelora ce mai stăteau în cumpănă, şi-a-nceput mînios atacul.

Cavalerii s-au apărat. Şi sarazinii n-au putut să se apropie de castel.

Pînă la urmă, chiar Tiebaut a trebuit însă să fugă, căci oastea îi era slăbită, şi-şi dădea seama că Guillaume, doar cu o singură izbire, putea să i-o sfărîme toată, şi el să cadă prizonier.

Oşteanul care se luptase cel mai aprig în apărarea Orange-lui a fost Vivien, nepotul contelui Guillaume, crescut în castel de Guiborg, care-l iubea ca pe un fiu.

După plecarea lui Tiebaut, cu-ntreaga oaste sarazină şi emi­rii — spre Spania — a fost chemat să-şi ia răsplata nepotul con­telui Guillaume.

În marea piaţă din Orange, de faţă stînd toţi cavalerii, Guil­laume armează mai întîi o sută de tineri francezi, ce-şi dovedi­seră virtutea în numeroase bătălii.[x]

La urmă se iveşte-n piaţă Vivien, ce călca pe covorul gros, din mătase vişinie, întins pe pietre pînă-n locul unde, pe-o bancă de argint, aşteaptă contele Guillaume alături cu Guiborg a lui.

Statura sa atletică, umerii largi, şi talia îngustă, se potrivesc cu părul blond, căzîndu-i în bucle pe umeri, cu fruntea-i largă, pasul zvelt şi cu privirea lui deschisă.

Guillaume îi prinde pintenii, îi pune platoşa şi casca şi îi încinge sabia. Pe urmă îi rosteşte-aşa:

• Să fii ca şoimul între păsări. Să ai curaj, forţă, credinţă. Să-i loveşti pe duşmanii tăi, care-s şi-ai suzeranului.
• Seniore, răspunse Vivien. Vă jur, în faţa tuturor, că nici­odată vreun duşman nu va putea să se apropie de cel care vă e nepot, mai mult decît lungimea lăncii, şi niciodată n-am să fug de pe cîmpul de bătălie, oricîţi duşmani m-ar ataca...

Cuvîntul rostit de Vivien cutremură pe cei de faţă. Căci nu era vreun cavaler care, rănit şi copleşit de numărul duşmanilor, să nu-şi afle scăparea-n fugă.

Doamna Guiborg îl strînge-n braţe, ca pe un fiu ce va pleca la luptele cavalereşti, iar ochii mari îi lăcrimează.

• Nu plîngeţi, doamnă, spune el. Păstraţi-vă amărăciunea pentru cînd n-oi mai fi în viaţă. Astăzi uraţi-mi doar „drum bun”!
• Victoria să-ţi încunune cu lauri fiecare luptă! urează contele Guillaume nepotului său la plecare.

C-un singur salt, Vivien e-n şa. Calul îi simte pintenii, şi se saltă-n două picioare.

Trîmbiţa sună-asurzitor, şi cei o sută de voinici, abia armaţi în ziua asta de contele Guillaume d'Orange, îşi şi înalţă lăncile — şi caii tropotesc pe pod.

Toţi ies afară din Orange, alergînd către bătălii.

Au trecut de atunci trei ani.

Vivien a avut lîngă el doar şapte dintre verii săi, toţi fii de conţi, la fel ca el, din familia Aymeri, şi o sută de luptători. Dar s-au mai strîns apoi şi alţii, şi ajunseseră cinci mii.

Mulţimile, înflăcărate de lupta lor, îi ajutau să-i gonească pe sarazini din Aquitania, Toulouse, Provenţa şi alte regiuni.

N-a mai rămas nici un oraş în ghearele duşmanilor.

Urmărindu-i pe cei învinşi, au debarcat şi-n Spania. Le-au cucerit castelele. Unul singur le-a rezistat, un castel ce era zidit de-un neam de sarazini giganţi, care făcuseră mult rău, jefuind Franţa an de an.

Acest castel a fost aprins. L-au ars pînă la temelii. Şi cei cinci sute de giganţi, ascunşi în el, au fost răpuşi, plătindu-li-se crimele. Şi pe vrăjmaşii fără viaţă i-au suit pe-o corabie. Iar ea a fost încredinţată unor alţi patru sarazini, ca s-o ducă lui Deramed, cel mai crud dintre regii lor.

Deramed se afla-n Cordova, într-un palat din marmură, pe-un tron din fildeş şi din aur, şi-n faţa sa, îngenunchiaţi pe-un covor de mătase albă, erau alţi patruzeci de regi. Şi, între aceştia, şi Tiebaut.

Se sfătuiau de patru zile. Deramed tocmai le spunea:

• Avem o oaste cum n-a fost de cînd e lumea şi pămîntul... Sînt cinci sute de mii de oameni. Priviţi, cîmpiile sînt pline nu­mai cu săbii de oţel, cu căşti şi lănci strălucitoare! Va trebui să luăm din nou oraşele, castelele şi tot ce este mai frumos, tot ce a fost eliberat pînă acuma de Guillaume şi de Vivien, ne­potul său...

Dar sarazinul n-a putut să-şi termine cuvintele, şi-au şi sosit-naintea lui cei ce-aduseseră răpuşii de săbiile lui Vivien.

Deramed şi-a vîrît în barbă ghearele şi-a început s-o smulgă.

