Gudrun - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru

Baronul îşi mişcă panaşul, în semn că el se învoieşte. Şi cavalerii-ncuviinţară:

• Puteţi cînta! Vă ascultăm...
• Cîntaţi-ne, vă ascultăm! ziseră şi neguţătorii.
• Ne vor cînta şi despre Gudrun, strigară ceilalţi călători, nestăpînindu-şi bucuria.

Apoi se făcu linişte. Şi, în acordurile rottei, se-ncepu cîntecul străvechi.

Tinerii amintiră-ntîi că peste apele din nord vîntul se-abate deseori. Marea vuieşte din adînc, sub ghearele furtunilor.

Bărbaţii din aceste locuri sînt înalţi, aspri şi vînjoşi. Vorbesc puţin. Dar armele le poartă-adesea-n bătălii, şi nu se îngrozesc de mare, nici cînd ea se învolburează, izbindu-se de stînci, urlînd, nici cînd pe faţa ei se văd corăbii pline de duşmani, cu suliţele scînteind, plutind spre porturile lor. Pentru că ei nu ştiu ce-i tea­ma de coasa nemiloasei morţi.

Şi totuşi, pe aceste ţărmuri creşteau copile mlădioase, cu ochii limpezi azurii, frumoase — cum spuneau poeţii — ca Frija cea cu păr de aur, soaţa puternicului Odin, stăpînul zeilor ger­mani.

Iar dintre toate-aceste fete, cea mai gingaşă a fost Gudrun, fiica lui Hetel cel bătrîn, regele hegelingilor, care-a domnit în Matelana.[iii]

Şi, cît era ziua de mare, Gudrun gonea cu calul său, ca o walkirie, pe ţărmuri, sau prin vîlcele, sau pe munţi. O-nsoţea doar o prietenă, blînda fecioară Hildeburg, copila unui prinţ danez, care căzuse într-o luptă. Fiind orfană, îşi aflase în Matelana adăpost, de cînd era încă micuţă. Aici crescuse lîngă Gudrun şi lîngă fra­tele ei Ortwin, pe care-i socotea drept fraţi. Se zbenguiseră-mpreună toţi trei în Marea Nordului. Şi se-avîntaseră în valuri, rîzînd de furia apelor. Sau călăriseră pe caii, repezi ca vîntul ai lui Hetel. Şi Wate, căpitanul oastei, îi învăţase să se lupte cu sabia, arcul sau lancea.

Numai că, iată, crescuseră cu toţii mari. Ortwin era flăcău în lege. Şi dintr-o dată se simţise sfielnic lîngă Hildeburg. Gudrun rîdea cînd o vedea pe Hildeburg cum se roşeşte, cînd Ortwin o poftea la danţ. Dar şi ea se simţea mai altfel. Căta spre zări şi suspina, şi aştepta să se ivească, din ceaţa mării, cineva pe care încă nu-l aflase. Alteori îi venea să plîngă. O-mbrăţişa pe Hil­deburg, prietena dragă, şi-i spunea:

• O, Hildeburg, simt o durere că îmi străpunge inima. Nu înţeleg nici eu de ce... O presimţire grea m-apasă... Ce-o să se-ntîmple-n viitor?

Era rîndul lui Hildeburg să rîdă de tristeţea ei. Dar grabnic se risipea totul. Încălecau din nou pe cai, şi-n goana mare tro­poteau către castelul-nalt, de piatră, unde în fiecare seară cîntau poeţi rătăcitori — cum îi plăcea regelui Hetel.

Fetele se înfiorau cînd auzeau cum răzbunase mîndra Crimhilda de la Worms moartea iubitului ei soţ.

• Cît l-a-ndrăgit! îi şoptea Gudrun prietenei sale Hilde­burg.

Şi Hildeburg se-mpurpura, cătînd spre Ortwin, ce era acum şi el între bărbaţi, purtînd o sabie la brîu, sorbind din cupă hidromel.

Iar cîntăreţii, după ce stăteau cîtăva vreme-n Matelana, ple­cau pe cale, mai departe, purtînd pe umăr, agăţată, rotta, sau fidelul sau harpa.[iv]

Se îndreptau spre-alte castele. Şi-acolo-aceştia povesteau că se găsesc la Matelana două fecioare minunate. Una e Hildeburg, daneza. Pare c-a îndrăgit-o Ortwin şi că-i va fi noră lui Hetel.

Cealaltă se numeşte Gudrun şi e copila regelui. Cînd rîde ea, socoţi că sună toţi clopoţeii de argint ce-i poartă Frija pe veş­minte. Ochii ei sînt tulburători. Sub vînturile aprige cresc florile arareori. Dar iată că pe stîncile şi în nisipul Matelanei a răsărit un trandafir, cum nu s-a mai văzut nicicînd în ţările de miază­noapte.

Aşa o cîntau pe prinţesă poeţii cavaleri, în versuri. Şi cîntecele lor zburau pe aripile vîntului, pînă în locurile unde părnîntu-şi are căpătîiul şi începe domnia gheţei.

Curînd, nu era loc pe lume să nu se fi aflat de Gudrun şi frumuseţea-i fără seamăn, de darurile ei alese, ca: bunătatea, graiul dulce, inima-i dreaptă şi curată. Şi-n cîntec nu-i mai spuneau Gudrun, copilei de la Matelana, ci Trandafirul Nordului.

Aflîndu-se acestea toate, au început să se ivească pe ţărmu­rile Matelanei corăbiile cu peţitori.

Şi primul s-a înfăţişat vestitul rege din Morlanda,[v] un tînăr-nalt şi încruntat, cu-o-nfăţişare maiestuoasă, înveşmîntat numai în aur şi-nconjurat de cavaleri cu haine scumpe, de mă­tase, peste armurile de fier.

Purta tot numele de Sigfrid, ca şi viteazul de la Xanten, dar nu era bălai ca el. Ci avea pletele şi barba roşii ca purpuriul serii.

Era însă bogat, puternic, şi dobîndea tot ce-şi dorea, cu bra­ţul şi cu sabia.

În ţara sa erau copile frumoase cum sînt florile. Dar auzise că se află, pe coasta hegelingilor, un trandafir atît de mîndru, că nu era altul la fel.

Şi-a hotărît să-l aibă el, să-l răsădească în Morlanda, ca să-l desfete-n ceasurile cînd se-ntorcea de la război.

Cu trei corăbii s-a dus Sigfrid şi a cerut-o de soţie pe Gu­drun, tatălui său Hetel, spunînd că-n schimb o să-l ajute pe rege oricînd va voi ca să se lupte cu duşmanii sau să-şi apere Ma­telana.

Hetel se bucura să aibă de partea lui un prinţ ca Sigfrid.

Însă regina, doamna Hilda, s-a-mpotrivit, n-a vrut ca Gu­drun să ia pe umerii ei fragezi, prea timpuriu, o căsnicie. Şi Hetel a încuviinţat aceste gînduri ale Hildei.

• Mai treacă doi, poate trei ani, şi vom mai sta atunci de vorbă, spusese Hetel, la sfîrşit.

Sigfrid, regele din Morlanda, se încruntase auzind un răs­puns care nu-l dorea.

• Bine, să fie precum spuneţi. Însă nicicînd n-aş vrea să aflu că vreun alt prinţ s-ar bucura să aibă trecere mai multă în faţa voastră, rege Hetel! grăise Sigfrid, mohorît.

— Nu. De-asta să nu aveţi grijă, i-a dat răspuns regele Hetel.

Şi Sigfrid s-a întors acasă. Însă-nainte de-a pleca s-a îngri­jit ca să-i rămînă un credincios în Matelana.

El trebuia să înştiinţeze pe tînărul rege-al Morlandei de tot ce se-ntîmpla-n castel.

După corăbiile lui Sigfrid au poposit şi altele în largul port al Matelanei.

Într-un amurg s-a arătat un vas cu pînze, dintre ceţuri. Vasul s-a îndreptat spre port. Străjerii l-au văzut din turlă. Oş­tenii au sărit la ţărm, cu lăncile, să stea de pază.

Însă din vas s-a coborît un cavaler cărunt şi mîndru, într-o mantie de mătase. A spus că el este trimisul stăpînului din Niderlanda.

Regele său, tînărul Herwig,[vi] întreabă pe regele Hetel dacă poate veni ca oaspe, în Matelana, în trei zile.

Lui Hetel i-a plăcut că Herwig are purtări cavalereşti. Şi l-a poftit să-i viziteze castelul oricînd va voi.

Într-adevăr, peste trei zile, corăbiile din Niderlanda s-au arătat la orizont.

Pluteau ca nişte lebede, mari, albe şi puţin greoaie, avînd sus, pe catarg, emblema regatului din Niderlanda — un mistreţ negru, cu colţi mari.

Pe plaja mării se-adunase curtea lui Hetel să-i primească. Şi de pe stînci privea mulţimea. Iar din castel — la o fereastră — vegheau Gudrun şi Hildeburg.

Primul vas care a sosit a fost acela al lui Herwig.

Frumos tînăr mai era Herwig! Cu umeri largi, mijloc; sub­ţire, sprinten, voinic şi mlădios.

Sabia îi bătea pămîntul.

S-au îndreptat către castel, pe drumul pietruit cu lespezi.

Însă, în vreme ce urcau, Hetel a observat că Herwig şi ca­valerii Niderlandei nu poartă mantii preţioase, nu au nici zale de argint, iară mînerele, la săbii, nu sînt bătute-n pietre scumpe, ci le sînt simple, de oţel.

Ştia că regele-i sărac, dar cît e de sărac văzuse abia în acea zi, avîndu-l în vizită la Matelana.

L-a ospeţit totuşi pe Herwig cu cinste, ca pe orice rege.

Dar tînărul nu avea tihnă. Dorea s-o vadă pe Gudrun.

Şi s-a-ntîmplat ca într-o zi să se găsească pe o bancă, într-una din grădinile castelului din Matelana. Şezînd, visînd, a auzit o voce caldă de fecioară cîntînd un cîntec de demult. S-a ridicat, s-a furişat, şi pe-o terasă a văzut-o pe Gudrun lîngă colivii. Îşi hrănea păsărelele.

Poate chemată de privirea regelui Herwig, s-a întors.

Şi, dintr-o dată, ochii lui albaştri şi străbătători au întîlnit ochii Gudrunei. Din acea clipă, cît se spune, Gudrun l-a îndrăgit pe Herwig, care venea din Niderlanda — precum venise altădată Sigfrid la draga lui Crimhilda.

Herwig atunci şi-a făcut vînt, şi-a sărit zidul, pe terasă.

A-ngenunchiat în faţa ei, scoţîndu-şi sabia de la brîu şi atingînd cu ea pămîntul, semn de supunere deplină.

I-a sărutat mîna copilei şi apoi i-a rostit aşa:

— Gudrun, mă-nchin în faţa ta. Eşti mai frumoasă şi mai albă decît au rostit cîntăreţii. Nici soarele, cînd se revarsă în zorii zilei, peste mare, nu e ca tine de bălai. Inima-mi s-ar opri să bată, de nu ai vrea să-mi fii soţie, tu, Trandafir al Nordului.

Gudrun, simţindu-i sărutarea pe mîna dreaptă, a pălit. Iar inima-i bătea nebună, într-un vîrtej ameţitor. Şi îi venea parcă să strige: El este cel mult aşteptat. O!... Herwig, fii bine venit!

A doua zi s-au revăzut. S-au revăzut şi-a treia zi, şi alte multe seri în şir. Ba, într-o seară, tînărul i-a pus în deget un inel. Gudrun a sărutat inelul; l-a ascuns într-un văl subţire. Şi vălul l-a vîrît în sîn. Şi-apoi, într-una dintre zile, Herwig şi-a luat inima-n dinţi şi i-a cerut regelui Hetel să-i dea mîna copilei sale. Însă acesta i-a răspuns că Sigfrid, regele Morlandei, a fost cel dintîi peţitor. I-a făcut o făgăduială. El nu-şi poate călca cuvîntul. Iar fata-i şi prea tînără.

Tuturor le plăcuse Herwig, numai că era prea sărac, şi ei doreau pentru prinţesă un regat mare şi puternic...

