Tristan si Isolda - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru

Pe fruntea lui cădeau pieziş raze de soare purpurii, făcîndu-i parcă o cunună. Iar degetele-i lungi şi slabe îi lunecau uşor pe harpă. Şi, de sub degetele sale, se-mprăştiau sunete-n stoluri ca nişte păsări cîntătoare, dar nevăzute de ceilalţi.

Departe, o corabie îşi fîlfîia pînzele-n vînt, asemeni unui pescăruş cu aripile legănate de undele văzduhului.

— Spre-acele zări este Cornwalul, arătă el spre Anglia. De-acolo ne-au venit strămoşii după ce-a fost înfrînt Artur, cîndva, sub ghearele trădării, lăsînd în urma lui durere.

Dar mai-nainte, cînd Artur stătea încă pe tronul lui, în Cornwal stăpînea un rege al cărui nume era Marc.

Din Tintagil — castelul său — regele Marc veghea şi el ma­rea şi coastele britone, să nu le calce vreun duşman. Şi la nevoie se-nsoţea cu alţi buni prieteni, ca Rivalen, regele de la Loonois.

Tocmai fusese-o bătălie, înverşunată, de curînd. Marc se aflase-n bătălie într-o primejdie de moarte. Rivalen nu precupeţise sîngele lui ca să-l salveze. Fără de sabia lui Rivalen, Marc s-ar fi dus lîngă strămoşi, în cripta de la Tintagil.

Şi de vărsase atîta sînge, Rivalen — pe lîngă dorinţa de-a fi alături de-un bun prieten, de-a-mpiedica pe anglo-saxoni să năvă­lească în Cornwal — mai avusese un motiv.

Acesta era dragostea. Rivalen o iubea pe sora lui Marc din Cornwal, pe Blanchefleur.

Socotind că-i prea tînără şi nu a sosit încă vremea să fie soaţă unui rege, Marc amîna căsătoria, deşi fata era şi ea îndrăgostită de Rivalen.

După această bătălie, Marc hotărî ca, drept răsplată, Blan­chefleur să poată face nunta cu regele din Loonois.

Cine erau mai fericiţi decît Rivalen şi Blanchefleur în timp ce urcau împreună, la sărbătoarea nunţii lor, pe drumul presărat cu flori şi în uralele mulţimii, de la capelă spre castel?

Însă în ziua următoare — pe cînd Blanchefleur cînta la geam, hrănindu-şi păsărelele, un emisar din Loonois vesti pe regele Riva­len că ţara lui e cotropită, în întregime, de duşmani.

Un duce trădător, Morgan, un prieten al saxonilor, năvălise în Loonois, arzînd casele şi prădînd.

Rivalen trebuia să plece degrabă spre ţinutul său, să-l apere, mai înainte de-a fi cu totul ruinat.

Luîndu-şi dar tînăra soţie şi cavalerii, se porni cu o corabie spre ţară.

Cu grijă, îşi ascunse-ntîi soţia sa la Kanoël, în cel mai întărit castel, dînd-o în paza lui Rohalt, un vasal bun şi credincios. Apoi, strîngîndu-şi toţi baronii, începu lupta cu Morgan.

La început îl birui. Porni în urmărirea lui. Dar luptele nu se sfîrşiră.

Timpul trecea chinuitor pentru Blanchefleur, ce-şi dădea sea­ma că va fi mamă în curînd.

Aşa se scurseră pe-ncetul nouă luni de-aşteptare grea. În cea de-a noua se văzu un călăreţ venind în goană către castelul Kanoël.

Călăreţul îşi purta lancea înfăşurată în mătase. Însă măta­sea era neagră, neagră — aşa cum e durerea.

Numaidecît se lăsă puntea.

Abia atunci se dumiriră că solul aducea cu sine scutul şi lancea lui Rivalen, însîngerate amîndouă.

Blanchefleur îl aştepta pe tron.

Cavalerul îngenunche şi îi rosti vestea cea rea.

Morgan, învins şi umilit, îl atrăsese într-o cursă pe regele din Loonois, şi prin trădare-l ucisese.

Mormîntul regelui Rivalen se-afla acum pe coasta mă­rii, în scobitura unei stînci, deasupra căreia erau o cască şi o sabie.

Regina, fără nici o vorbă, se-ntoarse în odaia ei. Ochii se­caţi nu-i lăcrămau. Doar buzele îi erau albe, şi dinţii-i clănţă­neau uşor.

În dimineaţa ce urmă, regina născu un băiat cu părul cum e spicul copt. Îl sărută, şi-şi dete duhul.

Jalea domnea în tot castelul.

Consiliul cavalerilor se întruni numaidecît şi îl alese pe Rohalt ca să conducă Loonois-ul pînă ce fiul lui Rivalen va putea să primească tronul.

Şi fiindcă pruncul n-avea nume, şi trebuia să i-l aleagă, Rohalt rosti în acest fel:

— Alt nume nu-i mai nimerit pentru feciorul lui Rivalen, venit pe lume într-o vreme cînd suferinţa ne-nconjoară, decît Tristan — fiul tristeţii.

— Morgan şi cavalerii săi, dacă vor şti că a rămas din spiţa regelui un prunc, vor încerca să ni-l ucidă, mai spuseră alţi ca­valeri. Tristan va trebui ascuns.

— Nu vor afla, zise Rohalt. Despre Tristan vom spune toţi că-i al meu şi-al soţiei mele. Vă învoiţi?

— Ne învoim!

— Juraţi deci că vom păstra taina!

— Jurăm! au glăsuit baronii.

Tristan a rămas pentru toţi fiul baronului Rohalt.

Şapte ani au trecut apoi. Şapte ani grei, fiindcă Morgan era acum stăpînul ţării. La şapte ani, cum se cuvine, Tristan a fost încredinţat unui bărbat, ca să-l învăţe să mînuiască armele.

Bărbatul era Gorvenal, fostul scutier al lui Rivalen. Şi Gorvenal la învăţat, plin de răbdare, cîte toate, pe lîngă arta de-a lupta.

Tristan domesticea şi fiare. Imita graiul păsărilor. Era un cîntăreţ la harpă neîntrecut în Loonois. Ştia să compună şi versuri.

Avea doar cincisprezece ani, însă părea de optsprezece. Era voinic şi cînd trecea călare-ntre ceilalţi scutieri, mulţi îl asemuiau cu Borvo, zeul poeziei şi cîntării la celţii de odinioară. Iar tinerele baronese se prăpădeau de dorul lui, şi-şi fluturau batis­tele, şi încercau în fel şi chip să-l fure cu privirile.

El rămînea nepăsător. Le răspundea curtenitor, dar rece ca un sloi de gheaţă.

— Fiul baronului Rohalt, îşi şopteau nobilele doamne, nu ştie ce e dragostea. Este frumos, la fel ca Borvo, dar inimă n-are de loc. E îngheţat ca tatăl său, ce nu cunoaşte altceva decît calul şi luptele.

Însă baronul se mîndrea şi se uita cu bucurie cum fiul re­gelui Rivalen se făcuse, prin îngrijirea lui Gorvenal, un tînăr vrednic, puternic, îndrăzneţ, serios, ai cărui ochi nu se lăsau furaţi de fiecare doamnă ce îi zîmbea de la balcon.

„Va fi un rege drept şi bun, îşi spunea-n taină, deseori. Tris­tan ne va scăpa ţinutul de regele Morgan cel Rău”.

Numai că toate visurile, toate speranţele — pe care şi le făcuseră Rohalt şi prietenii lui de credinţă, că fiul regelui Riva­len o să domnească-n Loonois, spre spaima trădătorilor — s-au risipit, aşa cum zboară petalele de trandafir, cînd se porneşte vîntul rece.

Tristan sta într-o zi pe ţărm.

Cînta un lais compus atunci, visînd cu ochii-n depărtări.

Iar glasul lui umplea văzduhul. Delfinii se săltau din apă şi pescăruşii se lăsau, din zbor, alăturea de el, ca să-i asculte cîntecul.

Dar, spre nefericirea lui, nişte piraţi din miazănoapte se coborîseră pe ţărm, în timpul nopţii, şi pîndeau din dosul unor stînci înalte.

Văzînd că pînă şi delfinii stau să-i asculte cîntecele, piraţii s-au mirat nespus.

—  Vom lua pe un astfel de tînăr comori întregi, dacă-l vom vinde, şi-au spus piraţii între ei...

Şi, făurindu-şi iute-un plan, piraţii s-au zvîrlit asupra fiului regelui Rivalen, l-au cetluit în ştreanguri tari, i-au pus în gură un căluş, l-au dus pe o corabie, şi au pornit spre miazănoapte, unde domneau regii normanzi, cu gîndul să li-l vîndă lor.

Tristan, deşi legat în ştreanguri, nu încetase să se zbată.

Braţele tari i se-ncordau, slăbind mereu frînghiile. Şi cine îndrăznea să se-apropie, să strîngă iarăşi nodurile, primea cum­plite lovituri, cu capul şi picioarele.

Cu cît se zbătea el mai tare, pe mare se iscau furtuni. Fur­tunile se înteţeau la strigătele lui Tristan.

Corabia era purtată ca o sărmană ţandără peste întinsul apelor şi trosnea din încheieturi.

Puntea era mereu spălată de valurile înălţate pînă la cerul plumburiu.

Şi cînd a vrut să se apropie maimarele piraţilor de Tristan, fiul lui Rivalen, un val mare la răsturnat, şi-abia de a scăpat cu viaţă, cu ajutorul alor săi.

De trei zile pluteau pe mare, şi nici o clipă nu-ncetase vîntul turbat, ce înteţea din ce în ce mai mult furtuna.

—  Se pare, zise un pirat, că acest tînăr cîntăreţ e îndrăgit de zeul mării. De cînd l-am cetluit în ştreanguri furtunile nu se opresc.

— Aşa e, spuseră şi alţii. Să-l azvîrlim, legat, în mare, să se-nece.

—  Nu, nu! se-mpotrivi pe dată maimarele piraţilor. Dacă se-neacă, s-ar putea să pătimim şi alte rele. Mai bine-l aruncăm în apă, dezlegat, şi ducă-se unde-o pofti. Să se înece sau să scape, cum o fi voia zeului.

Furtuna răscolea adîncul, săpînd asemenea prăpăstii în faţa corăbierilor, încît îi prindea ameţeala, numai uitîndu-se în jos.

—  Să-i dăm dar drumul? întrebară cîţiva piraţi, cuprinşi de frică, pe cel care îi conducea.

— Daţi-i! răcni el prin furtună.

Tristan, auzind ce vorbeau, stătu o clipă locului.

Unul veni cu-o sabie şi-i tăie toate ştreangurile. Iară Tris­tan, cînd se văzu eliberat din legături, ca un leu tînăr se-azvîrli peste bordul corăbiei, pe coama-naltă a unui val.