• Cine-a făcut lucrul acesta? răcnea la rîndu-i Tiebaut.
• Vivien, nepotul lui Guillaume. Şi-a spus că să vă fie pildă, rosteau trimişii sarazini.
• Pentru că limba v-a rostit cuvintele francezului, vă zvîrl drept hrană cîinilor! i-a şi osîndit Deramed.

Cei veniţi cu corabia au fost ucişi şi daţi la cîini.

Şi, la ordinul regelui, ce poruncea celorlalţi regi, au început să se îmbarce, în multe sute de corăbii, oştirile de sarazini, cu cai, cu arme, cu merinde, cu tot ce-aveau de trebuinţă, ca să-i răpună pe francezi.

Drumul victoriei trebuia să-nceapă de la Aliscans,[xi] pe-o plajă unde se găseau Vivien cu cavalerii săi. Voiau apoi să ia Orange-ul şi să ajungă la Paris.

Marea gemea sub apăsarea corăbiilor sarazine. Cerul era ca păcura. Şi pe-o corabie mai mare, pe-un tron de aur, Deramed şedea-ncruntat şi blestema. Blestema şi-şi jura în sine că pe Guil­laume şi pe Vivien el singur o să-i spînzure.

Pe plaja de la Aliscans, la poalele unui castel, Vivien şi-a întins corturile. Şi-n corturi se găseau cinci mii de tineri luptă­tori francezi. Numai cinci mii de luptători.

Marea vuieşte, şi deodată deasupra ei răsună zgomot de corn, de fluier şi de tobe.

Flota duşmană se arată de după nişte stînci înalte. Se des­făşoară repede, umplînd toată lărgimea zării. Iar pînzele-s atît de albe, şi laturile vaselor atîta de împodobite cu aur de Arabia, încît marea se luminează pînă-n străfundurile ei.

Cavalerii s-au adunat în rînduri strînse, înarmaţi, urmîndu-l fără şovăire pe Vivien, comandantul lor.

Cei şapte veri ai lui Vivien sînt, de asemeni, lîngă el. Prin ei va da comenzile. Dar unul dintre ei rosteşte:

• Senior Vivien, de fiecare dintre ai noştri se găsesc, în tabăra lui Deramed, cîte o sută de duşmani. Ştim c-aţi jurat să nu fugiţi, oricît de mulţi ar fi vrăjmaşii. Dar nu vă călcaţi jurămîntul, de vă retrageţi în castel, unde vom fi la adăpost. Şi, între timp, daţi-i de ştire unchiului vostru din Orange, să ne vie în ajutor... Dar solul trebuie să plece chiar în clipita asta, altminteri va fi prea tîrziu...
• Seniorii mei, spuse Vivien. Onoarea noastră ne sileşte să nu chemăm în ajutor, cît timp încă nu ne-am luptat. Vreţi oare s-aruncăm ocara asupră-ne şi-a celorlalţi, care se trag din Aymeri? Şi-n cîntece vreţi să se spună că ne-am ascuns într-un castel, pînă-am primit întărituri? Asta n-o voi îngădui!...
• Ce nenoroc ne aşteaptă astăzi! grăiesc şi ceilalţi fii de conţi. Vivien, cel care ne conduce, este mult prea orgolios. Cum să luptăm cu sarazinii? Dacă ar fi doar nişte porci, şi-ar trebui — ca să-i ucidem — să trudim cel puţin o lună. Noi nu ne vom mai revedea castelul, pruncii sau soţia...

Vivien le-ascultă vorbele.

• Seniorilor, rosteşte el. Aceluia ce-i vin în minte — în clipele acestea grele, cînd sarazinii-au debarcat, şi-naintează-n rînduri strînse — castelul, pruncii sau soţia, şi nu gîndeşte doar la Franţa, poate să plece dintre noi. Nu se numeşte ca­valer!

Cei şapte fii de conţi atunci au strigat tare, într-un glas:

• Montjoie! Vivien, vă vom urma!

Sarazinii s-au revărsat ca valurile peste ţărm.

Primul rînd a început să cadă. A căzut şi al doilea. Şi-al treilea s-a prăbuşit. Şi încă douăzeci de rînduri de sarazini s-au spulberat sub lăncile francezilor.

Numai că veneau altele şi altele... cum vin lăcustele flămînde spre lanurile de grîu copt.

Vivien priveşte împrejur.

• Seniori! le glăsuieşte el celor trei mii de cavaleri ce se găsesc încă în şa. Să răzbunăm pe cei căzuţi!

Strigătul de atac: „Montjoie” iese din toate piepturile ca­valerilor lui Vivien.

Armele-şi sună cîntecul. Lăncile se ciocnesc cu lănci, şi să­biile se izbesc cu săbiile duşmanului.

De trei ori tînărul Vivien şi-a dus la luptă cavalerii.

N-au mai rămas decît cinci sute. Şi toţi au armurile, caii şi săbiile-mpurpurate, de parc-ar fi plouat cu sînge. Şi nu-i nici unul dintre ei să nu fi fost lovit de lănci, de buzdugane şi săgeţi.

Vivien însuşi se află-n frunte, şi-n jurul lui se face gol. Cad sarazinii ca o pleavă.

Seara învăluie cu umbre întregul ţărm la Aliscans.