De-aceea Hetel l-a-ndemnat să se întoarcă-n Niderlanda, altă soţie să-şi găsească, uitînd-o pe Gudrun a lui.

Cuprins de prea mare mînie, s-a-ntors Herwig în Nider­landa. Nu îi mai trebuia nici hrană, nici somn sau vreo petre­cere. Doar cîntece mai asculta, rostite lin de minesengeri. Şi sunetele unei rotte îi aduceau lacrimi în ochi, fiindcă îi aminteau de ceasul cînd dăruise dragei sale inelul şi o sărutase.

Totuşi a încercat s-o uite, şi a plecat în bătălii, pe tot întinsul mărilor. Şi pretutindeni căuta moartea; însă moartea îl ocolea. Şi dorul îi creştea într-una.

Curtenii chibzuiseră să îl însoare cu prinţese care de care mai frumoase. Dar el pe Gudrun o iubea şi o vedea mereu-nainte-i, fie plimbîndu-se-n grădina castelului din Matelana, fie în ziua despărţirii, cînd ea îşi flutura năframa de pe turnul cel mai înalt, părînd un porumbel de nea, ce se topea încet în soare.

Numai că-n timp ce el lupta, voind s-o uite pe copilă, la Matelana a sosit alt prinţ şi mai din miazănoapte.

Era fiul regelui Ludwig din Nordlanda cea friguroasă,[vii] şi purta numele de Hartmut.[viii]

Odinioară, pe cînd Hilda era tînără şi frumoasă, regele Hagen, tatăl ei, l-avea pe Ludwig ca vasal. Nordlanda era socotită ca zestrea tinerei prinţese.

Însă Ludwig s-a răzvrătit, nu a mai vrut să-l recunoască drept suzeran pe tatăl Hildei, şi şi-a călcat astfel credinţa faţă de regele Irlandei.

Din zestrea Hildei s-a pierdut această ţară de la nord. Însă nici Hilda, şi nici Hetel, căruia ea în tinereţe îi ferme­case inima şi îl făcuse s-o răpească, nu se-mpăcau cu acest gînd. Îl socoteau pe cruntul Ludwig tot un vasal, ca-n alte vremi. Şi iată că acum feciorul lui Ludwig cel necredincios plecase cu corăbiile să ceară în căsătorie pe fata Hildei şi-a lui Hetel, pe Trandafirul Nordului.

La drept vorbind, regele Ludwig nu l-ar fi îndemnat prea mult pe fiul său Hartmut să plece. Cugetul lui nu-i prea da pace că îşi călcase jurămîntul faţă de Hagen, tatăl Hildei. Dar soaţa lui, reaua Gerlinda, îl aţîţa necontenit:

— Normanzii, spunea ea lui Hartmut, sînt astăzi regii mă­rilor. Ludwig e rege peste regi. Şi dacă Gudrun e atîta de chi­peşă, precum se spune, ea trebuie să fie-a ta...

Hartmut deci a plecat s-o ceară pe Gudrun tatălui ei, Hetel, regele hegelingilor.

Ajuns însă la Matelana, s-a dat drept doar un prinţ saxon, venit într-o călătorie cu o suită nu prea mare, de doisprezece cavaleri.

Hartmut era înalt ca bradul. Mergea cu pasul legănat, cum merg pe punte marinarii. Avea o faţă măslinie, arsă de vînturile mării. Era chipeş la-nfăţişare. Rar fată care să-l zărească, să nu suspine după el. E drept că inspira şi teamă. Pentru că Hartmut ţinea veşnic mîna pe garda săbiei, din cingătoarea lui de aur. Se mînia din te miri ce, şi-ntr-o clipă zbura capul celui cu care se certa.

Obişnuit numai cu lupta, căta bănuitor în preajmă, ca nu cumva să îl lovească vreun duşman neaşteptat.

În război era nemilos, şi vai de ţara sau castelul unde lovea Hartmut cu oastea. Rareori rămînea vreo casă nearsă şi neje­fuită, rareori rămîneau oamenii vii.

Acesta era peţitorul Hartmut din ţara Nordului. Şi el a cumpărat o slugă ca să-i arate, pe furiş, pe Gudrun, cît e de frumoasă.

Şi ce-o dorise pîn-atuncea pe principesa Matelanei, dar ce-a dorit-o mai tîrziu, după ce-a izbutit s-o vadă!

Atunci s-a-nfăţişat lui Hetel şi Hildei sale, aducînd din pîntecul corăbiei daruri în aur şi argint, stofe şi pietre preţioase, mărturisind şi cine e.

• Eu sînt fiul regelui Ludwig, a spus el plin de curtenie. Între regatul Nordului şi cel al hegelingilor e duşmănie de mult timp. N-aţi vrea să se încheie pacea? Iată, eu mă ofer chezaş. Daţi-mi pe fiica voastră, Gudrun. Noi amîndoi vom stăpîni, cîndva, cele două regate unite bine-ntr-un mănunchi...

Hilda nu l-a lăsat pe Hartmut să-şi termine cuvintele:

• E vreme multă, a spus ea, de cînd Ludwig, vasalul nos­tru, a-ntîrziat să ne trimită omagiul său şi darurile. Întoarce-te la tatăl tău şi spune-i că noi aşteptăm tributul încă neplătit mai mult de douăzeci de ani...

Hartmut era un prinţ puternic, crud, ne-ntrecut în bătălie, dar nu lipsit de-nţelepciune. S-a stăpînit şi a urmat:

• Voi spune tatălui meu totul... Dar vă întreb încă o dată: primiţi ca Gudrun?...

Însă Hilda se şi sculase de pe tron şi se pornise spre cămări, lăsînd pe Hartmut în mijlocul neterminatei cuvîntări.

Hetel s-a ridicat şi el:

• Nu, Hartmut, i-a grăit la rîndu-i, pe Gudrun n-o vom da ca pradă normanzilor, de bună voie...

N-a mai avut Hartmut ce face. Şi-a strîns în grabă cavalerii, s-a suit pe corabie, pornind spre Ţara Nordului.

Negru de-atîta supărare, Hartmut s-a-ntors în ţara sa, şi s-a jurat că nu va trece prea multă vreme şi, cu oastea, îl va smulge din Matelana pe Trandafirul Nordului.

• Cu sila o să facă nuntă, cum voiesc eu, a strigat Hartmut în faţa cavalerilor. Gudrun trebuie să fie-a mea!...

Au trecut astfel şase luni. Şi regele din Niderlanda, frumo­sul Herwig, dîndu-şi seama că n-o poate uita pe Gurdun, a hotărît s-o cucerească în luptă dreaptă, sau să moară.

Şi-a pregătit corăbiile cu trei sute de cavaleri şi au pornit spre Matelana, avînd la proră steaguri negre, în semn că vin cu armele şi sînt gata pentru război. Din largul mării i-a strigat re­gelui hegelingilor, care era urcat pe ziduri cu luptătorii Mate­lanei:

• De nu mi-o dai de bună voie, pe Gudrun, astăzi, de soţie, fii gata să ne înfruntăm!...

Regele Hetel i-a răspuns:

• Să hotărască armele!...

Şi trîmbiţele au sunat. Iar cavalerii lui de fier, în frunte cu bătrînul Wate, s-au repezit să-ntîmpine pe regele din Niderlanda.

Pe-aceleaşi ţărmuri, unde Herwig i se plecase dragei sale, acum suna vaierul morţii şi săbiile se ciocneau. Dar cavalerii Niderlandei, deşi erau mult mai săraci, erau mai încercaţi în lupte. Oastea lui Hetel da-napoi. Ortwin căzuse prizonier. Sîn- gele şiroia pe ţărm.

Şi-atunci... atunci s-a arătat în mijlocul oştenilor, alergînd fără nici o teamă, albă, ca o zeiţă-a păcii şi-a înţelegerii-ntre oa­meni, fecioara cea neprihănită, fiica regelui Matelanei.

Lăncile se loveau cu scrîşnet. Şi săbiile se ciocneau, făcînd un zăngănit năprasnic.

Ea alerga printre oşteni, vîrîndu-se unde era măcelul mai înverşunat, fluturînd o năframă albă.

• Pace! le striga tuturor. Nu mai loviţi. Gîndiţi-vă că aţi fost prieteni altădată, că aţi stat la aceeaşi masă şi-aţi ciocnit cupele de vin. Pentru ce să vă omorîţi? Pentru ce vă priviţi cu ură?... Mai bine amintiţi-vă cîte văduve vor rămîne şi cîţi oameni schilozi vor fi. Cîţi prunci vor plînge după tată. Cîtă durere, cîte lacrimi, cîte suspine s-or isca în urma răz­boirii voastre.
• Fereşte-te! îi striga Hetel. Ce cauţi aici, copila mea?
• Pacea o caut, iubite tată! Pacea-ntre voi, asta doresc. Căci lumea nu-i orînduită ca oamenii să se sfîşie şi să îşi verse sîngele, ca fiarele fără de cuget...

Pe-ncetul sunetul cel aspru al armelor se potolea.[ix]

• De vreţi o victimă a urii, uite, loviţi-mă pe mine. Dar cruţaţi celelalte fiice, şi fii, şi văduve, şi mame, de jalea care va urma.
• Herwig, strigă apoi Gudrun, apropiindu-se de-acela care venise cu război. Hai! domoleşte-ţi supărarea şi-ntinde-o mînă prietenească regelui Hetel, tatăl meu.[x]

Herwig şi Hetel ascultară. Îşi întinseră mîinile, şi amîndoi se-mbrăţişară. Şi în acea clipită plaja păru o mare pe furtună. Astfel de strigăte ţîşniră din piepturile celor care pînă atunci se omorau.

• Trăiască preabuna prinţesă! Trăiască Gudrun! se-auzea.

Femeile plîngeau pe ziduri, de bucurie că vedeau săbiile iar vîrîte-n teacă. Copiii alergau la porţi, se aruncau în braţele pă­rinţilor scăpaţi de moarte. Şi cei care luptaseră pînă atunci cu-nverşunare îşi strîngeau mîinile, zîmbind.

Ortwin a fost eliberat. Răniţii-n grabă oblojiţi. Morţii culeşi şi duşi la groapă.

Apoi stăpînul Matelanei a dat de veste tuturor că-n timp de două săptămini Gudrun o să se logodească, şi-n două luni va face nunta cu regele din Niderlanda.

Uralele au izbucnit, şi s-au pornit către castel.

Şi iată c-a sosit şi ceasul logodnei, cel mult aşteptat!...

Herwig credea şi nu credea că stă cu draga lui alături, mînă în mînă, gînd în gînd, şi-aşa vor sta pe totdeauna.

Hetel tocmai se ridicase să le ureze fiicei sale şi regelui de Niderlanda zile senine, fericite şi dragoste neîntinată. Ţinea o cupă grea, de aur, plină cu vin, în mîna dreaptă. Şi apucase să rostească.

• Fiţi fericiţi, Gudrun şi Herwig... cînd, dintr-o dată, de afară, s-au auzit glasuri de spaimă.

Doi cavaleri din Niderlanda veniseră la Matelana, ca să aducă-o veste neagră iubitului lor stăpîn Herwig.

Sigfrid, regele din Morlanda, cel dintîi dintre peţitorii la mîna albă a Gudrunei — căruia Hetel îi dăduse, cîndva, şi unele spe­ranţe — se mîniase-ngrozitor. Aflase că viteazul Herwig o va avea el de soţie. Şi, însetat de răzbunare, ştiind că Herwig nu-i acasă, se năpustise-n Niderlanda, arzîndu-i ţara, jefuind-o.

Auzind vestea asta Hetel a pus la loc pe masă cupa. Gudrun a început să plîngă. Herwig s-a ridicat din jilţ. Şi-a îmbrăţişat logodnica şi i-a rostit înflăcărat:

• Gudrun, mă duc să-mi apăr ţara năpăstuită de duşmani. Regele Sigfrid de Morlanda, din gelozie pentru tine, a săvîrşit această crimă.
• Te voi urma şi eu curînd, a glăsuit regele Hetel. Îi eşti logodnic fetei mele, îmi eşti ca fiu... Voi porunci să se armeze întreaga flotă-a Matelanei. Wate se va-ngriji de tot. Şi vom porni-n cîteva zile spre ţara ta, s-o apărăm.

