Artur si Cavalerii Mesei Rotunde - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru

El sări cel dintîi din şa. Apoi tinerii cavaleri. Iar aceştia le ajutară şi pe doamne să se coboare, luîndu-le de pe cai, de mijloc.

O ceaţă tulbure, lăptoasă îşi tîra pîntecul pe mare, aseme­nea unui balaur.

Iarba se clătina pe dealuri. În depărtare se zărea un munte-nalt, avînd pe culme un turn străvechi şi ruinat.

Slugile puseră covoare. Se aşezară toţi pe ţărm. Şi fiul ducelui rosti:

— Ne-aţi promis, nobile poet,[iii] nu numai să ne arătaţi locul unde au debarcat strămoşii, cînd au venit din insulă, ci să ne povestiţi, de-asemeni, cîte ceva despre Artur şi despre cava­lerii lui.

Poetul se-aşeză pe-o piatră. Un slujitor i-aduse harpa.[iv]

Era o harpă nu prea mare. Dar rama ei de lemn dreptun­ghiulară — doar puţin arcuită sus — era bătută în argint.

— Cîntaţi, preanobile poet, stărui fiul ducelui.

— Sînt multe secole de-atunci. Rege-al britonilor era tînărul Uther Pendragon. Şi, deşi tînăr, Pendragon luptase cu neîn­fricare contra celor care-ncereau să-i năpădească ţărmurile.

Şi avusese Pendragon izbînzile acelea toate, fiindcă ştia să preţuiască sfaturile celor bătrîni şi-nţelepciunea barzilor.

Cine mai poate azi să vadă în viitor, cum vedeau barzii în vremurile de demult? Cine mai ştie şi mai poate să cînte azi cum cîntau ei?

Iar dintre toţi barzii aceştia cel mai de seamă a fost Merlin.[v]

— Merlin era fiu de zeiţă... Îndrăgostită de un demon... spuseră-ncet cîteva doamne.

— Cînd a crescut ceva mai mare, a plecat să cunoască lumea. A trecut munţi, cîmpii şi ape, şi-a ajuns la o peşteră, unde se adunau toţi barzii în zilele cînd înverzeau stejarii din Britania, urmă poetul povestirea.

Merlin a ascultat acolo vechile cîntece britone. Le-a ascul­tat zile şi nopţi. Şi-a citit dintr-o carte veche, scrisă cu litere de aur, de Ossian, marele bard.[vi]

Din carte şi din cîntece, învăţăcelul a-nţeles mai mult decît toţi ceilalţi tineri care erau în peşteră. A-nvăţat să citească-n stele şi să ghicească viitorul şi gîndurile oamenilor.

Iar într-o zi, cînd s-a trezit, şi soarele scălda-n lumină grota şi falnicii stejari foşnitori de pe malul mării, Merlin avea la gît un lanţ din veriguţe de aramă, de care atîrna o stea din aurul cel mai curat, şi-n braţe mîngîia o harpă făcută toată din argint, pe ea cu pietre de smaragd, cum nu se mai văzuse încă, şi poate nu s-o mai vedea.[vii]

Merlin porni atunci să cînte, şi glasul lui răsunător vesti că se va naşte-un prunc în castelul lui Pendragon. Şi-acesta îi va birui pe duşmanii britonilor.

Iar barzii înţeleseră că tînărul fusese-ales de zîna Inspi­raţiei să fie primul dintre ei, şi că fusese dăruit şi cu puteri vrăjitoreşti.

Îi puseră eşarfa-albastră — pe care-o purtau vrăjitorii, peste umăr şi peste mijloc — şi o cunună de mesteacăn, de prinţ al bar­zilor regali.

Merlin făcu apoi un cerc în faţa grotei cu un băţ. Puse o piatră-n acest cerc şi, făcîndu-se nevăzut, ajunse-n cîteva clipite înaintea lui Pendragon.[viii]

Pendragon se găsea în luptă cu ducele de Tintagil, ce-ngăduise ca saxonii să debarce pe-un ţărm de mare, aflat în stăpînirea lui.

Merlin, cu darul ce-l avea, făcu să se încheie pace pentru cîteva săptămîni, iar ducele de Tintagil să fie invitat de rege cu doamna sa la un ospăţ.

Soţia ducelui, Igraena, avea un păr cum e mătasea şi-un zîmbet ca al primăverii.

Şi-n timp ce se găseau la danţ, Merlin aprinse o făclie într-un ungher întunecos, şi inima lui Pendragon, atît de rece pînă-atunci, se încălzi pentru Igraena. Ba, profitînd de un prilej, regele îi măr­turisi că o iubeşte şi nu poate să mai trăiască fără ea.

Igraena se-nroşi la faţă, auzind vorbele acestea, şi ducele de Tintagil — crezînd că doamna-i e bolnavă — o întrebă ce s-a-ntîmplat. Ea se împurpură mai tare. Şi, fiind femeie credin­cioasă, îi spuse soţului său totul.

Ducele, mîniat la culme, porunci doamnei şi suitei să îl urmeze şi să plece, pe dată, toţi de la ospăţ.

Această faptă, nu frumoasă — cu care şi-a-nceput Merlin meşteşugul de magician — n-a fost de nimenea lăudată. Dar tainele vrăjitoreşti sînt anevoie a le cunoaşte. Şi astăzi n-am putea pricepe de ce Merlin şi-a oprit ochii asupra doamnei duce­lui, şi nu asupra alteia. Fiindcă femei erau pe-atunci, la curtea regelui, destule, şi toate mîndre, pe alese.

Şi, cum-necum, lui Pendragon alta nu i-a mai trebuit, în afară doar de Igraena.

Bine-nţeles că după asta războiul a reînceput. Ducele şi-a ascuns soţia în castelul său Tintagil, şi el însuşi s-a tras cu oastea în alt castel, la Terrabil.

Şi fiind atît de-ndrăgostit, regele Uther Pendragon l-a chemat pe Merlin la sine şi l-a rugat să-i dea o mînă de ajutor, ca s-o cîştige pe doamna de la Tintagil.

Merlin a surîs mulţumit.

Totul se petrecea întocmai precum pusese el la cale.

— Sir Uther, i-a spus regelui. Chemîndu-mă, aţi făcut bine. Din cîţi pot face vrăji pe lume, eu singur pot să vă ajut ca să pătrundeţi la Igraena, şi ea însăşi, de bună voie, să vă încolăcească gîtul cu braţele-i albe şi moi. Altminteri nimeni n-ar fi în stare să ia castelul Tintagil, căci zidurile-i sînt prea tari. Însă vă cer şi eu în schimb...

— Orişice-ar fi eu îţi voi da, s-a bucurat mult Pendragon.

— Vă cer, a repetat Merlin, ca primul prunc ce-l veţi avea de la preanobila Igraena, să mi-l daţi mie să vi-l cresc. Şi să aveţi încredere în bardul vostru vrăjitor. Cît veţi trăi să nu-ntrebaţi unde va fi acest copil şi ce se va-ntîmpla cu el. Destinul său va fi măreţ...

— Alt preţ nu poţi să-mi ceri, Merlin? l-a întrebat regele Uther.

— Preţul nu-i hotărît de mine. Vi-l cere chiar viitorul ţării şi al poporului briton. Anglii, şi iuţii, şi saxonii, cu bărcile lor ascuţite, vă dau tîrcoale ne-ncetat. Voi nu-i vedeţi cum ne-nconjoară, ca lupii stîna-n miezul iernii, ca să ne verse sîngele?

— Bine, Merlin. Să fie astfel, dacă tu crezi că se cuvine... a glăsuit regele Uther. Şi pe Igraena cînd o văd?

— O veţi vedea în noaptea asta. Daţi ordin cavalerilor ca să atace Terrabilul — unde se află ducele, alături de saxonii lui — cu cît mai multă violenţă, şi să dureze luptele, dacă se poate, pînă-n zori.

— Aşa voi face! s-a-nvoit regele Uther Pendragon, mistuit de dorinţa sa de a-ntîlni-o pe ducesă.

Şi luptele au re-nceput cu o-ndîrjire fără seamăn.

Între timp, bardul-magician a făcut nişte semne-n vînt, a luat o ramură de pin şi a înfipt-o în pămînt. Şi-a scos din deget un inel. L-a dat regelui Pendragon şi i-a cerut să se gîndească la înfăţişarea ducelui, duşmanul său din Terrabil.

Cum şi-a pus regele inelul, gîndindu-se la-nfăţişarea duş­manului din Terrabil, chipul i s-a schimbat îndată. La fel şi trupul, hainele, ba chiar şi sabia, şi calul, şi vorba, şi mişcările. Regele Uther Pendragon s-a prefăcut numaidecît în ducele de Tintagil.

Merlin l-a dus lîngă un lac, şi regele, oglindindu-se, s-a minunat nespus de mult de-această vrajă a lui Merlin.

Apoi, călare, a pornit către castelul Tintagil. Acolo, cum se înţelege, străjile-ndată i-au deschis, crezînd că-i însuşi ducele. Regele a pătruns în curte, a urcat scările în fugă. Şi, fără să mai stea pe gînduri, a deschis uşa la iatacul în care se afla Igraena.

Ea sta visînd lîngă fereastră, ţinînd o harpă mică-n mînă. Şi prin fereastră se zărea doar o fişie subţirică de cer catifelat, albastru, pe care stelele clipeau.

— Sir Tintagil? s-a mirat ea, căci îl ştia la bătălie. Cum aţi venit? Nu vă luptaţi? Cum aţi ieşit de sub asediu? Regele Uther Pendragon şi-a retras oare cavalerii?

— Nu. Nu, Igraena, a rostit cu răsuflarea-ntretăiată falsul duce de Tintagil. Dar am venit, luptînd cu lancea, pentru că dorul mă ardea, să vă cuprind din nou în braţe. Iar saxonii m-au ajutat să pot ieşi de sub asediu. Veniţi, şi-ncolăciţi-mi gîtul cu braţele. Atît aştept...

Ducesa, după cît se spune, nu-l iubea mult pe soţul său, şi prietenia cu saxonii nu-i-o încuviinţa de loc. Dar fiind soţie preasupusă, s-a îndreptat spre domnul său şi i-a încolăcit gru­mazul, mai blîndă ca o mieluşea...

De dimineaţă, falsul duce şi-a luat rămas bun de la doamna din Tintagill, şi a plecat.

Merlin îl aştepta pe cîmp, cîntînd din harpa lui măiastră.

Ascultind cîntecul acesta, a ştiut Uther Pendragon care e drumul cel mai bun, pe unde se putea feri de cavalerii ducelui, şi mai cu seamă de saxoni.

Pe malul unui rîuleţ, Merlin şi Uther s-au oprit. Regele i-a înapoiat bardului-vrăjitor inelul. Acesta l-a stropit cu apă. A spus apoi nişte cuvinte, din care Uther n-a-nţeles decît că-i rostea numele. A scos, la urmă, o oglindă. Regele s-a privit în ea. Şi-aşa, uitîndu-se-n oglindă, a văzut cum i se schimbau ochii şi trăsăturile. Şi s-a făcut iar Pendragon.

Şi-acum mai trebuie să spun că ducele de Tintagil murise-n seara din ajun — cu patru ore înainte ca regele să fi ajuns lîngă frumoasa lui Igraena. Murise la primul atac, lovit cu-o lance în grumaz de-un cavaler al regelui.

Vă-nchipuiţi cît s-a mirat doamna Igraena, auzind că ducele a fost răpus încă de la lăsarea serii... şi totuşi la ea a venit cu patru ceasuri mai tîrziu.

După această întîmplare — mîndra Igraena rămînînd vădu­vă fără apărare, şi regele neavînd soaţă — au sosit nişte peţitori la castelul din Tintagil. Şi au cerut-o pe Igraena să fie, în Britania, doamna lui Uther Pendragon.

Cu peţitorii se dusese şi bardul-vrăjitor Merlin. El trebuia să o convingă. Ce i-o fi spus nu se mai ştie. Dar peţitorii s-au întors cu mare zarvă la castel, ca să-i vestească regelui răspunsul bun din Tintagil.

S-a făcut nunta, şi-au trecut lunile cîte se cuvin. Doamna Igraena a născut cel dintîi prunc soţului său.

Era un băieţel vioi, cu nişte ochi licăritori, de culoarea oţe­lului. Pe cap avea un păr roşcat, ca frunza de mesteacăn toamna.

Au vrut să-i dea o jucărie, dar el a cerut sabia. A prins-o bine de mîner şi-a ridicat-o drept în sus, parcă era un beţişor.

Igraena s-a înfricoşat.

— Ce prunc i-acesta? a zis ea. Are putere de bărbat...

— Nu ştiu cum e, i-a răspuns Uther, însă copilul e promis mai înainte de-a se naşte. Şi astăzi trebuie să-l dăm...

— N-am să vi-l dau, a spus Igraena, şi lacrimile i-au ţîşnit din ochi, ca apa din fîntînă. Vreţi să mi-l luaţi, pricep prea bine, fiindcă-e al lui Tintagil.

— Nu! Nu-i al lui! a grăit Uther. Este al meu. Şi iată cum... Şi regele i-a povestit cum a sosit el la castel, atunci, în noaptea bătăliei, cu-nfăţişarea ducelui, şi cum, drept preţ pentru aceasta, a promis că-şi va da copilul unui vestit bard-magician. Acum acel ce-l ajutase a venit ieri să-şi ceară preţul, şi nu-l mai poate amîna, decît călcîndu-şi vorba dată. Şi vorba nu şi-o va călca... căci i-ar putea pîndi primejdii din partea vrăjitorului. Şi apoi, ca s-o liniştească, i-a povestit cum prezisese Merlin că flăcăiaşul lor va împlini nişte isprăvi fără de seamăn pe pămînt, luptînd pentru Britania.

— Dac-i aşa, a zis regina, cu lacrimile şiroind, înţeleg c-am să-mi pierd copilul şi că nu-l voi mai revedea. Cel puţin hai să-i dăm un nume. Ca astfel să mi-l strig în gînd, cînd o să mă cu­prindă dorul de bietul băieţaş pierdut...

— N-avem, iubita mea Igraena, după făgăduiala dată, nici măcar dreptul să-i alegem numele care l-am dori. Numele său a fost ales...

— A fost ales? Fie şi-aşa... a hotărît buna Igraena, dîndu-şi copilul soţului, să-l ducă din braţele ei în cele ale lui Merlin.

— A fost ales! Dar tu şi eu nu-l vom cunoaşte niciodată, pentru că el va străluci abia cînd noi o să dormim, jos, în cripta castelului, somnul odihnei veşnice...

După aceea, regele a coborît pe o scăriţă, cunoscută numai de el, ieşind afară din castel, unde îl aştepta Merlin. Vrăjitorul a luat copilul, l-a vîrît sub mantia sa, şi, fără de niciun cuvînt, s-a îndreptat pe-o potecuţă, către desişul codrului.

Şi astfel s-au despărţit Uther şi nobila doamnă Igraena, pe totdeauna de copil.

De ce-a făcut aceasta toate Merlin noi nu putem pricepe!

De ce-a ales-o pe Igraena să fie mamă şi de ce l-a despărţit apoi de ea pe băieţaşul nou-născut rămîne-o taină pentru noi!...

Destul e că Merlin, plecînd, s-a dus la un castel, pe care îl stăpînea baronul Hector, un bun vasal al regelui.