Curînd se va lăsa şi noaptea. Giulgiul ei o s-acopere această plajă, unde Franţa a-ntîmpinat pe sarazini, unul în faţa a o sută. Şi morţii n-or să se mai vadă.

Vivien abia-şi mai mişcă braţul. Trupul îi este plin de răni.

• Pînă răsar iar zorile, îi spun cei şapte fii de conţi, nici unul nu vom mai trăi. Nici unul nu-l va revedea pe nobilul conte Guillaume. De ar fi fost astăzi aici — noi aşteptîndu-l în castel — ar fi pierit toţi sarazinii. Vivien, ce ordine ne daţi?

Vivien îl cheamă pe Girart, cel mai drag dintre verii săi.

• Vere, îi glăsuieşte el. Ne-am luptat azi din răsputeri. Putem să intrăm în castel. Şi tu aleargă la Guillaume. Spune-i tot ce s-a petrecut. Aşteptăm ajutorul său.

Şi cavalerii, cu Vivien, intră-n castelul de pe ţărm, în care valurile bat, tocmai în clipa cînd pe cer răsare şi întîia stea.

Girart goneşte peste cîmp. Calul îi cade. El se smulge din scările de-argint curat şi fuge, fuge să aducă ajutor celor de pe ţărm.

Casca îl strînge. Şi-o azvîrle. Armura i se pare grea. Şi ea rămîne părăsită. La fel se-ntîmplă şi cu lancea, cu-ncălţămintele de fier.

Păstrează numai sabia.

Şi-aleargă. Cade. Iar se saltă. Abia mai poate respira.

Aerul e, în pieptul său, fierbinte, ca într-un cuptor.

Trece o zi, şi încă una. Girart aleargă ne-ncetat.

„Repede!... îşi şopteşte el. Mai repede!... Mai repede!...” şi goneşte mai încordat.

Ajunge pînă la Orange.

Guillaume e-n sala de primire, cu buna lui doamnă Guiborg.

Soarele a apus de mult, şi bolta este presărată cu picături de diamant.

Guillaume priveşte pe fereastră şi vede-un tînăr alergînd din răsputeri către castel, numai cu o sabie în mînă.

Lumina lunii îl spoieşte cu varul ei şi nu se văd rănile ce-i brăzdează chipul. Dar contele îl recunoaşte.

Coboară înaintea lui.

• Moartea s-a cuibărit pe plaja unde-am luptat cu sara­zinii, gîfîie ostenit Girart. N-a mai rămas decît o mînă de cavaleri, dar toţi răniţi. Ei vă aşteaptă în castel să le veniţi în ajutor.

Doamna Guiborg este aproape şi-aude veştile aduse.

• Seniore, îi rosteşte ea lui Guillaume, dragul ei bărbat, e ceasul încercărilor. Ca să-ţi aduni o oaste mare, desigur, nu mai este timp. Vivien al nostru e rănit. Iar cavalerii din Orange, dacă ar şti cît sînt de mulţi duşmanii debarcaţi pe plajă, n-ar porni cu curaj la luptă. Dă-mi voie, pentru-ntîia oară — şi pentru cea din urmă oară — să rostesc, astăzi, o minciună, şi cincispre­zece mii de oameni, cu flamurile fluturînd, vor porni către Aliscans.
• Să fie precum gîndeşti tu, îngăduie Guillaume soţiei.

Ea îşi usucă lacrimile, urcă pe scări şi intră-n sala unde se află cavalerii.

• Seniori! le glăsuieşte ea, c-o veselie mincinoasă. Sara­zinii au debarcat pe plaja de la Aliscans. Însă ai noştri i-au învins. Deramed a murit cu barba într-o mocirlă mucedă. Şi cei care-au rămas cu zile s-au ascuns într-o insulă. Duceţi-vă şi-i nimiciţi. Seniorul meu o să vă dea fiefuri din domeniul său. Iar cui îi tre­buie soţie, eu am aproape două sute de fete care mă slujesc, fiice-ale regilor învinşi. Ştiu să danseze şi să cînte. Sînt îmbră­cate în mătăsuri. Au toate lăzi cu nestemate. Şi vi le dau, să vi le-alegeţi... dar numai celor mai viteji.

Baronii sar cu zgomot mare.

• Doamnă Guiborg, noi sîntem gata. Contele nostru unde e?
• Lui i s-a-nşeuat Baucent, şi-acum i se îmbracă-armura.
• Ne-o îmbrăcăm, pe loc, şi noi...

În donjon, turnul cel mai-nalt, la Aliscans, stă azi Vivien, şi cată către depărtări, încotro a plecat Girart.

Castelul este-ncercuit. Şi luptătorii nu mai au merinde — decît caii morţi — şi apă-n valurile mării.

De nu vine curînd Guillaume, cine o să-l mai apere?

• Seniori, grăieşte soţilor nepotul contelui Guillaume. Nu auziţi dinspre Orange un sunet, încă slab, de corn?
• Nu, n-auzim, spun cavalerii. Febra vă sună în urechi... şi ce-auziţi sînt năluciri...
• Seniori, rosteşte iar Vivien. N-auziţi tropotul de cai?
• E doar marea cu valurile, ce izbesc în castelul nostru, mai murmură un cavaler. Nimic nu e adevărat. Pînă diseară vom muri.

Dar, dintr-o dată, toată plaja parcă se saltă în picioare, Vi­vien ridică braţele.