Şi valul îl purtă deasupra, peste întinsu-acelei mări, pînă cînd se zări un ţărm.

Valul atunci îl aruncă pe-o plajă largă, aurie; porni cu zgo­mot înapoi şi se topi-n adîncul mării.

Furtuna încetă pe loc.

Ud tot, Tristan de Loonois se ridică şi o porni pe ţărmul unde tatăl său debarcase cu ani în urmă, ca să-i dea ajutor lui Marc. Tot de aici plecaseră el şi Blanchefleur spre Loonois, feri­ciţi, însă şi mîhniţi de ştirea care le sosise că ducele Morgan, vicleanul, le jefuia ţinuturile, arzînd ce nu putea răpi.

Tristan trecu printr-o pădure, şi-ntîlni nişte vînători.

Aceştia hăcuiau un cerb pe care îl vînaseră, şi-l despicau simplu, în patru, după-obiceiul locului.

Însă prinţul din Loonois îi învăţă să-i scoată pielea, să-l cureţe de măruntaie şi să aleagă pentru rege şi pentru cavalerii săi coapsele, muşchii şi ficatul.

De altă parte aşeză capul, picioarele, spinarea, bucata moale de la pîntec — bune de fript pentru scutieri, paji, vînători şi alţi slujbaşi.

Apoi orîndui şi ceata. Şi spuse vînătorilor să sune în anume fel cînd se apropie de castel, aşa ca regele să ştie că poartă-n furci, cu ei, un cerb.

Astfel făcură vînătorii, şi regele se minună, aflînd aceste noi deprinderi aduse de la Loonois.^[ii]

Ţinuta prinţului Tristan, chipul de-o mare frumuseţe şi felul de-a vorbi ales, însă modest, curtenitor, îi minunară pe baroni.

Îl întrebară cine e şi cu ce rost a venit în Cornwal, iar el răspunse că e fiul unui neguţător breton, plecat în lume, s-o cunoască.

Seara, în timp ce cînta bardul regelui Marc, Tristan luă harpa şi îl acompanie încet.

Sunetul harpei întrecu tot ce ştiau regele Marc, baronii lui şi bardul însuşi despre acest fel de-a cînta. Căci de pe coardele subţiri şi-armonioase se-auzi, la început, susurul ploii de primă­vară, prin frunziş, apoi cum ploaia înceta, şi sturzii, grangurii moţaţi şi celelalte păsărele porniră iar să ciripească. Un căprior boncăni tare, chemîndu-şi soaţa în desiş. Albinele sălbatice zumzăiau parcă de-undeva, atît de-aproape, că mesenii priviră toţi în jurul lor.

Şi, la sfîrşit, Tristan sună din harpa lui, ca dintr-un bucium, îndemnînd la petrecere, la veselie şi la danţ.

Regele Marc luă-n mînă cornul prins în verigă de aramă, care-i ţinea loc de potir, şi închină către baroni:

— Fiţi veseli, strigă el, seniori, cum ne îndeamnă acest tînăr.

Şi dete vinul peste cap.

Prin barba-i roşie, vîrstată cu firişoare argintii, un pîrîiaş gălbui de vin se strecură pînă pe haină.

— Tinere oaspete, grăi. Te facem bard la curtea noastră, şi, de eşti vrednic, precum pari, şi-n meşteşugul armelor, te vom arma şi cavaler.

Tristan se ridică atunci şi mulţumi regelui Marc de cinstea ce i se făcea.

Un simţămînt nelămurit îl îndemna spre acest om, ce-i era unchi, fără ca el să ştie încă acest lucru.

Aşa a început Tristan şederea sa în Tintagil.

A luat parte la multe lupte şi întreceri cavalereşti. Şi el în toate era primul, fie că purta armele — pe mare, ca şi pe uscat, — fie la marile ospeţe, cînd le cînta baronilor.

Se spune că nu se afla nici o copilă în Cornwal să nu fi fost îndrăgostită de tînărul din Loonois. Dar, tot ca şi în ţara sa, nici uneia nu îi spusese vreun cuvînt de dragoste.

Inima-i nu ştia să mintă.

El se gîndea numai la ziua cînd se va-ntoarce-n ţara sa şi-l va goni din Loonois pe ucigaşul lui Rivalen.

Astfel de gînduri nutrea el. Nu avea timp de dragoste.

Şi s-a-ntîmplat că tot atunci, Rohalt, cu o corabie, colinda dintr-o ţară-ntr-alta, să îl găsească pe Tristan.

Cutreierînd, de la o vreme, Rohalt a poposit şi-n Cornwal.

Vă-nchipuiţi ce bucurie a fost pe Rohalt, credinciosul, cînd la aflat în Tintagil pe cel atîta de căutat.

Şi-au povestit unul şi celălalt cîte trăiseră-ntre timp.

Rohalt a spus că-n Loonois oamenii nu mai pot să-ndure asprimea regelui Morgan. Şi toţi nutresc încă nădejdea că fiul nobilei Blanchefleur şi-al lui Rivalen se găseşte încă în viaţă, şi-o să vie, să-l izgonească pe tiran.

Cu-acest prilej, bunul Rohalt destăinui şi lui Tristan, şi re­gelui din Tintagil, că erau rude apropiate, Tristan fiind lui Marc nepot.

Regele Marc îl sărută şi apoi îi mărturisi:

—  Fără de tatăl tău, nepoate, astăzi nu mai eram în viaţă. Şi Cornwalul era pierdut în ghearele saxonilor. Venind însă aici, la mine, el şi-a primejduit regatul. Morgan i-a atacat ţinutul, cît timp Rivalen a lipsit. Şi de-aici li s-a tras şi moartea, întîi lui, apoi mamei tale. Încît, Tristan, sînt vinovat pentru că îţi lipsesc părinţii, şi n-ai nici ţară, şi nici tron.

— Ţara mi-o voi recuceri, se hotărî pe loc Tristan. Şi îmi voi răzbuna părinţii.

— Iar loc de tată, dacă vrei, am să-ţi ţiu eu, glăsui Marc.

Se-mbrăţişară amîndoi, ca rude bune, şi Tristan, fiind prinţ de sînge fu armat numaidecît de unchiul său.

Apoi feciorul lui Rivalen se pregăti să se întoarcă în ţara sa, în Loonois.

La despărţire, Marc îi spuse că nu mai este-atît de tînăr, că voinicia i-a scăzut, şi tare i-ar fi trebuit un braţ şi-o minte iscu­sită cum le avea numai Tristan. Ce se va face fără el?

Tristan zîmbi, dar nu promise că se va-ntoarce-n Tintagil. Se urcă pe corabie, şi marinarii ridicară pînzele-n vînt. Şi ea porni.

—  Prea multe amănunte nu ştim asupra felului în care s-au dat luptele-n Loonois, contra cotropitorilor, zise poeţul cîntăreţ.

Pesemne, însă, cavalerii şi tot poporul s-au unit, aflînd că s-a înapoiat prinţul Tristan, moştenitorul drept legiuit al lui Rivalen. El a luptat cu vitejie, avînd alături pe Rohalt, şi Mor­gan a fost biruit.

Dar cînd au vrut să-i dea coroana, prinţul Tristan şi-a amin­tit cum Marc din Cornwal îi spusese că se socoate tatăl său, că-i singur, cam slăbit de vreme, şi-are nevoie de-un braţ tînăr. Pe de-altă parte se simţea îndatorat şi lui Rohalt, ce îl ferise-n vre­muri grele de duşmănia lui Morgan, şi apărase Loonois-ul.

Şi-aşa, în timp ce-l îmbiau să ia coroana şi să urce pe tronul regelui Rivalen, prinţul Tristan le-a cuvîntat:

—  E drept ca tatăl să domnească înaintea fiului său. Şi pînă astăzi eu am fost moştenitorul lui Rohalt. Şi-aşa voi fi şi de-azi-nainte. Îl rog deci să primească tronul. Cît mă priveşte, voi răspunde dorinţei unchiului meu Marc, şi mă voi duce în Cornwal.

Rohalt nici nu gîndea să urce pe tronul regelui Rivalen. Însă Tristan a stăruit.

—  Cel puţin dacă n-aţi pleca, a dat atunci răspuns Rohalt, la stăruinţa lui Tristan. Tot aşa l-am rugat cîndva pe tatăl vos­tru, pe Rivalen, fie-i slăvită amintirea, să nu se ducă în Corn­wal. Din prietenie pentru Marc, Rivalen a plecat. De-aici s-a tras nenorocirea. Mi-e teamă pentru voi, Tristan.

Auzind vorbele acestea, Tristan zîmbi încrezător:

—  Seniore, rege, spuse el, Marc mă iubeşte ca pe-un fiu. Şi nu-nseamnă că nenorocul, dacă la urmărit pe tata, o să mă bată şi pe mine. Eu voi pleca. Am hotărît...

Dar cînd se-napoia în Cornwal, află, de cum atinse ţărmul, că Marc e tare supărat.

Tristan încălecă pe calul ce era gata pregătit şi-l aştepta de mult în port, şi porni iute spre castel.

Acolo, în sala cea mare, Marc adunase toţi baronii. În faţa tronului stătea un uriaş cam de patru metri, într-o armură de oţel. Uriaşul se numea Morholt. Era cumnatul regelui ce stăpînea ţara Irlandei. Lîngă el mai erau, de-asemeni, alţi doisprezece cavaleri, avînd toţi armele în mîini.

Uriaşul tocmai cuvînta:

— Cornwalul a plătit tribut Irlandei patruzeci de ani. De cincisprezece ani încoace însă nu vreţi să-l mai plătiţi. Tributul se socotea astfel: în primul an ne dăruiaţi aramă — trei sute de livre; în cel de-al doilea, argint; aur în cel de-al treilea — mereu aceeaşi cantitate. În cel de-al patrulea, ei bine! rîse Mor­holt, lărgindu-şi gura, de îi ajunse la urechi — dădeaţi trei sute de băieţi, pe care noi vi-i făceam robi, şi încă trei sute de fete, cu care să ne desfătăm, cînd ne întoarcem din război. Regele nos­tru vă întreabă: Vreţi să plătiţi ce datoraţi? Corabia noastră e-n port. De nu, avem oştirea gata. Şi sîntem gata de război...

Marc nu privea către Morholt.

Dar Morholt întrebă din nou:

— Vreţi să plătiţi, sau vă răpunem?... Deşi — rîse din nou Morholt, lovind cu lancea de podea, de zgudui întreaga sală şi s-auzi pînă în port — s-ar mai găsi un mijloc ca să scăpaţi de datorie, şi asta pentru totdeauna...

Regele Marc ridică fruntea, baronii se neliniştiră, şi Morholt batjocoritor, urmă cuvîntul început:

— Puteţi scăpa, precum v-am spus, doar dacă unul dintre voi cutează să îmi stea în faţă. Să ne luptăm cu armele...