A pus copilul lîngă pod, şi-alăturea un bileţel:

„Aveţi grijă de-acest băiat, ca şi cum ar fi fiul vostru. Nu­mele lui este Artur. Şi nu povestiţi nimănui că este un copil găsit. Altminteri, vor cădea pe voi blestemele mele cumplite. Dacă însă veţi asculta tot ceea ce v-am îndemnat, veţi coborî în casa voastră mulţumire şi bogăţii”. Şi jos semna: „Un vrăjitor”.

Pentru că nobilii pe-atunci prea rar cunoşteau vreunul car­te, sir Hector a chemat la sine pe trei călugări învăţaţi. Tustrei au privit bileţelul. Şi după-o trudă de trei ceasuri i-au tîlcuit cuvintele.

Sir Hector, un om temător de forţele vrăjitoreşti, a luat aminte şi-a cerut soţiei şi vasalilor să nu sufle nici un cuvînt despre această întîmplare.

—  Artur va fi ca şi al nostru. Toţi cîţi îl vor vedea să creadă că e născut din spiţa mea. Ne-am înţeles.

—  Ne-am înţeles! au spus soţia şi vasalii.

Şi-au început să treacă anii.

Artur creştea mult mai voinic decît ceilalţi copii din casă. La patru ani trăgea cu arcul, doborînd ursul în pădure. La şase ani se lua la trîntă cu un flăcău de optsprezece. La zece, ar fi fost în stare să lupte chiar într-un turnir.

Însă, deşi creştea în casă, trecînd drept fiul lui sir Hector, baronul nu se bucura ca băieţaşul pripăşit s-o ia-naintea celor­lalţi născuţi chiar de soţia sa...

Şi Artur n-a crescut ca prinţ, ci ca un băietan de rînd. Căra şi lemne din pădure, ştia să cureţe vînatul, să-l pregătească pen­tru iarnă, să pescuiască, să vîslească, ştia să lupte-n orice fel, cu sabia, ghioaga sau pumnul. Iară la trîntă era primul în toată Ţara Galilor.

— În timpul cît Artur creştea, precum cîntau străvechii barzi, Merlin a venit în pădurea numită astăzi Brocéliande,[ix] spune poetul arătînd, departe-n zare peste munţi.

— Şi-acolo a întemeiat faimoasa şcoală a zînelor, îşi arată priceperea feciorul ducelui breton.

—  Da. Şcoala zînelor, surîde poetul tînărului prinţ.

—  Pe Viviane[x] cum a întîlnit-o? întreabă glasul de vioară al unei doamne subţirele.

—  Viviane, îi răspunde poetul, era fata unui senior cu nu­mele de Dyonas. Avea cam cincisprezece ani. Casa lui Dyonas era lîngă pădurea Brocéliande. Într-o zi, fata se plimba printr-o poiană din pădure. De-odată-i iese înainte un tînăr îmbrăcat în haine dintr-o mătase liliachie. De gît, cu un lănţug de-aramă, îi atîrna o pelerină. Pe cap purta o tichiuţă ornată cu-n panaş din pene albe şi negre, de cocor.

Tînărul, salutînd copila, a întrebat-o unde-i drumul. Ea i-a răspuns după cuviinţă, dar, cum se-ntîmplă-ntotdeauna, au mai schimbat cîteva vorbe.

Şi Viviane a-ncercat să afle cine era chipeşul tînăr şi de-avea rang cavaleresc.

Tînărul i-a destăinuit că-i doar în parte cavaler. Dar meşteşugul lui de bază este acel al artelor. Iar numele îi e Merlin.

—  Ce arte îndrăgiţi anume? a vrut copila să mai ştie.

—  Arta de-a ghici gîndurile, de a putea citi-n viitor, de-a schimba înfăţişarea oricărui om, cum doresc eu...

Copila a bătut din palme.

—  Dar arta de-a schimba un pom într-o grădină încărcată cu trandafiri? Asta o ştiţi?

Drept alt răspuns, Merlin a scos un beţişor din buzunar şi a făcut cu el un semn, către-un stejar negru bătrîn. Şi îndată s-a arătat o grădină plină cu flori, în locul unde înainte fusese numai un copac.

Viviane a bătut iar din palme, şi a sărit într-un picior, ispi­titoare şi zglobie:

—  Ce frumuseţe!... Ce parfum!... Merlin, seniore, vă im­plor. Învăţaţi-mă şi pe mine arta aceasta minunată.

Merlin privea şi el uimit la fata cea fermecătoare.

— Bine. De vrei, atuncea vino mîine, în zori, lîngă fîntîna ce e în mijlocul pădurii...

— Lîngă fîntîna Baranton?

— Da, lîngă ea, zise Merlin. Te-aştept. Dar să nu întîrzii.

Şi-apoi, fără de rămas bun, Merlin pieri din ochii fetei.

A doua zi cine venea, pîn-să răsară soarele, printre copacii Brocéliandei? Cred că vă-nchipuiţi: Viviane.

Hăţişuri şi tufe de scai, pe care pîn-atuncea fata nu le vă­zuse niciodată, i se iveau într-una-n cale. Îi rupeau rochia de mătase, îi zgîriau faţa, mîinile şi, mai ales, picioarele. Era toată plină de răni. Altă copilă s-ar fi-ntors, de oboseală şi de spaimă, căci prin pădure ţopăiau şi nişte cete de pitici, nu mult mai mari ca nucile, care ţipau, se legănau prin crengile copacilor sau i se agăţau de rochie. Dar ea n-avea decît o grijă: să nu-ntîrzie vreun minut de la-ntîlnirea cu Merlin.

Astfel ajunse la fîntînă.

Lîngă fîntînă, aşezaţi în iarba moale, se găseau un bătrîn gîrbovit şi sur, cu-o barbă pînă la pămînt, în faţă cu-o carte de aur, şi, lîngă el, zece pitici şi alte unsprezece fete.

Acestea erau toate zîne. Una din ele preschimba tocmai o floare-ntr-un pîrîu. Aceasta se numea Morgana.Era o soră a lui Artur. Dar fraţii nu se cunoşteau. Fiindcă, aşa cum povesteam, Artur fusese luat de mic, dus în castelul lui sir Hector şi se găsea încă acolo obişnuindu-se cu munca şi meşteşugul armelor.

Viviane a cunoscut îndată în dascălul îmbătrînit trăsăturile tînărului pe care-l întîlnise ieri.

—  Tu eşti Merlin! i-a rostit fata.

Şi vrăjitorul s-a mirat c-a putut fi recunoscut.

Morgana s-a uitat atunci cu luare-aminte la Viviane. Ea, dintre toate zînele pe care le-nvăţa Merlin, ştia cele mai mul­te taine.

—  Merlin, i-a spus zîna Morgana. De astăzi ne vom des­părţi. Mi-am terminat învăţătura. Dar... i-a zîmbit ea răutăcioa­să, să ştii că noua ucenică te va întrece într-o zi, în tot ceea ce ştii să faci... Te-aş sfătui să te păzeşti...

Vrăjitorul s-a-nfiorat. O presimţire l-a cuprins. S-a uitat bine la Viviane. Dar ea era atît de mică, şi de firavă, şi de albă, încît n-ai fi putut să crezi că ar putea măcar să calce un fir de iarbă în picioare. Necum să poată face rău.

—  Merlin! l-a strigat ea cu-o voce subţire şi copilărească. Sînt dornică să aflu totul. Haide, arată-ne ce ştii...

Şi a-nceput învăţătura.

Mulţi ani s-a ocupat Merlin de-nvăţătura zînelor. De-atunci s-au înmulţit atîta zînele din Bretania!

—  Pentru că numai pe la noi, prin ţinutul Bretaniei, şi peste Marea Mînecii, în Anglia, se mai găsesc zîne din vremea lui Mer­lin. Din alte părţi s-au risipit. Eu astfel ştiu, şi-aşa vă spun, făcu poetul un popas din povestirea lui, lăsînd pentru o clipă harpa jos.

După un timp porni să cînte din nou despre zîna Morgana.

Zîna Morgana-şi făurise, în Brocéliande, un castel mare, ne­văzut. Avea şi-n adîncimea mării un alt palat, alb, de cleştar, de aur şi mărgăritare. Şi-acolo îi slujeau Morganei sute de zîne mai micuţe, peşti, şi delfini, şi-alte dihănii: broaşte ţestoase, crabi şi melci, dar de-o mărime uimitoare.

Şi mai avea o insulă, cu numele de Avalon, ca şi castelul, nevăzută, departe-n largul mărilor.

Numai că despre-acestea toate veţi mai afla foarte curînd.

A povestit apoi poetul despre Viviane cea mititică.

Şi ea se prefăcuse-n zînă, cu-nvăţătura lui Merlin.

Avea un lac în stăpînire. Un lac, de-asemeni nevăzut. Lacul era în Brocéliande. Pe suprafaţa lui pluteau nuferi ca nişte flori de gheaţă. Şi frunzele late şi mari acopereau străfundul lui, unde Viviane îşi făurise ca şi Morgana, un palat.

Palatul ei adăpostea pe un copil numit Lancelot,[xi] menit a fi cel mai viteaz dintre vitejii regelui regilor, Artur. Acolo îl creştea Viviane, după ce i-l răpise mamei şi tatălui: regele Ban, domn în ţinutul Benoïc. Şi unii cred că îl răpise, sfătuită de ma­gician. Pentru că bardul-vrăjitor îşi alegea din insule sau de-aici, din Bretania, pe cei care erau meniţi să fie soţii lui Artur în mari isprăvi cavalereşti.

— Nu-l uitaţi însă pe Artur! glăsui fiul ducelui. Ne-aţi povestit despre Merlin. Întoarceţi-vă la Artur...

— Mă voi întoarce la Artur, zise poetul cîntăreţ. La el mă voi întoarce-acum. Ascultaţi ce vă povestesc[xii]...

În vremea cînd se petreceau în Brocéliande acestea toate, Artur se făcuse-un flăcău, cum altul nu se mai afla pe coas­tele Britaniei.

Se povesteşte că, luptînd cu nişte cete de saxoni, Artur a înfruntat el singur cîteva sute de duşmani şi a luat prizonieri doi regi, eliberînd trei mii de robi, care se şi aflau în bărci, laolaltă cu prăzile.

Era un tînăr foarte înalt, cu părul roşu-auriu şi ochi albaştri-cenuşii. Purta vestă şi pantaloni făcuţi din piele de viţel, avînd la brîu un pumnal lung şi-n mîna dreaptă o suliţă. Şi alteori avea şi-o ghioagă, bătută cu ţinte de fier.

Vai de acela ce era izbit de ghioaga lui Artur. N-ar fi putut scăpa cu zile, nici măcar dacă ar fi fost un zeu.

De altfel, cine îl vedea trecînd cu calul, în galop, pe coas­tele Britaniei, pîndind cetele de saxoni, ieşindu-le singur în cale, fără să vrea l-asemuia cu zeul Gwydion,[xiii] acela ce-i ocroteşte pe britoni.

Ar fi acum să mai adaug, iubiţii mei ascultători, spunea poetul cîntăreţ, că în anii aceia crunţi saxonii năvăliseră spre toate coastele britanice. Păreau o mare înfuriată, tălăzuindu-şi apele, ca s-acopere insula, să o sfărîme în bucăţi.

Regele Uther Pendragon, tatăl viteazului Artur, era şi el mereu în şa. Însă abia mai prididea să facă faţă luptelor, care aveau loc pretutindeni, pe coastele Britaniei.

De-atîta trudă, de necazuri, regele Uther şi Igraena, prea-credincioasa lui soţie, încărunţiseră ca munţii iarna, cînd cad zăpezile. Şi, rămînînd tot singură, şi-ngrijorată pentru rege, care lupta fără odihnă, Igraena s-a simţit bolnavă. A bolit ea ce a bolit, în taină, fără să se plîngă, şi într-o zi şi-a închis ochii, plecînd de pe acest tărîm.

Uther i-a supravieţuit încă doi ani, şi tot mai greu putea să pună stavilă atacurilor de pe coaste.

A venit apoi bătălia de pe cîmpia Saint-Albans. O! Ce-au mai plîns pe harpe barzii, cînd bătălia s-a sfîrşit.

Cu eroism s-au apărat britonii de năvălitori.

În faţa lor, unde-au căzut, erau movile de saxoni, cu tru­puri goale pîn-la mijloc, cu braţele puternice, avînd încheietura mîinii, în care ţineau suliţa, strînsă într-un inel de fier.

Pendragon a văzut prăpădul, şi-a înţeles că-n acea zi saxo­nii deschiseseră o poartă spre Britania.

Cu numai cîţiva călăreţi, regele Uther Pendragon s-a întors în castelul său.

Trei zile n-a scos nici o vorbă.

În cea de-a patra şi-a chemat baronii împrejurul lui.

—  Seniori vasali, le-a rostit el. Am fost învins, cum ştiţi voi toţi — prima înfrîngere din viaţă. Un zid s-a sfărîmat în faţa saxonilor năvălitori.

Braţul îmi este ostenit. Am avut numai un fecior. Nu ştiu ce s-a ales de el, fiindcă e-n casa altuia...

Şi zicînd astfel, şi-a-ndreptat privirile spre magician. Merlin l-a întrerupt pe rege şi l-a-ntrebat atunci aşa:

—  De-aţi şti c-o să se-arate vrednic de neamul şi de spiţa voastră, luptînd pentru Britania, redîndu-i toată strălucirea, aţi vrea să-l binecuvîntaţi?

—  Din toată inima! a spus, răsuflînd greu, regele Uther. Îi las şi sabia aceasta...

—  De sabie n-are nevoie, căci regii din Britania au datoria să-şi cîştige sabia singuri, cum ştiţi bine, aşa precum v-aţi cîştigat-o şi voi, Uther, odinioară...

— Merlin, cum spui tu e mai bine. Veghează-l pe feciorul meu... Nu-l lăsa pradă fiarelor care ne sfîşie pămîntul. Îmi promiţi tot ce-ţi cer, Merlin?

Merlin a clătinat din cap, în semn că o să facă totul, aşa cum regele-i cerea.

Apoi Uther s-a îndreptat către arhiepiscopul de Canterbury şi i-a spus:

—  Să mă-ngropaţi în criptă, jos alături de Igraena mea...

Arhiepiscopul, şi el, s-a înclinat spre Pendragon:

—  Va fi astfel precum doriţi, senioare Uther Pendragon. Dar încă nu v-a venit vremea să-nchideţi ochii. Încă nu...

Numai că Uther îşi plecase capul pe-o parte şi dormea... Au trebuit să îl întindă baronii pe o năsălie.

L-au îngropat apoi în pripă, căci timpurile erau grele, şi baronii s-au adunat să-l aleagă pe noul rege.

—  Merlin, spune-ne unde este fiul acela al lui Uther, des­pre care ne-a amintit în ultimele sale clipe, strigau baronii într-un glas. Altminteri o să punem rege pe cel mai vrednic dintre noi. Arhiepiscopul aşteaptă hotărîrea ce o vom lua.

Dar vrăjitorul le-a răspuns:

—  Are dreptul să fie rege numai acela care poate să-şi cu­cerească sabia din insula zînei Morgana...