Ortwin a cerut învoirea de a pleca şi el la luptă, alăturea de tatăl său şi de logodnicul Gudrunei.

După ce Herwig a plecat, Hetel s-a pregătit de drum. Coră­biile au fost încărcate cu arme, cai de soi, bucate.. Şi în trei zile au pornit, conduse de bătrînul Wate, spre ţărmurile Niderlandei.

Au plutit ei ce-au tot plutit pe mările însingurate, şi au ajuns de la o vreme. Ţărmul era tot pustiit. Tabăra regelui Morlandei se-afla pe-o coastă, lîngă locul unde se înălţa castelul. Vasele lui se legănau, prinse cu lanţuri, lîngă mal.

Mult mai încolo, bine-ascunse după o stîncă, se găseau co­răbiile regelui Herwig.

El încercase să dea lupta cu oştile regelui Sigfrid, dar avînd cavaleri puţini nu izbutise să-l înfringă şi să-l alunge de pe ţărm.

Ţara era întreagă arsă. Iară castelul sfărîmat. Ferestrele şi uşile se clătinau, desprinse-n vînt.

Venind şi Hetel, bătălia a re-nceput cu toată furia, pe mare, ca şi pe uscat.

• Luptaţi! striga tînărul Herwig, cetelor lui de cavaleri. Doborîţi-i fără cruţare pe-aceia care au dat foc căminelor în lipsa noastră.
• Luptaţi! îi îndemna şi Hetel pe cavalerii Matelanei. Am venit ca să răzbunăm pe ginerele nostru, Herwig.
• Luptaţi! striga la rîndu-i Sigfrid. Am fost dezonorat ca rege. Şi am pierdut-o pe frumoasa copilă de la Matelana. Her­wig şi Hetel să-mi plătească.

Şi s-au luptat ei multă vreme. În bătălia cea cumplită coră­biile s-au aprins. Vîntul bătea din răsărit şi înteţea rugul imens, ce strălucea pînă departe, pe suprafaţa apelor.

Din toată flota morlandeză, ca şi din cea a Matelanei, şi-a Niderlandei, s-au ales numai cîteva cioturi negre şi răvăşite prin­tre valuri, şi-o mînă de cenuşă albă, pe care-a spulberat-o vîntul şi-au înghiţit-o apele.

Nici zece ani de-atunci-nainte nu mai puteau fi de ajuns ca toate-aceste trei regate, învrăjbite de război, să îşi refacă flotele.

• Ce nebunie sînt trufia şi vrajba oarbă dintre regi, zicea poetul minesenger, căci moartea hîdă, sărăcia şi deznădejdea le-nsoţesc!...

Cum povesteam, trei regi erau atunci pe ţărm, cu ostile, cîte scăpaseră din valuri. Nici Sigfrid nu putea să plece, să mai ajungă în Morlanda. Nici Hetel şi cu fiul său, tînărul Ortwin, nu aveau cum să se-ntoarcă-n Matelana. Iar Herwig, regele logod­nic, nu era-n stare să-i ajute. Nu-i rămăsese nici o barcă. Nu avusese-o flotă mare nici înainte de război. Acum n-o mai avea de loc.

Trecuseră cîteva zile. Răbdau din greu de frig, de foame. Luptele nu mai încetau. Pe cînd se frămîntau cu toţii, neştiind ce-ar putea să facă, pe mare s-a văzut o barcă. Barca a acostat la ţărm. Din ea s-a coborît un crainic, venit tocmai din Matelana.

Cerul să fi căzut pe Hetel, şi nu l-ar fi lovit mai rău, decît vestea-nspăimîntătoare pe care i-a adus-o solul.

De cum plecaseră la luptă regele Hetel şi cu Ortwin, cineva, nu se ştia cine, dar o iscoadă-n orice caz — a dat de ştire în Nordlanda.

La-ndemnurile soaţei sale, Ludwig şi-a şi strîns cetele:

• Aşadar, a venit momentul!... a glăsuit spre cavaleri. În Matelana nu e nimeni, care s-o poată apăra. Hetel — cînd fiul nostru Hartmut i-a peţit-o pe fata lui — ne-a rostit vorbe de ocară. Iar Hilda încă şi mai şi. A spus că noi sîntem prădalnici... Sîntem piraţi, a vrut să spună. Să-i arătăm, dar, ce putem, bătrînului preatrufaş, Hetel. Iar Hilda mi-a cerut tribut. Hai să-i plătim; dar cum ştim noi!

Gerlinda-i aţîţa mai rău pe Ludwig şi pe fiul său:

• Duceţi-vă! Veniţi cu Gudrun! Şi ardeţi toată Matelana. Să-i frigeţi inima reginei care-a-ndrăznit să ne înfrunte.

Şi, numai în puţine zile, Ludwig şi Hartmut, cu normanzii, pe corăbii, avînd la proră capete mari, verzi, de balauri, au şi ajuns în Matelana.

Ca fiarele s-au repezit, arzînd pămîntul Matelanei. Nu se vedea în toată zarea decît pojarul caselor. Şi nu se auzeau decît plînsete, vaiet şi suspin. Corăbiile normanzilor, pline de-atîtea avuţii, te miri că nu se scufundau. Ba mai urcaseră-n corăbii şi cele mai frumoase fete de pe pămîntul Matelanei. Şi între ele se afla şi Gudrun cea fermecătoare.

• Pe Gudrun? Mi-au luat-o pe Gudrun? striga bătrînul rege Hetel.
• Şi-au luat-o şi pe Hildeburg? a tresărit cu spaimă Ortwin.
• Da, da, le-au luat pe amîndouă. Au luat şi-alte şaizeci de fete, îi încredinţa crainicul. Nici nu pot povesti durerea ce-a bîntuit în Matelana. Mamele hohoteau pe ţărm şi îşi smulgeau cosiţele văzînd pe fiicele lor dragi pierdute pentru totdeauna în ceţurile nordului... Şi însăşi buna doamnă Hilda s-a tîrît la picioarele regelui Ludwig din Nordlanda, rugîndu-l să ia orice vrea din Matelana, dar să-i lase pe dulcea sa copilă, Gudrun. Ludwig, cu inima de gheaţă, a dat răspuns că doamna Hilda l-a socotit cîndva vasal. Şi-o suzerană nu se cade să se tîrască în ţărînă, în faţa unui biet vasal, ba să-i mai ceară şi favoruri...
• Dar Hartmut? Hartmut ce-a făcut, cînd mi-a răpit logodnica?... Cum s-a purtat el cu Gudrun? ...îl cerceta pe vesti­tor şi regele din Niderlanda.
• Hartmut?... Ar însemna să mint, dacă n-aş spune c-a avut faţă de ea purtări frumoase. I-a oferit prinţesei braţul, s-o urce pe corabie. Dar Gudrun n-a vrut să primească sprijinul său, şi-a urcat mîndră, urmată-întîi de Hildeburg, şi-apoi de celelalte fete. În cală pregătiseră un lăcaş căptuşit cu stofe şi cu covoare, pentru fete. Atîta am putut să văd. La despărţire i-a strigat reginei Hilda:
• Mamă scumpă, spune-i lui Herwig că-i rămîn pe totdea­una credincioasă. Dragostea mea, chiar de departe, va fi o floare neatinsă. Şi tu, mamă, nu suferi. Eu am puterea să aştept ca să se-ntoarcă iar lumina, după întunecimea nopţii. Nu ştiu de ce se află oameni ce vor să-şi afle mulţumirea din suferinţa altora... Dar nu vreau să se verse sînge, nici chiar pentru salvarea mea.
• Pe-aceste vorbe-ale Gudrunei, cala a fost acoperită. Glasul fetei înăbuşit.

Regina Hilda a rămas pe ţărmul Matelanei noastre, între dărîmături şi fum, privind corăbiile normande, care se depăr­tau de ţărm.

De-atuncea însă e bolnavă. Nici astăzi nu şi-a revenit.

• O, rege Hetel! a strigat frumosul şi viteazul Herwig. Dragostea mea pentru Gudrun a cufundat ţările noastre în lacrimi, sînge şi amar. Încerc azi ultimul asalt contra lui Sigfrid de Morlanda. Am să-l înving. Şi-n noaptea asta o să pornesc în urmărirea lui Hartmut, prinţul de la nord, şi-mi voi redobîndi iubita...

Asaltul însă nu l-a dat.

Wate i-a sfătuit pe Hetel şi pe Herwig să-ncheie pace cu Sigfrid, regele Morlandei.

• Acum duşmanul nostru-i Ludwig. Sigfrid nu-l va ierta nici el pe regele normanzilor, c-a năvălit în Matelana şi ne-a răpit-o pe Gudrun, i-a învăţat bătrînul Wate, care era şi bun războinic, dar şi un sfetnic încercat.

Hetel a socotit că sfatul e înţelept, şi l-a primit. Herwig a judecat la fel. Şi Ortwin s-a-mpăcat cu gîndul că trebuie să-ncheie pace.

Un sol cu flamura regală s-a dus în tabăra lui Sigfrid.

Iar Sigfrid, cînd a auzit că Ludwig a venit cu flota şi a răpit-o pe Gudrun, s-a învoit să facă pace cu cei doi regi: Hetel şi Herwig.

Pacea s-a încheiat îndată, pe ţărmurile Niderlandei. Dar ce folos? Fără corăbii erau parcă legaţi de mîini.

Toţi regii se-adunaseră pe acea coastă-a Niderlandei, cătînd fără nădejdi spre larg.

Wate se frămînta zadarnic.

Şi, tot zadarnic, le cînta bătrînul minesenger Horand un cîntec vechi despre strămoşii regelui hegelingilor, care-au pierit luptînd pe mări.

Pe cînd se petreceau acestea, s-a arătat, pe negîndite, din depărtare un catarg.

De Niderlanda se-apropia un vas mare, plutind încet.

• Vin alţi duşmani! a strigat Wate.
• La arme! au poruncit Hetel, Herwig şi Sigfrid, de îndată.

Şi cavalerii — în armuri, cu lănci şi săbii — s-au grăbit să fie gata de război.

Dar cînd se apropie mai bine corabia aceea mare, se desluşi c-avea pe punte nu nişte cavaleri sub arme, ci doar nişte sărmani fugari. Erau pe punte şi femei, bătrîni, bolnavi de toată mîna. Veneau dintr-un ţinut pe care îl pustiiseră, de-asemeni, piraţii mărilor, normanzii, şi îşi căutau un adăpost, pe-un ţărm cît mai îndepărtat. Numai că fiind marea furioasă, toţi suferiseră din greu. Aveau nevoie de odihnă, de îngrijire şi de apă, pentru bol­navi, pentru copii.[xi]

Un bătrîn ce şedea la proră, ţinînd loc de conducător, a strigat către cavaleri:

• Îngăduiţi, oameni ai luptei, să poposească pentru-o vreme, aici, nişte năpăstuiţi?
• Îngăduim, a răspuns Herwig, ca un stăpîn al locurilor.

Şi ancora s-a coborît, cu scîrţîit, în apa mării.

Fugarii şi-au făcut pe ţărm o tabără pe timpul nopţii.

Nu mai puteau de fericire că simt, din nou, sub tălpi, pămînt.

Atunci însă... atunci, lui Wate, războinicul mult încercat, i-a încolţit un gînd viclean.

Ce-ar fi să ia corabia acestor bieţi oameni fugari şi să pornească-n urmărirea jefuitorilor normanzi?

Gîndul şi l-a şoptit lui Hetel. Hetel l-a-mpărtăşit lui Herwig, şi-apoi lui Sigfrid de Morlanda.

S-au înţeles doar din priviri.

Din gură-n gură, cavalerii au purtat ordinul lui Hetel. Degeaba Horand, cîntăreţul, s-a dus-naintea regilor, spunîndu-le că nu e bine să săvîrşească-o nedreptate.

Hetel l-a-mpins pe cîntăreţ, s-a urcat cel dintîi pe punte, şi a strigat celorlalţi regi ca să ia pildă de la el.

Pînă să poată vedea bine sărmanii oamenii ce se-ntîmplă, cavalerii s-au îmbarcat.