La orizont, dinspre uscat, pe o colină, se arată Guillaume în faţa oştilor.

Vivien apucă-n mînă cornul. Sună din el atît de tare, că rănile-i se redeschid.

• Aduceţi-mi calul şi lancea, şi daţi-mi cîţiva stropi de vin, din ce păstraţi pentru-ntîlnirea cu nobilul conte Guillaume. Vreau să plătesc duşmanilor sîngele fraţilor căzuţi... rosteşte către cavaleri.

Vivien este urcat pe cal, i se dau hăţurile-n mîini, i se în­cinge sabia. Buzele i se umezesc.

Nici unul dintre cavaleri n-a vrut întîi să îl ajute, pentru că el e plin de răni. Numai voinţa îl mai ţine. Încolo este ca şi mort.

Însă Vivien le-a poruncit.

Vasalii trebuie s-asculte.

Podul se lasă, şi mănunchiul de cavaleri însîngeraţi se-avîntă iar spre sarazini.

Guillaume ar vrea să se apropie de dragul său nepot Vi­vien, să-l sprijine în bătălie. Dar iureşul duşmanului nu-i dă răgaz nici o clipită.

Îşi fac doar semn cu lăncile.

Şi Guillaume strigă lui Vivien:

• Întoarce-te cît mai e timp! Eşti prea slăbit. Intră-n castel!...
• Montjoie! îi răspunde Vivien. Seniore unchi, eu mi-am jurat să cad cu faţa la duşman, aşa cum a căzut Roland.

Lui Guillaume îi dau lacrimile. Doamna Guiborg, la des­părţire, l-a rugat să-şi călăuzească astfel în luptă cavalerii, în­cît să nu piardă nici unul. Dar mai-nainte de oricine, să i-l aducă pe Vivien.

Numai că asta nu se poate. E limpede de la-nceput că sarazinii-i vor învinge. Cavalerii sînt osteniţi de goana-n care au venit. Soarele îi izbeşte-n faţă, şi-abia de-şi mai zăresc duşmanii.

Sîngele curge în şuvoaie. Armurile, pe care caii calcă în tropot, bubuie. Iară francezii-s prea puţini. Se-neacă-n marea sarazină.

Duşmanii i-au încercuit.

Deramed, căţărat cu tronul pe-un deal clădit din cei ră­puşi, face cu sabia un semn.

• Să mi-i ucideţi mai întîi pe Guillaume şi nepotul lui!

Ziua a devenit ceţoasă. În depărtări bat clopote. Şi pe va­luri se leagănă, ca vîrfurile crengilor dintr-o pădure-n toiul iernii, catargele corăbiilor.

Atîta sînge n-a mai curs decît în valea Roncevaux!

În jurul celor care cad, se văd movile sarazine. Şi cea mai-naltă dintre ele este în faţa lui Vivien.

Dintre oştenii contelui au mai rămas întîi o mie, pe urmă-o sută, apoi zece.

Şi-acum, cînd seara s-a lăsat, n-a mai rămas decît Guillaume.

Pe el nu l-au putut răpune. Sabia lui a retezat atîta oaste sarazină, cîtă au douăzeci de regi.

Dorind parcă s-acopere prăpădul de la Aliscans şi-nfrîngerea francezilor, noaptea s-a coborît mai iute şi cerul s-a înno­urat. Nu se zăreşte la un pas.

Numai movila de duşmani culcaţi în tină de Vivien, şi cea pe care se găseşte tronul lui Deramed se văd — îngrozitoare monumente clădite de zeul Război.

Guillaume nu mai are nici cal. Baucent al său s-a prăpădit, împiedicîndu-se de morţi, bîjbîind doar cu mîinile, contele-l caută pe Vivien, lîngă movila de duşmani.

Ştia prea bine că e mort, căci l-a văzut chiar el căzînd. To­tuşi îl strigă-ncetinel.

Îi răspund numai bufniţele.

Îl caută, îl caută, şi-l găseşte.

Îl recunoaşte deîndată. Nepotul lui ţine în mînă — şi-abia de i-o poate desprinde — sabia albă de oţel, ce are un mîner de aur, semănînd cu un şoim în zbor, pe care el însuşi i-a dat-o la Orange, cînd l-a înarmat.

Îl ia în braţe ca pe-un prunc, să nu-l găsească sarazinii, atunci cînd or să-i caute trupul. Să nu mai poată Deramed să-i taie capul fără viaţă, să i-l înfigă într-o ţeapă, şi-aşa să-l ducă-n Spania.

În barba lui Guillaume curg lacrimi însîngerate şi amare.

• Vivien! şopteşte el. Vivien! Eşti încă un copil, şi-ţi dai, cu-atîta generozitate, viaţa ta netrăită Franţei.

Plînge Guillaume. Şi, cînd ajunge lîngă zidul castelului, sapă cu sabia o groapă. Pe fundul ei pune un scut. Deasupra trupul lui Vivien. Şi-alături de el armele. îl acoperă cu alt scut. Şi grămădeşte bolovani, ca să nu scurme nici şacalii, nici lupii şi nici sarazinii.

Îngenunchează lîngă groapă. Plînge-ndelung, cu hohote.

Apoi, Guillaume porneşte singur, cu capu-n piept, către Orange.