— Din Avalon,[xiv] din insula cea nevăzută a Morganei?... Cine poate pătrunde-acolo? Cum este acea sabie?

—  Sabia este făurită pe-o nicovală, sub pămînt, în focul care arde veşnic, de Ogyrvan,[xv] bardul gigant. Mînerul ei e de onix, iar lama de oţel curat, strălucitor ca diamantul. Se află pe un munte înalt, în gheara vulturului negru. Iar muntele e străjuit de balaurul cu trei boturi ca trei vulcani, din care curg, ziua şi noaptea, pălălăi. Cine se duce să o ia?

Din cîţi baroni au încercat însă s-ajungă-n Avalon, nici unul nu s-a mai întors.

Zînele le-au încurcat drumul, ori ei înşişi s-au înecat în valurile clocotinde din jurul Avalonului, văzînd teribilul balaur azvîrlind foc asupra lor.

Într-o zi, tînărul Artur se războia tocmai pe ţărm cu-o cea­tă de năvălitori. Îi biruise şi-i silise să se înapoieze-n bărci.

Ostenit, după bătălie, el se opri la un izvor, să soarbă apă proaspătă.

Pe cînd sorbea, văzu un bard, la subţioară cu o harpă, oprindu-se chiar lîngă el.

—  Tinere sir, îi grăi bardul. Al cui pămînt este acesta ce-l apăraţi cu-atîta rîvnă?

— Pămîntul i-al britonilor, răspunse tînărul Artur. Al lor este din moşi-strămoşi. Şi al lor trebuie să rămînă. De-aceea mă lupt pentru el. Dar de-ntrebaţi de acest colţ de arătură şi pădu­re, sau de castelul ce-l vedeţi că-i înălţat pe promontoriu, sînt stăpînite de sir Hector, părintele meu preaiubit.

—  De vreţi cu-adevărat victoria contra năvălitorului, îi spuse iarăşi vrăjitorul, eu pot să vă dau ajutor să dobîndiţi o sabie cum nu s-a mai văzut pe lume.

—  Unde e sabia aceasta?

—  Este acolo-n Avalon! îi arătă Merlin cu mîna, undeva către asfinţit. Şi cine are sabia nu poate fi înfrînt nicicînd, decît dacă ar fi trădat de cineva din neamul său...

—  Am să mă duc s-o cuceresc! se hotărî pe loc Artur.

—  Călăuză am să-ţi fiu eu! surîse bardul, mulţumit.

O barcă se afla la ţărm. Urcară amîndoi în ea.

Marea porni să se agite. Dar Artur nu se-nfricoşa. Vîsli. Vîsli plin de curaj. Vîsli o zi, o săptămînă, poate şi două, sau o lună, şi, iacătă, văzură marea fierbînd, fierbînd ca-ntr-un cazan sub care focul e aprins.

Din sînul mării se-nălţau fum, pietre şi bucăţi de fier. Toate ţîşneau întîi în sus, şi cădeau apoi ca o ploaie peste oricine în­drăznea să-şi ducă barca mai departe. Dar insula nu se zărea.

Merlin făcu întîi o vrajă rotind în văzduh braţele şi rostind nu ştim ce cuvinte, şi insula se arătă.

Abia atunci văzu Artur că insula era-nverzită, plină de pomi şi de grădini. În mijlocul ei se găsea un palat mare, de cleş­tar. Şi din palat — de la ferestre — şi din grădini se iţeau zîne, privind mirate la Artur.

În insulă era şi-un munte. Şi muntele era păzit de un balaur cu trei boturi, cam de mărimea a trei case, suite una peste alta. În vîrful unei stînci, pe munte, se vedea desluşit un vultur cu penele negre-tăciune, ţinînd o sabie în gheare.

Şi sabia părea de flăcări, atît de tare strălucea.

—  Vulturul negru ţine-n gheare sabia care e călită de Ogyrvan, în focul veşnic din mijlocul pămîntului, îl lămuri bardul Merlin pe feciorul lui Pendragon. Balaurul îl străjuieşte. De obi­cei doarme în pace. Dar, cum vede pe cineva străin în locurile-acestea, începe să arunce flăcări. Te încumeţi să lupţi cu el pentru gloria celţilor?...

— Mă încumet! zise Artur.

— Cu pumnalul şi suliţa?

— Cu pumnalul şi suliţa.

— V-am încercat doar, sir Artur, spuse atunci bardul Mer­lin. Însă aţi fi pierit luptînd, şi celţii au multă nevoie de braţul vostru de oţel. Am eu cu totul un alt mijloc să domolim pe-acest balaur, străjer al Avalonului.

Şi Merlin începu să cînte din harpa lui o melodie, cum cînta numai Ossian. Iară balaurul, pe dată, auzind cîntecul de harpă, îşi lăsă capetele hîde la marginea grădinilor, şi începu să sforăie.

Artur a tras barca la ţărm.

Şi Morgana s-a coborît din palatul său fermecat şi a luat mîna lui Artur.

— Sînt sora ta! l-a-ncredinţat, deşi lui nu-i venea să crea­dă. Pînă azi nu m-ai cunoscut, căci Uther Pendragon te-a dat, de mic, acestui vrăjitor. Şi el te-a încredinţat, la rîndu-i lui sir Hector, ca să te crească. I-adevărat ce spun, Merlin?

—  I-adevărat, a rostit bardul. Voi aveţi dreptul la coroana regelui Uther Pendragon. Urcaţi! Luaţi-vă sabia din gheara vul­turului negru. Şi să ne-ntoarcem, plini de fală, pe pămîntul strămoşilor. Să adunaţi în jurul vostru cei mai de seamă cavaleri, Să-i goniţi pe năvălitori.

Artur a urcat muntele în goana mare, ca şi cum nu ar fi mers, ci-ar fi zburat.

Sabia azvîrlea în juru-i un şuvoi luminos de raze. Şi razele se-mprăştiau în culori ca de curcubeu. Din cînd în cînd, din ea ţîşneau fulgere lungi strălucitoare, ce-i luau vederea lui Artur.

Însă acesta, fără teamă s-a căţărat pînă pe culme.

Vulturul, privit de departe, nu arăta atît de mare. Însă de-aproape se vedea că e înalt cît un stejar. O aripă de-a lui putea să învelească o clădire. Ciocul său ameninţător părea un paloş arcuit. Şi labele-i erau armate cu zece căngi tari, de oţel.

Iar glasul lui — cînd croncănea spre tînărul cel îndrăzneţ, care urca spre cuibul său — se-asemăna cu tunetul.

Zărindu-l pe prinţul Artur, vulturul se-nălţă în aer. Apoi se repezi deodată să-i vîre sabia în piept. Artur cu suliţa-l lovi. Dar pasărea nu se lăsă, şi, rotindu-se prin văzduh, îl atacă din nou pe tînăr.

Acesta se prinse cu-o mînă de-un colţ de stei, şi cu cealaltă izbi tare cu suliţa.

Luptînd cu sîrg, lovind mereu, se căţără pînă pe culme. Aici cuprinse vulturul întîi de cioc, apoi, sărind, îl apucă bine de gît, şi-l strînse-n braţele-i voinice.

Degeaba pasărea-ncerca să-l sfîşie cu ghearele. Zadarnic îşi mai rotea ciocul. Tunetul din gîtlejul ei se peschimba în horcăit.

— Cruţă-mă, prinţule Artur, rosti atunci cu glas de om. Ai cucerit cea mai de preţ comoară a britonilor: sabia de oţel al­bastru, făurită în focul veşnic. Numai că ia aminte bine. Dacă o prinde-n mîna dreaptă, în timpul luptei, un viteaz, îi dă acestuia curajul de-a-nvinge orişicîţi duşmani. Dar dacă o atinge-un laş, ea îi înţepeneşte braţul. Te încumeţi şi-acum s-o iei?

Artur nu răspunse nimic. În schimb întinse mîna dreaptă. Luă sabia. Şi pe mînerul ei citi:

„Această sabie vrăjită — flacără vie de oţel — se numeşte Excalibur. Ea nu poate fi stăpînită decît de regele Artur, în apă­rarea libertăţii şi gloriei britonilor”.

Fiul lui Uther coborî, şi, jos, zînele-l aşteptau, avînd în mijloc pe Morgana.

Cu toate intonau un cîntec prin care îl slăveau pe fiul rege­lui Uther Pendragon şi al preanobilei Igraena. Merlin le însoţea cu harpa.

Bardul îi puse lui Artur deocamdată o cunună din rămurele de stejar. Şi îl conduse pîn-la ţărm, sprijinindu-l de braţul stîng, cum se cuvine regilor.

La rîndul său, zîna Morgana, regina valurilor mării, îi aşternu perne brodate cu aur şi cu nestemate, şi-o-nvelitoare pe mătase, în barca ce sta priponită c-un lanţ de-aramă, lîngă ţărm.

Şi-n cîntecele zînelor, barca porni, fără vîslaşi, spre largul mării liniştite de astădată prin puterea şi prin poruncile Morganei[xvi].

La Londra,[xvii] adunaţi în sala cea mare-a tronului regal, baronii şuşoteau într-una:

— Pe cine să-l alegem rege, ca să ne fie nouă bine?

Şi fiecare ar fi vrut ca să se urce el pe tron.

Arhiepiscopul era pe jilţul lui, cu cîrja-n mînă, şi le grăia baronilor:

—  S-au scurs, de cînd l-am coborît pe Uther Pendragon în criptă, cîteva luni, şi de atunci nici un viteaz n-a cucerit sabia regilor britoni, de care ne vorbea Merlin.

— Ce-a spus Merlin e doar poveste, glăsuiră mai mulţi baroni. Sabia de pe Avalon nici nu există-n adevăr...

Afară bubuia furtuna, cu trîmbe de zăpadă lungi, bătînd în toate zidurile şi zgîlţîind ferestrele.

—  A venit vremea, rosti altul, să-l alegem pe noul rege. Saxonii ne înghesuie, iară noi stăm şi aşteptăm să se ivească vreun viteaz cu-o sabie din Avalon...

—  Cînd o să sune miezul nopţii, aşa precum ne-am înţeles, şi o să vie Anul nou, îl vom alege negreşit, strigă puternic alt baron. Arhiepiscopul să-şi facă, după datină, întrebarea de-i sabia la cineva...

—  El să îşi facă datoria. Noi nu ne supărăm de loc... rîseră-n hohot alţi baroni.

Tocmai în clipa cînd rîdeau, porniră clopotele Londrei să bată pentru miezul nopţii.

Arhiepiscopul, gemînd de bătrîneţe, se-nălţă din jilţul lui şi aşteptă să înceteze clopotele.

Se ridicară şi baronii.

Vîntul bătea vijelios peste întreg întinsul Londrei, şi clopo­tele răsunau ...trei... şase...nouă ... unsprezece ....şi încă una ... miezul nopţii...

—  Seniori baroni, zise bătrînul. Acum a venit Anul nou. Eu vă voi face întrebarea: E cineva, între voi toţi, care a fost în Avalon, să ne aducă sabia făurită pentru urmaşul regelui Uther Pendragon?

—  Nu. N-a fost nimeni. Nu se vede? se bucurară toţi baronii.

Şi fiecare-n mintea sa se şi închipuia pe tronul regelui coborît în criptă.

În acea clipă, cîntau barzii că s-ar fi auzit un glas, de undeva, de la ferestre. Poate era al lui Merlin!

— Ba da! O are cineva...

— Şi paşi au răsunat pe trepte. Şi-n sala mare a intrat un tînăr cu-o glugă pe cap, avînd o sabie în mînă.

Iar sabia arunca flăcări, şi-un trăsnet scurt a izbucnit, c-un bubuit îngrozitor, lovind o bîrnă din tavan.

Şi bîrna s-a aprins pe loc.

Sub flăcările orbitoare, care ţîşneau din sabie, toţi baronii şi-au plecat ochii, strigînd însă din răsputeri:

— Arde palatul!... Ardem toţi! S-aducă apă slujitorii!...

— Nu e nevoie! a rostit bardul Merlin, ivindu-se din spa­tele unei coloane. Bîrna de sus e putredă. Şi doar ce-i putred o să ardă. De astăzi, în Britania, va fi un nou cîrmuitor. În jurul lui or să se-adune alţi cavaleri, cei mai viteji. Ei or să înnoiască lumea, în numele a ce e drept, înălţător, cinstit şi bun.

Şi Merlin a făcut un semn, iar flăcările-au pîlpîit tot mai încet, tot mai încet, pînă ce nu s-a mai văzut nici o scînteie în tavan.

Atunci Artur şi-a coborît sabia sa înflăcărată, şi şi-a vîrît-o-n cingătoare. Şi cum şi-a desprins degetele de pe mînerul preţios s-au stins pe loc şi flăcările.

Arhiepiscopul, baronii şi slujitorii grămădiţi la uşi, ca nişte ciorchini vii, au îndrăznit să îl privească îndeaproape pe Artur.

— Cine sînteţi? l-a întrebat arhiepiscopul pe prinţ.

— Eu sînt cel care vă aduce sabia scumpă, de oţel, luci­toare ca diamantul, făurită de Ogyrvan pentru spaima duşma­nilor, a spus fiul lui Pendragon.

— Vouă vi se cuvine tronul, a zis arhiepiscopul.

— Ba nu-i aşa! au protestat baronii, nedîndu-i răgaz. Coroana nu poate fi luată de nimeni, oricît de viteaz, de nu are sînge regal.

— Aşadar, trebuie să spun, a cuvîntat din nou Merlin, că acest tînăr prinţ Artur este fiul lui Pendragon, crescut în casa lui sir Hector, şi dus acolo chiar de mine.

— Asta nu e adevărat... Nu poate fi adevărat... au protestat în cor baronii, bătînd cu săbiile-n masă. Să stea sir Hector mărturie...

Pe cînd se petreceau acestea, poporul, oamenii de rînd — aflînd că un viteaz, Artur, îşi cucerise sabia stăpînită de vulturul din insula zînei Morgana, şi va porni cu ea la luptă contra năvălitorilor — se adunase furnicar înaintea palatului şi-a catedralei:

—  Artur vrem să ne fie rege! Cu el în frunte vom lupta contra saxonilor. Artur!... Artur!... Vrem pe Artur!

Au fost siliţi să cheme-n grabă pe sir Hector de la castel, ca să depună mărturie.

Mărturia a fost depusă în noaptea care a urmat. Sir Hector a destăinuit că Artur nu e fiul lui, ci e doar un copil găsit lîngă podul castelului. Şi cel dintîi a-ngenunchiat chiar el, în faţa lui Artur, jurînd că îi va fi vasal.

Pe urmă s-au plecat şi ceilalţi, deşi pe-ascuns mai murmu­rau că poate nu-i Artur feciorul regelui Uther Pendragon, şi-o fi orînduit Merlin doar lucrurile-n aşa fel, încît să iasă cum vrea el.

N-au mai avut însă ce face. Mărturisirea se făcuse de către bardul vrăjitor şi sir Hector, în prima noapte care-i urma Anu­lui nou. Iar sabia era acolo şi începea să verse foc, de cum îi atingea mînerul fiul lui Uther Pendragon.

Au fost siliţi să-l recunoască drept rege în Britania.

Arhiepiscopul i-a pus pe cap coroana strămoşească. Baronii l-au condus în grup pînă la tronul mult rîvnit de fiecare dintre ei.