Cîţi au vroit să le stea-n faţă, au fost trîntiţi pe loc în valuri. S-a dat semnalul de plecare. Şi-n blestemele celor care vedeau c-au fost prădaţi de regi, corabia a şi pornit.

În acel ceas, se povesteşte că s-a-nteţit mai rău furtuna. Dar nici unul n-a ţinut seama de urletele vîntului şi de mînia apelor, de moartea care îi pîndea din hăurile vinete. Corabia plutea cu greu. Părea în noapte, o fantomă, care aici urca pe creste, şi-aici se prăbuşea sub valuri.

Şi înfruntînd acea furtună, au plutit fără de răgaz, spre coas­tele normanzilor.

Aici ar fi de povestit că şi Ludwig cu fiul său, plecînd cu prada din castelul regelui Hetel, au avut parte pe drum doar de furtuni.

Şi fiind vasele prea-ncărcate cu-atîta pradă: avuţii, aur, obiecte, stofe scumpe şi cele şaizeci de copile, abia puteau înainta, căci vîntul le bătea în faţă. De-aceea Ludwig hotărî să s-abată din drumul lor şi să găsească o insulă unde să facă un scurt popas.

Dar Hetel, Herwig, Sigfrid, Ortwin şi ne-ntrecutul bătrîn Wate, cu oastea lor de cavaleri, îi urmăreau neobosiţi.

Voiau să apuce să se bată cu răpitorii chiar pe mare, pînă cînd ei nu ajungeau în întăritul lor Nordland. Acolo nu puteau pătrunde. Aveau doar o corabie. Şi nici gînd nu putea să fie ca să-şi refacă marea flotă pierdută lîngă Niderlanda, încă mulţi ani de-atunci încolo.

Şi plutind ei, cum povesteam, au întîlnit nişte pescari. Iar aceştia văzuseră corăbiile normanzilor trase pe-un ţărm de insulă. Era insula Wolpensand.[xii]

De-acolo hotărîse Ludwig să-şi ducă pe-ndelete prada pînă în ţara lui normandă, cînd se va potoli furtuna.

Hetel a poruncit îndată să se îndrepte cîrmele către insula Wolpensand. Au plutit dar, nu multă vreme, şi Herwig i-a strigat lui Hetel:

• Iată-i! Piraţii nordului, într-adevăr, se-află-aici, au acostat în Wolpensand. Îngăduiţi, o, rege Hetel, să-ncepem lupta chiar acum.
• Săriţi pe ţărm, a grăit Hetel, şi nu vă-nduioşaţi de nimeni care va cere îndurare... Tîlharii mi-au răpit copila, pe Hildeburg — prietena ei — iubita inimii lui Ortwin, şi-averile din Matelana.
• Logodnicele noastre sînt acolo-n tabăra lui Ludwig, în braţele normanzilor, şi noi vrem să le răzbunăm! au strigat tare cavalerii.

Şi lupta a-nceput îndată cu-o furie nemaiîntîlnită. Armu­rile şi căştile lovite de securi şi spade, de lănci şi pietre, scînteiau. Iar gemetele de durere ale oştenilor căzuţi umpleau tot cerul nordului.

Întreaga zi ei s-au luptat. Şi cîntăreţii povestesc că de atîtea izbituri săbiile se-nroşiseră, parcă erau vîrîte-n foc. Nici dintr-o parte, nici dintr-alta, nu dădea nimeni înapoi. Ba, parcă se-ndîrjeau mai mult.

În acest timp veni şi noaptea.

Jerbele de scîntei ţîşneau din săbiile înroşite pe ţărmul mării-n Wolpensand, ca-n fierăria unde Surt, gigantul înfrico­şător,[xiii] îşi pregăteşte armele să lupte cu zeii germani şi să-i doboare din înalt. Totuşi scînteile acestea nu puteau risipi întreaga întunecime ce cădea ca un linţoliu peste zi. Pe cer nu se vedeau nici luna, nici stelele strălucitoare.

Iară în noaptea tot mai neagră, nimeni nu mai era în stare să desluşească-n vălmăşag cine era, sau nu, duşman. Prietenii îi loveau pe prieteni. Şi sîngele curgea-n zadar.

Încît măcelul a-ncetat.

Abia se potolise lupta, şi cavalerii se găteau pentru odihnă, desfăcîndu-şi armele lor zăngănitoare, alţii legîndu-şi rănile, cînd peste locurile luptei s-a auzit un glas puternic:

• Hei, rege Ludwig, te-am căutat întreaga zi în bătălie. Dar te-ai ascuns ca un mişel. Te temi să dai ochii cu mine? Jefuitor, tîlhar de rînd, care ataci femeile cînd nu-s acasă luptătorii! Vino, de-ai cît de cît obraz faţă de cavalerii tăi... Vino să ne-nfruntăm în săbii!...

Strigase Hetel spre normanzi.

Un murmur viu s-a înălţat din tabăra duşmanilor. Cu astfel de cuvinte grele nu mai fusese înfruntat nicicînd vreun alt rege normand.

Ludwig a şi luat sabia şi a răspuns din cortul său:

• Viu, rege Hetel, nu ai teamă. Viu ca să-ţi sap aici mormînt...

Şi, la lumina focurilor din cele două tabere, s-au arătat Ludwig şi Hetel purtîndu-şi săbiile-n mîini.

Hetel avea pe cap un coif, împodobit cu-aripi de-oţel. Lui Ludwig îi lucea pe frunte coroana de rege normand.

S-au repezit ca nişte lupi.

Furtuna se mai potolise. Marea gemea încetişor, ca fiara după ce-i rănită, şi lingea ţărmul nisipos. Şi aerul era ca plumbul. Atîrna greu şi mohorît peste tărîmul nordului.

Nici la un pas n-ar fi zărit Ludwig pe Hetel, hegelingul, de n-ar fi fost aprinse focuri în taberele oştilor.

Şi săbiile s-au izbit. Din ele-au izbucnit scîntei. Şi după-o luptă de trei ceasuri, unul pe altul s-au rănit. Hetel a căzut jos, pe pietre. Armura lui era cam grea. S-a ridicat însă gemînd şi iar s-a repezit spre Ludwig.

Pînă la urmă însă Ludwig a izbutit să îi înfigă lui Hetel lancea sub bărbie.

Bătrînul rege-al Matelanei a-ngenunchiat şi, horcăind, şi-a plecat capul spre pămînt. Wate a şi sărit atuncea, cercînd să-l sprijine pe rege. Dar Hetel i-a şoptit o dată cu ultimul suspin al său:

• Wate, aştept să mă răzbuni!...

Lui Wate i s-a scurs pe chip o lacrimă pînă în barbă. Nu lăcrămase niciodată acest puternic luptător.

• Fii sigur, rege, c-am s-o fac. Închide ochii liniştit. Wate îşi va păstra cuvîntul. Ludwig o să-şi sfîrşească viaţa sub mîna şi sabia mea... i-a rostit el cu glas adînc.

Apoi l-a ridicat pe Hetel şi l-a purtat domol, în braţe, spre focul hegelingilor.

Toţi cavalerii îl urmau, alături de Ortwin şi Herwig, cîntînd un cîntec vitejesc, rămas din timpurile vechi.

Dincolo-n tabăra vrăjmaşă, Gudrun şi cu soaţele ei ascultau cîntecul acela în care se vorbea de Odin, cel ce-i primeşte pe războinici. Iară walkiriile sale le-ntind cupe cu hidromel.

Ştia că-i cîntec pentru morţi.

Auzise şi bătălia, şi clinchetele armelor.

Dar nu putea de loc să creadă că cel răpus e tatăl său.

Sta-n cortul ei şi asculta, strînsă-ntre fetele răpite din Matelana, de normanzi. Un fior rece-o scutura.

Iară inima i se strînsese ca sub o volbură de gheaţă.

Sta-n cortul ei şi tremura.

Şi regele normanzilor era destul de greu rănit. Sîngele îi curgea din braţ. Dar fiul său îl ajută să se întoarcă pînă-n cort, unde îl obloji cu grijă.

• Hartmut, îi spuse regele, după ce rana se închise. Pe cît mă pricep eu la lupte, mîine în zori vom fi învinşi. În tabăra lor este Wate. De el mă tem eu cel mai mult... Furtuna s-a cam potolit. Sînt de părere să plecăm acum cît ei sînt tulburaţi şi nu au timp să privegheze corăbiile de la ţărm.
• Va fi aşa cum porunceşti, a răspuns Hartmut tatălui.
• Ai grijă ca pe nesimţite... să ne urcăm şi să pornim. Lasă aicea corturile, să nu se ştie c-am plecat...
• Dar Gudrun s-ar putea să strige, şi să-i vestească pe ai săi...
• Ameninţ-o că de-o să strige le omorîm pe Hildeburg, ca şi pe celelalte fete... De mila lor ea va tăcea...

Cum a cerut regele Ludwig, aşa a poruncit şi Hartmut. Şi spre norocul lor bătea vîntul spre Ţara Nordului.

Încet, încet, s-au strecurat, s-au urcat iute pe corăbii, au întins toate pînzele, şi au plutit către Nordlanda.

Spre dimineaţă, hegelingii au ridicat un rug uriaş. L-au aşezat, pe rug, pe Hetel, cîntîndu-i cîntece de jale.

Şi Ortwin, cu o faclă-n mîini şi cu durerea strînsă-n                                       piept, a aprins crengile de pin.

Focul a izbucnit uşor, licăritor şi cu scîntei, învăluind trupul lui Hetel. Cenuşa lui au aşezat-o într-o urnă scobită-n piatră, clădind deasupră-i o movilă, în care au înfipt o lance.

Apoi, neîncetînd să cînte, cavalerii şi-au pus din nou căştile lor grele, de fier, şi s-au întors către duşman. Dar pas de unde să-l mai ia.

Mai erau corturile-n zare, însă normanzii nicăieri.

Au cercetat loc după loc, prin Wolpensand, şi n-au găsit nici rămăşiţă de normand.

Plecaseră, neîndoielnic.

Herwig era cel mai furios. Fusese-acolo, lîngă Gudrun, şi-acuma iarăşi o pierdea.

• S-o luăm îndată după ei şi să-i ajungem, să-i lovim! îşi îndemna el cavalerii. Ortwin, tu ne vei însoţi?...
• Sigur că da, glăsuia Ortwin. Ludwig şi Hartmut vor plăti crimele ce le-au săvîrşit... Wate, să ne gătim de drum!...

Sigfrid, regele din Morlanda, era gata, de-asemenea, să-i însoţească pe regele din Niderlanda şi pe Ortwin de Matelana.

Bătrînul Wate-şi înălţase flamura spre oştenii săi, cînd iarăşi Horand, cîntăreţul, s-a dus în faţa regilor, spunîndu-le în acest fel:

• V-am sfătuit şi-n Niderlanda ca să nu faceţi nedreptatea ele a răpi corabia acelor bieţi oameni fugari. N-aţi ascultat, şi iată, Hetel e sub movila de pe ţărm. Gîndiţi-vă că-n vremea asta normanzii s-au depărtat mult. Şi vîntul, care-a bătut ieri spre miazănoapte, s-a-ntors. Astăzi ne este împotrivă. Pînă s-ajungem în Nordlanda, Ludwig va fi la adăpost. Castelul va fi apărat. N-o să putem să debarcăm. Oştenii ne sînt osteniţi. Să ne întoarcem. Şi să-ncepem să construim o nouă flotă. Să pregătim alţi cavaleri. Şi astfel vom putea-ntr-o zi să debarcăm noi în Nordlanda. Pe Ludwig să-l urcăm în lănci...

Cei trei regi au rămas pe gînduri. Cîntăreţul ştia ce spune. Drumul nu le era cu spor. Pierdeau zadarnic alţi oşteni.

Sigfrid a rostit cel dintîi:

• Horand a spus doar adevărul...

Ortwin a întărit şi el:

• Cred că Horand are dreptate...

Şi Herwig, cel mai îndîrjit, a trebuit să se supună părerii celorlalţi doi regi, pentru că singur n-avea cum să mai ajungă pînă-n nord.

Plini de mîhnire, cei trei tineri, cu cavalerii ce-i aveau, s-au dus către corabie.