Merge pe jos, dar nu mult timp. Luna îşi scoate dintre ne­guri un ciob scînteietor de-argint. Şi, în lumina ei, zăreşte pe un emir, care pornise, cu zece oameni înarmaţi, să cerceteze locurile.

„Pentru Vivien îi voi răpune!” îşi spune contele Guillaume.

Şi singur, fără cal, Guillaume începe lupta. Cît ai clipi, sînt doborîţi. Guillaume le lasă armele. Se mulţumeşte să ia calul. Urcă pe el. Şi îşi urmează, în acest fel, drumul călare.

Era şi timpul potrivit.

La Aliscans — cum poruncise regele Deramed — duşma­nii, cu facle-n mîini, cercetau plaja, căutînd pe contele Guil­laume şi pe nepotul lui, Vivien, să li se taie capetele, să fie duse-n Spania, să li se-arate tuturor, şi să se afle că, din Franţa, cei mai viteji apărători s-au dus în lumea morţilor.

Dar, negăsindu-i pe cei doi, Deramed, spumegînd de furie, a bănuit numaidecît despre Guillaume că s-a salvat, luîndu-l cu el şi pe Vivien.

A chemat iute patru regi şi le-a strigat să se pornească repede-n urma lui Guillaume, să-l întoarcă la Aliscans, ca el să-i poată tăia capul.

Au pornit ei, dar prea tîrziu. Guillaume sosise la Orange.

Guiborg îl aştepta pe ziduri.

• Unde sînt cavalerii noştri? Unde-i nepotul tău Vivien? îl întreba ea lăcrămînd. Nu pot să cred că te-ntorci singur. Şi-n urma ta, în depărtare, zăresc ostile sarazine...[xii]
• Guiborg!... Guiborg!... am fost învins. Numai eu am scăpat cu viaţă, deşi aş fi dorit să mor. De-aceea vreu să merg la Louis. El este împăratul Franţei. Nădăjduiesc să-mi dea o oaste, cu care să mă pot întoarce, să-i nimicesc pe ucigaşii nepo­tului nostru Vivien. Atîta mă nelinişteşte: că vei rămîne sin­gură. În Orange nu se mai găsesc astăzi decît femeile.
• Dragul meu soţ, i-a rostit ea, voi înarma femeile, şi cu ele voi apăra Orange-ul pînă te întorci. Du-te şi ai încredere în devotata ta Guiborg...

Un cal aleargă peste dealuri. În şa, pe el, călătoreşte un bărbat între două vîrste, ţinînd în mînă pe Joyeuse. Dar capul i-e plecat spre piept. Şi-n barbă, cele dintîi fire, albe ca fulgii de zăpadă, i-au răsărit abia de-o zi.

Bărbatul nu zăreşte luna, nici soarele nu vrea să-l vadă, nici cîmpul înflorit, nici pomii.

Vede doar sînge-n ochii lui şi trupul zvelt al lui Vivien aşezat între două scuturi.

Iată castelul din Laon, unde şedea-mpăratul Louis, la acea vreme petrecînd, cu toţi baronii lîngă el, şi-l aştepta pe Aymeri, cu doamna şi toţi fiii săi, să-i viziteze în curînd, ca s-o revadă pe Blanchefleur.

Louis tocmai ridica o cupă, cînd un baron i-a dat de veste c-afară-i contele Guillaume, slab, prăfuit, fără de cască, trist şi învins, şi cere voie să intre la-mpăratul său.

• Guillaume? s-a mirat împăratul. Acest nebun se răz­boieşte de ani şi ani cu sarazinii, şi nu poate să înţeleagă că trebuie să părăsim castelele de la hotare în mîinile duşma­nilor.

Cei mai mulţi dintre cei de faţă, dornici să stea şi să pe­treacă, l-au aprobat pe împărat:

• Mai bine intre sarazinii, decît să ne dăm viaţa noi!
• Vremea lui Charlemagne s-a dus! a rîs însăşi împă­răteasa.

Tocmai atunci intră Guillaume.

Barba îi este răvăşită.

• Louis, spune împăratului. Am fost învins la Aliscans. Orange-ul este asediat, şi-i apărat doar de femei. Vivien, nepo­tul meu, e mort. Şi Deramed aduce încă, din Spania, sute de mii de sarazini, ce-s înarmaţi, aşa cum nu s-a mai văzut. Şi tronu-ţi e primejduit. Eu am jurat să nu gust carnea, nici vinul să nu mai mi-l beau, să nu mă culc lîngă Guiborg, să dorm pe scîndură sau lut, atîta timp cît sarazinii ameninţă imperiul Franţei. Însă venind aici, la tine, nici un paj nu s-a repezit să-mi ţină calul, lîngă scări. Baronii nici nu mă privesc. Chiar sora mea, împărăteasa, văd că se uită cu dispreţ, fiindcă mă vede azi învins.
• Ne-am săturat să tot aflăm cum umbli ca o vijelie dintr-un hotar într-alt hotar, şi cum mulţimea te aclamă, fiindcă te lupţi cu sarazinii. Acuma însă eşti sărac şi Louis nu te va ajuta!... l-a înfruntat împărăteasa. O să găsim noi vreun mij­loc să-l împăcăm pe Deramed.
• Aşa e, dă din cap şi Louis. Blanchefleur a mea are drep­tate. Prea mult te-ai vînturat, Guillaume, şi oaste noi nu vrem să-ţi dăm...