Morholt rîdea clocotitor, izbindu-şi palma de genunchi. La fel rîdeau şi cavalerii care erau lîngă uriaş, în sala tronului lui Marc.

— De e vreunul, eu sînt gata să ne luptăm cum o vrea el. Luăm cîte-o barcă şi plecăm pe-o insulă în largul mării, căci nu doresc să fiţi de faţă cînd îl voi hăcui-n bucăţi, ca pe un iepure sau cerb. Şi-acolo o să ne-nfruntăm...

Marc îşi plecase iarăşi capul.

Baronii se-ascundeau pe rînd, în spatele coloanelor, căci se temeau toţi de Morholt.

— Atunci, de nu vreţi să luptaţi, înseamnă că plătiţi tribu­tul, întinse mîna către rege uriaşul Morholt din Irlanda.

Marc era gata să rostească: „Plătesc tributul”, cînd, deo­dată, din cealaltă parte a sălii, o voce spuse răspicat:

— Mă voi lupta eu cu uriaşul, pentru poporul din Cornwal.

Oricît era de greu, Morholt se răsuci ca o sfîrlează.

Întotdeauna el fusese trimis de regele Irlandei să ceară altor ţări tribut. Şi nicăieri nu-i răspunsese încă nimeni în acest fel.

Se-ntoarse deci şi îl văzu pe tînărul Tristan păşind cu pasul sigur către Marc.

—  Rege, vă rog îngăduiţi-mi să dau eu lupta cu uriaşul. Mi-aţi cerut braţul. Îl aveţi. Azi m-am întors din Loonois, unde nu am primit coroana, ca să vă stau în ajutor. De ce să piară Cornwalul?

În sala mare-a tronului era tăcere ca de moarte.

— Unchiule Marc, îngăduiţi să ne-nfruntăm cu armele! rosti iar tînărul Tristan.

— Pe Morholt nu la învins nimeni! răspunse rar rege­le Marc.

— Aşa e. Nimeni nu la-nvins, şoptiră-nspăimîntaţi baro­nii. Altfel ne-am fi luptat şi noi.

Iar cavalerii lui Morholt îşi zăngăniră armele şi rîseră, strigînd aşa:

— Şi nimeni nu-l va birui...

Morholt privea triumfător spre rege şi baronii săi.

— Poate că eu îl voi învinge! zise Tristan, neşovăind.

Regele Marc se ridică:

— Tristan, sînteţi nepotul meu şi cavalerul cel mai brav. Vă-ncredinţez onoarea mea, soarta ţinutului Cornwal şi viaţa celor şase sute de tineri, ce ne sînt ceruţi astăzi de regele Irlan­dei. Morholt, cînd vreţi să vă luptaţi?

— Mîine în zori, răspunse el, izbind iar lancea de podea, nedumerit de ceea ce se petrecuse pe negîndite-n Tintagil.

A doua zi de dimineaţă, Morholt şi Tristan se urcară în cîte-o barcă fiecare.

Marc şi baronii adunaţi pe ţărmul mării se uitau cum pleacă bărcile în larg. Iar tinerii şi fetele, pe care îi cerea Morholt, erau de-asemenea pe mal, cu părinţii şi rudele.

Fetele şi femeile plîngeau pe tînărul Tristan, ştiind că nu se va întoarce.

Barca uriaşului Morholt avea pînzele purpurii, şi-a lui Tris­tan pînzele albe.

Morholt acostă cel dintîi. El îşi legă cu grijă barca de un copac, de lîngă mal. Dar Tristan, după ce ajunse, împinse cu piciorul barca în care se aflase el.

—  De ce faci asta? întrebă uriaşul Morholt pe Tristan.

—  Pentru că unul dintre noi nu se va-ntoarce-n Tintagil, răspunse tînărul Tristan.

Şi bătălia începu.

Toţi cei care erau pe mal au stat trei zile ascultînd. Nici unuia nu i-a fost foame, nu i-a fost sete, şi nici somn.

Ciocniri de arme se-auzeau, şi gemete cîteodată. Dar nici o barcă nu sosea în portul de la Tintagil.

În cea de-a treia zi, deodată, se auzi un răcnet groaznic.

— Tristan al nostru a murit! strigară cei din Tintagil. Pen­tru ce l-am lăsat să plece?

Într-adevăr, la puţin timp, barca uriaşului Morholt, cu pînzele ei purpurii, se apropie de Tintagil.

— Trăiască neînvinsul Morholt! urară tare cavalerii tri­mişi de regele Irlandei. Iată-l, din nou a biruit! Ucis este Tris­tan al vostru.

Numai că de la prora bărcii se zări, făcînd semn cu mîna, Tristan, şi nu uriaşul Morholt.

— Cum? Cum? ţipară irlandezii. Morholt e mort? Nu... nu se poate. Ce o să spună regele, dar mai ales regina noastră, care-i e soră lui Morholt?

Însă poporul din Cornwal îl luă pe umeri pe Tristan, îi cîntă imnuri ce-n vechime li se cîntau eroilor, îi azvîrli cununi de flori şi îl slăvi ca pe un zeu.

— Tristan al nostru ne-a scăpat copiii şi oraşul nostru! Slavă şi cinste lui Tristan! Cum l-ai învins? Hai, povesteşte!

— Morholt m-a încolţit cumplit, răspunse tînărul erou. Era gata să mă răpună. L-am doborît însă cu lancea. Cu ghioaga i-am sfărîmat coiful. Şi l-am lovit cu sabia. Însă acuma... şi eu simt că mă pierd... cad... o, rege Marc...

Atunci abia văzură Marc, baronii lui şi tot poporul, că de sub coasta lui Tristan, din partea dreaptă izvora un pîrîiaş de sînge negru. Sîngele mirosea urît.

Baronii se îndepărtară, neputînd îndura mirosul. Trimiseră însă un vraci. Acesta, după ce privi sîngele care izvora din rana prinţului Tristan, îi spuse regelui că rana e făcută de-o suliţă al cărui vîrf a fost muiat, mai înainte, în otravă. Şi nici un leac nu se cunoaşte contra otrăvii folosite... Doar irlandezii de-ar putea... Numai că ei n-or să-l ajute nicicînd pe un duş­man al lor.

Purtat pe-o targă de mulţime, Tristan fu dus pîn-la castel. Dar nu rămase lîngă el decît scutierul Gorvenal, care atunci îl însoţise din Loonois în Tintagil.

Şi Gorvenal îl străjuia, fără să ţină socoteală că Tristan era otrăvit, şi-i oblojea rana deschisă, din care sîngele curgea.

Dar cînd Tristan îşi reveni, ceru să fie dus, pe targă, într-o colibă lîngă ţărm.

Apoi rugă pe Gorvenal să-i afle-o barcă fără vîsle. Să-i pună-n barcă numai apă, într-un burduf, să-şi ude gura. Şi să-i dea harpa de argint, pe care a-nvăţat să cînte de cînd era de şapte ani.

Tristan nu mai avea putere să mînuiască sabia. Şi vîsla îi era prea grea, doar coardele subţiri şi lungi de mai putea să le mîngîie.

Iar marea... marea îl chema cu necuprinsul ei albastru, cu valurile-i înspumate şi cu singurătatea ei.

Privea în larg fără puteri şi îl ruga pe Gorvenal:

— Grăbeşte-te, grăbeşte-te!...

Căci Gorvenal întîrzia dinadins şi nu pregătea cele cerute de Tristan.

— Şi unde oare te vei duce, nefericitul meu copil? întrebă, întristat, scutierul. Şi cine te va îngriji? Cine-o să-ţi spele rănile?...

Tristan încercă să zîmbească:

— Marea cu stropii ei de spumă o să mă spele, Gorvenal, vîntul o să mă răcorească. Şi alinare-mi va aduce harpa, cu cîntecele ei. Fii fără grijă, Gorvenal. Nu ştiu, dar am o presimţire că noi doi ne vom revedea. Du-mă cu barca pînă-n larg, şi-apoi întoarce-te acasă...

Plîngînd, scutierul Gorvenal îl urcă-n barcă pe Tristan. Vîsli pînă în largul mării. Acolo-l sărută pe frunte, şi lăsînd barca-n voia ei, sări în apă şi porni, înotînd, către Tintagil.

Iar cînd ajunse el pe ţărm, barca nici nu se mai zărea.

Tristan plutea, purtat de valuri, spre depărtatul necuprins.

Marea-l spăla cu stropi de spumă, şi vînturile-l răcoreau. Buzele şi le umezea cu apa dulce din burduf.

Drept alinare avea harpa.

Îl îngîna marea cea largă cu şoaptele adîncurilor. Şi luna noaptea presăra păienjenişul ei de raze pe rănile prin care viaţa i se scurgea încetişor.

Cînta şi se uita la cer.

Bolta era ca de cristal. Visa că e pe-o pajişte, lîngă castelul părintesc, într-un turnir, şi doamnele îl aclamau din răsputeri.

În ochi îi licări, o clipă, numai umbra unui surîs. Mîna cu care mîngîia coardele harpei lunecă...

Capul i se lăsă pe spate, pe partea dinapoi a bărcii.

Doar coardele, pe care mîna lipsea acum, mai fremătau.

În jur i se făcu-ntuneric.

„A venit noaptea?” se gîndi.

Apoi nu mai ştiu nimic.

Moartea venise, pe furiş, lîngă Tristan, şi îl privea.

Trecu timp cît o fi trecut...

Lui Tristan îi părea acum că-i pe nisip la Tintagil, întors după înot, din larg. Şi mama sa, doamna Blanchefleur — pe care nici n-o cunoscuse — venise-alături şi-i punea mîna ei albă, răcoroasă, pe fruntea lui înfierbîntată de soarele toro­pitor.

Şi mîna ei era uşoară; şi se simţea atît de bine.

Vru să sărute mîna mamei.

Întredeschise puţin ochii. Dar îi închise de îndată...

Unde era? Şi ce văzuse?

Văzuse parcă o-ncăpere în care toate străluceau ca soarele-ntr-o zi de mai. Dar ce anume le făcea să aibă-această stră­lucire nu putea încă să-şi dea seama.

Deasupra lui, uşor plecată, era o zînă, sau un înger, fiindcă o fată pămînteană nu putea fi aşa frumoasă.

Părul i-era ca aurul. Şi-i luneca moale pe umeri, în vălurele, ca mătasea. O mînă i-o ţinea pe frunte, vrînd să-i alunge fierbinţeala, şi cu cealaltă încerca să-i picure uşor pe buze o băutură aromată, din buruieni întăritoare.

Numai o clipă-şi cufundase Tristan privirea în azurul ochi­lor zînei, şi simţise că îl cuprinde o ameţeală.

„Ce-nseamnă asta? se gîndi. Şi ce vrajă mă împresoară?”