Au plecat — Sigfrid în Morlanda, Ortwin spre Matelana lui, şi Herwig către Niderlanda.

Nu au rămas în Wolpensand decît cîteva corturi goale şi o movilă de pămînt, avînd o lance-nfiptă-n ea.

La despărţire, cei doi tineri, Ortwin şi Herwig şi-au jurat că orice-ar fi să se întîmple, să se întoarcă într-o zi şi să-şi scape iubitele din ghearele duşmanilor.

• Cunoscînd dar acestea toate, spuseră minesengerii, să ne întoarcem iar la Gudrun, la Hildeburg şi celelalte copile de la Matelana.

Aflaseră pe drum că Hetel fusese doborît de Ludwig. Gudrun plînsese disperată.

Ajunse apoi în Nordlanda, la ţărm au fost întîmpinate de Gerlind, soţia lui Ludwig, şi de Ortrun, copila ei.

• În sfîrşit, a rostit regina, fiica lui Hetel cel trufaş bine­voieşte să coboare pe ţărmul unui prinţ normand... Şi, izbucnind în rîs sălbatic, mîndra Gerlind a mai urmat: Ce zicea tatăl tău, fetiţo? Că Ludwig e vasalul său, şi Hartmut, viteazul meu fiu, nu este demn de mîna ta? Ei bine, a sosit şi vremea ca să te rogi tu singură de Hartmut să-ţi fie bărbat.

Gudrun abia se coborîse pe ţărmul aspru din Nordlanda. Durerea pentru tatăl ei o mistuia pînă-n adînc. Nu ştia ce-i aduce soarta aici, în Ţara Nordului, şi totuşi s-a întors spre Gerlind şi a privit-o drept în ochi:

• Vă înşelaţi! i-a spus reginei. Eu sînt logodnica lui Herwig! Şi am să fiu soţia lui. Herwig nu este un războinic din cei ce jefuiesc cetăţi, cînd sînt plecaţi apărătorii. Nu luptă cu femeile, nu lasă pruncii-nfometaţi, şi mamele jelind amar. Şi totuşi, nu mă aşteptam din partea voastră, doamnă Gerlind, să insultaţi pe o prinţesă, în loc să-i uraţi „bun venit”, cum este datina la noi...

Gerlind a pus mîna pe spadă. Şi capul blond al dulcei Gudrun ar fi căzut atunci în mare, de nu ar fi oprit-o Hartmut.

• Mamă, a glăsuit reginei. Eu am făcut, e drept, o crimă, doar ca s-o dobîndesc pe fata regelui hegelingilor! Şi nu doresc s-o pierd acum, prin vorbele necugetate pe care le-aţi schimbat voi două... Ortrun!... a grăit sorei sale, te rog, ai grijă tu de ea. Cu vremea se va îmblînzi şi va primi să-mi fie soaţă. Du-te, Gudrun, du-te cu Ortrun. Poţi să o iei pe Hildeburg şi poţi să iei şi alte fete din cele-aduse în corăbii să te slujească, să te simţi, la noi, la fel ca şi în Matelana...

Aşa a-nceput, în Nordlanda, captivitatea-ndelungată, în care Gudrun a zăcut vreme de treisprezece ani.

La început, Gudrun a fost tratată ca un oaspete. Lîngă ea şedeau Hildeburg şi toate celelalte fete. Ba, după cît se poves­teşte, se-mprietenise şi cu Ortrun, sora cea mică-a prinţului. Ortrun era gingaşă, bună. Se-nduioşa pînă la lacrimi de soarta fetelor răpite. Iară Gudrun îi era dragă şi încerca s-o mîngîie. Cînta ca să-i aline dorul de mamă, frate şi logodnic.

— O să vă-ntoarceţi într-o zi, spunea Ortrun către Gudrun. Fratele meu va înţelege că tu nu poţi să-l îndrăgeşti. Şi am să-i mai vorbesc şi eu. El nu-i atît de rău cum pare. Luptele l-au asprit prea mult. Mai greu va fi cu mama noastră. Regina Gerlind e prea mîndră, şi s-a simţit greu insultată, cînd tatăl tău, regele Hetel, l-a izgonit din Matelana pe Hartmut care te peţea... Dar o să treacă toate astea. Sînt sigură că o să treacă... Haide acum să ne plimbăm cu toate fetele pe ţărm şi să privim mînia mării...

Ortrun o lua de gît pe Gudrun, o-mbrăţişa cu dragoste şi-i dezmierda părul de aur, ce-i luneca-n cosiţe lungi şi mătăsoase, pîn' la glezne.

Uneori însă, venea Hartmut. Ce-i drept, era politicos, însă întunecat la faţă, şi ochii-i scînteiau sub frunte, ca două flăcări albăstrii.

• Gudrun, de ce nu te-nvoieşti să-mi fii soţie, şi, curînd — cînd se va stinge tatăl meu — regina mea peste Nordlanda. Tu ştii că luptătorii noştri stăpînesc toate apele. Iar eu voi fi stăpînul lor. Vei fi regină peste regi. Uită-l pe Herwig. E departe. Din Niderlanda nu mai vine nimeni aicea să te scape. Tu, Tran­dafir al Nordului, eşti cea mai potrivită soaţă pentru un luptător ca mine. Fii înţeleaptă, te supune... Şi am să-ţi fac o nuntă mare, cum nu s-a mai văzut pe lume. Iară la nuntă am să-ţi dau un munte-ntreg de nestemate. Îl am ascuns în tainiţe pentru aceea ce va fi soţia şi stăpîna mea. Nici o regină n-o să aibă veşminte mai costisitoare, din catifele şi mătăsuri, podoabe de argint şi aur, sute de cai negri ca noaptea, cu care poţi călători pe nesfîrşitele-mi întinderi, sub ceţurile nordului. Ba îţi voi face şi-un castel mai-nalt decît oricare altul, şi-l voi podi cu mozaic, ca regii de la miazăzi; pe-acoperiş voi pune aur şi îţi voi face o gră­dină chiar în castel, cum am aflat că ar avea regii mauri. Pri­meşte doar să-mi fii soţie, şi nu mă umili prea mult.

Gudrun îi asculta cuvîntul. Ochii i se uscau de plîns şi faţa i se împietrea. Îşi strîngea pletele la sîn, se ridica, şi, cu mîndrie, îi răspundea prinţului Hartmut:

• Nu eu te umilesc pe tine, deşi ai merita s-o fac. Cuvîntu-mi ar putea să fie ca piatra sură, colţuroasă, să te lovească în obraz, chiar dac-ar fi să-mi aflu moartea, după aceea, de la voi... M-ai luat din casa părintească, pe care-ai jefuit-o toată. Şi, mai ales, m-ai dspărţit de Herwig, logodnicul meu, căruia eu îi voi rămîne credincioasă pînă la moarte. De ce nu vrei să îndrepţi răul pe care tu mi l-ai făcut? Să ne laşi să plecăm acasă, şi-apoi să se încheie pace? Tu nu poţi înţelege, Hartmut, că răul ne-ndreptat aduce întotdeauna un alt rău? Nădejdea voastră stă-n aceea că Herwig nu va îndrăzni să vină-n întăritul Nordland! Credeţi că el nu va-nfrunta pe aprigii oşteni normanzi, fiindcă voi ştiţi că n-are flotă, că e un rege prea sărac. Dar nu vă legă­naţi în vise nici tu, nici mama ta, Gerlind. Chiar dacă nu sînt lîngă Herwig, chiar dacă nici nu voi mai fi, mă simt a lui cu sufletul. Lanţul cel dulce-al dragostei ne-a legat strîns pe amîndoi. Ş-aşa va fi pe veşnicie. Te rog acum însă să pleci, să mă laşi iară singură, să nu mă întristezi mai mult.

Şi Hartmut, Hartmut îndrăzneţul, lovit de vorbe-atît de grele — recunoscînd că-i adevăr în tot ce-i spusese copila smulsă de el din Matelana — îşi aplecă pe dată fruntea, ieşind afară din odaie.

Regina Gerlind îl văzu şi crunt se mînie în sine.

Era nespus de rea regina. Ochii îi erau ca de şarpe, şi gura, cu buze subţiri, scotea doar cuvinte de hulă.

Toţi luptătorii din Nordlanda, cît erau ei de îndrăzneţi, sim­ţeau o teamă-n inimă, numai cînd o vedeau pe Gerlind. Căci ea se supăra prea lesne, şi-atunci pe nimeni nu ierta. Pe Ludwig ea-l făcuse crud. Ea îl silea pe prinţul Hartmut să fie neîndurător. Ea-i trimisese-n Matelana, să o răpească pe Gudrun. Şi-acum, văzînd pe fiul ei izgonit iarăşi de copilă, se mîniase şi mai rău.

Prin vorbele-i meşteşugite, îl îndemnă pe prinţul Hartmut să plece la un nou război, cu oştile, pe-ntinsul mării.

— Pleacă, şi lasă-mă pe mine să o înduplec între timp, îi glăsui regina Gerlind. Cînd ai să te întorci acasă, ea singură se va ruga... Da, în genunchi se va ruga, să te-nvoieşti a-i fi tu mire...

Hartmut a plecat la război, precum îl îndemnase Gerlind şi cum încuviinţase Ludwig. Corăbiile-i au umplut marea. Şi în corăbii, luptătorii, înarmaţi, dîrji şi fioroşi, cîntau cu glasuri groase astfel:

— O! Halala! Pe lumea asta

Noi sîntem regii mărilor,

Săbii de aur vrem s-avem,

Şi cele mai frumoase fete

Să ne danţeze-n danţ vioi,

In timp ce vom sorbi din cupe

Licoarea dulce: hidromel.

O! Halala! Pornim la luptă.

Coastele s-or împurpura,

Curînd, de focurile noastre

Şi sîngele care va curge...

O! Halala! Pornim la luptă

Noi sîntem regii mărilor...

Dar abia dispărură-n zare corăbiile, avînd la proră capete mari, verzi, de balaur, abia de se topiră-n ceţuri lucirile de lănci şi săbii, şi glasurile aspre, groase, se mistuiră-n depărtări, că Gerlind se şi repezi în încăperile Gudrunei.

• Nu ai primit să fii regină... ei, bine, vei fi slujnică! îi strigă fetei, cu mînie.
• Mamă! se ridică Ortrun numaidecît în apărare. Nu este drept... Ce vrei să faci?
• Tu, Ortrun, îi mai rosti Gerlind, ai dovedit o slăbiciune ne-ngăduită pentru Gudrun, ce ne jigneşte pe noi toţi... Vei sta de astăzi înainte închisă în odaia ta. Cu Gudrun nu mai poţi vorbi. Pieri dinainte-mi chiar acum!...

Şi apoi Gerlind porunci ca fetele din Matelana să-şi schimbe-ndată toate rochiile cu haine proaste, peticite.

• De-azi-nainte o s-aveţi grijă de păsări şi de porci. Veţi locui cu slugile! ţipă regina mai departe. Iară Gudrun va spăla rufe, şi va dormi, nu-n încăpere, ci jos, în grajdul vitelor, pe paie umede, murdare!
• Dacă îi hotărîţi Gudrunei această nemiloasă soartă, vreau s-o împărtăşesc şi eu! zise şi Hildeburg, daneza. Fratele ei, Ortwin, acela ce stăpîneşte Matelana, îmi este drag, iar eu, cu Gudrun, de mici am crescut împreună, nedespărţite niciodată.
• Bine, de ţii atît la ea, şi nu vreţi să vă despărţiţi, dormi şi tu, Hildeburg, în grajd! Dar veţi spăla-mpreună rufe. Şi nu uita că în curînd vine toamna cu ploile. Apoi şi iarna, cînd pe-afară va ninge şi va îngheţa. Ce zici? Acum mai dormi cu Gudrun?
• Adevărata prietenie nu se-nspăimîntă nici la greu, i-a dat răspuns trufaşei Gerlind, prinţesa Hildeburg, daneza.

Şi, precum a hotărît Gerlind, toate fecioarele răpite au fost îndată coborîte în încăperea slugilor, iar Gudrun şi cu Hilde­burg într-un grajd vechi, dărăpănat.