Guillaume ridică sabia, şi toţi baronii-nţepenesc, căci nu e la palat vreunul să poată sta-naintea lui.

• Aşadar, însăşi sora mea e cea care-l împiedică pe Louis să-şi facă datoria. Dacă e astfel, va muri...

Louis tremură şi se ascunde în spatele unei coloane. La Guillaume nu poate privi. Pe faţa lui nu se mai vede decît o cruntă hotărîre de a-i pedepsi pe cei prea laşi.

Poate Blanchefleur ar fi murit, poate ar fi pierit şi alţii sub acea crîncenă mînie, de nu sărea în apărare Aelis cea îm­bujorată, copila împăratului. Guillaume o numea Căprioara.

• Unchiule, iart-o! cădea fata în genunchi înaintea lui. Nu mă lăsa fără de mamă. Adevărat e, ţi-a greşit. Dar dacă trebuie să curgă sîngele azi, cu orice preţ, taie-mi mai bine mie capul.

Şi Aelis şi-a plecat pe masă capul cu pletele bălaie, lăsîndu-şi gîtul dezvelit.

Nu era fată mai frumoasă, în toată-mpărăţia Franţei, decît gingaşa Aelis. Şi toţi baronii o-ndrăgeau. Iar cei fără soţii n-a­veau alt vis decît s-o ştie stăpînă în castelul lor.

Cîţi fii de împăraţi şi regi nu au cerut-o pe Aelis! Dar ea vedea numai pe unul. Acela-i însă prea sărman, deşi e mai voi­nic ca toţi, şi se numeşte Rainouart.

Acuma Aelis aşteaptă ca unchiul ei să-i taie capul.

Împărăteasa a fugit şi Louis abia de mai respiră.

Dar Guillaume se înduplecă. O mîngîie pe Căprioară şi o ridică-ncetinel, privindu-i ochii-nlăcrămaţi:

• Pentru tine o voi ierta, deşi nu merită Blanchefleur...

S-a întîmplat ca-n acea clipă să intre-n sala tronului Aymeri, cu soţia lui, şi cu ceilalţi şase feciori. Şi-aflînd ei despre ce e vorba, Aymeri a promis astfel:

• Guillaume, eu cel dintîi îţi dau cavalerii mei din Narbonne şi aurul tot din castel.
• Şi noi, au spus cei şase fraţi, venim cu tine şi-ţi aducem cîţi luptători şi arme-avem.

Atunci au mai sărit şi alţii, care stăteau mai la o parte:

• Vă însoţim şi noi, Guillaume!
• Dar feciorul lui Charlemagne ce ne-aduce la Aliscans? a stăruit iarăşi Guillaume.

Abia de data asta Louis a-nţeles, poate, c-a greşit:

• Îţi dau şi eu o-ntreagă oaste, arme şi bani. Asta îţi dau. Dar îţi pun cîteva condiţii. Întîi, să nu mă luaţi cu voi... pentru că sînt... prea prins, cum ştiţi, cu grijile împărăţiei.
• Nu, nu te luăm, a rîs Guillaume. O să ne descurcăm şi singuri... şi altceva ce îmi mai ceri?
• Să stai astăzi cu noi la masă. Şi să-l sărbătorim cu toţii pe Aymeri, pe tatăl vostru, venit aici de la Narbonne...

Guillaume s-a îmblînzit pe loc, auzind despre tatăl său. A făcut semn că se-nvoieşte să stea la masă cu Louis şi cu îm­părăteasa.

Împărăteasa s-a întors. I-a cerut lui Guillaume s-o ierte, făgăduindu-i c-o să fie, de-atunci-nainte, soră bună.

Pe Aymeri l-au aşezat în capul mesei, cu soţia. Lîngă el pe Guillaume d' Orange.

Abia pe urmă, lîngă ei, s-au aşezat Louis şi ceilalţi.

La coada mesei, părăsit, sta un voinic cu trup uriaş, care era foarte stîngaci. Răsturna toate cupele în rîsetele celorlalţi.

Spre el îşi tot îndreaptă ochii Aelis, fără încetare, neţinînd seama de aceia care mereu fac haz de el.

• Cine e tînărul acela? întreabă Guillaume pe-mpărat, zărind-o iarăşi pe Aelis cum îl priveşte, printre gene, pe chipe­şul flăcău uriaş.
• L-am cumpărat, răspunde Louis, de la nişte neguţători. Numele lui e Rainouart. Se zice că-i fecior de rege. Dar fraţii lui, dorind să-i ia moştenirea de la părinţi, i-au dat nu ştiu ce băutură, făcîndu-l să se ameţească, şi l-au vîndut piraţilor. Aceştia l-au vîndut, de-asemeni, unor neguţători, pe mare. Şi de la ei l-am cumpărat. Are putere fără seamăn. Smulge o casă din pămînt. Ştiindu-l însă prostănac, îl ţin doar la bucătărie. Azi abia i-am îngăduit să intre-n sala de ospăţ, însă să stea la coada mesei, pentru că rîd mai toţi de el. E o povară, crede-mă.[xiii]
• De stă degeaba, dă-mi-l mie, i-l cere contele Guillaume. Doresc să-l iau la bătălie şi să-i încerc puterile.
• Ia-l dacă vrei! Mănîncă mult! se bucură-mpăratul Louis.
• Vrei, tinere, să mergi cu mine la Aliscans? zice Guil­laume.
• Merg, cum să nu, spune uriaşul. Poate-am noroc să-i întîlnesc pe-aceia care m-au vîndut. Am o măciucă pentru ei. Uite-o acolo, răzimată, făcută dintr-un trunchi întreg, legată cu cercuri de fier. Aceasta este arma mea.