Cu toţii au îngenunchiat şi i-au jurat supunere.

După ce i s-a pus coroana, şi după ce s-a aşezat pe scaunul tatălui său Uther, noul rege a glăsuit:

—  Vă mulţumesc că m-aţi ales, dar eu nu pot să socotesc că am ucenicit destul. Şi am de gînd să intru-n garda vreunui rege din vecini, pentru un timp, şi să-l slujesc numai ca sim­plu cavaler.

— Cum? Regele Britaniei să fie simplu cavaler, în garda nu ştim cărui rege? au exclamat, uimiţi, baronii.

— Am hotărît. Şi-aşa va fi, le-a grăit regele Artur. Spuneţi-mi numai în ce ţară atacă azi mai crunt saxonii?

Baronii-au privit stingheriţi unii spre alţii. Nu ştiau. Numai Merlin, scoţînd bagheta, rotind-o împrejurul său şi ascultînd-o la ureche, i-a răspuns astfel lui Artur:

— Regele cel mai încercat de năvălirile saxone se numeşte Leodogan, şi el domneşte-n Carmelida.

—  Rege Artur, au spus baronii. Leodogan nu vă cunoaşte, căci n-a fost la încoronare. Dar el o să se-nfăţişeze. Vă va jura supunere, va deveni vasalul vostru. Şi nu se cade să slujiţi, voi, suzeranul, un vasal.

Artur a rîs însă cu poftă:

—  Deocamdată n-a jurat, şi nu-i sînt încă suzeran. Şi nu am să mă ruşinez, de voi sluji în garda lui. Voi lua cu mine pe Merlin. Cine mai vrea să ne-nsoţească?

S-au ridicat numaidecît doi viteji din Britania: regele Ban de Benoïc şi regele Bohor de Gannes. Amîndoi se găseau la Lon­dra. Fuseseră la-ncoronare şi erau ispitiţi să meargă în ajutorul Carmelidei.

S-au mai găsit şi-alţi cavaleri dornici de luptă şi onoare.

Caii au fost înşeuaţi. Cavalerii-au încălecat, şi după o călă­torie, nici mult prea lungă, dar nici scurtă — pe mare ca şi pe uscat — au fost pe ţărmurile unde Leodogan se războia cu tribu­rile de saxoni.

Îndată au intrat în luptă.

Merlin cînta oştenilor. Şi tînărul Artur, avînd la dreapta şi la stînga sa pe cei doi regi: Bohor şi Ban, s-au repezit ca nişte lei în mijlocul saxonilor, urmaţi de ceilalţi cavaleri.

Duşmanii, cîţi vedeau ţîşnind din sabia lui Artur flăcări, urlau de spaimă şi fugeau.

Cumplită a fost bătălia. Ţărmul a fost însîngerat. Şi cape­tele retezate ale saxonilor cădeau ca nişte nuci, toamna, din pom.

De n-ar fi fost atunci în luptă Artur, Merlin, Bohor şi Ban, şi ceilalţi cavaleri britoni, Leodogan şi-ar fi pierdut întreg pămîntul Carmelidei.

Aşa, saxonii-au fost înfrînţi. Şi cîţi au mai scăpat cu zile abia de au putut sări în bărcile lor lungi, de lemn, vîslind către Saxonia.

După ce au fugit saxonii, Leodogan i-a invitat, cu curtenie, pe Artur, pe ceilalţi regi şi cavaleri, să vină în castelul său.

Intrînd cu toţii în castel, s-au întins nişte mese lungi. În faţa meselor erau patru bufoni şi doi jongleri, ca să distreze oaspeţii.

La masă se găseau şi doamne. Şi printre ele, cea dintîi, încîntătoarea Guinever, fiica regelui Carmelidei.

Atît de mîndră era fata, ca rosmarinul cînd se-nalţă în mie­zul verii prin grădini.

Ea sta la masă-n faţa lui. Şi-Artur nu bea, nici nu mînca, ci se uita la Guinever.

Către sfîrşitul ospăţului, Guinever a turnat în cupe vin aro­mat, cu mîna sa, cum era datina britonă.

Cu-acest prilej a glăsuit:

—  Prea nobili cavaleri, vă rog să-mi faceţi cinstea şi să beţi acest vin pregătit de mine cu-arome aduse din Orient.

—  În cinstea voastră îl voi bea! i-a răspuns regele Artur.

În vremurile de demult, vechii britoni nu-şi întrebau oaspeţii nici cum se numesc, şi nici din ce ţinuturi vin. Dar regele Leo­dogan era curios peste măsură să ştie cine îl salvase în lupta dată cu saxonii. A întrebat deci pe ascuns pe cîţiva dintre cavaleri. Dar ei n-au vrut să-i dea răspuns, fiindcă Artur voia să fie în faţa lui Leodogan numai un simplu cavaler.

Şi-a mai trecut o săptămînă. Saxonii iar au încercat să pătrundă în Carmelida, dar sîngele lor a roşit mai tare valu­rile mării.

S-a petrecut şi-a treia oară acelaşi lucru, cînd saxonii au năvălit în Carmelida, cu o mulţime de aliaţi, avînd în frunte, de-astă dată, pe ducele Germaniei.

Această luptă a fost mai grea, şi-a durat mult mai multă vreme. Însă Artur, cu cei doi regi şi cavalerii ce-l urmau, au rămas tot învingători.

Şi-aşa, pacea s-a înscăunat.

Bătrînul rege al Carmelidei ar fi voit să mulţumească în chip cu totul deosebit acelor cavaleri străini, al căror nume nu-l ştia.

Artur se pregătea să plece. Îi venea însă foarte greu. Gui­never, floarea Carmelidei, îi tulburase inima. De-aceea s-a înve­selit cînd bătrînul Leodogan i-a invitat să mai ia parte la încă un mare ospăţ.

Cu-acest prilej s-au pregătit nişte serbări strălucitoare.

Şi-n timp ce se-nchinau la masă potirele pline cu vin, Merlin îl urmărea pe-Artur, cum nu-şi mai dezlipea privirea de pe fru­moasa Guinever.

—  Mărite rege, i-a spus el, atunci, în taină, lui Artur. Nu socotiţi c-a venit vremea să vă alegeţi o soţie?

— Aşa e, sir! au glăsuit Bohor, şi Ban, şi cavalerii. Acum vă trebuie-o regină. Şi Guinever e şi frumoasă, şi înţeleaptă, e şi blîndă. Fericit cine o va lua pe fata asta de soţie.

Artur era însă pierdut. Nu avea timp să le răspundă.

— Iubiţi, Artur, pe cineva? a stăruit bardul Merlin.

Regele a mărturisit:

— Da, o iubesc pe Guinever.

— Atunci e foarte bine, sir. Peţiţi-o, deci pe Guinever. Ne va fi o stăpînă bună.

Artur s-a-nveselit pe loc, şi l-a rugat pe bardul său ca s-o ceară pe Guinever tatălui ei, Leodogan.

Vorbea Artur, însă cu ochii o cerceta mereu pe fată, mîndrindu-se că ea avea un mijlocel — să-l prinzi în palmă — şi glezne albe, braţe lungi, umerii drepţi, şi peste umeri un păr de aur revărsat. Iar faţa... faţa-i semăna cu soarele de dimineaţă, cînd se iveşte peste culmi, atît de tare-i strălucea în prospeţimea tine­reţii, şi-a frumuseţii fecioreşti.

S-a întîmplat că tot în noaptea cînd s-a desfăşurat ospăţul, să nu se poată stăpînî nici regele din Carmelida şi să-l întrebe pe Merlin — a doua sau a treia oară — cine era stăpînul lui.

— Stăpînul meu, a răspuns bardul, este cel mai viteaz bărbat din cîţi se află pe pămînt. Poartă numele de Artur. El va uni Britania într-un mănunchi, precum a fost în vremurile de demult. Toţi regii îi vor fi vasali. Iar eu, de vreţi poate să ştiţi sînt bardul-magician Merlin. Am darul de a prevesti. Şi ce vă spun se va-ntîmpla...

Leodogan s-a minunat:

— Acesta este deci Artur? El va fi suzeranul meu. Păcat că nu are regină...

— La fel am cugetat şi noi, a zis şiretul bard Merlin. Şi tocmai îi căutăm soţie...

— De ce să vă mai osteniţi, a spus regele Carrnelidei, cînd, iată, am eu o copilă, ce-i ca un nufăr răsărit şi gata, gata să-nflorească?

— Fata-i frumoasă, e cuminte, s-a învoit bardul Merlin. Ştie să cînte, să danţeze... Are atîtea însuşiri, încît un lucru nu-nţeleg: cum de nu ai căsătorit-o pînă acuma, cu vreun alt rege?

— A fost peţită deseori, i-a dat răspuns Leodogan. De asta nu vă fie grijă. Dar n-am vrut s-o căsătoresc cît timp eram tot în război. Nici peţitorii nu-mi plăceau. Dar pe Artur l-aş vrea de fiu.

— Atunci nunta-i ca şi făcută, l-a-ncredinţat bardul Merlin. Şi lui Artur îi place fata.

Apoi Merlin l-a înştiinţat pe regele Britaniei c-a peţit-o pe Guinever. Artur a dănţuit cu ea. Leodogan s-a ridicat la masă cu o cupă-n mînă şi i-a vestit pe cavaleri că-n două zile o să fie logodnă mare la castel.

Poate s-ar fi făcut şi nunta. Însă Artur a primit ştire că tatăl său adoptiv, Hector, a fost învins în Logria, de două cete de saxoni, şi stă acolo asediat.

A cerut voie deci să plece socrului său, Leodogan, ca să-l salveze pe sir Hector de cetele de-asediatori.

Nunta s-a amînat cu-o lună.

În dimineaţa despărţirii, potrivit datinii britone, logodnica s-a-nfăţişat cu un lighean de-argint în mînă, în care era apă caldă. I-a spălat regelui Artur mîinile, gîtul şi obrazul. Şi după ce i le-a spălat, i le-a uscat cu un şervet brodat chiar de mîinile ei.

L-a ajutat să îşi îmbrace armura grea de cavaler. A-ngenunchiat în faţa lui, punîndu-i pintenii de aur. Şi, la sfîrşit, i-a aşezat pe umeri o mantie scumpă, albă ca gîndul ei curat, bătută toată-n diamante. Acesta era darul său făcut în clipa despărţirii.

Amîndoi s-au îmbrăţişat. Şi Artur şi-a pus singur coiful.

Cavalerii-au încălecat şi au pornit în trap întins către ţinu­tul lui sir Hector.

Din fericire pentru toţi, cavalerii au ajuns la timp, tocmai în ceasul cînd saxonii încercau să se caţere pe zidurile castelului.

Cu piepturile dezvelite, pline de păr încîlcit, roşu şi cu mus­tăţile lor lungi, aproape pînă la urechi, cu gleznele şi braţele prinse-n inele de aramă, saxonii păreau nişte fiare.

Dar cavalerii lui Artur, în frunte cu Bohor şi Ban, i-au luat în lănci, ca în frigări, i-au sfîrtecat cu săbiile, şi capetele retezate le-au zvîrlit, de pe stînci, în valuri.

Apoi, ca o trîmbă de vînt, au măturat şi alte cete care se mai găseau pe ţărm.

Aşa a dobîndit Artur înc-o victorie de seamă. Au urmat multe altele sub flamurile libertăţii.

Saxonii însă s-au înţeles să se unească şi cu anglii, să-i ia alături şi pe iuţi. Ba au chemat în ajutor şi alte neamuri de germani. Şi împreună s-au pornit să-l nimicească pe Artur.

Această mare bătălie de care pomenesc toţi barzii, ce trebuia să hotărască soarta poporului briton, a avut loc la Argoëd, pe coastele oceanului.

Merlin însuşi a-ncălecat, urmînd în luptă pe Artur.

Se povesteşte că pe valea ce duce de la Argoëd către un golf cu-acelaşi nume, se întinsese-un lac de sînge. Un lac de sîngeotrăvitor, căci era sînge de duşmani.

Şi sîngele s-a închegat. Şi multă vreme n-au crescut în valea de la Argoëd nici flori, nici pomi, nici buruieni. Şi căpri­oarele fugeau la trei zile de mers de-acolo. Nici cîinii nu se apro­piau. Caii săreau şi nechezau. Doar bufniţele şi şacalii, şi şobo­lanii albi de stînci se povesteşte că trăiau în valea de la Argoëd. În noaptea dinaintea luptei, Merlin visase o zeiţă — zeiţa Inspiraţiei.

Şi-n somn zeiţa-i glăsuia:

— Merlin, de vrei, ne logodim. Şi-atunci tu vei putea cînta atît de minunat la harpă, încît toţi cei ce-or auzi vor merge ne-nfricaţi la luptă. Ca totul să se împlinească spre binele britonilor, şi ca Artur să biruie, tu trebuie însă să-mi juri credinţă. Şi să-mi mai juri că niciodată nu vei fi pradă vreunei fete, femei sau zîne, pe pămînt, oricît ar fi ea de frumoasă. Primeşti, Merlin, logodna mea, şi-mi juri ceea ce ţi-am cerut?

— Primesc! a glăsuit Merlin. Şi-ţi jur, zeiţo, să-mplinesc dorinţa-ţi, fără şovăire.

Zeiţa Inspiraţiei i-a pus pe deget un inel. S-a făcut apoi nevăzută.

Trezindu-se de dimineaţă, Merlin avea, într-adevăr, pe dege­tul său inelar, veriga ce-o primise-n vis.

Şi luîndu-şi harpa, a-nceput să le cînte britonilor victoria pe care ei urmau s-o aibă-n acea zi. Cuvintele i le şoptea zeiţa Inspiraţiei. Cavalerii-au pornit la luptă, iar Merlin le-a cîntât astfel, încît aceştia n-au ştiut ce este frica nici o clipă. Au mers la moarte surîzînd, strigînd, parcă erau la nuntă:

— Trăiască regele Artur! Trăiască neamul de britoni!

Cînd s-a sfîrşit, într-un tîrziu, această glorioasă luptă, nu mai era nici un duşman. Artur a poruncit ca bardul să-l înso­ţească spre castel, mergînd alături, mînă-n mînă.

Pe-o pernă roşie, de mătase, dusă de pajii regelui, se aflau sabia şi harpa, încrucişate, laolaltă, în semn că arta ajutase ca armele să biruie.

Mulţimile eliberate întîmpinau pe-nvingători, şi mai cu seamă pe Artur, cu cîntece şi aclamaţii.

A fost cea mai mare victorie avută de britoni vreodată. Şi veştile s-au răspîndit în toate ţările germane, pînă departe, către nord. Şi scalzii, cîntăreţii lor, spuneau că regele Artur nu e un om obişnuit. Ci-i însuşi zeul Gwydion, care a luat chip omenesc, aşezîndu-şi pe cap coroana regelui Uther Pendragon, spre gloria britonilor.

Pacea orînduindu-se, Artur l-a trimis pe Merlin, cu o sută de cavaleri, la socrul său, Leodogan, ca să i-o dea pe Guinever.

Nunta s-a săvîrşit la Londra. Guinever a primit coroana. Baronii au îngenunchiat, jurînd că vor păzi onoarea lui Artur de Britania şi a reginei Guinever.