Venise toamna cea vrăjmaşă. Marea vuia şi se izbea, ca un balaur negru-vînăt, de stîncile Ţării de Nord. Şi, printre stînci, în haine rupte, desculţe şi mai mult flămînde, Gudrun şi Hilde­burg spălau, zi după zi, rufele-n mare. Mîinile le-ngheţau în apă. Vîntul le biciuia obrajii. Şi-adeseori cădeau pe cale, cînd se-ntorceau către castel, împovărate tot mai mult, cu muncă, de regina Gerlind.

Noaptea, cînd se culcau trudite, n-aveau cu ce se înveli, şi tremurau ca două frunze, pînă în ziua următoare, cînd, nedor­mite, se sculau, luau legăturile cu rufe şi se porneau iar către mare.

• Gudrun, grăia cîteodată cu deznădejde Hildeburg, pri­veşte c-a trecut şi toamna. A venit iarna cea geroasă. Pămîntul tot e îngheţat. Şi primăvara se apropie. Curînd apoi va fi şi vara, cînd bărcile normanzilor or să se-ntoarcă de la pradă. Hartmut, sătul de aşteptare, te va sili atunci la nuntă. Şi pe noi ne va mărita cu luptătorii lui sălbatici. Ce-o fi cu Herwig şi cu Ortwin? Poate că nu vor mai sosi!

Şi Hildeburg o lua pe Gudrun de gît şi începea să plîngă.

• Nu trebuie să ne lăsăm pradă tristeţei, Hildeburg. Her­wig, desigur, va veni! Şi cu el va sosi şi Ortwin, fratele meu, iubitul tău, îi spunea Gudrun prietenei. Fii tare, draga mea, fii tare! Mai e puţin şi vom scăpa...

Şi cîntăreţii povesteau, în vremurile de demult, că-n acest fel a trecut vara.

Şi-au mai trecut şi alte veri. Hartmut s-a-ntors cu luptătorii. Au adus iarăşi pradă multă şi fete — care mai de care mai mîndre, mai încîntătoare. Dar Hartmut nu voia să ştie decît de Gudrun cea frumoasă, de Trandafirul Nordului, cea prefăcută-n slujnică de mama lui, de cruda Gerlind.

Şi ea îl înfrunta mereu.

• Va veni Herwig, îi spunea. Şi mă va lua-ntr-o bună zi. Sînt sigură că va veni. Decît să fiu soţia ta, mai bine mor pe ţărmul mării!
• Atunci să moară, zicea Gerlind, aflînd ce-i răspunsese Gudrun fiului său, prinţului Hartmut. Şi o punea la munci mai grele, s-o nimicească mai curînd.

Şi au trecut şi alte toamne. Au venit alte ierni la rînd.

Şi treisprezece ani s-au scurs, parcă s-ar fi tîrît pe drum.

Gerlind se făcea tot mai aspră şi chinuia nespus pe fete.

Cînd viscolul sufla turbat şi îngheţa totul în jur, cînd fiarele se ascundeau, de spaimă, în bîrlogul lor, Gerlind le trimitea pe Gudrun şi Hildeburg la ţărmul mării, cerîndu-le ca rufele să-ntreacă-n albul lor zăpada.

Nu le ţinea pe-acestea-n viaţă decît dorul de-a-şi revedea iarăşi căminul părăsit şi pe logodnicii iubiţi.

Gudrun îi arăta atunci prietenei sale Hildeburg inelul scump, micuţ, de aur, pe care i-l dăduse Herwig în seara cînd s-au logodit. Şi Hildeburg, roşindu-se, scotea şi ea din sîn inelul pe care îl primise-n dar de la îndrăgostitul Ortwin.

Şi-aşa doar se mai mîngîiau, în toiul nopţilor de iarnă, cînd valurile se izbeau de stîncile din ţărm, urlînd, şi viscolul se strecura şi-n adăpostul lor de lemn, întunecos şi îngheţat.

Acuma trebuie să spunem că în castelul Matelanei, la fel ca şi în Niderlanda, se făcuseră pregătiri.

Herwig nu mai avea răbdare. Era sărac, şi cu greutate putuse să adune aur, ca să îşi facă noi corăbii.

Nopţile, toate nopţile, nu se gîndea decît la Gudrun. Se zvîrcolea şi făcea planuri cum o s-ajungă în Nordlanda şi cum o s-o îmbrăţişeze pe credincioasa sa iubită.

Oamenii lui, trimişi anume să cerceteze ce se-ntîmplă în ţinutul normanzilor, aflaseră că draga lui îndura chinuri peste chinuri, fiindcă nu se-nvoia să fie noră lui Ludwig şi Gerlindei.

Ortwin şi Wate, de asemeni, pregăteau o oştire nouă. Puţini mai rămăseseră dintre bătrînii cavaleri care fuseseră cu Hetel, regele mort în Wolpensand.

— Oastea pierdută-ntr-un război se-nlocuieşte anevoie, glăsuia cîntăreţul Horand. La fel este cînd tai pădurea. Copacii se doboară lesne, dar alţii se ridică greu.

Numai că Wate se-ngrijise să pregătească noi războinici, chiar din clipa cînd se-ntorsese din lupta de la Wolpensand. El strînsese pe toţi băieţii mai mari de şase-şapte ani şi-i învăţase să se lupte cu sabia, lancea şi arcul. Să călărească, să vîslească, să înoate în apa rece, să ia cu asalt zidurile.

Şi-acuma, după-atîţia ani, în Matelana se găsea o oaste mult mai pregătită decît o avusese Hetel.

Primiseră şi ajutoare: corăbii noi şi cavaleri de la regele din Morlanda.

Ceasul cel mare se-apropia.

Veştile alergau mai iute, din Niderlanda în Morlanda, şi de-acolo la hegelingi. Şi prin răvaşe se vorbea numai de Gudrun, Hildeburg, de celelalte prizoniere, ca şi de Hartmut şi de Lud­wig, şi, mai ales despre Gerlind, „căţeaua cu părul cărunt şi cu colţii înveninaţi”, cum o numea într-una Wate.

Ceasul cel mare se-apropia!...

Venise iarăşi primăvara. Era pe la-nceputul ei. Sloiuri, ce-i drept, se mai vedeau în mare aproape peste tot. Însă şuvoaiele din munţi curgeau cu coame pe spinare. Şi păsările se-ntorceau la cuiburile părăsite. Soarele ridicase capul său lucitor, de după nori, cătînd cu ochii mari spre oameni.

Gudrun cu Hildeburg erau, într-una din aceste zile, pe ţăr­mul mării şi spălau.

Picioarele le sîngerau pe sloiurile de la ţărm. În acea zi nin­sese iar. Vîntul sufla din miazăzi. Ele spălau cu hărnicie.

Deodată au văzut zburînd o lebădă deasupra lor.

Lebădă, în acele zile, cînd soarele şi-arată chipul, dar vîntul încă şuieră, nu mai văzuseră nicicînd.

Fetele şi-au înălţat capul. Cosiţele le fluturau.

Şi lebăda le glăsui:

• Dragele mele chinuite, Gudrun şi Hildeburg, să ştiţi că vremea rea se depărtează, şi vor veni zile senine... Astfel le spuse lebăda, şi-ntinzîndu-şi aripile, se depărtă din nou spre larg.

Ele tot nu se dumireau şi nu puteau să înţeleagă că lebăda care vorbise nu era pasăre de rînd, ci era zîna mărilor, care voia să le vestească despre sfîrşitul suferinţii pe care o-nduraseră.

• Lebădă!... Lebădă!... mai stai, strigară după ea, în cor, şi Hildeburg, şi blonda Gudrun.

Dar pasărea nu se întoarse, şi dispăru cît ai clipi.

Noaptea aceea fetele se frămîntară necurmat, gîndind la ce-avea să se-ntîmple.

Vestiră şi pe celelalte tovarăşe de suferinţă despre ciudata lebădă venită pînă în Nordlanda, să le aducă bucurie, şi care — lucru minunat — le cunoştea şi numele.

A doua zi se începu altă viforniţă pe mare. Soarele-şi ascun­sese faţa sub nişte nori întunecoşi. Un vînt tăios le muşca trupul celor două sărmane fete, plecate cu mormane grele de rufe, să le spele-n mare.

Din larg, valuri se năpusteau pe ţărm, cu spumă în torente. Şi valurile le-ngheţau mîinile şi picioarele. Iar prin veşmintele subţiri vîntul trecea în voia lui.

Pe cînd spălau cu-atîta trudă rufele celor din castel, Gudrun auzi, dintr-o dată, un plescăit în apa mării.

Ridică fruntea puţintel, şi într-o barcă ea zări doi tineri ca­valeri vîslind.

• Hildeburg! Vin doi cavaleri, apucă Gudrun s-o vesteas­că. Priveşte... Vin spre noi cu-o barcă...
• Hai să fugim şi să ne-ascundem, răspunse fata ruşinată. Căci avem rochii peticite, sîntem ca roabele, desculţe, şi cavale­rii au să rîdă sau au să ne dispreţuiască.

Fetele se şi pregătiră s-o ia la fugă, după stînci. Gudrunei insă îi scăpă din mînă o cămaşă scumpă, care era chiar a reginei. Marea o luase şi-o ducea. Dar unul dintre cavaleri prinse cu vîsla rufa albă.

Vîntul sufla şi-i răvăşea Gudrunei părul peste ochi. Faţa abia i se vedea. Şi cavalerul întrebă:

• Vă rugăm, nu vreţi să ne spuneţi al cui este acest castel?
• Al regelui Ludwig, normandul, răspunse Hildeburg, da­neza. Dă-ne cămaşa, să plecăm...
• Aşadar, e adevărat, se bucurară cavalerii, sărind numaidecît pe ţărm. Ne-a îndrumat bine pescarul cu care am vorbit în larg...
• Dar de-o prinţesă n-aţi aflat — pe nume Gudrun? Nu-i pe-aici? mai spune unul dintre ei.

Gudrun simţi că-şi pierde firea. Coşul pe care îl ţinea îi lunecă, şi rufele se risipiră toate-n valuri.

• Gudrun? şopti încet copila, Gudrun? Ea a murit de mult...

Atunci tînărul nou sosit îşi puse mîinile pe ochi şi începu să hohotească.

• Gudrun?... Gudrun s-a prăpădit?... Nu pot să cred!... Nu pot să cred!... Noi am întîrziat prea mult...
• Dar Hildeburg, altă prinţesă? mai întrebă şi celălalt tînăr. De soarta sa nu ştiţi nimic?
• Hildeburg? A murit şi ea, spuse, la rîndul său, daneza. Ortwin — căci el era acesta — se făcu galben ca un mort.

Văzînd însă prinţesa Gudrun că dragii ei — iubit şi frate — se află-atît de zguduiţi, n-a vrut să-i mai îndurereze. Şi-a dat cosiţele de-o parte, ţinîndu-le cu mîna dreaptă, şi apropiindu-se de Herwig, i-a spus:

• Atîta m-am schimbat că nu mă mai poţi recunoaşte, tu, rege Herwig şi logodnic?
• Nici tu pe mine? a rostit şi Hildeburg dragului său, chi­peşul prinţ al Matelanei.
• Voi sînteţi? au strigat cei doi, şi ameţiţi de bucurie, nu ştiau cum să le privească, ce să le-ntrebe mai întîi, şi ei înşişi ce să le spună.

Pînă la urmă, fără vorbe, tuspatru s-au cuprins în braţe.

Şi amîndoi şi-au sărutat iubitele cu mîini asprite, aproape goale-n vîntul rece şi sub ninsoarea cenuşie, din cerul trist al nordului.

• Haideţi, veniţi cu noi în barcă, glăsui Herwig, mai întîi, strîngînd-o pe Gudrun la piept. Nu pot să te mai las aici...
• Nu, Herwig... şi nu, dragă Ortwin, spuneau Gudrun şi Hildeburg. Noi nu putem veni cu voi. Mai sînt şi celelalte fete.

Herwig şi Ortwin au zîmbit:

• Poate credeaţi că le-am uitat? Nu. Anii-aceştia n-au trecut, dragele noastre, în zadar. În Niderlanda, Matelana şi în Morlanda s-a făcut o flotă nouă, şi acum venim să vă scăpăm pe toate. Şi mai dorim să pedepsim întreaga crimă săvîrşită de Lud­wig, regele normand. În largul mării se găsesc corăbiile şi cava­lerii, care aşteaptă doar un semn, ca să pornească la atac... Acum plecăm să vestim flota.