Cei de la masă izbucnesc în hohote prelungi de rîs.

Numai Guillaume e mulţumit c-are şi-un astfel de voinic.

Oastea se strînge. Şi porneşte întîi şi-ntîi către Orange.

Orange-ul a fost pustiit. Din toată fosta-i strălucire n-a mai rămas decît un turn. Turnul cel mare: Gloriete. L-au apă­rat femeile, conduse de doamna Guiborg.

Totul din preajmă a fost ars. Cioturi de bîrne, pietre spar­te, cioburi de sticlă-s peste tot. Grădinile-s părăginite. Şi păsă­rile au zburat.

Turnul — atîta a scăpat, şi asta fiindcă e făcut numai din piatră de granit. Iar înăuntru, la creneluri, au stat femeile-n armuri, cu căşti pe cap, şi s-au luptat la fel ca şi bărbaţii lor.

Sarazinii, văzînd că turnul nu poate fi luat cu asalt, au fost siliţi să se retragă din nou pînă la Aliscans. Acolo se vor întări, şi-or să pornească iar la luptă să-l facă prizonier pe Louis, pe fiul lui Carol cel Mare.

A uitat însă Deramed că mai e viu încă Guillaume.

Şi Guillaume porunceşte astfel:

• Mîine sîntem la Aliscans şi vom începe bătălia!
• Dar la Orange cine rămîne? se-ngrijorează Aymeri, uitîndu-se spre nora sa, care îi e nespus de dragă, fiindcă o ştie şi vitează, şi credincioasă soţului.
• La Orange, să păzească turnul, o să rămînă Rainouart. El face cît o-ntreagă oaste, zîmbeşte contele Guillaume.

Oastea porneşte-acum în tropot. Răsună cîmpul pînă-n zări. Praful se-nalţă în văzduh, ca nişte nori ce umplu cerul. Guil­laume, conducătorul oştii, este în fruntea tuturor. Astăzi se va hotărî lupta dintre francezi şi sarazini.

Iată castelul Aliscans. La poalele lui e-ngropat viteazul tînăr între scuturi.

De pe dealul unde-au ajuns, văd marea plină de corăbii. Numărul lor este prea mare, şi nu l-ar putea socoti nici birnicii-mpăratului.

Deramed şi-a adus alte oşti. Sînt turci, persieni şi sarazini, şi alte cincisprezece neamuri, cu alţi vreo douăzeci de regi. Francezii nu sînt nici un sfert. Şi, dintre ei, vreo zece mii, cavalerii-mpăratului, văzînd mulţimea de corăbii, încep să tre­mure ca varga.

• O să pierim şi noi cu toţii, murmură ei înfricoşaţi, aşa cum a murit Vivien.

Contele de Orange se-ntoarce către aceşti fricoşi şi spune:

• Sîntem în pragul bătăliei. De ea atîrnă soarta Franţei. Cui îi e teamă să se-ntoarcă. Noi o să ne luptăm şi singuri.

Fără s-aştepte altă vorbă, aceştia se întorc şi fug.

Ceilalţi le-aruncă vorbe grele, îi numesc laşi şi trădători. Numai că frica-i copleşeşte. Şi asta-i face pe fricoşi să se zoreas­că şi mai tare pe calea ce duce-napoi.

În acest timp, Guillaume începe să rînduiască oştile: cine să meargă înainte, cine să vie după ei, cine să facă legătura. Le cercetează armele. Le dă apoi parolele.

Acelaşi lucru se întîmplă şi în tabăra sarazină, unde stăpîn e Deramed, iar, ajutorul lui, Tiebaut.

Doar cei fricoşi gonesc pe cale să se ascundă unde pot.

În drumul lor l-au întîlnit pe preavoinicul Rainouart.

El rămăsese la Orange. Însă nu avea linişte. Doamnei Gui­borg i se părea că-l cunoaşte pe Rainouart, de undeva, şi că-l văzuse foarte de mult, cînd era mică.

L-a întrebat cine era, dar el nu a vrut să-i răspundă. I-a cerut însă să-i dea voie să nu mai stea ca un trîndav pe lîngă turnul din Orange, ci să plece la Aliscans ca să-l vegheze pe Guillaume, în timpul marei bătălii.

Doamna Guiborg s-a învoit. Doar mai păzise şi-nainte Orange-ul, cu femeile. Să plece deci Rainouart iute, şi să-l ve­gheze pe Guillaume. Ba, la plecare, i-a încins şi-o sabie peste mijloc, pe cea mai mare din castel.

Acum, aflînd în drumul său pe cavalerii de la curte, Rai­nouart se înfurie tare, şi, dînd o dată cu măciuca, doboară pa­tru dintre ei.