Tristan cel îndrăzneţ şi mîndru, Tristan ce nu privea spre doamne cînd fluturau batistele şi-aruncau flori în drumul său, acum nu-ndrăznea să-şi deschidă ochii din nou şi să se uite spre zîna cea cu păr de aur, de teamă ca ea să nu piară.

Îi simţea mîna, şi pe buze picurul dulce-aromat al băuturii-ntăritoare.

Totuşi, gîndi că trebuie să-ncerce iarăşi s-o privească.

Deschise ochii cu curaj, şi ea-i păru şi mai frumoasă.

— De-aş avea harpa, să o cînt, cît timp mai este lîngă mine, şopti Tristan pe negîndite.

Ea-l auzi.

Se ridică.

— Cine sînteţi? îl întrebă.

— Un cîntăreţ, zise Tristan, în urechi încă ascultînd ecoul glasului copilei. Nu... nu plecaţi! o rugă el. Sînteţi o zînă, sau un înger?...

Dar fata rîse cristalin, cum sună nişte clopoţei:

— Sînt fata regelui Irlandei. Numele meu este Isolda.

— Isolda... repetă Tristan numele fetei, uşurel. Isolda cea cu păr de aur... Isolda,... sună ca un cîntec...

Şi fata regelui Irlandei îi povesti că într-o seară, nişte pes­cari — ce se-ntorceau cu bărcile pline de peşte, către portul din Weisefort, castelul regelui Irlandei — au auzit sunînd pe mare o muzică fără pereche.

—  „Cine să fie?” se-ntrebau. „A-nviat bardul Ossian? Sau e vreo muzică zeiască?”

Tot cercetînd, au găsit barca în care se afla Tristan. Plutea în voia valurilor.

Cînd l-au găsit, Tristan zăcea aproape fără răsuflare. Mîinile îi căzuseră cu cîteva clipe-nainte de pe coardele de metal. Dar coardele mai fremătau.

Văzînd că e un cîntăreţ, şi e-n primejdie de moarte, pes­carii n-au mai pregetat. Un cîntăreţ e ca şi-un zeu, căci muzica este cerească. L-au luat îndată-n barca lor. L-au dus în portul Weisefort.

Femeile pescarilor au încercat să-l lecuiască pe tînărul gă­sit în barcă, de soţii lor, cu harpa-n braţe. Dar văzînd că nu reuşesc, ele-au vestit-o pe regină.

— Regina este mama mea, zise Isolda lui Tristan. Şi se pricepe cel mai bine să lecuiască un bolnav. Ştie să facă bău­turi cu fel de fel de vrăji şi taine, din buruieni, frunze şi flori. Multe le-am învăţat şi eu. Atîta i-a-ntrebat regina pe cei ce te-au găsit pe mare: Dacă nu eşti cumva din Cornwal. Pe oricine-ar fi ajutat, însă nu şi pe-un cornwalez. Pentru că unchiul meu, Morholt, cel mai de seamă luptător pe care îl avea Irlanda, a fost ucis de-un prinţ, Tristan. Şi acest prinţ este din Cornwal. Tu, bardule, de unde eşti?

—  Eu... m-am născut în Loonois, spuse Tristan, fără să mintă. Dar... nu-ncetaţi... mai povestiţi!... o rugă el, dornic s-audă şi mai departe glasul fetei... Pe mine cine m-a-ngrijit?... Cine m-a scos din gheara morţii, dîndu-mi a doua oară viaţa?

Isolda îşi înclină capul.

—  Regina, fiind încă în doliu, după Morholt, fratele său, v-a dat în seama mea — şopti. V-am îngrijit cum am putut. Sînt fericită că-n sfîrşit v-aţi vindecat... şi, în curînd, o să puteţi pleca acasă...

„Mai bine nu mă deşteptam, gîndi Tristan, închizînd ochii. Aşa, va trebui să plec... Isolda, sufletul mi-e plin de chipul, de făptura ta!...”

Zilele verii au trecut. Şi toamna iar şi-a trimis solii, vîntul hain şi ploile.

Tristan era gata de drum.

Nu mai putuse amîna nici un minut înapoierea. Acuma, sănătos fiind, nu mai putea să stea ascuns, şi ar fi fost recu­noscut de cavalerii irlandezi, care fuseseră în Cornwal.

Barca se zbuciuma la ţărm, legată cu un lanţ de fier.

Tristan se avîntă în barcă. Începu să ridice pînza.

Isolda era la ponton. Vîntul sufla şi-i lipea rochia de trupul-nalt şi subţirel. Îi răvăşea părul de aur. În ochii ei se răsfrîngeau tristeţea zilelor de toamnă şi negurile de pe mări...

Vîntul bătu în pînza bărcii. Barca zvîcni. Şi se porni — cal nărăvaş — săltînd pe valurile mării.

Şi, curînd, nu se mai văzu.

În castelul din Tintagil, Tristan, pentru a zecea oară, îi povestea regelui Marc cîte se petrecuseră pe drum, ca şi la Weisefort.

Se re-ntorsese primăvara. Printr-o fereastră se zăreau ma­rea, cu valurile-albastre, bătînd asemeni unei inimi, cocorii lunecînd pe cer şi bărcile pescarilor, ieşind întîia oară-n larg, după viforniţele iernii. Într-o livadă de pe ţărm îşi desfăceau merii, pe ramuri, florile mici, roz-sîngerii.

Parfumul lor se risipea cu dărnicie în văzduh şi ajungea pînă la Marc.

Regele sta pe-un jilţ de lemn, lîngă fereastră, şi-asculta cîte îi povestea nepotul.

Chipul său aspru, împodobit de barba roşie-argintie, i-era uşor brăzdat de timp.

— Este atîta de frumoasă copila regelui Irlandei? îl în­treabă el pe Tristan.

— Nici visele nu pot să-ţi spună, zise Tristan înflăcărat. Nici zînele nu pot să aibă un păr de aur ca al ei.

Regele Marc zîmbi uşor, băgînd de seamă-nflăcărarea fiului sorei lui, Blanchefleur.

Privindu-l, regele văzu cît de frumos era Tristan.

Ochi-i erau învăpăiaţi, cînd arăta către Irlanda, acolo unde se afla neasemuita lui Isolda.

Ce bine s-ar fi potrivit! (Căci Marc parcă vedea şi el aievea fata din Irlanda, atît de bine zugrăvită în povestirea lui Tristan.)

„Dar Tristan este încă tînăr, îşi spuse-atunci regele Marc, şi-n viaţă o să întîlnească şi alte fete, negreşit. Eu nu am iubit niciodată, veşnic prins numai cu războiul. Şi sînt puţin trecut cu vîrsta. Nu mai am vreme să aştept”.

În timpul cît regele Marc se frămînta cu-aceste gînduri, s-au anunţat cîţiva baroni.

De mult, aceştia îl rugau să-şi ia, în sfîrşit, o soţie.

Mulţi dintre ei se mai temeau că Marc, fără moştenitori, va lăsa tronul lui Tristan. Asta nu le era pe plac. Invidia era de vină. Fiindcă Tristan îi biruise în orice joc cavaleresc, şi la turnire, şi-n întreceri. Iar doamnele prea-l admirau şi îi făceau toate ochi dulci, şi la petreceri fiecare ar fi danţat numai cu el.

Cavalerii îl pizmuiau, şi tare n-ar mai fi dorit să-l vadă pe la Tintagil, necum urmaş la tronul ţării.

Îl întrebară deci pe rege de s-a gîndit la vreo soţie. Şi cam pe cînd căsătoria? Altminteri ei îl părăsesc. Se-ntorc în caste­lele lor şi îi rămîn lui Marc duşmani.

Pe cînd îi glăsuiau astfel, în încăpere au pătruns două gin­gaşe rîndunele, ţinînd în ciocuri două fire de păr ca aurul curat.

Rîndunelele-au coborît şi-au pus în faţa lui Tristan acele fire de păr blond.

Tristan s-a-nveselit atunci:

— Acestea-s fire din cosiţa Isoldei cea cu păr de aur, unchiule Marc, a rostit el. Prin ce vrajă le-or fi adus rîndunelele pîn-la noi?

Regele Marc s-a hotărît.

— Seniori, baroni, a rostit el, m-aţi întrebat cine-i mirea­sa. E fata din al cărui păr au fost smulse aceste fire... Cine por­neşte s-o aducă?

— Dar asta e o viclenie, au spus baronii, mîniaţi. Tristan o fi pus-o la cale. Cine cutează să se ducă pe pămîntul duş­manilor?

— Cine? a zîmbit regele, şi s-a întors către nepot.

Tristan se ridică îndată de pe jilţul pe care sta alături de regele Marc.

Afară sunau clopotele cu dangătul lor cel mai trist. Poate murise cineva.

— Tristan! a spus regele Marc. Eu te-am armat. Îmi eşti vasal.

— Vasalul, au grăit baronii — sperînd că Tristan va pieri, dacă va merge în Irlanda — nu trebuie să şovăie cînd e vorba de suzeran.

— Eu mă voi duce în Irlanda, a spus Tristan baronilor.

Şi faţa-i era palidă.^[iii]

S-a-mbarcat pe-o corabie, cu o ceată de cavaleri, îmbrăcaţi ca neguţători. Şi au plutit către Irlanda.

Pe de-o parte, Tristan voia s-ajungă cît mai repede şi s-o revadă pe Isolda, şi pe de alta ar fi vrut să nu ajungă niciodată s-o ia şi s-o ducă lui Marc.

Cînd au sosit la Weisefort, locuitorii din oraş umblau de colo pînă colo, înfricoşaţi şi tremurînd.

Tristan şi cavalerii lui şi-au întins întîi mărfurile pe cheiul de la Weisefort, ca să nu işte bănuieli, apoi au întrebat ce este şi ce se-ntîmplă în oraş.

O femeie le-a povestit că un balaur se-aşezase la marginea oraşului, şi-n fiecare zi cerea să i se dăruiască-o fată.

Muriseră atîtea fete, încît peste puţină vreme n-ar fi rămas decît Isolda. Şi monstrul înfricoşător ar fi cerut-o şi pe ea.

De-aceea, regele Irlandei a dat de veste-n toată lumea că cine va putea ucide balaurul o să primească mîna frumoasei lui Isolda.

— Şi azi, le-a povestit femeia, s-au dus din nou cîţiva ba­roni, în frunte cu Aguyngueran, intedentul castelului, să lupte cu balaurul. De altfel, nu e zi în care să nu încerce cîţiva tineri. Dar, care cum îl văd în faţă se-ntorc şi fug de rup pămîntul... altminteri sînt ei sfîşiaţi.

Tristan, aflînd toate acestea, se-ntoarse la corabie, îşi luă un cal şi armele, şi, fiindcă oamenii fugeau, se întoarse neobser­vat, să-ntîmpine balaurul.