Şi-amîndoi au sărit în barcă şi s-au îndepărtat de ţărm, fluturînd mîinile spre fete.

Ele-au mai stat încă puţin, şi Gudrun i-a spus prietenei:

• Haide acuma la castel!
• Dar rufele? s-a-ngrozit fata. Stăpîna ne va biciui.
• Robia ni s-a terminat, a grăit Gudrun. Lasă-le! De mîine vom fi libere.

Şi Gudrun a-nceput să rîdă, întîia oară de cînd Hartmut o adusese în Nordlanda.

Apoi au plecat amîndouă pe calea-ntoarsă, spre castel.

Regina le-a văzut venind.

• Unde sînt rufele, răspundeţi, slujnice leneşe? Răspun­deţi!... De nu, pun să vă biciuiască...

Gudrun i-a dat răspuns reginei, ca-ntotdeauna, liniştită, şi neplecîndu-se de fel:

• Ar trebui să vă gîndiţi, cel puţin azi, cum vă purtaţi cu noi, prinţese-n ospeţie. Şi aş putea să vă vestesc că mîine, poate, eu voi fi stăpînă în castelul vostru...

Gerlind a încremenit.

• Vei fi stăpînă? a zis ea. Atunci... dacă-nţeleg eu bine... te învoieşti a fi lui Hartmut soţie, începînd de mîine.

Şi nemaiaşteptînd regina nici un răspuns de la Gudrun, s-a îndreptat spre sala unde sta Hartmut — încruntat — pe-un jilţ şi asculta un cîntăreţ spunînd povestea despre Tyr, steaua noro­cului în viaţă, steaua care-i călăuzea pe oamenii din nord, pe mări.[xiv]

• Feciorul meu, i-a spus lui Hartmut. Cu biciul şi cu sufe­rinţa am îmblînzit-o pe fecoiara regelui omorît de Ludwig. Du-te şi o ia în stăpînire. Va asculta porunca ta...

Hartmut s-a ridicat din jilţ.

• Gudrun? Mi se supune mie, acum, după atîţia ani?

Şi, alergînd, s-a dus spre locul unde era Gudrun, în zdrenţe, şi-l aştepta. Ştia că Hartmut o să vină.

• Mi-a spus regina că de mîine doreşti a fi aici stăpînă... a grăit Hartmut răguşit.
• Doresc, şi cred că am să fiu, i-a dat răspuns fiica lui Hetel.

Regina se grăbise-n urma prinţului Hartmut, fiul său.

• Aduceţi preotul îndată ca să-i cunune-n seara asta pe Hartmut şi prinţesa Gudrun, porunci unor slujitori.

Hildeburg se uita uimită. Nu cunoştea planul Gudrunei, şi tremura de frig şi spaimă.

• Ce ai de gînd? o întrebă.
• Am să-ţi răspund, dar mai tîrziu, îi murmură Gudrun zîmbind.

Apoi se-ntoarse spre regină: Gerlind, voi m-aţi numit prin­ţesă. Dar eu mă văd încă în zdrenţe. Să mi se dea deci straiele cu care am venit aici, îi spuse ea, poruncitoare. Prinţesa Hilde­burg, de-asemeni, vreau să-şi primească hainele potrivite cu ran­gul său. Şi toate celelalte fete să fie iar înveşmîntate, precum erau în acea zi, cînd prinţul Hartmut le-a răpit. Nu azi, ci mîine am să fiu în braţele mirelui meu. Dar pîn-atuncea vreau să am suita ce mi se cuvine.

Voia i-a fost îndeplinită. Veşmintele le-au fost aduse tutu­ror fetelor, îndată. Şi Gudrun a plecat spre sala unde se pregătise cina, urmată de-un măreţ alai.

În capul mesei şedea Ludwig, şi, lîngă el, de-o parte, Ger­lind, de cealaltă, prinţesa Gudrun.

Pe chipul ei se întorsese lumina de odinioară, şi strălucea de bucurie, nu fiindcă se găsea la masă cu regele şi cu regina, ci pentru că-n curînd urma să fie lîngă dragu-i Herwig.

După ceremonia mesei, Gudrun s-a ridicat îndată, şi-urmată de alaiul său s-a dus în încăperile unde dormiseră-nainte de a fi fost trimisă-n grajduri.

Acolo, ea şi Hildeburg au povestit şi celorlalte ce s-a-ntîmplat de dimineaţă, cum au venit Herwig şi Ortwin, şi cum le vor elibera, poate chiar în aceeaşi noapte.

S-au strîns apoi lîngă ferestre, privind cerul de plumb nor­mand, desigur, cea din urmă oară.

Spre dimineaţă, s-au văzut întîi nişte catarge mici, apoi corăbiile de luptă. Pe punţi se aflau hegelingii, cavalerii din Nider­landa şi cei ai regelui Morlandei.

Pînzele erau vinete.

Trompetele au început să sune tare, de pe ziduri.

Ludwig şi Hartmut au ieşit pe ţărm, cu săbiile-n mîini, ur­maţi de luptătorii lor.

Gerlind s-a înarmat şi ea.

Şi minesengerii cîntau că lupta care a urmat a fost atît de-ngrozitoare, cum nu se mai văzuse încă, în miazănoapte, pîn-atunci.

Wate, cu barba spulberată, şi sabia în mîna dreaptă, căută în primul rînd pe Ludwig. Găsindu-l, l-a-ncolţit pe dată. Ludwig s-a tot dat înapoi — pînă se-mpiedică de-o stîncă, şi acolo Wate-i tăie capul.

• Hetel!... aşteaptă... Vine Ludwig, aşa cum ţi-am făgă­duit! a strigat Wate, cu glas gros, spre zările înnegurate, unde credea că e Walhala.

În vremea asta, prinţul Hartmut lupta, la rîndul lui, cu Ortwin. Şi fiind un luptător destoinic şi mai puternic decît Ortwin, era mai gata să-l răstoarne, cu lancea, şi să îl ucidă.

Dar chiar atunci fiul lui Ludwig ridică ochii spre castel. Şi în dreptul unei ferestre văzu pe mama sa, Gerlind, dîndu-i unui oştean o armă, şi înţelese că regina trimisese pe-un ucigaş ca să îi ia viaţa Gudrunei. Îşi dete seama totodată că ceea ce voia Ger­lind întrecea orişice măsură, faţă de-o fată chinuită vreme de treisprezece ani.

Şi neţinînd seama de sine că se afla-n primejdie, Hartmut îi porunci de jos normandului care pleca să o lovească pe Gu­drun:

• Mişelule, n-o asculta pe mama mea, regina Gerlind! Să nu-i faci nici un rău prinţesei, altminteri vei avea de-a face cu mine însumi, mai tîrziu.

Normandul s-a înspăimîntat de-ameninţările lui Hartmut. N-a ascultat-o pe regină. Şi Gudrun a rămas în viaţă.

Această faptă l-a salvat, după aceea, şi pe el, precum se va vedea îndată. Căci Herwig a băgat de seamă că Ortwin e ame­ninţat de Hartmut, prinţul din Nordlanda. Şi-a sărit iute-n aju­torul fratelui preaiubitei sale, lovindu-l pe Hartmut cu lancea. Era chiar gata să-l răpună. Şi poate îl şi răpunea, dar Ortwin l-a rugat să-l ierte, spunîndu-i că Hartmut oprise mîna oştea­nului normand, trimis la Gudrun, s-o ucidă.

Astfel l-au luat doar prizonier.

La porţile-nalte, de fier, pe care le-ncuiase Gerlind, Wate, cu hegelingii lui, loveau cu-atîta-nverşunare, încît părea că însuşi Tor se coborîse din Walhala şi izbea tare cu ciocanul, dorind să intre în castel.[xv]

Porţile au fost sfărîmate. Şi Gerlind, prea înfricoşată, aflînd că Ludwig a căzut şi că normanzii sînt învinşi, şi-a pus haine de slujnică, şi a fugit pînă la Gudrun. Căzîndu-i înainte, îi să­ruta picioarele şi o ruga, plîngînd, s-o ierte, să o scape de he- gelingi.

Gudrun, cu inimă miloasă, văzînd-o în nenorocire, şi-a uitat toată supărarea şi a ascuns-o în încăpere, după o draperie largă. Tocmai atunci intra şi Wate. Necruţător, războinicul a întrebat-o unde-i Gerlind. Şi cum Gudrun n-a vrut să-i spună, Wate şi-a pus oştenii săi să scotocească peste tot, pînă-au aflat-o pe regină. Degeaba Gudrun l-a rugat să mai amîne pedepsirea. Wate nu s-a înduplecat. El a tîrît-o pe Gerlind, de sub ochii fecioarei Gu­drun, pe scările de la intrare, şi-acolo, dintr-o lovitură i-a des­părţit capul de trup.

Voia s-o taie şi pe Ortrun, ca fiind din neamul ucigaş. Abia a apărat-o Gudrun, povestindu-i despre copilă că, încă de la în­ceput, îi dovedise dragoste şi îi fusese ca o soră în vremurile de restrişte. Pînă în ultimele zile nu încetase să o roage pe mama ei să se-mblînzească şi să nu le mai chinuie pe Gudrun şi pe Hildeburg.

Dintre oştenii nordului prea puţini au scăpat cu zile. Caste­lul a fost ars şi el. Şi toate-ntăriturile au fost sfărmate, nimicite, şi pietrele zvîrlite-n valuri.

Wate voia să-i pedepsească şi mai departe pe normanzi. Şi Herwig, Ortwin şi oştenii regelui Sigfrid din Morlanda erau chiar gata pregătiţi să intre în afundul ţării, să jefuiască şi să ardă.

Însă tot Gudrun i-a rugat să mai amîne hotărîrea, zicînd că îi este dor de Hilda, de mama ei ce o aşteaptă de-atîţia ani, cu-nfrigurare. Să nu mai întîrzie deci pe coastele normanzilor.

Numai la vorbele acestea, regii şi cu bătrînul Wate s-au învoit să mai amîne, pentru o vreme, pustiirea pămînturilor de la nord.

Încet, încet s-a stins şi focul. Şi trîmbiţele-au amuţit. Her­wig cu Ortwin şi cu Wate, cu fetele eliberate, au pornit către Matelana.

În drum, au făcut un popas pe coastele Wolpsensand, unde-ntre timp se înălţase un monument regelui Hetel, alături de o mînăstire.

S-au plecat toţi şi-au pus coroane la capul celui ce pierise în luptă cu bătrînul Ludwig.

Ca prizonieri, aveau cu ei pe Hartmut şi pe sora lui — pe care-o ocrotea Gudrun — şi zece cavaleri normanzi.

Pe Hartmut a vrut să-l înjunghie de două ori bătrînul Wate, pe cînd călătoreau pe mare. Dar Herwig iar i-a amintit cum el a scăpat-o pe Gudrun, cînd mama lui, reaua regină dăduse ordin s-o ucidă. Şi l-a rugat să mai amîne şi-această pedepsire. A doua oară l-a scăpat, de-aceeaşi moarte, prinţul Ortwin, spunînd că vrea să-l aibă rob.

Vă-nchipuiţi, de bună seamă, cum i-au primit în Matelana pe-aceia care se-ntorceau — mai ales pe prinţesa Gudrun şi pe prinţesa Hildeburg. Ţărmul vuia de aclamaţii. Wate o însoţea pe Gudrun. Şi fata a căzut la pieptul mult încercatei sale mame.

Mama şi-a luat cu ea copila într-un iatac şi-au stat de vor­bă. Şi-au amintit de fostul rege, de zilele de multe trecute. Au plîns şi s-au îmbrăţişat.

Apoi s-a dat un ospăţ mare, la care-a luat parte şi Sigfrid, venit anume din Morlanda. Şi, la acest ospăţ de seamă, Wate, cu glasul răguşit, fiindcă sorbise multe cupe, a început să cînte tare gloria hegelingilor ce pier luptînd pe-ntinsul mării şi-n insulele nisipoase, căci ei se urcă în Walhala şi stau alăturea de Odin.