• Laşilor! strigă Rainouart. Aţi părăsit oastea franceză? credeaţi că aţi scăpat de moarte? Dar eu am să vă culc pe toţi!...
• Iartă-ne!... Iartă-ne, seniore! Ne întoarcem la Aliscans, şi o să fim cei mai viteji... Ne vom lupta-n primele rînduri... strigă ceilalţi, înfricoşaţi.
• Bine, grăieşte Rainouart. Eu o să merg pe urma voastră. Cine va da un pas-napoi să-şi ia adio de la viaţă...

Aşa se face că Guillaume văzu deodată pe fugari ve­nind în goană înapoi, cerîndu-i umiliţi iertare şi dreptul de a se lupta cu sarazinii, pîn-la moarte, aflîndu-se-n primele rîn­duri.

Guillaume a început să rîdă. Oastea întreagă-a rîs de ei. Dar nu era timp mult de glumă.

S-a dat semnalul de atac: trei sunete de corn mai lungi, urmate de alte trei scurte.

Tot cîmpul s-a înfiorat. Marea a clocotit şi ea. Vîntul a în­cetat să sufle. Soarele s-a-nălţat pe cer, privind cele două mari oşti, gata să-nceapă bătălia.

• Montjoie, seniori! a spus Guillaume.
• Montjoie! s-a auzit pe dealul unde era oastea franceză, ca un ecou ce-a răsunat pînă aproape de Orange.

Scutul cel mare-al lui Guillaume lucea pe deal ca o oglindă şi îi orbea pe sarazini. Sabia lui părea de foc.

Primele rînduri se-ntîlnesc. Cad cei dintîi dintre francezi, dar şi un val de sarazini.

Francezii se reped din nou. Guillaume îşi taie-o cale largă, pătrunde între sarazini. Şi moartea, care se-arătase miloasă cu năvălitorii, seceră-acum cu miile.

Chiar laşii, ce fuseseră întorşi de Rainouart la luptă, se do­vedesc viteji.

Astăzi duşmanul tremură.

• Montjoie! se-aude peste tot.

Iar Rainouart dă cu măciuca, doborîndu-i pe călăreţi. Caii rămaşi fără stăpîn nechează şi o iau la goană.

Rainouart nu se mulţumeşte. Intră voios şi-n apa mării, şi răstoarnă, corăbiile, cum ai întoarce nişte străchini.

Deramed începe să urle.

• Fugiiiţi!... Hai să fugim cu toţii!... Cerul ne-a părăsit de tot... Guillaume şi diavolul acesta cu o măciucă-n mîna dreap­tă ne vor ucide negreşit...

Aşa urla şi-şi smulgea barba:

• Atîta oaste sarazină, şi alte douăzeci de neamuri, şi-atîţia regi căzuţi în luptă!... Moartea este la Aliscans, lîngă Guil­laume şi Rainouart, însă ne seceră pe noi...

Şi-ntr-adevăr, pînă la urmă, cînd sarazinii doborîţi au fost zvîrliţi în apa mării, atît erau de-nghesuiţi, că se făcuse-un fel de pod.

Franţa era din nou salvată.

Guillaume s-a-ntors lîngă Guiborg. Rainouart a mărturisit doamnei Guiborg că erau fraţi. Tatăl lor, rege sarazin, răpise o biată femeie din comitatul de Toulouse. Aceea era mama lor. Ca să nu afle acest lucru, fata, de mică a fost dusă la Clariel, fratele vitreg. Şi-aici s-a hotărît ca ea să se mărite cu Tiebaut, un soţ de arme-al tatălui.

La fel a fost cu Rainouart. Fiindcă avea mamă franceză, fraţii lui vitregi l-au vîndut.

Rainouart, după bătălie, a devenit baron al Franţei. Guil­laume a peţit pentru el pe Aelis cea drăgăstoasă, pe fiica împă­ratului, care abia îl aştepta.

La nunta lor au petrecut cei mai vestiţi seniori de-atunci, şi prinţi, şi regi, şi împăraţi.

Şi-a mai trăit mulţi ani Guillaume. Şi a luptat încă destul, şi l-a avut pe Rainouart alăturea în orice luptă. De-aceea l-a ales urmaş.

După ce a murit Guiborg, Guillaume a cugetat că-i drept ca să nu se mai bucure nici el de bunurile lumii, cînd draga lui era-n mormînt.

S-a retras într-un loc pustiu, hrănindu-se numai cu fructe şi cu legume, bînd doar apă, gîndindu-se numai la ea.

• De-acolo — spun legendele — a mai ieşit însă o dată, ca să-l salveze iar pe Louis, de sarazini şi de saxoni.

S-a reîntors după aceea în locurile dintre munţi, unde-şi făcuse o colibă, numai din ramuri de stejari, ca să trăiască-n pustnicie.[xiv]

Iar cînd a fost să-nchidă ochii, se zice că ar fi şoptit acelora care aflînd că e pe moarte s-au grăbit să vină la coliba lui:

— Noi toţi murim, dar vreau ca Franţa să fie liberă me­reu şi să nu moară niciodată.

Şoptind cuvintele acestea, el şi-a dat ultima suflare.

Şi-atunci, poate printr-o-ntîmplare, dintr-un hotar în alt hotar, în Franţa, cît e ea de mare, au sunat toate clopotele.

Şi-aşa sunau de tînguios, că mulţi au început să plîngă.

Vestea s-a răspîndit ca vîntul:

„Guillaume s-a stins. Şi-n veci de veci nimeni nu-l va putea uita!”...