Acesta avea un corp lung de patru stînjeni şi mai bine, acoperit cu solzi lucioşi. Din ţeastă îi creşteau trei coarne, ca nişte suliţe de fier. Urechile îi atîrnau pînă aproape de pămînt, şi botul cu colţi ascuţiţi era mai larg ca un butoi. Iară din bot, ca tuturor balaurilor de pe lume, îi curgeau flăcările-n valuri.

Tristan se avîntă cu calul înaintea balaurului şi îl izbi întîi cu lancea. Lancea se frînse-n solzii lui.

Balaurul se răsuci, îşi roti coada şi izbi cu coarnele groase, de fier, mugi şi apucă în gheare scutul cel mare al lui Tristan, sfărîmîndu-l ca pe-un nimic.

Tristan lovi cu sabia.

Dar sabia nu-l pătrundea.

Deodată, fierul îi străpunse o parte moale de la gît. Tristan o     trase. Lovi iar. Şi aşa îi sfîrtecă gîtlejul. Din acel loc ţîşniră-afară valuri de foc şi de miasme.

Tristan lovi, lovi, lovi...

Monstrul se prăbuşi în bot, vărsînd cele din urmă flăcări. Apoi se răsturnă, zvîcnindu-şi coada şi ghearele de fier, iar ochii i se stinseră.

Atunci prinţul de Loonois îi tăie limba, s-o păstreze ca măr­turie-a faptei sale.

Vru să pornească spre castel. Merse puţin, şi dintr-o dată simţi în cap o ameţeală.

Începu să se clatine. Se tîrî totuşi mai departe, şi-acolo, lîngă-o mlaştină, căzu cu faţa la pămînt.

Miasmele ce le vărsase monstrul încornorat, din gît, îl otră­viseră pe prinţ.

În acel timp, atras de zgomot, s-a ivit, cum se povesteşte, Aguyngueran, de undeva.

Văzîndu-l pe Tristan zăcînd şi-nţelegînd că va să moară, îl trase pînă-ntr-un desiş, şi-acolo-l înveli cu frunze. Tăie apoi cu sabia capul dihăniei răpuse, şi se întoarse la castel, spunînd c-a dat o luptă grea, însă este învingător şi c-o va cere pe Isolda, dreaptă răsplată pentru el.

Isolda însă, bănuind că-i la mijloc o-nşelăciune, ştiindu-l pe Aguyngueran că-i un fricos fără pereche, se hotărî să cerceteze, la faţa locului, ea însăşi, să vadă ce s-a petrecut.

Şi chemînd-o pe Brangien, slujitoarea ei de credinţă, şi în­soţite de un cîine, se duseră în locul unde zăcea balaurul răpus.

Se-ntunecase, cînd ogarul, adulmecînd totul în preajmă, descoperi ascuns sub frunze pe-adevăratu-nvingător.

— Acesta este cîntăreţul pe care ni la adus marea din Loonois, tresări fata. Pe care noi l-am vindecat. S-o fi întors să mă salveze şi să mă ceară de nevastă. O, zei, dar este-aproape mort! Aguyngueran a vrut să-l piardă, şi la tîrît aci-n tufiş. Să-l ducem iute la castel. Să-i salvăm viaţa... Repede... El pentru mine s-a întors... Pentru mine putea să moară...

Isolda şi cu slujitoarea îl ridicară pe Tristan şi îl suiră pe un cal, ducîndu-l pînă la castel. Aci-l urcară pe furiş pînă în camera Isoldei.

Îi scoaseră îndată-armura. Şi-alt slujitor îl dezbrăcă.

Corpul aproape îngheţat i-l adînciră într-o baie, pregătită cu buruieni care cresc numai în Irlanda. Dar dezbrăcîndu-l slu­jitorul găsi şi limba de balaur, ascunsă în armura lui, dovada netăgăduită a vitejiei lui Tristan.

Îi deteră şi-o băutură făcută tot din buruieni. Şi-n timp ce el îşi revenea, Isolda şi cu Brangien începură să-i cureţe sabia, hainele şi-armura.

Sabia lui o luă Isolda.

Era îngustă, mlădioasă. Cu ea lovise pe balaur.

Şi, încercînd s-o cureţe, descoperi o ştirbitură.

Isoldei inima-i stătu.

În craniul unchiului Morholt, cînd el fusese-adus din Cornwal, se găsise o bucăţică ruptă din sabia duşmană, care-i scur­tase zilele.

Bucata de oţel aflată în capul unchiului Morholt era aici, într-o cutie. O scoase şi o aşeză în ştirbitură săbiei. Într-adevăr, se potrivea.

Tristan tocmai îşi revenise. Se ridicase şi-o privea.

— Ştiu cine eşti! îi spuse ea. Iar noi cu toţii am jurat, cînd te găsim, să te ucidem, şi astfel să îţi răsplătim moartea vitea­zului Morholt. Eu îmi voi face datoria...

— Ucide-mă, zise Tristan. Sabia e în mîna ta. Dar vreau să-ţi amintesc, Isolda, că nu eu am venit aici ca să-l lovesc pe unchiul tău. Ci el ne-a provocat la luptă, cu silă şi batjocură. Lupta s-a dat cinstit, pe faţă, aşa cum a poftit Morholt. De scă­pa el, eram eu mort. Acuma poţi să mă loveşti...

— De ce?... De ce, strigă Isolda, mi-a fost sortit să fiu sal­vată de ucigaşul lui Morholt? Ştiu... ştiu ce vrei acum, Tristan. La fel ca şi uriaşul Morholt, care îşi alegea din Cornwal pe cele mai frumoase fete, ai venit să mă cucereşti şi să mă duci în ţara ta, şi-aşa să te răzbuni pe noi...

— Aşa gîndeşti? zise Tristan. Cată atunci în haina mea şi vei găsi un medalion. Îţi va vorbi el pentru mine...

— Brangien, caută medalionul, zise Isolda slujitoarei.

Şi-n medalion, cînd îl deschise, găsiră cele două fire de păr, ca aurul curat, aduse-n cioc de rîndunele, pînă-n castelul Tintagil.

Isolda se împurpură.

— Tristan, rosti ea prinţului. Mă iartă pentru-nvinuiri.

În două zile trebuia ca preaviteazul cavaler ce-l doborîse pe balaur să vie-n faţa regelui şi să o ceară pe Isolda, aducînd mărturiile.

Aguyngueran orînduise ca-n sala tronului să fie aşezat capul de balaur, pe cîţiva bolovani de piatră.

Pe cînd rîdea el bucuros cu prietenii şi aştepta să se iveas­că regele, începură să intre-n sală şi cavalerii lui Tristan.

Aceştia lepădaseră hainele de neguţători şi îmbrăcaseră veşminte bogate şi strălucitoare.

— Cine sînt cavalerii-aceştia? îi întreba Aguyngueran pe cei mai apropiaţi baroni. Cum au sosit tocmai în ziua cînd eu o peţesc pe Isolda, pe fiica regelui Irlandei?

Dar nimeni nu ştia să spună.

Şi Aguyngueran îşi începu o cuvîntare încărcată cu fel de fel de linguşiri faţă de regele Irlandei, arătînd capul de balaur. Că-i retezat, zicea, de el, şi c-a scăpat-o pe Isolda de un sfîrşit îngrozi­tor. Deci, cucerind-o pe prinţesă, ea trebuie să fie-alui.

După ce îşi sfîrşi cuvîntul, se ridică blonda Isolda.

— Rege! îi spuse tatălui. Este-un bărbat aici în sală care îţi poate dovedi că baronul Aguyngueran este şi laş, şi mincinos. Însă trebuie să-mi juraţi, întîi de toate, că-i iertaţi greşelile sale mai vechi, oricît ar fi ele de mari.

— Îţi jur, surîse regele.

Atunci Tristan se arătă. Şi regele se minună văzîndu-l cît era de mîndru, în hainele-i de purpură, şi-avînd o sabie la şold bătută în mărgăritare.

Însă baronii irlandezi care fuseseră în Cornwal îl cunoscură pe Tristan.

— El e Tristan, strigară ei. E ucigaşul lui Morholt...

—  Dar regele i-a dat iertare! le opri strigătul Isolda. Şi el a scăpat Weisefortul, şi pe copilele Irlandei, şi chiar pe mine, spuse ea.

Tristan ceru baronului Aguyngueran s-arate limba balaurului doborît. Acesta nu avea de unde. Tristan, în schimb, făcu dovada.

—  Îl numesc, glăsui Tristan, pe-acest baron, Aguyngueran, şi mincinos, şi ucigaş, căci a voit ca eu să mor, şi, dacă el nu recunoaşte, îi cer să ne luptăm chiar azi cu săbiile-n faţa voastră.

Aguyngueran, înspăimîntat, recunoscu învinuirea.

Isolda era fericită.

Regele spuse hotărît:

— Tristan! Ai dovedit deplin în ce măsură-ai meritat-o pe fata mea, blonda Isolda. Îţi ascultăm acum cuvîntul...

Tristan, înfierbîntat de luptă, uitase că venise-acolo, nu pentru el, ci pentru Marc.

Acuma se dezmetici.

O cîştigase pe Isolda şi o pierdea-n acelaşi timp.

Şi-a dus uşor mîna la piept, şi a privit-o pe Isolda pînă-n străfundul ochilor, de parcă i-ar fi spus adio!

Apoi a glăsuit astfel, deşi simţea în inimă durerea care-l străpungea:

—  O cer în faţa tuturor pe fiica voastră, ca soţie şi ca re­gină pentru Marc, unchiul meu, regele din Cornwal, al cărui sol sînt în Irlanda.

Isoldei nu-i venea să creadă.

Aşadar, totul nu fusese decît minciuni şi amăgire? Vorbele lui şi medalionul... şi firele de păr, pe care prin vrăji, ea i le trimisese în ciocul rîndunelelor?...

—  V-o dau, a rostit regele. Prin luptă dreaptă aţi cucerit-o. Şi este-o cinste pentru noi — ca şi un semn de prietenie — că fata mea va deveni regină, de-astăzi, în Cornwal...

Tristan se apropie de fată. Şi regele îi uni mîna cu-a fetei lui, blonda Isolda.

Fecioara a înclinat capul. Iar părul ei cel mătăsos i-a curs pe piept în rîu de aur, cum lacrimi îi curgeau din ochi.

—  Mai bine nu te-aducea vîntul, Tristan, pe coastele Ir­landei, a spus încet de tot Isolda. Acum mi-ai furat dragostea. M-ai amăgit şi mă azvîrli în braţele unchiului tău. Simt că prin tine am să pier...

Dar cine-a stat să ia aminte la lacrimile unei fete? Şi nunta s-a făcut îndată, chiar în castelul Weisefort.

La nuntă, locul regelui din Cornwalul îndepărtat la ţinut solul lui, Tristan, cum era datina pe-atunci.

El i-a dat dragei lui inelul.

I-a ţinut mîna albă, mică, şi i-a jurat să o iubească, plin de credinţă, pîn-la moarte.