Şi-atunci, precum se povesteşte — poate cu sfatul lui Mer­lin — Artur s-a dus într-o pădure, unde creştea un stejar falnic. Vîrful lui se-nălţa la cer, acest stejar fiind semănat de însuşi zeul Gwydion.

Artur a pus să îl reteze, şi a făcut din lemn o masă, ce n-avea cap, şi n-avea coadă. O masă mare şi rotundă.[xviii]

La masă puteau să încapă o sută cincizeci de persoane.

Şi regele a dat de ştire:

— Cîţi or să stea în jurul Mesei — o sută cincizeci de viteji — regi, sau baroni, sau cavaleri, vor fi egali toţi între ei. Vor avea cinste deopotrivă. Datoria lor cea dintîi este s-ajute pe cei slabi, bătrînii şi femeile. Să lupte pentru libertate, contra năvăli­torilor. Onoarea să le fie scumpă, cum li-e lumina ochilor. Pur­tările cît mai alese. Şi toate biruinţele să şi le-nchine fiecare — ca un omagiu meritat — acelei doamne căreia i-a dăruit şi inima.

Astăzi, cînd au scos capu-n lume Invidia şi Lăcomia, cavalerii Mesei Rotunde vor trebui să-i ocrotească pe cei lipsiţi de apărare şi-astfel să apere dreptatea.[xix]

După această cuvîntare, s-a dat de veste tuturor că în caste­lul lui Artur, pe coasta Ţării Galilor — s-a aşezat Masa Rotundă, şi pot să vină-n jurul ei cavalerii cei mai viteji, mai drepţi, mai nobili şi mai buni.

N-a trecut mult, şi la castel au început să se adune bărbaţii cei mai îndrăzneţi. Şi printre cei dintîi au fost regele Ban de Benoïc şi regele Bohor de Gannes, care îl însoţiseră pe regele Artur în lupta din Carmelida, cu saxonii; feciorii regelui Bohor: Lionel şi Bohor de Gannes, veri buni şi prieteni cu Artur bine-nţeles, Leodogan, deşi era bătrîn ca lumea, dar se simţea tot în putere şi dornic de a fi şi el bun cavaler între ceilalţi. Au mai venit Ivain şi Keu — ultimul fiind frate vitreg lui Artur de Britania, căci era fiul lui sir Hector, Gawain şi Mordred — doi nepoţi — şi numeroşi alţi cavaleri.

Dar printre ei, cel mai de seamă era Lancelot, fiul lui Ban, nepotul lui Bohor de Gannes.

—  Pe el, reaminti poetul tinerilor ascultători, de mic îl răpise Viviane, zîna din fundul lacului. Se prefăcuse-n lebădă, cît timp copilul se juca pe-o pajişte, lîngă castel, şi, după ce-l ademenise să se urce pe gîtul ei, pornise repede în zbor.

În fundul lacului crescuse, într-un palat de marmură, dar asta nu-l împiedicase să iasă şi pe ţărm, afară, şi să cutreiere pădurea şi tot ţinutul Brocéliandei.

Prin vrăjile ce stăpînea, Viviane menise ca băiatul să-şi uite casa şi părinţii, şi să-şi închipuie să zîna e mama lui adevărată.

Într-o zi, tînărul văzu prin pădure doi cavaleri, călări pe nişte armăsari care-şi muşcau zăbalele, şi armele lor îi făceau să semene cu nişte zei.

Salvaseră pe o copilă răpită de nişte tîlhari, înapoind-o tatălui. Părintele ei ar fi vrut să le dea aur şi veşminte din cele mai costisitoare, dar ei se-mpotriveau, spunînd că nu le trebuie răsplată.

—  N-aţi auzit de cavalerii Mesei Rotunde? au zis ei. Noi facem parte dintre soţii lui Artur de Britania, şi-aceasta ne e datoria: să-i ajutăm pe cei mai slabi sau cei lipsiţi de apărare.

Lancelot s-a-napoiat acasă, în ziua-aceea, turburat.

—  Mamă, i-a rostit el Vivianei, în timp ce intra în palat. Cine e regele Artur, şi ce este Masa Rotundă?

— De ce? l-a întrebat Viviane, cu inima strînsă de teamă, fiindcă ea socotise altfel: să-l ţină pe Lancelot de-a pururi — voios şi pe vecie tînăr — în palatu-i de marmură, ferit de pri­mejdiile vieţii. Şi-i ascunsese pîn-atunci cîte se povesteau prin lume despre Artur, Masa Rotundă şi despre faptele-mplinite de îndrăzneţii-i cavaleri.

Dar după ce frumosul tînăr îi povesti tot ce văzuse, şi stărui în întrebare, zîna Viviane îşi dete seama că în zadar se străduise ca să-i ascundă atîta vreme isprăvile cavalereşti.

Cît se temuse ca flăcăul să nu afle despre Artur şi despre Masa lui Rotundă, şi să nu fie ispitit să li se-alăture şi el!

Şi iată că în Brocéliande intraseră nişte tîlhari care răpiseră o fecioară. Cavalerii Mesei Rotunde porniseră numaidecît, şi o salvaseră pe fată. Aşa-i văzuse tînărul şi le aflase faptele.

Zîna Viviane fu nevoită să-i povestească pe-ndelete despre Artur, Masa Rotundă, şi despre-o seamă de isprăvi săvîrşite de cavaleri. Iar el, ascultînd-o pe zînă, simţea în sine o putere care-i creştea neîncetat în braţele lui tinereşti.

Cînd zîna îşi sfîrşi povestea, tînărul puse întrebarea:

— Mamă, te rog să-mi spui şi mie dacă la Masa lui Artur se mai găseşte vreun loc liber?

— Se mai găseşte! oftă zîna. Ştiam eu c-ai s-ajungi acolo. Am încercat să te împiedic, sau cel puţin să te-ntîrzii. Dar văd că nu e cu putinţă. Peste trei zile te voi duce pînă la tronul lui Artur, să te armeze cavaler. Şi, pentru că ne despărţim, mă văd silită să-ţi destăinui că tu nu eşti copilul meu. Ci, tată ţi-e regele Ban, iar mamă ţi-este doamna lui, din castelul de Benoïc. Mai înainte de-a pleca către castelul lui Artur, cred că e bine să te duci să-i săruţi mîna mamei tale şi să te pleci regelui Ban, ca să-ţi dea binecuvîntarea. Te-aşteaptă grele încercări.

Lancelot a împlinit întocmai ceea ce îi ceruse zîna.

S-a dus întîi la Benoïc, spre bucuria mamei sale şi a părin­telui său Ban, care îl socoteau pierdut.

Şi ei l-au binecuvîntat.

După aceea, însoţit de doamna lacului, Viviane, Lancelot a pornit spre Artur.

— Au trecut marea chiar prin locul în care sîntem noi acum, zice poetul cîntăreţ, şi-au ajuns în Britania. De-aici, călări s-au îndreptat către castelul lui Artur.

În acea zi, Artur vîna. În pădure, la Camelot.

Deodată a văzut sosind, pe drumul ce tăia pădurea, un cor­tegiu impunător.

În frunte se aflau doi paji, ducînd doi cai albi de căpestre. Pe unul dintre cai era un pavilion[xx] de cîmp uşor, însă bogat împodobit. Pe celălalt se legănau două cufere încărcate cu veş­minte cavalereşti. Urmau patru scutieri călări, purtînd o cască  argintată, un scut, de-asemeni argintat, o lance şi o sabie. Şi după ei veneau Lancelot şi doamna lacului, Viviane, pe alţi doi cai acoperiţi cu huse albe, de mătase, şi-avînd pe spate şei de fildeş, pe care meşteri iscusiţi gravaseră scene de luptă. Rochia Vivianei, din samit, era tivită cu hermină. Şi tînărul purta pe umeri o mantie largă, de serj, ce-i flutura uşor în vînt.

Armurile, îmbrăcămintea, armele, husele şi caii erau de culoarea zăpezii. Zîna Viviane se-asemăna cu o petală de crin alb. Era pură şi graţioasă. Nu-i dădeai paisprezece ani. Şi, dacă regele Artur nu ar fi fost căsătorit, inima i s-ar fi zbătut, văzînd-o pe zîna Viviane. De Lancelot ce să vă spun? Ochii-i albaştri scînteiau. Trupul lui zvelt se legăna uşor în pasul calului. Şi-n mîna dreaptă ţinea frîul, iar stînga sprijinită-n şold. Calul lui se afla în urma calului zînei, la trei paşi.

Şi după ce regele Artur s-a-ntîlnit cu Lancelot şi zîna, au mers cu toţii la castel.

Sus, pe terasă, se găsea regina, doamna Guinever.

— Acesta este tînărul pe care l-a crescut, în lacul din Brocéliande, zîna Viviane, a spus regele Guineverei. Ce ziceţi, doamnă, ce voinic? Priviţi ce ochi cutezători!

Însă regina nu avea nevoie să-i arate altul ce fel de ochi are flăcăul. Ea îi văzuse singură. Şi-acuma se înspăimînta de ce simţea-n inima ei. Încerca să se stăpînească, să-şi pună frîu sim­ţirilor. Dar, printr-o vrajă neştiută, simţea că o iubire nouă o va lega de-acest flăcău.

Cu-aceeaşi tainică simţire, Lancelot înţelegea prea bine că Guinever a lui Artur va fi singura fiinţă-n lume de care se va-ndrăgosti.

În el se da o luptă cruntă:

„Cum îndrăznesc să-mi ridic ochii către soţia lui Artur, ce-a-ntemeiat Masa Rotundă, şi căruia vreau să-i slujesc pînă la moarte, cu credinţă? îşi spunea tînărul în sine. Vreau să-mi smulg dragostea din piept — cu inima, dacă-i nevoie. Deşi, văd bine, n-am să pot. Orice îndrăgostit visează să îşi trăiască dra­gostea. Doar eu voi fi silit să lupt ca ea să nu mi se-mplinească. Numai în taină am să-nchin toate victoriile mele iubitei doamne Guinever...”

Şi astfel şi-a făcut intrarea, la curtea regelui Artur, Lancelot, care va deveni cavalerul cel mai temut dintre toţi cîţi a adunat Masa Rotundă-n jurul ei.[xxi]

Viviane s-a-napoiat acasă, în palatul de marmură pe care şi-l făcuse-n lac, cu ajutorul lui Merlin.

I-a fost însă nespus de greu să se întoarcă singură. O îngro­zea pustietatea. Îi era ciudă că pleca, lăsîndu-l pe Lancelot la curte. Şi, în necazul ei, credea că Merlin este vinovat. De nu făcea el vrăjile, Artur nu se urca pe tron, şi nu avea Masa Ro­tundă. Lancelot, atunci, îi rămînea.

Şi mai ştia zîna Viviane că Merlin, bardul, o-ndrăgea. L-a poftit deci s-o însoţească, ca să revadă Brocéliande, unde fusese-odinioară faimoasa şcoală a zînelor.

Merlin s-a-nduplecat îndată. Zîmbetul ei îl ameţea, ademenindu-l s-o-nsoţească.

S-au prefăcut în două păsări, zburînd către Bretania.

Aici, într-un amurg de vară, Viviane a început să-i spună cît e de singură şi tristă în lacul său din Brocéliande.

— Merlin, rămîi în Brocéliande, i-a şoptit la ureche zîna şi i-a cuprins gîtul cu braţul.

Pădurea fremăta domol.

— Să-mi dai sărutul de logodnă şi să îmi spui cuvîntul ma­gic prin care eu te pot păstra pe totdeauna lîngă mine. Nu vreau să rămîn singură, l-a mai rugat zîna pe bard.

Merlin parcă era în vis. În starea asta era gata să-i spună zînei orişice.

Dar se-auzi atunci un glas, sunînd ca harpele cereşti:

— Merlin, nu-ţi călca jurămîntul! Ţi-am pus în deget un inel...

Zîna, speriată, tresări.

Merlin se deşteptă din somn şi-şi trecu mîna peste ochi. Zeiţa Inspiraţiei — căci ea era — îi porunci:

— Întoarce-te lîngă Artur. Acolo este locul tău...

Merlin se ridică îndată. Îşi luă harpa din nou în braţe şi, făcînd semne cu bagheta, se prefăcu în norişor. Un norişor alb-sîngeriu, plutind către Britania.

Şi-aşa s-a-ntors lîngă Artur.

Harpa lui a sunat din nou, cît timp Artur s-a războit cu picţii, cu caledonienii şi scoţii cei înverşunaţi.[xxii]

A cîntat apoi şi în lupta dusă în ţările germane, pînă în Scandinavia.

Cavalerii Mesei Rotunde s-au umplut toţi de glorie, în lup­tele acestea grele, prin care se asigurau hotarele Britaniei.

Dar primul între cavaleri a rămas tot Lancelot du Lac. De zeci de ori a înfruntat moartea pe mări sau pe uscat. Sabia lui a retezat mai multe capete duşmane decît taie secerătorul spi­cele, cînd se pîrguiesc.

La-napoiere a fost primit, la porţi, de însăşi Guinever, care, la-ndemnul lui Artur, i-a sărutat obrazul drept — răsplata celui mai viteaz.

Acest sărut al Guineverei i-a tulburat mai mult simţirea fiului adoptiv al zînei.

Şi, ca să-şi uite patima şi să nu aibă a roşi în faţa regelui Artur, Lancelot s-a dus departe-n lume, să dea lupte ca­valereşti.

Cu calul a cutreierat insulele britanice, şi-a avut zeci de biruinţe. A trecut şi pe continent, în locul unde se născuse. Pre­tutindeni a împărţit dreptatea celor în nevoie, dar gîndul de la Guinever nu a putut să şi-l desprindă.

Şi-a cucerit şi un castel, pe care-l stăpîniseră germanii îna­inte vreme, devenind duce de Guiene.

Un singur lucru n-a putut: să dobîndească un potir cu în­suşiri miraculoase, al cărui nume era Graalul.[xxiii] Pe-acesta-l cău­tau cavalerii Mesei Rotunde de mult timp, socotind că aflarea lui le va aduce biruinţe şi fericire veşnică.

Atîta numai că potirul nu putea fi zărit de nimeni de n-avea inima curată, aşa cum este lacrima. Iară inima lui Lancelot se mistuia pentru soţia lui Artur de Britania.

Umblînd aşa, mereu pe drumuri, Lancelot află că în Corbin, oraşul regelui Pelles, era un vrăjitor cumplit care făcuse mul­te rele.

Auzind veştile acestea, cavalerul porni-ntr-acolo.

Vrăjitorul luase pe fata regelui din Corbin cu sila şi o-nchisese într-un turn.

Stătea fata de ani de zile în gheara vrăjitorului, şi nimeni nu putea s-o scape.

Cîţi îl chemaseră să lupte, ca s-o salveze pe copilă, pieriseră lîngă Corbin.

Acum l-a chemat şi Lancelot pe preahainul vrăjitor.

Acesta s-a schimbat în urs, apoi într-o cumplită haită de lupi turbaţi şi sîngeroşi, iar, la sfîrşit, într-o panteră.

Însă Lancelot, fără de teamă, l-a nimicit pe vrăjitor, după o luptă de cinci zile. Spărgînd apoi şi nişte porţi, a intrat într-o încăpere cu pereţii de fier încins, unde sta fata zăvorîtă şi toro­pită de dogoare.

Copila se numea Elaine, şi vrăjitorul o-nrobise fiindcă ea nu-l voia de soţ.