A luat apoi încă o cupă cu hidromel şi a golit-o în cinstea celui îngropat în Wolpensand, sub o movilă, în care a înfipt o lance.

• Hetel! a glăsuit bătrînul, scoţîndu-şi sabia din teacă, şi stînd parcă în faţa umbrei pe care-ar fi dorit s-o vadă. În nord am contenit măcelul, doar fiindcă Gudrun se grăbea să îşi îm­brăţişeze mama. Şi socotesc că am greşit. Căci setea mea de răz­bunare nu este încă potolită. Şi cred, Hetel, că nici a ta. Voi face însă din feciorul, pe care l-ai adus pe lume, cel mai răz­boinic dintre regi. Eu îl voi însoţi în lupte şi îl voi sfătui pe Ort­win. Şi nu voi avea linişte pînă ce ultimul normand nu va plăti, cu viaţa lui, moartea ta de la Wolpensand. Iar Ortwin va avea alături pe Herwig, ginerele tău, ca şi pe Sigfrid din Morlanda. Îi voi sluji pe cîteştrei, şi-i voi uni pentru război!...

Spunînd cuvintele acestea, Wate şi-a ridicat spre slăvi sabia lată, de oţel, de-atîta ori însîngerată, şi-a mai strigat din răs­puteri:

• În numele strămoşilor, care nu cunoşteau iertarea, îi voi uni pe tineri pentru război!...
• Uneşte-i, însă pentru pace! a glăsuit atunci Gudrun, ridicîndu-se de la masă şi apropiindu-se de Wate. Sînge a curs, şi prea destul. Castele-au ars, şi au pierit atîţia prunci nevinovaţi. Nu răzbunare, ci dreptate, iată ce doresc tinerii!
• I-adevărat ce spune Gudrun, a întărit şi Hildeburg.

Şi Hilda a rostit la fel.

• Tu, Wate, nu te supăra, a mai urmat prinţesa Gudrun, lipindu-se de pieptul lui, ca-n vremea cînd era micuţă şi cînd Ortwin o necăjea. Tu ne-ai crescut cînd eram mici. Ne-ai fost asemeni unui tată. Dar suferinţă a fost destulă. Vrem pace, Wate, nu război...

Şi tot atunci, se povesteşte că ar mai fi sosit acolo, pipăind lespedea cu băţul, şi cîntăreţul regilor, Horand, cu părul alb ca spuma de pe întinsul mărilor.

În urma luptelor purtate, bătrînul îşi pierduse văzul.

Şi el a început să cînte cu glasul lin, tremurător:

• Gudrun a noastră-are dreptate. Ascultaţi!... O să vină ziua cînd oamenii vor azvîrli, ca nişte lucruri ruşinoase, săbiile, lăncile, torţele cu care aprind căminurile. Prea mult sînge a fost vărsat din voia asprilor războinici...

Wate privea descumpănit. Dar nu-şi cobora sabia. Cu barba şi părul vîlvoi, se-asemăna cu zeul Odin.

Deodată se-nroşi la chip. O depărtă puţin pe Gudrun, şi glăsui cu glas de tunet, privindu-l cu dispreţ pe Horand:

• Vreţi pace? Asta-i slăbiciune. Cît timp trăieşte încă Hartmut, fiul lui Ludwig şi-al Gerlindei, va nutri-n inima-i de fier ură faţă de Matelana şi de noi, care l-am învins... Vreau răzbunare pîn-la capăt... Gudrun, tu nu te-amesteca în treburile regilor... Şi tu, Horand, mai bine taci. Nu-i nici un drum spre prietenia cu cei din nord. Aşa să ştiţi!...

Gudrun privi întîi la Wate, apoi la Herwig şi la Sigfrid, şi spuse tuturor astfel:

• Întotdeauna e o cale ce duce către prietenie. Şi datoria cea dintîi a unui rege ar trebui să fie tocmai de a afla această cale. Mă ierţi că am vorbit şi eu, amestecîndu-mă, nu, Wate? — în treburile regilor!...

Oaspeţii s-au pornit să rîdă. Cupele iarăşi s-au umplut. Prin­ţesele au dănţuit. Dar vorbele ce s-au rostit nu le-a putut nimeni uita. Şi tot mai mult îşi făceau drum, spre inimile tuturor, cuvin­tele prinţesei Gudrun.

Mai toţi doreau să fie pace, afară doar de-unii războinici, precum era bătrînul Wate!

Dar cum puteau să fie Hilda, Herwig şi Sigfrid foarte siguri că Hartmut, dac-ar fi fost liber, n-ar fi pornit, un nou război? Astfel se întrebau cu toţii. Şi nimeni nu găsea răspuns.

Cu toate astea se-auzise că Hartmut era vizitat de-o altă principesă: Hergart.

Hergart era sora lui Herwig. Cît timp fuseseră plecate Gu­drun şi Hildeburg în nord, doar Hergart de-o mai mîngîiase şi îi ţinuse de urît reginei hegelingilor. Şi ei îi era tare milă de acest prinţ rănit normand.

Hartmut fusese greu lovit în bătălia lui cu Herwig.

Cînd l-au adus în Matelana se afla în primejdie. Căci rănile-i erau deschise şi avea mare fierbinţeală. Vracii spuneau că va muri.

Ortrun primise-ncuviinţarea să-şi îngrijească fratele. Iar Hergart s-a împrietenit cu Ortrun, chiar de la-nceput.

Amîndouă l-au îngrijit pe Hartmut, prinţul de la nord, pînă ce s-a făcut mai bine. Şi azi aşa, şi mîine-aşa, lui Hartmut i s-a făcut dragă copila ce îl îngrijea alăturea de sora lui.

Fără de ea nu mai putea să stea tihnit o zi întreagă. Inima lui, sălbăticită de aţîţările Gerlindei, se îmblînzea încetişor, şi-n fie­care zi mai mult. Privirea i se înmuia, ca gheaţa într-o zi cu soare.

Sînt vinovat, mărturisea sorei lui Herwig prinţul Hartmut. Mai drept era dacă muream. Aş vrea să-ndrept totul acum, să schimb firea normanzilor, dar am făcut atîta rău, încît le simt privirile celor din jur, ca nişte lănci.

Ar mai fi vrut ca ea să ştie că-i singura lui alinare pe care şi-o mai poate-afla, dar nu-ndrăznea să glăsuiască. Gemea în sine, şi tăcea.

Într-o zi, după vindecare, pe cînd şedea el în grădină, cu capu-n palme, pe o bancă, aude-o vorbă cunoscută.

Stăteau de vorbă, pe-altă bancă, regina Hilda şi cu Hergart.

Era o seară minunată. Cerul părea bătut în ţinte de aur şi de pietre scumpe, ca mantia împărătească. Marea vuia încetişor, ca rotta bătrînului Horand.

• Începem să uităm mîhnirea, spunea regina, doamna Hil­da. În castelul din Matelana vezi numai tineri fericiţi... Gudrun se va căsători cu Herwig. Ortwin cu Hildeburg, daneza. Sigfrid a cerut-o pe Ortrun... Ortrun e o copilă bună. Merită şi ea fe­ricirea...
• Mai sînt unii nefericiţi! a suspinat prinţesa Hergart.
• De cine vrei să spui anume? s-a mirat mult regina Hil­da. Cine mai e nefericit?
• E Hartmut, prinţul din Nordlanda. Suferă mult, o ştiu prea bine. Şi se căieşte preadestul...
• De unde ştii, a zis regina, că suferă atît de mult? Şi ce-i dori tu pentru el?
• Eu?... aş dori să fie liber. Nu cred că va mai face rău...
• Te-nşeli, a grăit iarăşi Hilda. Aşteaptă numai răzbunarea. Oameni ca el nu uită lesne înfrîngerile suferite. Urăsc prea mult pe-nvingători.

— Totuşi, a stăruit copila... şi-a mai rostit încă ceva; dar Hartmut n-a mai auzit cuvintele spuse la urmă.

Din acea zi, prinţul Nordlandei s-a luminat puţin la faţă, şi-o privea cu alţi ochi pe Hergart. Şi nu mai suferea ştiind că Gudrun va fi a lui Herwig, în vara ce se apropia.

Cînd s-a-ntîmplat, nu prea se ştie. Nu ştiu nici vechii minesengeri. Însă regina i-a chemat pe toţi sfetnicii Matelanei, pe ca­valeri, şi i-a-ntrebat:

• Noi socotim că prinţul Hartmut a suferit din plin, pierzîndu-şi castelul, rudele apropiate şi cavalerii cei mai buni. Şi ar fi bine să-l iertăm. Ce ziceţi? Sînteţi de părere?
• Să nu-l iertăm, a strigat Wate. Fiul Gerlindei, al şer­poaicei, nu merită nici o iertare. Mai bine-i retezam eu capul.

A luat atunci cuvîntul Horand:

• Pe cît ştiu eu, a grăit el, prinţul din nord e un viteaz. Mai bine să ni-l facem prieten. De-am mai găsi şi vreun temei prin care să-l legăm de noi...
• Temeiul este şi găsit... a spus, zîmbind, frumoa­sa Gudrun, privind către prinţesa Hergart, care s-a-mpurpurat de tot.

A mai trecut puţină vreme. Hilda şi-a-mpodobit castelul cu flori, covoare, stofe scumpe şi-aurării scoase din lăzi.

Şi-n faţa cavalerilor, l-a chemat mai întîi pe Ortwin.

I-a aşezat pe cap coroana de rege-al hegelingilor. Şi Wate i-a dat sabia ce o purtase tatăl său. Iar Hilda i-a dăruit mîna prinţesei Hildeburg, daneza, pe care Ortwin o iubea încă de cînd era copil.

Pe Herwig l-a unit cu Gudrun.

Uralele s-au auzit, spun unii, pînă în Nordlanda.

După aceea l-a chemat pe regele Sigfrid de Morlanda. Pe el l-a cununat cu Ortrun. Amîndoi se-ndrăgiseră. Şi cel din urmă-a-ngenunchiat, în faţa Hildei, însuşi Hartmut. A cerut tuturor iertare, şi-n primul rînd frumoasei Gudrun. Ea l-a iertat şi i-a adus de mînă pe fecioara Hergart, sora lui Herwig, soţul ei. Şi alte şaizeci de fecioare, care fuseseră cu Gudrun în Nordlanda cea friguroasă, şi-au adus mirii-n faţa Hildei.

Hilda le-a dat încuviinţarea să facă nunta lîngă regi, şi pe mirese le-a-nzestrat.

Nunta s-a început cu zgomot, şuvoi de băuturi şi rîset.

În Matelana se vedeau pe străzi, pe case, numai flori. Tinerii-ndrăgostiţi danţau.

Cît a durat, nunta, nu ştim. Desigur, multă, multă vreme, însă ce ştim e că la nuntă Gudrun a cerut mirilor să-şi jure unul altuia că-şi vor fi prieteni credincioşi, că nu se vor certa nicicînd şi vor păstra între ei pacea atîta cît vor vieţui.[xvi]

Apoi Ortwin şi Hildeburg au petrecut perechile care plecau spre ţara lor, urîndu-le la toţi drum bun.

Lacrimi au curs, bine-nţeles, mai ales Hildei, fiindcă Gu­drun se depărta din nou de ea. Dar şi-au promis să se revadă cît de curînd şi cît mai des.

Marea era strălucitoare, parcă-nvelită în argint. Şi nici un vînt, din cele rele, nu bîntuia de nicăieri.

Pe mare-au plutit trei corăbii, cu trei perechi de-ndrăgostiţi, către trei ţări şi trei castele din larga Mare a Nordului.

Şi Horand sta pe ţărm, cătînd spre depărtări necunoscute, pe care nu le pot privi decît acei fără de văz. Sta şi cînta încetinel, mîngîind strunele de rottă:

— Eu ştiu că o să vie-o zi cînd strigătele de război vor tre­bui să se preschimbe, pe veci, în cîntece de pace!...

Şi-aceia care-l ascultau, stînd, lîngă cîntăreţ, pe ţărm — mai ales oamenii de rînd — spuneau că el are dreptate şi că zăreşte peste veacuri...