Se petrecea la fel ca-n visul ce şi-l ţesuseră amîndoi. Se-aflau la nuntă împreună. Îşi jurau vorbe de credinţă. Cu toate astea, era altfel. Soţul Isoldei se numea — nu cum sperase ea, Tristan — ci Marc, un om necunoscut.

Tristan salvase viaţa fetei, şi ea pe-a lui, de două ori.

Trăiau, de fapt, unul prin altul. Şi totuşi viaţa-i despărţea.

Legea cea aspră îi răpise lui Tristan sufletul din piept.

— De-acum-nainte merg spre moarte, îşi murmura sieşi Tristan. Mi-am împlinit îndatorirea de sol, curtean şi cavaler. Dar cum aş mai putea trăi, ştiind că ea-i soaţa lui Marc şi că eu singur i-am adus-o? Nu. Înţeleg că s-a sfîrşit.

După ceremonia nunţii, s-au urcat în corabia care îi aştepta la ţărm.

Mama Isoldei, pricepută la vrăji şi băuturi de leac, mai îna­inte de plecare a pregătit o băutură pe care-a dat-o Brangienei.

— Copila mea, i-a spus regina. Şi tu ai să te duci în Corn­wal. Ai crescut cu Isolda mea, aveţi aproape aceeaşi vîrstă. Şi ai slujit-o cu credinţă. Îţi dau această băutură. E o licoare ferme­cată. E un filtru de dragoste...

Şi regina i-a arătat un şip plin cu un vin roşcat.

Băutura era făcută din nişte flori şi buruieni, care cresc numai în Irlanda. Şi ea avea puteri vrăjite. Dacă doi tineri îl sorbeau, ei se legau pe veşnicie cu-o dragoste nemărginită. Nici moartea nu-i mai despărţea.

— Vinul acesta ai să-l dai Isoldei mele şi lui Marc, cînd va fi ziua cununiei, i-a spus regina Brangienei.

Slujitoarea a luat licoarea şi a ascuns-o-ntr-o lădiţă, unde erau şi alte şipuri. Însă pe-acest şip de la urmă la însem­nat cu-o panglicuţă, ca nu cumva să se încurce cu celelalte dinainte.

Cu bucurie şi tristeţe călătorea din nou Tristan spre ţara unchiului său Marc. Cu bucurie, fiindcă ea era alăturea, pe pun­te. Şi cu tristeţe, căci Isolda urma să fie-a altuia.

Călătoreau de patru zile. Isolda, într-un cort, pe punte, cu slujitoarea Brangien, şedea ascunsă şi plîngea. Lui Tristan nici nu-i răspundea, dacă-i punea vreo întrebare.

Se întîmplase ca atunci să fie nişte zile calde. Cerul era de-un roşu stins, cum e nisipul din Cornwal. Şi vîntul, ca o pa­săre ce-a ostenit deasupra mării, îşi închisese aripile.

Iar pînzele corăbiei se-asemănau cu un cimpoi din care aeru-a ieşit. Atîrnau moi şi dezumflate.

Căldura îi înăbuşea.

Şi cavalerii îl rugară pe comandantul lor, Tristan, să-ngăduie să se oprească pe-un ţărm unde creşteau copaci, ca să mănînce nişte fructe şi să bea apă proaspătă, să stea o clipă la răcoare, să prindă astfel noi puteri.

Tristan le-ndeplini dorinţa.

Şi-aşa se coborîră toţi.

Pe punte nu se mai găseau decît Isolda şi cu el.

Isolda a ieşit din cort şi, sprijinită de un stîlp, privea ca oarbă peste mare. Nici n-auzea din depărtare vocile celor debar­caţi, strînşi laolaltă, bucuroşi, lîngă izvorul răcoros.

Tristan se apropie de ea. Obrazul fetei se roşise, încins de-atîta fierbinţeală cîtă aveau văzduhurile. Şi-o milă mare îl cuprinse, căci o vedea cît suferă.

Nenorocirile Isoldei de la Tristan i se trăgeau. De nu sosea el în Irlanda, n-ar fi văzut-o şi nici Marc n-avea de unde s-o cunoască, n-ar fi ajuns soţia lui.

Voind să-i domolească setea, Tristan intră iute sub cort, unde ştia că Brangien are şipuri cu băuturi.

De-o parte era o lădiţă. Şi în lădiţă se găseau mai multe sticle şi sticluţe. Una avea o panglicuţă prinsă la gît cu un semn roşu.

„Pesemne asta-i băutura ce-i place cel mai mult Isoldei, gîndi Tristan numaidecât, şi Brangien a însemnat-o”.

Tristan luă şipul şi fugi, pe punte, unde sta Isolda. Fără o vorbă, i-l întinse.

Isolda, negîndind nimic, pe cît era de încălzită, luă şipul şi sorbi cu sete.

Mai rămăsese jumătate din vinul roşu, pregătit cu-atîta grijă de regină. Dar fetei îi era destul.

Şi-napoindu-i lui Tristan sticla cu vinul fermecat, el bău ce mai rămăsese.

În acea clipă se-ntorceau cavalerii de pe uscat. Cu ei venea şi Brangien.

Ea îi văzu pe cei doi tineri privindu-se, parcă ei înşişi s-ar fi sorbit atunci cu sete. Văzu şi sticla însemnată cu panglicuţă roşie. Era însă golită toată. Şi înţelese că acolo o întîmplare-ngrozitoare se petrecuse-n lipsa ei, fiindcă Isolda şi Tristan sorbiseră vinul cel roşu, dat la plecare de regină, acel filtru de dragoste, a cărui vrajă nu putea să o mai risipească nimeni.

Brangien începu să plîngă.

Înţelegea că-i vina ei, căci nu veghease-ndeajuns.

— O! Nici nu pot să povestesc ce s-a mai întîmplat atunci, grăi poetul cîntăreţ. În inimă ei au simţit un foc aprins şi un vîrtej, pe care nu ştiu să le cînt. Ştiu însă că s-au sărutat, în timp ce Brangien plîngea.^[iv]

— Am încercat să mă-nfrînez, a spus Tristan. Am vrut să fiu bun cavaler, şi bun nepot, şi am făcut tot ce-am putut, deşi am suferit că Marc ne-a silit să ne despărţim. Dar inima nu vrea s-asculte. Eu nu ştiu ce s-a petrecut...

Şi-ntr-adevăr, pînă atunci nu aflaseră de licoare, căci Bran­gien ţinuse taina. Şi amîndoi nu pricepeau de ce — oricît se străduiau să-şi stăpînească inima — ea-i îndemna unul spre altul, fără s-o poată înfrîna.

— Corabia zboară prea iute către Cornwal, şoptea Isolda spre dragul ei Tristan, oftînd. Aş vrea s-o pot ţine pe loc. Sau s-o scufund în apa mării. Cu tine să rămîn mereu...

Însă corabia plutea...

Şi-oricît de-ncet a plutit ea, tot a ajuns pînă-n Cornwal.

Străjerii-au trîmbiţat de sus, de pe creneluri, cu putere.

Regele-a coborît pe ţărm, cu cavalerii-n urma lui.

Şi el a prins-o pe Isolda de mîna albă şi subţire — luînd-o din mîna lui Tristan — s-o ducă în castelul său.

Era nespus de fericit, văzînd-o pe blonda Isolda atît de dul­ce, de gingaşă, de tînără şi proaspătă.

„Ea o să-mi dea iar tinereţea”, se bucura regele Marc.

Faţa lui aspră, înconjurată de barbă scurtă, roşie, însă vîrstată cu argint, se luminase şi zîmbea.

Iară Tristan plîngea pe ţărm, singur, uitat de toată lumea, în genunchi, la debarcader — în timp ce marea îl stropea cu va­lurile sale reci — gîndind la părul ei de aur, la buzele ca de coral şi la privirea ei din urmă, de căprioară înjunghiată, cînd Marc a tras-o spre castel.

Îi venea să ia sabia şi să alerge după Marc. Şi să i-o smulgă pe Isolda, pe draga lui, fără de care ştia că nu poate trăi.

Dar legile erau mai tari decît pornirea lui nebună. Şi toate-nvăţăturile, ce le primise de copil, îl ţintuiau şi îi dădeau puterea de-a lupta cu el, de a-şi înfrînge, la sfîrşit, dragostea cea mis­tuitoare.

Şi anii-au început să curgă.

Isolda era, lîngă Marc, regină în ţinutul Cornwal. Iară Tris­tan numai baron.

De cîte ori se întîlneau, Tristan i se pleca supus, Isolda se uita la el cu o privire-ndurerată. Apoi se întorcea spre ceilalţi şi le zîmbea, însă silit.

Tristan se stăpînea cu greu.

Amîndoi sufereau cumplit.

Iată însă că un alt nepot al lui Marc, ducele Andret, duşman de moarte-al lui Tristan — şi numai din invidie — le pîndea fiecare pas.

Iar din privirile schimbate de cei doi tineri, şi-a dat seama că ei încă se mai iubeau.

Şi-mpreună cu alţi baroni, s-a furişat pe lîngă rege strecurîndu-i, pe nesimţite, otrava bănuielilor.

— Reginei încă-i este drag Tristan, prinţul de Loonois, care pe ea a cucerit-o, cu armele, precum se ştie, şi v-a adus-o pîn-aici numai fiindcă era vasal, şi trebuia să se supună. Se vede asta din priviri. Mai bine-i ca Tristan să plece. Numele vostru ne e sfînt! Să nu se-ntmîmple ceva rău... au glăsuit linguşitorii.

Regele Marc s-a încrunat. L-a chemat pe Tristan la sine, şi i-a cerut să părăsească, pentru o vreme, Cornwalul. Să plece chiar a doua zi.

Tristan a vrut să se supună. Şi era gata să pornească.

Însă l-a săgetat un gînd: Cum ar putea pleca din Corn­wal, fără să-i spună rămas bun Isoldei lui cu păr de aur? Dar dacă nu se mai revăd? Dacă el moare între timp de dorul care-l chinuie?

Sufletul îi ardea în piept.

Şi-aşa s-a hotărît s-o vadă întîi de toate pe Isolda, orice-ar fi fost să se-ntîmple, şi să îi spună rămas bun.

Luîndu-l pe Gorvenal cu sine, Tristan s-a dus într-o căsuţă din Tintagil şi s-a ascuns.

Cu ajutorul Brangienei, multcredincioasa slujitoare, i-a dat Isoldei întîlnire la poalele unui copac, a unui pin, într-o livadă, lîngă un lac, la marginea castelului.

Isolda s-a cutremurat.

Dacă venea, făcea o faptă prin care-l supăra pe Marc. Dar, dacă nu voia să vie, nu era oare şi mai rău? Tristan nu deznădăjduia? Şi-n deznădejde nu putea — el, ce era vijelios! — să îşi reteze firul vieţii?

Isolda deci s-a hotărît să-l întîlnească pe Tristan.