Eliberînd-o pe Elaine, cavalerul Mesei Rotunde închise-n camera de fier pe nemilosul vrăjitor, înteţind mai-nainte focul.

Mulţimea, văzînd fapta asta, îi ieşi lui Lancelot-nainte, rugîndu-l să-i dea ajutor să scape şi de-un şarpe groaznic.

Şarpele-acesta vieţuia într-o groapă de lîngă ţărm, unde-l pusese vrăjitorul. Şi îi dădeau dihaniei pe lună cîte un copil, ca să se sature cu el. Altminteri, intra în oraş şi săvîrşea mai mari cruzimi.

Fără să stea de loc pe gînduri, urmat de oamenii de rînd, cavalerul porni spre ţărm.

Şarpele tocmai aştepta să i se-aducă prada vie. Era flămînd şi şuiera.

Cavalerul Mesei Rotunde sări în groapa şarpelui şi-l ciopîrţi cu sabia. Bucăţile tăiate însă ţîşniră singure afară şi se schimbară-n porci mistreţi.

De fiare se-ngriji mulţimea, le doborî cu ghioagele.

Astfel scăpă Lancelot pe rege şi orăşeni de vrăjitor, ca şi de nesătulul şarpe.

Şi regele, drept mulţumire, oferi cavalerului ţara şi pe copila sa.

Cavalerul ar fi primit, de nu ar fi fost Guinever, clipă de clipă-n mintea lui. Dar el, în chip curtenitor, respinse toate da­rurile, şi vru să plece mai departe.

Şi toate-ar fi fost foarte bune, dacă Elaine n-ar fi simţit că îl iubeşte pe acela care-i dăduse libertatea şi o scăpase de la chin.

Fata avea o doică, Brisen. Ea ştia vrăji nenumărate.

—  Brisen, a chemat-o Elaine. Am să te rog un singur lucru. Să faci în aşa fel, încît să mă sărute cavalerul mai înainte de-a pleca.

Şi Brisen a făcut astfel, încît nobilul cavaler să soarbă o cupă cu vin. Însă vinul era vrăjit.[xxiv]

Cum a sorbit cupa cu vin, lui Lancelot i s-a năzărit că Elai­ne ar fi Guinever. Şi că frumoasa Guinever nu e soţia lui Artur, ci este chiar soţia lui.

De braţ, ca nişte tineri soţi, s-au afundat printre copacii pădurii de lîngă castel. Şi Lancelot a îmbrăţişat-o pe fiica rege­lui Pelles.

Dar cum i s-a desprins din braţe, a înţeles cine era şi ce s-a întîmplat cu el.

—  Îmi vei plăti, i-a strigat el copilei regelui Pelles. Jura­sem să nu-mbrăţişez nici o femeie, toată viaţa, fiindcă iubesc pe o regină. Dragostea mea nefericită nu se va împlini nicicînd, dar mi-am călcat azi jurămîntul, din vina ta. Te voi ucide...

Elaine i-a căzut în genunchi, spunîndu-i cît îl îndrăgea, şi că un nobil cavaler nu poate omorî pe-aceea căreia el i-a dăruit mai înainte libertatea. L-a mai rugat apoi, plîngînd, să o păstre­ze de soţie.

Cavalerul i-a dat iertarea, dar a plecat şi mai mîhnit, spre alte lupte vitejeşti, ca s-o uite pe Guinever, care nu-i mai ieşea din minte.

La timpul ce se cuvenea, Elaine a dobîndit un fiu, numit de mamă Galaad. Cînd Galaad a împlinit vîrsta de foc a tinereţii, a cucerit singurul scaun — numit „scaunul primejdios” — ce-l mai avea Masa Rotundă neocupat pînă atunci. Şi-avînd un cuget nepătat şi-o vitejie fără seamăn, Galaad a plecat în lume să cucerească vasul Graal. După lupte nenumărate a izbutit să afle Graalul, spre mulţumirea lui Artur.

—  Astfel s-a împlinit şi-această atît de mare-nfăptuire, rosti poetul cîntăreţ, pe care astăzi nu v-o spun, căci iată, se coboară noaptea, şi stelele clipesc pe cer. Va trebui să ne întoarcem, în scurtă vreme, la castel.

—  Nu mai-nainte de-a sfîrşi însă legenda lui Artur, îl rugă fiul ducelui.

— Şi-am vrea să ştim: cu Guinever, şi cu Lancelot, şi cu Merlin ce s-a mai petrecut apoi? rosti alt tînăr cavaler.

Poetul îşi urmă povestea:

— Pe timpul cînd domnea Artur şi mai era Masa Rotundă, iubirea se socotea sfîntă, era nobilă şi frumoasă. Cavalerii curtau o fată cam şapte ani, mai înainte de-a dori să se logodească. Doar rareori era altfel... Căci de-ndrăzneau să ia cu forţa vreo copilă sau vreo doamnă, plăteau nesocotinţa asta, cum a plătit Méliagrance, despre a cărui făptuire, nevrednică de-un cavaler, am să vă povestesc acum...

Venise toamna, timpuriu, şi păsărelele plecau.

Cavalerii Mesei Rotunde se întorceau, cînd venea toamna, de pe-unde colindaseră. Şi fiecare-şi povestea faptele ce le săvîrşise.

Lui Artur îi plăcea s-audă pe cavaleri istorisind cum îm­părţiseră dreptatea, în numele Mesei Rotunde, prin braţul lor neobosit.

Iară reginei Guinever, în vremea asta, îi năzărea să rătă­cească prin pădure, privind copacii desfrunziţi.

Într-o zi, pe cînd se plimba, urmată de trei cavaleri, văzu că este-nconjurată de peste-o sută de bărbaţi în frunte cu Méliagrance.

Méliagrance, un cavaler care-l ura mult pe Artur, dar o-ndrăgea pe Guinever, se hotărîse s-o răpească, s-o ducă în castelul lui.

Această faptă josnică n-o săvîrşise pînă-atunci, fiindcă în preajma Guinever ei erau mereu mulţi cavaleri şi se-ntorsese şi Lancelot, în ospeţie, la Artur.

Atunci însă Lancelot şedea cu regele Artur la masă şi-i po­vestea o întîmplare trăită, nu de mult, pe mări. Lîngă regină se găseau numai sir Keu, sir Sagramor şi sir Gawain — cel mai iubit dintre nepoţii lui Artur.

Méliagrance, încercuindu-i, ceru reginei să-l urmeze.

— Vreţi să-l dezonoraţi pe rege? O să plătiţi această faptă! răspunse, mîndră, Guinever.

În apărarea Guineverei, Gawain sări primul la luptă urmat de Sagramor şi Keu. Dar numărul îi copleşi.

Răniţi, ei încă se luptau, cînd Guinever — voind să scape pe cei trei cavaleri cu viaţă — îi strigă trădătorului:

— Încetaţi lupta! încetaţi... Vă voi urma, Méliagrance, dar numai dacă îmi cruţaţi pe cei trei nobili cavaleri care mi-au stat în apărare, şi îi lăsaţi să mă urmeze acolo unde mă veţi duce...

Regina Guinever plîngea.

Méliagrance, preamulţumit că izbutise într-un fel, s-a gră­bit să se învoiască, poruncind oamenilor lui să înceteze bătălia.

Apoi conduse la castel — ce-i drept, cu multă curtenie — pe doamna regelui Artur, ca şi pe cei trei cavaleri, gata mereu s-o ocrotească, deşi se aflau greu răniţi.

Méliagrance nădăjduia că fapta lui n-o să se afle, fiindcă o săvîrşise tainic, repede şi pe neaşteptate.

Însă regina, cumpărînd un paj de-al lui Méliagrance, îl şi porni spre Camelot, ca să vestească mişelia.

De cum se-află la Camelot trădarea lui Méliagrance, Lancelot ceru îngăduinţa să îl răzbune el pe rege. Artur primi, şi cavalerul îşi chemă pajii să-l îmbrace în hainele grele, de fier, îşi luă armele şi porni, cu grabă mare, spre castelul vicleanului Méliagrance.

Pesemne însă că trădarea — ce şi-ncepuse a-şi face loc prin tărîmul Britaniei — umbla de-o parte şi de alta.

Méliagrance află şi el că Lancelot este pe drum, gata să lupte şi să ia castelul unde se afla soţia regelui Artur.

Şi-orîndui treizeci de oameni în calea lui, cu arcuri bune, să stea de veghe toată vremea, ascunşi în dosul unor ar­bori, la marginea pădurii.

— Cînd îl vedeţi că se arată, ţintiţi cu arcurile bine, le porunci el oamenilor. Dar nu-l ochiţi pe cavaler, ci-i doborîţi doar armăsarul. Pe jos el nu poate veni, fiindcă armura i-e prea grea...

Slugile lui Méliagrance au împlinit poruncile. Iar cavalerul a rămas fără de armăsarul lui. Nu mai putea înainta decît ca melcul, sub armură.[xxv]

Tocmai trecea o cărucioară pe două roate mari, de lemn, trasă de doi cai răpciugoşi, bătrîni, cu pielea jupuită, trimisă de Méliagrance s-aducă lemne din pădure.

Vizitiii erau un tînăr şi un bătrîn, bunicul lui. Aceştia la-nceput au rîs, auzindu-l pe cavaler că vrea să urce-n cărucioară, pe urmă s-au împotrivit, de teamă să nu-i pedepsească stăpînul lor, Méliagrance.

Lancelot n-avea chef de glume, cînd era vorba de regină.

Ameninţind cu sabia, el s-a urcat în cărucioară. Şi cei doi vizitii l-au dus în rîsul celor ce-l vedeau, în huiduieli şi în ocări, căci îl credeau vreun condamnat, vreun pus la stîlpul infamiei — pînă aproape de castelul vicleanului Méliagrance.

Văzîndu-l pe Lancelot ajuns la poalele castelului, Mélia­grance s-a înspăimîntat şi a rugat-o pe regină să mijlocească pentru el, făgăduindu-i să-i dăruiască întreg ţinutul şi castelul, jurînd că îi va fi vasal.

Regina s-a înduplecat, şi-a mijlocit de la fereastră cruţarea lui Méliagrance. Acesta i-a cerut iertare, recunoscîndu-se vasal, şi dîndu-i lui Lancelot castelul, domeniul şi oamenii săi.

De-atunci Lancelot a fost numit, în loc de „cavalerul alb”, cum se chemase pîn-atunci, fiindcă umbla numai în alb, „Cava­lerul cu cărucioara”.

După această întîmplare, duşmanii regelui Artur şi ai regi­nei Guinever au început să uneltească. În frunte se găsea Mordred.

Acesta îşi făcuse planul să pună mîna într-o zi pe cununa Britaniei. Se-nţelesese cu saxonii ca să le vîndă ţara lor. Şi, fiind nepotul lui Artur, îi urmărea orice mişcare, îi ştia toate gîndurile.

Trădarea îşi făcuse aripi şi zbura prin Britania.

După o veche prevestire, dacă trădarea se-ntrona, cavalerii Mesei Rotunde aveau să-şi piardă gloria, să piară unii în război, ceilalţi, luptîndu-se-ntre ei.

Cît timp viteazul cavaler Lancelot era lîngă Artur, Mordred era neputincios.

Cum putea să-l înlăture?

Mordred ştia despre Lancelot că o-ndrăgea pe Guinever. În­ţelegea şi că regina avea aceleaşi simţăminte pentru viteazul cavaler.

Şi-atunci Mordred a pus la cale să folosească dragostea, şi chiar prin ea s-azvîrle ura între Artur şi cel mai bun dintre toţi cavalerii săi.

Fără Lancelot, Masa Rotundă nu mai avea nici un temei. Şi fără de Masa Rotundă, Artur îşi înjumătăţea puterile de luptător.

— Ascultaţi cum a izbutit Mordred în uneltirea lui, rosti poetul cîntăreţ către ascultătorii săi.

Întîi acesta aşteptă o zi cînd regele urma să plece, cu soţii săi, la vînătoare. Ticlui apoi o scrisoare, să pară a fi chiar a reginei, prin care ea chema să-i vină Lancelot în ajutor, zicînd că o pîndesc nişte primejdii.

Bine-nţeles că în scrisoare cavalerul era rugat să nu destăinuie secretul nici unui om din Camelot, însă să vină negreşit.

Mordred fugi, după aceea, la Artur, şi-l vesti, în taină, c-a doua zi soţia sa are-o-ntîlnire cu Lancelot, în încăperile reginei.

Regele, om cinstit şi drept, l-a mustrat aspru pe Mordred că răspîndeşte astfel de zvonuri asupra credincioasei doamne şi a iubitului său prieten şi vasal credincios Lancelot.

Totuşi, cînd regele-ntrebă ce cavaleri îl însoţesc a doua zi la vînătoare, Lancelot răspunse că nu merge, fiindcă se simte cam bolnav.

Atunci Mordred se apropie de regele Artur şi-i spuse, cu o privire veninoasă, că zvonul se adevereşte. Lancelot rămîne la castel, lîngă regina Guinever.

— Lancelot îmi este prieten bun. El nu îmi va păta onoarea, glăsui regele Artur, neascultînd nici de-astă dată pe trădătorul său nepot.

Şi făcu semnul de plecare.

Toţi cavalerii se porniră, urmîndu-l pe regele Artur, însoţiţi de scutieri şi paji, în sunetele cornului.

Castelul rămăsese singur. Sau cel puţin aşa părea.

Pe turnurile lui înalte fluturau flamurile albe, şi la crene­luri se vedeau coifurile străjerilor.

Nu se mai auzea nici cornul, nici larma vînătorilor.

În acea clipă, sir Lancelot — fără lance sau sabie — ieşi pe-o sală întunecată şi podită cu lespezi mari. Coborî într-un balconaş, trecu iar printr-un coridor, ocolind toate locurile de unde putea fi văzut de slujitoarele reginei, şi, iată... Încă­perea ei.

Deschise uşa şi intră. Era încă în zori de zi. Însă regina-l însoţise pe soţul său pîn-la peron, şi se-mbrăcase într-o rochie de culoarea lăstunului, cu mînecile foarte largi.

Trecuseră atîţia ani de cînd venise la castel şi o văzuse pe regină.

Dar pentru el era aceeaşi, aşa cum o cîntau poeţii: oglindă vie-a frumuseţii. Nu se schimbase cu nimic.

Înaltă, albă, cu obrazul ca piersicile cînd se coc, Guinever îl privi mirată, cînd îl văzu, pe negîndite pătrunzînd în odaia ei.

Ochii ei negri-cenuşii îi erau calzi şi mîngîioşi.

Părea doar puţin palidă.

— Regină, rosti cavalerul, îngenunchind în faţa ei. Stau şi aştept poruncile. M-aţi chemat, iată, şi-am venit. Orice-mi veţi cere am să fac.

Guinever n-apucă să spună nici un cuvînt, că de pe sală se 308 auziră glasuri aspre, sunet de arme, tropote.

Mordred, nepotul lui Artur, îl părăsise pe acesta şi se-ntor- sese pe ascuns, cu alţi vreo zece cavaleri.

Şi-acestora le povestise că Lancelot are întîlnire cu Guine­ver, în mare taină. Şi ei, dacă-i sînt credincioşi, au datoria să-i găsească şi să le-arate tuturor că Lancelot este trădător.

Lucrul se petrecuse-ntocmai.

Şezînd la pîndă, cavalerii văzură pe Lancelot trecînd, să­rind dintr-un balcon într-altul, intrînd în camera reginei.

Şi, pe cînd el sta-ngenunchiat şi aştepta poruncile reginei sale, Mordred strigă către ceilalţi:

— Ieşiţi, şi să-l legăm în lanţuri. E înţeles cu Guinever. A fost chemat chiar de regină. Dezonorează pe Artur.

Auzind zgomotele-acestea, regina a pălit la faţă, cu toate că pe inimă nu se ştia cu nici o pată. Ea îl iubise pe Lancelot. Dar, ca şi el, se străduise să-şi înăbuşe dragostea.

—  Guinever, zise cavalerul, ridicîndu-se în picioare. Nu mi-aţi scris ieri?... Nu m-aţi chemat? Nu aţi fost în primejdie?

— Nu v-am chemat, murmură ea. Dar acum moartea vă-nconjoară. Desigur că e o capcană.

—  Ieşiţi afară, Lancelot! Voi l-aţi dezonorat pe rege! Şi ştiu că sînteţi înăutru, striga Mordred, cu glasul spart. Predaţi-vă de bunăvoie.

—  Nu, nu vă duceţi, vă ucid, îl îndemnă încet regina. Ei ştiu, Lancelot, că n-aveţi arme...

—  Veniţi voi singuri şi mă luaţi, spuse la rîndu-i cavalerul, celor care-l chemau de-afară.

Mordred nu îndrăzni să intre. Împinse însă pe-alt baron, pe uşă-n camera reginei.

Lancelot îl prinse iute-n braţe. Şi pînă să apuce-acesta să îşi înalţe sabia, îl trînti, cu o lovitură, pe lespezile încăperii.

Îl dezarmă apoi îndată. Luă scutul şi sabia-n mînă. Şi des­făcu larg de tot uşa.

— Nemernicilor! le strigă. Aţi pus la cale-o mîrşăvie. Mi-o veţi plăti şi chiar acum!

— Fugiţi! ţipă atunci Mordred, ştiind că-i cel mai vinovat. Lancelot pe toţi ne va răpune.

Şi baronii se risipiră, ca nişte potîrnichi fricoase, care-ncotro, cît ai clipi.

După ce fură iarăşi singuri, Lancelot îi grăi iar reginei:

—  Mordred şi cu ceilalţi baroni or să alerge la Artur, şi or să ne învinuiască de ceea ce n-am făptuit. Sîntem prada unei minciuni şi v-am pricinuit un rău, pe care-l cred nimicitor. Sînt gata să vă iau cu mine, să v-ascund în castelul meu şi să vă apăr pîn-la moarte.

— Nobile prieten, spuse ea. Dacă aş face acest lucru, ar însemna să recunosc că-s vinovată, şi de-acea am fugit de la Camelot. Rămîn aici, şi-am să dau seama în faţa regelui Artur.

Lancelot îngenunchie din nou, se ridică, îşi luă adio, coborî scara fără grabă, încălecă pe-un cal — şi-n trap porni către cas­telul său.

Mordred, în acest timp, fugi cu ceilalţi pînă la Artur, începînd să-i învinuiască pe Guinever şi pe Lancelot că au avut o întîlnire în încăperile reginei.

Lui Artur nu-i venea să creadă. Însă cei nouă cavaleri — căci unul era leşinat sub năprasnica lovitură primită-n camera reginei — jurară pe ce-aveau mai sfînt că nu era nici o minciună în tot ceea ce povesteau.

S-a făcut foarte multă zarvă.

Unii strigau că-i vinovată soţia regelui Artur, şi alţii că este curată cum curge apa din izvor.

Pentru că nu se împăcau, după străvechea datină, au hotărît s-o judece în consiliul cavalerilor, fără ca soţul să ia parte. Şi judecata să se facă în catedrala de la Londra.

Artur s-a retras în castel. Şi consiliul a judecat-o.

Mordred era acuzatorul.

Fără ruşine, ticălosul a-nvinuit-o pe regină de-nşelăciune şi trădare, drept mărturie aducîndu-l pe cavalerul doborît de Lan­celot cu o lovitură.

Sentinţa dată de consiliu, rostită de arhiepiscop, a fost că doamna Guinever, dezonorînd rangul regal, va trebui să fie arsă pe un rug mare,-n piaţa Londrei.

Ultimul ei cuvînt a fost:

— Spuneţi-i regelui Artur că mor, dar sînt nevinovată. Şi nu mă-nfricoşez de rug...

Dar lacrimile îi curgeau, în pîrîiaşe, pe obraz.

Artur, cînd a aflat sentinţa adusă de arhiepiscop, şi-a plecat fruntea şi a spus:

— Deşi dovezile sînt clare, mi-e teamă că aţi osîndit pe o femeie fără vină. Lancelot va încerca s-o scape. De va veni cu armele, va trebui să îi răspund. De-aici o să se nască ura.

Tocmai aşa s-a petrecut. Reginei i s-au sfîşiat a doua zi hainele scumpe. Şi, învelită într-un sac, a fost urcată de călugări pe rugul unde-o aştepta supliciul arderii pe-ncetul.

Pe cînd ea se afla pe rug, şi un călugăr se-apropia cu o făclie, să dea foc grămezilor de uscături, în piaţa Londrei au pătruns, călări şi bine înarmaţi, cu zgomot, zece cavaleri. În frunte se afla Lancelot, cu sabia în mîna dreaptă.

— Faceţi-mi loc! porunci el, împingînd sutele de oameni care se grămădiseră şi o jeleau pe Guinever, cea osîndită pe nedrept.

Cavalerii din jurul lui îi încolţiră pe Mordred, ca şi pe cava­lerii săi, dîndu-le lovituri cu lancea.

Lancelot, călare cum era, tăie cu sabia frînghia ce o ţinea pe Guinever legată de stîlpul din mijloc. Şi ea, încă înspăimîntată, se pomeni luată în braţe de îndrăzneţul cavaler.

Calul porni în tropot mare.

—  Trăiască Lancelot viteazul! Trăiască doamna Guinever!

Ceilalţi îi ocroteau din urmă pe Lancelot cu regina-n braţe.

Şi lui i se părea c-aleargă, nu spre castelul său, ci-n rai.

În timp ce ei fugeau astfel, Mordred îl şi vesti pe rege de cele ce s-au petrecut.

Artur se găsea în castel, ascuns în cea mai mititică şi mai pustie încăpere.

Era cu faţa prinsă-n pumni.

—  Masa Rotundă a pierit. După această întîmplare, mulţi cavaleri mă vor trăda. Duşmanii au să ne atace. Britania va suferi...

— Lancelot nu trebuie lăsat. Să-i luăm castelul cu asalt, îl îndemnă pe loc Mordred, bucuros că se dezbinau cavalerii Mesei Rotunde, şi planul lui se împlinea. Lancelot a fost un trădător...

— Lancelot a fost un cavaler, îi glăsui dreptul Artur. A apărat-o pe regină. Şi eu, cu toate că nu cred în vina lui, sînt nevoit să-l asediez şi să-l atac, pentru că mi-a ştirbit onoarea, venind cu arma-n piaţa Londrei...

Luptele au durat mult timp. Lancelot şi-a apărat castelul, căutînd să nu-i pricinuiască regelui său prea multe pierderi. Nici regele nu l-a lovit pe cavaler atît de greu, şi nici castelul nu i-a ars.

Din prietenia de-altădată atîta le mai rămăsese. Luptau să-şi apere onoarea — unul pe-a lui, şi celălalt pe a reginei Gui­never — dar nu voiau să se ucidă, şi nici să-şi facă prea mult rău.

Pînă la urmă, sir Gawain, şi alţi vreo cîţiva cavaleri, ce îndrăgeau Masa Rotundă, au stăruit pentru-mpăcare, căci lupta nu se mai sfîrşea.

Regina s-a înapoiat, călăuzită de Lancelot şi-o suită de cava­leri, înveşmîntaţi în velur alb şi cu eşarfe argintii, pe cai cu huse de mătase.

Lancelot însă n-a mai rămas la Camelot, lîngă Artur, ci, mîhnit, s-a înapoiat în castelul său din Guiene.

Nici Artur n-a rămas acasă. Şi, fiindcă în regatul Franţei se ridicaseră duşmani şi uneltiseră cu Roma împotriva Britaniei, şi-a pregătit două corăbii, îmbarcîndu-se la Cardiff, cu o sută de cavaleri.

—  A debarcat în Armorica, aici, pe plaja unde stăm, le arătă din nou poetul acelora ce-l ascultau, şi a înaintat spre Franţa.

Acolo lupta s-a decis într-o ciocnire violentă, ce-a avut loc între Artur şi renumitul rege Flore.

Flore biruise pe danezi şi-nspăimîntase omenirea, dar îl trădase pe Artur.

Acum Artur îl pedepsea.

Flore nu fusese doborît încă de nimeni pîn-atunci. Artur l-a culcat în ţărînă, şi capul i l-a retezat.

Regatul Franţei s-a supus.

Abia se întorsese-acasă. Se pregătea să stea la masă cu oaspeţii ce şi-i poftise, regii Islandei, Danemarcii, şi încă şapte sau opt regi, cînd de afară s-a vestit că au sosit la Camelot cei doisprezece senatori ai împăratului roman. Aceştia, îmbrăcaţi în toge, pe creştet cu cununi de aur, intrînd în sală au grăit:

— Ne-a trimis împăratul Romei, preaputernicul Lucius, să vă certăm, rege Artur. Voi, călcînd legile divine şi ale Romei, aţi învins în luptă pe regele Flore. Regele ne era vasal, şi Franţa atîrna de noi, şi ne plătea tribut anual. Să ne daţi Franţa înapoi!

Artur, ascultînd vorbele azvîrlite de senatori, simţea cum sîngele începe să-i clocotească în tot trupul. Ruşinea îi potopea pieptul — faţă de oaspeţii străini şi faţă de baronii săi — fiindcă fusese insultat în casa şi la masa lui. Dar fiind el gazdă, şi avînd în faţă nişte soli străini, ce mai erau şi foarte vîrstnici, s-a stăpînit, şi n-a pus mîna pe sabia Excalibur, ca să le taie capetele şi să-i înveţe să se poarte.

— Seniorilor, le-a răspuns el, ridicîndu-se în picioare şi încercînd să fie calm. Voi, care vă numiţi romani, deşi vă trageţi dintr-un neam născut pare-se-n altă ţară,[xxvi] şi lumea toată vă urăşte, pentru că vreţi să stăpîniţi ce este al celorlalte neamuri, sînteţi acum oaspeţii mei. Potrivit datinei britone, noi vă poftim întîi să staţi la masa noastră, să mîncaţi, dacă vă plac mîncărururile, şi să sorbiţi cupe cu vin.

— Noi nu ne aşezăm cu sclavii, a spus aspru un senator. Aţi uitat oare că aţi fost învinşi cîndva de Iuliu Cezar, c-aţi fost siliţi să daţi tribut? Roma vă cere azi din nou să deveniţi supuşii ei şi să plătiţi ce se cuvine stăpînitorilor de drept.

Artur a rîs:

—  Noi, sclavii voştri? E drept c-am fost învinşi de Cezar, fiindcă eram neînarmaţi, năzuiam să trăim în pace. Însă britonii n-au pe lume nimic mai scump ca libertatea. Şi, după secole de luptă, v-au azvîrlit legiunile în apa mării, o ştiţi bine... Sau poate nu vă amintiţi?

— Pentru noi aţi rămas tot sclavi! Vă cerem Franţa şi tributul... l-a întrerupt, cum nu se cade, bătrînul senator pe rege. Şi dacă nu vă veţi supune, Roma, cu toate oştile, se va-ndrepta asupra voastră, şi vă va nimici astfel, ca nici urma să nu rămînă din tot ce este azi briton.

Artur a rîs atunci mai tare:

— Îngăduiţi-mi, a zis el, să mă consult cu cavalerii.

S-au retras într-o încăpere alăturată din castel, şi regele i-a întrebat pe regii prieteni şi baroni:

—  Ce spuneţi voi de cutezanţa pe care o arată Roma?

—  Ne mirăm cum v-aţi stăpînit! şi-a dat părerea sir Gawain.

—  Regele Flore a uneltit cu Lucius, împăratul Romei, a rostit regele Islandei, să vă ia iarăşi libertatea. Iar soarta Franţei s-a decis în lupta dreaptă-ntre doi regi.

— Răspunsul care se cuvine e unul singur: „armele”, a spus regele Danemarcii.

Mordred a prins această vorbă:

— Plecaţi! l-a îndemnat şi el. În ţară voi rămîne eu. Vă sînt nepot şi cavaler. V-am dovedit că-s credincios. Lăsaţi-mă guvernator. Voi străjui tronul, castelul, şi pe regina Guinever.

— Aşa voi face! a zis Artur.

S-au întors unde senatorii îi aşteptau plini de mîndrie, şi Artur i-a vestit că-i gata să se-nfrunte cu oastea Romei, dar liber­tatea nu şi-o vinde, şi nici n-o dă de bunăvoie.

Cînd senatorii au adus răspunsul regelui Artur, Lucius, împăratul Romei, şi-a anunţat pe toţi aliaţii c-a venit timpul să doboare pe Artur de Britania, şi să-i ia ţara în robie.

Pe-ascuns, dar cu-nvoirea Papei, acesta a chemat la luptă şi pe toţi regii sarazini, măcar că ei erau păgîni, blestemaţi de biserică.

Roma strînsese două sute de mii de oameni înarmaţi. Sara­zinii din Spania trimiteau încă jumătate. Iar sudanul din Babilon făgăduia-mpăratului, dacă-i ia fata de nevastă, că-i dă încă cincizeci de mii. Dar cununia să se facă în legea sarazinilor.

— Pentru ca ţara lui Artur să fie-a mea, a răspuns Lucius, vă iau copila de soţie, în legea voastră sarazină, şi-o fac împără­teasa Romei.

În totul, se strînsese oaste, în tabăra romanilor, pînă la cinci sute de mii.

Artur avea a zecea parte.

Şi el s-a îmbarcat la Dover, cu cavalerii credincioşi, încredinţîndu-i lui Mordred, înşelătorul său nepot, castelul, tronul şi regina.

A trecut marea şi-a ajuns pe coasta Franţei, la Calais, toc­mai în ziua cînd veneau, din miazăzi, ostile Romei, îndreptîndu-se spre Paris.

Dar din Paris i-a sosit ştire că Franţa ţine cu Artur, şi doar pe el şi-l vrea stăpîn, şi nu pe Lucius al Romei.

Lupta s-a dat peste trei zile, lîngă Paris, pe o cîmpie, la marginea unor păduri.

Izbind în piept oştirea Romei, cît era ea de numeroasă, Artur a-mpins-o înapoi. Gawain i-a răpus pe sudan şi pe regele Spaniei. Şi Artur de Britania, tăindu-şi o cărare largă, a pătruns pîn-la pavilionul în care se găsea-mpăratul, sub ocrotirea a cinci mii de cavaleri bine-narmaţi.

Acolo a fost o luptă scurtă. Împăratul a vrut să fugă, cu cavalerii lui cu tot. Artur însă l-a urmărit şi, ajungîndu-l, l-a silit să muşte repede ţărîna.