Dar la castel se mai afla şi-un pitic cocoşat: Frocin. Frocin era şi vrăjitor. El se aliase cu Andret, fiindcă Tristan era frumos, era iubit, îi ajuta pe cei sărmani şi lupta-n apărarea lor, cum se-ntîmplase cînd Morholt venise să ia tinerii, cu ani în urmă, în Irlanda.

Acum, prin vrăji, Frocin aflase de întîlnirea lui Tristan cu multiubita lui Isolda, sub acel pin de lîngă lac. Îl înştiinţase pe Andret, şi-acesta pe regele Marc.

Regele, auzind aceasta şi dorind să se-ncredinţeze, cu ochii lui, de ce se-ntîmplă, s-a urcat seara în copac, luîndu-şi şi arcul cu săgeţi.

Peste puţin, într-adevăr, veni Tristan lîngă copac.

„Aşadar, nu este minciună, îşi spuse Marc. Am să-l ucid” — şi-şi puse o săgeată-n arc.

Insă Tristan, cum sta pe ţărm, şi privea visător, în lac, îi văzu umbra regelui care-şi punea săgeata-n arc.

Cum s-o vestească pe Isolda, şi cum să nu se dea de gol? Teamă-i era doar pentru ea.

Îşi muncea mintea ce să facă, se frămînta... dar prea tîrziu...

Isolda lui se şi ivi, albă, subţire, diafană, plutind parcă prin­tre copaci.

— Tristan, rosti ea, unde eşti?

În acea clipă, cum şoptea, apropiindu-se de copac, luna se arătă senină şi lucitoare printre crengi.

Ca şi Tristan, văzu şi ea umbra lui Marc cu arcu-n mîini.

„Nu e nimic, gîndi Isolda. Regele are ce-auzi.”

Şi-i spuse tare lui Tristan:

—  Tristan, deşi am fost a ta, şi tu m-ai dat regelui Marc, cum altul nu ar fi făcut-o, duşmanii nu se potolesc. Şi totul din invidie. În jurul nostru s-a ţesut un des păienjeniş de intrigi. De-aceea eu te sfătuiesc să pleci din Cornwal chiar acum şi să nu te mai înapoiezi, chiar dacă ai să fii rugat. Regele şi-a plecat urechea la glasul clevetirilor. Şi nu doresc să-ţi afli moartea, fiindcă ai fost preacredincios cuvîntului ce i l-ai dat...

— Acelaşi lucru-l socoteam şi eu, preanobilă Isolda. Vreau să v-asigur c-am să plec, şi încă pentru totdeauna, dar ţin să vă spun rămas bun, ca uneia ce-i datorez viaţa mea toată, spuse el.

Regele atunci se ruşină de bănuielile avute. Coborîndu-se din copac, luă pe Isolda şi Tristan, şi îi întoarse la castel.

Dar le ceru ca niciodată blonda Isolda şi Tristan să nu-şi vorbească între ei, decît doar în prezenţa sa.

Duşmanii nu se liniştiră nici după această întîmplare.

Andret, Frocin şi cu ceilalţi stăteau, neobservaţi, de veghe: doar-doar vor dibui ceva... să-i poată spune regelui, şi să-l răpună pe Tristan.

Iar el n-avea altă dorinţă, decît să schimbe un cuvînt cu cea mai dragă decît viaţa, sau cel mult să-i atingă mîna, mîna ei aibă şi micuţă, luată de Marc din mîna lui.

Însă-şi da seama că pîndeau duşmani la fiecare colţ, că ea era-n primejdie, că însuşi Marc încuraja această goană-n urma lor.

Pe vremea-aceea, regele dormea cu rudele-apropiate în una şi aceeaşi sală.

Numai că iată, într-o seară, cînd ceilalţi se culcaseră, regele Marc îi porunci nepotului Tristan să plece în zori de zi la Camelot_r la curtea regelui Artur, cu o scrisoare de la el.

Apoi, cam către dimineaţă, regele Marc se ridică, urmat şi de ceilalţi baroni, ieşind afară din castel.

Tristan nu se mai stăpîni.

„Este prilejul, se gîndi, să schimb o vorbă cu Isolda, mai ales fiindcă am să plec, astăzi, la regele Artur, şi nu ştiu dacă-n calea mea nu mi s-a-ntins cumva vreo cursă, şi dacă n-am să pier pe drum.”

Se ridică din pat, cu grabă.

Era în revărsat de zori.

Şi între patul regelui şi cel al său văzu, pe jos, un strat sub­ţire de făină.

Îşi dete seama deîndată. Frocin făcuse acest lucru. Şi regele era-nţeles şi cu Frocin, şi cu Andret.

Totuşi dorinţa de-a vorbi cu fiica regelui Irlandei birui pre­vederile. Ca să nu calce prin făină, dar să ajungă la Isolda, se încordă, făcu un salt, şi-ajunse alăturea de ea.

În clipa cînd sări Tristan, intrară-n sală regele, baronii lui şi vrăjitorul.

Regele porunci să-i lege şi pe Isolda, şi pe el. Să nu se facă judecată. Dar să se pregătească rugul. Şi cei ce se iubeau să ardă, să fie prefăcuţi în scrum.

Ziua veni însîngerată, în sunete de trîmbiţe.

Crainicii regelui chemară pe cornwalezi să se adune, să vadă execuţia.

— Nu vrem să moară nici Tristan, acela care ne-a scăpat, prin lupta lui, de irlandezi, şi nici regina cea frumoasă, buna Isolda, nu... nu vrem, striga mulţimea-nfuriată.

Dar regele nu ţinu seamă. Şi cînd rugul se ridică, trimise-ntîi după Tristan.

Pe cînd îl aduceau pe cale, în ştreanguri, ca pe un tîlhar, îi întîlni bunul Dinas, un baron prieten lui Tristan.

Şi acesta, cu sabia, îi tăie legăturile.

— Nu se cuvine, zise el, ca un baron, cum e Tristan, să fie dus legat în ştreanguri. De fuge, aveţi săbiile...

Porniră apoi mai departe, trecînd pe lîngă o capelă.

Oamenii se opreau aici să se închine uneori.

Capela se găsea pe-o stîncă, la marginea unei prăpăstii. Şi-avea o scobitură-n piatră, pe unde iarna ieşea fumul.

— Mai înainte de-a muri, rosti Tristan baronilor care-l călă­uzeau spre rug, daţi-mi voie să intru-aici şi să îmi fac o rugăciune.

Şi fiindcă îi îngăduiră, Tristan pătrunse în capelă. Dar cum era de subţirel şi mlădios, se strecură prin coşul cel îngust de piatră, ieşi afară şi sări, de sus, în valurile mării.^[v]

Şi marea clocotea acolo ca un balaur printre stînci.

—  S-a înecat, spuse Dinas, văzîndu-l cum se prăbuşise. S-a pedepsit singur Tristan. Vestiţi-l pe regele Marc.

—  Dacă-i aşa, glăsui Marc, cînd auzi această ştire, să mi-o aduceţi pe regină.

Isolda fu şi ea adusă. Însă mulţimea clocotea.

—  Nu vrem s-o ardeţi pe regină! Isolda e nevinovată! Altă pedeapsă-i puteţi da...

Atunci... atunci se arătă, în faţa regelui, un om respingător peste măsură, şi care se numea Yvain. Trupul i-era tot plin de plăgi. Obrazul lui părea mîncat pe jumătate de un lup. Din nas n-avea decît un ciot. Şi era îmbrăcat în zdrenţe murdare şi mi­rositoare.

Mulţimea toată-i făcu loc, fiindcă Yvain era lepros.

În urma lui Yvain mergea, tăcută şi îngrozitoare, o ceată mare de leproşi toţi plini de răni putregăite şi toţi cu zdrenţele curgînd, răspîndind o duhoare grea, ce-i îneca pe privitori.

Femeile-şi acoperiră ochii, să nu-i vadă trecînd. Însă Yvain cu soţii săi veniră la trei paşi de rege.

—  Măria voastră, îi zise el, cu-o voce spartă, ascuţită, vreţi s-o ucideţi pe Isolda, c-a stat de vorbă cu Tristan. Dar, ia gîndiţi-vă că rugul o s-o prefacă prea curînd într-o grămadă de cenuşă. Şi suferinţa-i s-a sfîrşit. Noi sîntem ocoliţi de oameni şi arătaţi cu degetul. Neveste nu avem de mult. Daţi-ne-o dară pe Isolda!... Isolda se va-mbolnăvi de lepră, ca şi noi ceilalţi. În loc de rochii foşnitoare şi blănuri scumpe, de samur, o să-i atîrne zdrenţele. Ce vreţi pedeapsă mai grozavă? Trupul ei alb va putrezi, încă de vie, rege Marc!...

— Nu!... Nu mă daţi leproşilor! plîngea pe rug blonda Isolda, cutremurîndu-şi umerii de-nfiorare şi de spaimă. Mai bine daţi foc rugului.

Numai că regele rînji cu gura strîmbă spre Isolda. Mînia îl făcea nebun.

—  Luaţi-o! strigă leproşilor. Să putrezească vie fiind. Şi chipul ei frumos acum să facă silă tuturor...

Yvain se repezi ca fiara. Dezlegă legăturile.

Mulţimea se ruga în cor:

— Nu, rege Marc! Nu face asta! Căci cerul te va pedepsi...

— Luaţi-o! răcni încă o dată regele Marc către leproşi.

Aceştia o înconjurară, şi-n groaza celor ce priveau fapta cea crudă a lui Marc, şi fără de asemănare cu nici o alta pe pămînt, Yvain o trase pe Isolda, de păr, către sălaşul lor, săpat în stîncă, lîngă mare.

Oamenii se împrăştiară, şi-şi blestemară regele, afară numai de Andret, piticul blestemat Frocin, şi alţi cîţiva baroni vicleni...

Atîta doară că Tristan, sărind în mare, nu săvîrşise fapta asta pentru el, ci doar cu gîndul la Isolda, voind s-o scape de osîndă. Iar el putea apoi să moară.

Din fericire, chiar de mic făcuse-astfel de sărituri, pe coas­tele din Loonois, apoi, de-asemeni, în Cornwal. Avu noroc. Nu se lovi. Şi, înotînd sub apa mării, se-ntoarse repede la ţărm.

În vremea asta, Gorvenal, de ajuns de prevăzător, trăgînd nădejde că Tristan totuşi scăpase, îl căuta.

Se întîlniră amîndoi pe-o plajă lîngă Tintagil, acum pustie, fiindcă toţi fuseseră chemaţi de Marc, să vadă execuţia.

Gorvenal îi aduse calul. Ba îi dădu şi sabia, pe care el i-o tăinuise sub mantie, cînd îl legau din ordinul regelui Marc, în zorii zilei, la castel.

Tristan încălecă pe loc, şi vru să plece către rug, să lupte iar pentru Isolda. Nu făcu însă zece paşi, şi un convoi se arătă.