Armura din aur curat a împăratului roman zăcea acum într-o băltoacă.

Cei doisprezece senatori, lăsîndu-şi fala la o parte, au venit iarăşi la Artur, avînd cenuşă peste plete. Cu umilinţă l-au rugat să-i ierte pentru cele spuse, acolo, în Britania şi l-au poftit să se îndrepte către întinsurile Romei şi să primească-a fi-mpărat.

— Trăiască împăratul Romei şi-al lumii! a strigat Gawain, bunul nepot al lui Artur.

Dar bine nu s-a stins ecoul acestui strigăt, cînd sir Keu l-a înştiinţat că au sosit patru soli din Britania, de la regina Guinever.

— Rege Artur, au grăit solii, ne pare rău că vă aducem veşti proaste de la Camelot.

— Ce s-a-ntîmplat? a vrut să ştie Artur, în mintea căruia gîndul trădării n-avea loc.

— Cum aţi plecat din portul Dover, l-au lămurit solii pe dată, Mordred a început trădarea. A răspîndit nişte scrisori, de bună seamă mincinoase, venite, zicea el, din Franţa, prin care se vestea în ţară că aţi murit lîngă Paris. Apoi, făgăduind că el, de va fi rege, va-nceta orişice luptă cu duşmanii, predînd ţara saxo­nilor, mulţi cavaleri fără de suflet, ce nu pun preţ pe libertate, au şi trecut de partea lui. Poporul e nemulţumit. Însă Mordred îl asupreşte prin cava­lerii trădători, care nădăjduiesc să aibă, sub cîrmuirea lui, ono­ruri, şi să-şi adune bogăţii.

—  Mordred a îndrăznit cumva s-atingă şi Masa Rotundă? a-ntrebat tînărul Gawain.

Mordred s-a şi urcat pe tron. Şi cea dintîi poruncă a lui a fost să spargă în bucăţi Masa Rotundă a lui Artur. Apoi i-a poruncit reginei să se gătească pentru nuntă. Vrea, peste două săptămîni, ca să o ia el de soţie, au răspuns solii, plecînd capul. Rege Artur, în clipa asta, cînd voi sînteţi stăpînul lumii, va trebui să vă gîndiţi să vă recuceriţi soţia, castelul şi Britania.[xxvii]

Artur, pentru întîia oară, şi-a dat seama — dar prea tîrziu — că-n lume este şi trădarea.

— Să se ridice tabăra, a poruncit el lui Gawain, să pornim spre Britania!

În drum, aş vrea să vă mai spun, trecînd pe lîngă Brocéliande, şi făcînd tabăra acolo, Merlin s-a dus în timpul nopţii să o revadă pe Viviane.

Gîndul la ea nu îi da pace. Noapte de noapte o visa.

Zîna era-n palatul său, din lacul fermecat şi-adînc, unde crescuse Lancelot.

Luna ţesea pînze de-argint pe suprafaţa lacului.

—  Viviane! a strigat-o Merlin.

Şi zîna s-a înfăţişat, sub forma unei flori de nufăr, la supra­faţa lacului.

S-a întrupat apoi în zînă şi l-a cuprins pe după gît, cum făcuse şi-odinioară.

—  Merlin, tare sînt singură. Merlin, nu mă mai părăsi, învaţă-mă acel cuvînt cu care să te pot lega de mine pentru totdeauna...

—  Artur va da ultima luptă, şi trebuie să-l însoţesc, a rostit bardul-vrăjitor, în timp ce lacul şi pădurea se clătinau sub ochii săi, şi lumea-ntreagă îi părea un vast ocean de muzică. Am venit doar să te revăd.

În ochii zînei, verzi ca lacul, s-a ivit o lucire rea:

—  Artur mi l-a luat pe Lancelot, şi tot Artur mi l-a gonit...

—  Artur i-un rege bun şi drept, a glăsuit bardul Merlin. Şi trebuie să-l însoţesc.

—  Pleacă, dar dup-această luptă întoarce-te iarăşi, Merlin.

—  Aşteaptă-mă. Mă voi întoarce...

—  Ca să te cred, lasă-mi în gaj harpa pe care ai primit-o în peştera lui Ossian.

Zîna l-a strîns mai tare-n braţe, lipindu-se de pieptul lui. Merlin n-a mai putut gîndi. I-a dăruit harpa de-argint, bătută-n pietre nestemate, cum n-a mai fost şi nu va fi vreo altă harpă pe pămînt.

Viviane a luat această harpă şi, sărutîndu-l înc-o dată, s-a făcut iar floare de nufăr, şi-apoi a dispărut în lac.[xxviii]

Merlin s-a-ntors la tabără.

În zori, au pornit mai departe.

S-au îmbarcat toţi cavalerii, într-o tăcere ca de moarte.

Artur cel drept, de cînd aflase că Mordred, cavalerul său, îl înşelase şi-l minţise, vînzînd ţara saxonilor, nu mai ştia ce-i zîmbetul.

Chipul lui nobil, altădată senin şi vesel, se-ncruntase.

Îşi amintea de prevestirea făcută de Merlin cîndva, că-n ziua cînd se va ivi trădarea în Britania, va fi învins şi nimicit.

Britania se şi vedea, cu coastele ei nisipoase, săltîndu-se parcă din valuri, ca să-l zărească pe Artur.

Însă pe ţărm nu erau prieteni, să îl aclame, ca-n trecut, ci cavalerii trădători, şi-alături cete de saxoni, ce-i doreau moartea lui Artur.

— Eu voi începe debarcarea, vesti Artur pe cavaleri.

Gawain însă-l rugă pe rege:

— V-am însoţit neobosit în toate bătăliile. Vă rog ca azi să mă lăsaţi să comand eu în locul vostru corpul briton de debarcare!

— De ce îmi ceri favoarea asta? îl întrebă regele Artur.

Gawain i se uită în ochi, deschis, cinstit, ca totdeauna:

— Findcă voi aveţi doi nepoţi: unu-i Mordred, şi altul eu. Iar Mordred v-a dezonorat, trădîndu-vă şi vînzînd ţara, şi sfărîmînd Masa Rotundă. Vreau ca întîia lovitură să şi-o primească de la mine.

Şi se rugă atît de mult să-i dea lui cinstea de-a-nfrunta pe trădători, la debarcare, încît Artur încuviinţă. Şi făcu planul de bătaie:

— Voi veţi atinge primul coasta... Vedeţi c-or să vă-ntîmpine cu-o ploaie de săgeţi la mal... Întindeţi puntea şi săriţi, ferindu-vă cu scuturile, şi atacaţi numaidecît, căutînd să despărţiţi saxonii de cavalerii lui Mordred.

Mai dete-apoi şi-alte porunci, şi bătălia începu.

În timp ce Gawain acosta cu cea dintîi corabie, şi altele se apropiau, la dreapta şi la stînga ei, în sunetul trompetelor, se auzi şi-un cînt de harpă. Un glas jalnic o însoţea.

Artur întoarse puţin capul, şi îl văzu pe bardul său — nu cu o harpă de argint, cum avusese-n Avalon — ci cu o alta, fără preţ. Merlin nu mai era Merlin, ci-un cîntăreţ ca toţi ceilalţi.

— Merlin, întrebă regele, unde ţi-e harpa de argint?

Merlin roşi, şi nu răspunse.

Şi bătălia a urmat.

Trei zile s-au luptat cu furie. Gawain a căzut între primii. Sîngele lui a înroşit nisipurile de la Dover. Dar, înainte de-a muri, a doborît trei regi saxoni. Pe ceilalţi doi i-a retezat bunul său prieten Sagramor.

Şi portul Dover a fost luat din mîinile saxonilor.

Cînd l-a văzut pe Gawain mort, palid, cu părul năclăit de sîngele prelins din tîmplă, inima lui Artur s-a frînt. Şi poate pentru-ntîia oară regele a scos din piept un geamăt.

Mordred, văzînd înfrîngerea, a încercat să se ascundă în turnul castelului Dover. Însă oamenii din popor — aflînd că Artur nu e mort, că s-a-ntors în Britania şi-i izgoneşte pe saxoni şi cavalerii trădători — au ieşit înaintea lui. Şi, blestemîndu-l pe Mordred, aceştia l-au împiedicat să se ascundă în castel şi l-au lovit cu bolovani.

De spaimă-atunci nemernicul s-a retras către Winchester, unde se grămădiseră anglii prădalnici şi saxonii.

Artur însă l-a urmărit. L-a ajuns lîngă Winchester. Şi l-a silit iarăşi să lupte. A luat apoi şi Winchester-ul, cu sprijinul poporului, nimicindu-i şi pe saxoni, şi pe mişeii lui Mordred.

Luptau însă unul la zece, şi cavalerii lui Artur se-mpuţinau din ce în ce.

E drept că în Britania, spre miazăzi şi spre apus — afară de ţinutul Cornwal — nu mai era nici un duşman.

Mordred, cu cîţi îi rămăsese, se retrăsese în Cornwal.

Artur l-a urmărit şi-aici, dînd cea din urmă bătălie, pe ţăr­mul mării-ntr-un amurg.

Cu sabia-i Excalibur, din care se ridicau flăcări şi ţîşneau trăsnete într-una, Artur şi-a doborît duşmanii, pînă-a rămas doar unul singur, trădătorul baron Mordred.

Printre movile de cadavre, Artur, cu sabia în mînă, îl urmă­rea neobosit.

Fugind, cu ochii rătăciţi, şi avînd spume-n jurul gurii, Mor­dred se-mpiedică deodată.

Artur ajunse lîngă el.

Lupta ţinu foarte puţin. Artur ridică sabia. Dar, folosind această clipă, preaticălosul cavaler săvîrşi ultima lui crimă. Apucă lancea şi, de jos, o-nfipse-n pieptul lui Artur.

Excalibur căzu de-asemeni pe capul lui Mordred, tăindu-l, de sus şi pînă jos, în două.

Artur se clătină uşor şi se lăsă într-un genunchi, cu ochii împăienjeniţi, dar ţinînd sabia în mînă.

Din urmă, slab şi-nsîngerat, venea ultimul cavaler pe care-l mai avea Artur, sir Keu, fratele lui de lapte. Şi acesta se repezi să îl ajute pe Artur.[xxix]

—  Să vă urc iute pe un cal şi să ne ducem la castel, zise sir Keu, îngrijorat.

—  Nu, frate, îi răspunse Artur. Acuma nu mai e nevoie. Sîngele mi s-a scurs din trup. Te rog, ca ultimă dorinţă, ia-mi sabia Excalibur şi arunc-o în apa mării...

—  Sabia voastră fermecată nu trebuie zvîrlită-n valuri. Daţi-mi-o mie, sir Artur. Voi încerca s-o onorez, şi după ce nu veţi mai fi.

— Nu, dragul meu baron şi frate, a spus încet de tot Artur. Eu i-o menisem lui Lancelot. Însă de el m-a despărţit Mordred, prin viclenia lui. Dacă Lancelot era cu noi, n-am fi trăit acest prăpăd. Aruncă sabia în mare... nu mă sili să-ţi poruncesc...

Sir Keu a trebuit s-asculte.

Azvîrlind sabia în mare, din valuri s-a ivit o mînă. O mînă albă de femeie. A prins sabia de mîner şi a rotit-o de trei ori.

Din apă s-a auzit cîntec. Voci blînde, line, de femeie.

Şi harpe răsunau din valuri.

Iar marea foşnea liniştită lîngă stîncile încruntate, pe care-şi dormeau cavalerii Mesei Rotunde somnul veşnic, alături de duş­manii lor.

Sir Keu s-a-ntors lîngă Artur, vestindu-l că i-a-mplinit voia.

— Acuma pleacă! l-a rugat. Şi să purtaţi din gură-n gură, din veac în veac, cuvintele pe care azi ţi le rostesc. Artur se va înapoia. Artur nu moare niciodată, ca gloria britonilor.

Sir Keu l-a sărutat pe-Artur.

— Pleacă, şi nu întoarce capul, a spus şi mai încet Artur.

Sir Keu s-a depărtat plîngînd. Dar n-a putut să se abţină.

Şi, ascunzîndu-se în dosul unei stînci mari, a încercat să vadă ce se mai întîmplă.

Zîna Morgana, într-o rochie ţesută din brocart de-argint, s-a arătat din apa mării. Sub razele amurgului apa părea însîngerată. Regina valurilor mării era urmată de-un cortegiu de zîne, cu harpele-n mîini.

Cîntînd, ele s-au apropiat de locul unde sta Artur. Morgana l-a cuprins de mijloc, şi, sprijinindu-l, l-a adus pînă la ţărm, unde deodată s-a ivit o corabie.

S-au suit în corabie. Vîntul a început să sufle, şi a purtat corabia către insula Avalon.

Abia se depărtaseră, şi pe cîmpie a ajuns Lancelot, în goana cea mai mare, vestit, se pare, de Merlin.

El străbătuse-o cale lungă, pe mare, ca şi pe uscat, dar ajun­sese prea tîrziu.

Se spune că atunci Lancelot a plîns pe coastă ca un prunc, şi-l striga-ntr-una pe Artur, căindu-se că nu-i venise regelui său în ajutor.

Lancelot a-nmormîntat vitejii care căzuseră pe ţărm. Şi a clădit o mînăstire în acel loc al bătăliei, în care s-a călugărit.

Regina, doamna Guinever, a-mbrăcat rasa monahală, trăind încă puţină vreme, după sfîrşitul lui Artur, în rugăciuni şi umilinţă.[xxx]

Pe Merlin, fiindcă îşi pierduse harpa de-argint şi nu-l slu­jise cum se cuvine pe Artur în ultimele bătălii, se zice că mulţi­mile îl huiduiau şi îl goneau, iar copiii-l loveau cu pietre.

Atunci, voind să fie liberi, s-au îmbarcat strămoşii noştri de pe coasta Cornwalului, plutind pe-ntinsul mărilor pînă-aici, în Bretania, să-şi afle o nouă patrie.

Cît îl priveşte pe Merlin, el s-a întors în Brocéliande.

Zîna Viviane i-a luat bagheta, făcînd un cerc în jurul lui. L-a adormit, l-a fermecat. La dus în fundul lacului cel nevăzut de muritori.

De-atunci Merlin doarme vrăjit, în palatul de marmură, cu capul pe genunchii zînei, ce îl veghează ne-ncetat, rămînînd veşnic tînără.[xxxi]

Însă barzii cei vechi cîntau că nu se ştie dacă-n ziua cînd Artur se va-napoia, la rînd cu cavaleri lui, luaţi de Morgana-n Avalon, şi va suna tare din corn, ca să ne cheme iar la luptă, Merlin nu s-o trezi şi el. Şi, luîndu-şi harpa de argint din braţele zînei Viviane, n-o face să răsune iar cîntece vechi, ce nu le ştim, şi-abia atuncea le-om afla.

— Aceasta, e nobile doamne, şi mari seniori, vechea poves­te, aşa precum o ştiu şi eu, despre Artur şi cavalerii vestitei lui Mese Rotunde.

Mîine, de mai aveţi răbdare, din nou ne-om aduna pe ţărm, şi-aşa cum v-am făgăduit, am să vă spun altă poveste.

Noaptea s-a coborît. Priviţi! Să ne întoarcem la castel...