Convoiul era de leproşi.

În fruntea lor păşea Yvain, trăgînd de pletele-i de aur pe-o tînără fără puteri, care abia se mai zbătea.

Ceilalţi ţipau de bucurie, şi ca maimuţele săreau, fiindcă cea mai frumoasă fată din cîte se găseau pe lume era acuma prada lor.

În timp ce ei ţipau bezmetici, îl şi văzură pe Tristan.

Convoiul stătu locului.

Numai Yvain o mai ţinea de plete pe blonda Isolda.

— Isolda! o chemă Tristan, Isolda, iată, sînt aici! şi s-avîntă către leproşi.

Cînd leproşii se risipiră, şi nu rămase decît ea, trîntită pe nisipul plajei, cu părul revărsat în valuri, oftînd ca un copil bol­nav, Tristan o ridică sfios.

— Tristan, îi şopti ea. Tristan, ţi-am adus numai nenoroc...

Tristan o mîngîie pe păr. Urcă pe cal, cu ea în braţe.

Şi, însoţiţi de Gorvenal, se-ascunseră într-o pădure, să stea în ea cu fiarele, fiindcă la curte cu baronii şi regele nu mai puteau.

Tristan de mic crescuse-un cîine, pe care îl chema Husdent. De cînd fusese luat Tristan de cavaleri şi dus spre rug, Husdent nu mai mînca nimic. În schimb nu înceta o clipă să-şi muşte lanţul, să se zbată, scurmînd podelele de piatră.

Întreg castelul răsuna de lătrături şi urlete. Regele Marc nu mai putea o clipă să închidă ochii.

Au hotărît deci să-i dea drumul, dar să vadă pe unde-o ia, poate că-i duce spre Tristan. Fiindcă Yvain îi înştiinţase că nici Tristan nu era mort, şi că le-o luase pe Isolda. Să afle unde s-au ascuns.

Cîinele, negru şi voinic, scăpînd din lanţ, o luă la fugă întîia oară spre capelă. Şi o porni spre plaja mării. De-aici o luă către pădure.

Şi-n pădure-i pierdură urma. Dar el ajunse la Tristan.

Pădurile creşteau pe-atunci atît de mari şi încîlcite, încît era nespus de greu ca să-i mai afle pe fugari. Afară de-asta, prin hăţişuri nu se putea merge în grup. Şi nimeni nu avea curajul să-l întîlnească pe Tristan — decît dacă erau mai mulţi. Căci Tristan i-ar fi pedepsit. Desigur, i-ar fi doborît. Săgeata lui nu dădea greş.

Şi-aşa, baronii hotărîră să se oprească deocamdată, dar să-l trimită pe Frocin, poate că el îi va găsi.

La început Tristan făcu iubitei sale, în pădure, o colibă din ramuri verzi, şi-o presără toată cu flori. Dar iată că veni şi toamna. Săpă atuncea un bordei.

Tristan dresase pe Husdent ca să-i ajute la vînat, fără să latre nicidecum. De cum afla unde-i vînatul, cîinele îi călăuzea, în linişte — sau pe Tristan, sau pe scutierul Gorvenal.

Husdent părea un cîine mut.

Numai cînd buna lui stăpînă, Isolda, îl mîngîia blajin, Hus­dent abia de mîrîia, închizînd ochii, bucuros.

Vara mîncaseră şi fructe: mere şi pere de pădure. Dar iarna aveau numai carne, bine-nţeles, cînd o găseau.

Hainele lor, subţiri, de vară, erau acum ferfeniţite. Tristan şi Gorvenal scutierul au trebuit să pregătească, în iarnă, blănuri de-nvelit.

Isolda nu era deprinsă cu greaua viaţă de pădure. Pe lîngă frig şi umezeală, răbdau de foame deseori, sau mîncau numai rădăcini.

Dar ei nu vedeau toate astea. Căci dragostea le da puteri.

Tristan îi închina Isoldei versuri în fiecare zi. Seara se-aşeza lîngă foc, cu harpa-n braţe, şi-i cînta. Şi-n versuri nu-i vorbea decît de ce simţea inima lui, văzînd-o cît e de frumoasă, şi ştiind cît de dragă i-e.

Păcat că nu şi-a scris Tristan aceste lais-uri de amor, şi astfel nu ni s-au păstrat. Căci alte lais-uri mai frumoase nu s-au mai scris de cînd e lumea, şi, sigur, nici nu s-or mai scrie...

Isolda era fericită, fiindcă Tristan era cu ea; şi nu ştiau că, prin pădure, Frocin, piticul, îi căuta.

Şi-acesta, pînă la sfîrşit, a putut să le dea de urmă, să le descopere sălaşul, vestindu-l pe regele Marc.

Trecuse vitregia iernii. Şi păsărelele cîntau. Pădurea înver­zise toată. Fiori răsăreau prin luminişuri.

Era o zi moleşitoare.

Tristan şi cu blonda Isolda se întorseseră-n coliba de primă­vară, din bordei. Iară Tristan împrospătase coliba lor cu ramuri verzi şi presărase în ea flori.

Gorvenal nu era acasă. Se dusese la vînătoare, luîndu-l cu el şi pe Husdent.

Nefiind cîinele la colibă, regele şi suita lui se apropiară de colibă, privind printr-o deschizătură.

Într-un colţ se afla ulciorul, alături un arc cu săgeţi, o suliţă şi două ghioage. De-o ramură, ca de-un cîrlig, spînzurau cîteva veşminte. Mai multe piei de animale erau azvîrlite într-un colţ. Şi-n mijloc se vedea un pat. Era un pat făcut din ierburi, şi presărat apoi cu flori. Pe pat se-odihneau amîndoi. Dar între ei lucea, albastră, lama tăioasă-a unei săbii: semnul deplinei curăţii.

Regele Marc, care venise aprins de gînduri ucigaşe, se-nveseli numaidecît.

După ce fără îndurare o dăduse leproşilor, în acea zi de neuitat, pe cea care-i era soţie, regelui îi păruse rău. Fiindcă atunci cînd rămăsese fără de tinereţea ei, înţelesese că-i bătrîn. Şi ar fi vrut s-o ia-napoi.

Acum se bucura din plin, văzînd lama strălucitoare pusă ca stavilă-ntre ei.

Plin de prudenţă, regele se aplecă, luă sabia, şi o înlocui cu-a sa. Iară Isoldei îi schimbă inelul, cu inelul lui.

Aceasta trebuia să-nsemne că i-a găsit; este-ntre ei; şi ar fi gata de iertare.

Cînd s-au trezit şi au văzut sabia regelui în locul aceleia a lui Tristan, iară pe degetul Isoldei inelul său, au înţeles că îi pîndea primejdia. Nu mai aveau unde fugi.

Mai se găsea-n acele locuri, într-o chilie, de sub munte, şi un călugăr pustnicit. Acesta se numea Ogrin.

Ogrin îi certa pe Tristan de cîte ori îl întîlnea, spunîndu-i că trebuie-ntoarsă Isolda stăpînului ei.

Aflînd de-această întîmplare, Ogrin îl certă şi mai rău. Dar Tristan se împotrivi:

— Isolda nu-i a lui. I-a mea. Eu am văzut-o-întîia oară şi m-am îndrăgostit de ea. Şi ea pe mine m-a ales...

Bătrînul pustnic se-ncruntă:

— Regele Marc ţi-a arătat întotdeauna dragoste. Şi tu îi datorezi la fel...

— Eu, pentru el, am părăsit regatul de la Loonois. Şi cu credinţă l-am slujit, înfruntînd moartea şi luptînd şi cu uriaşul irlandez. Iară Marc cum m-a răsplătit? Prin vorbe, da, el mă iubea ca pe o rudă apropiată. Dar cu fapta m-a osîndit, folosind drepturile sale, de rege şi de suzeran, să-i dau pe draga mea Isolda, pe care nici n-o cunoştea.^[vi]

— Noi de aceea ne-am născut... Sîntem făcuţi de Dumnezeu să suferim pe-acest pămînt! hotărî pustnicul, lovind cu cîrja într-un copac.

— Nu cred, îi răspunse Tristan. Ne-am născut să fim feri­ciţi, şi nu să trăim în dureri. Durerile noi ni le facem. Ni le fac oamenii haini, acei ce sînt lipsiţi de suflet. Afară de-asta, vreau să ştii că am murit de două ori: şi de otrava lui Morholt, ca şi de a balaurului. Şi Dumnezeu m-a părăsit. De-asemeni şi regele Marc. Iară Isolda mi-a dat viaţa...

— Regele Marc îi este soţ...

— Da. Însă eu am cucerit-o, prin jertfa mea, luptîndu-mă...

— Sfînta biserică romană i-a unit printr-o legătură ce nu poate fi desfăcută...

— Pe noi ne-a unit dragostea. Amîndoi am băut licoarea, a cărei vrajă nici un preot nu poate să o risipească.

— Lui Marc i-a jurat ea credinţă...

— Dar eu i-am ţinut mîna-n mînă, atunci, în ziua cununiei. Isolda nu la vrut pe Marc. Pe ea n-a întrebat-o nimeni! Iar regele, ca suzeran, cu sprijinul bisericii, în numele lui Dumnezeu, mi-a luat-o pe Isolda mea.^[vii]

— Tristan, glăsui pustnicul, ameninţînd cu semnul crucii. Şi în faţa lui Dumnezeu, ca şi în faţa legilor, Isolda însă a rămas soaţa lui Marc, regele tău...

— Regele Marc a azvîrlit-o leproşilor, şi a sortit-o unei pieiri chinuitoare. Arunci ceva, şi-i tot al tău, fiindcă eşti tare şi-aşa vrei? Eu am scăpat-o, e a mea...

— Dar nu uita c-o chinuieşti, ţinînd-o în mizerie, de-atîta vreme, de doi ani. Oamenii toţi o vor huli. Acuma-i încă tînără. Dar nu gîndeşti la bătrîneţe? Dacă nici tu nu vei mai fi, va ajunge o cerşetoare, aşteptînd mila tuturor. Iar după moarte, lîngă tine, în iad îşi va găsi sălaş...

Tristan se prăbuşi-n genunchi.

— Nu pentru mine, pentru ea, te roagă să nu sufere...

— Numai un drum e, fiule, rosti pustnicul la sfîrşit. Marc este gata să vă ierte. Dă-o-napoi soţului său, cruţ-o, Tristan, şi de ruşine, şi de osînda veşnică. Iar tu însuţi porneşte-n lume, cît mai departe de Cornwal, şi uit-o... uit-o pe Isolda. Căieşte-te cît mai e timp. Numai aşa poţi împăca şi legea, şi biserica...

Şi, ca s-o cruţe pe Isolda de alte multe suferinţe, Tristan atunci s-a-nduplecat.

Cu moartea-n suflet s-a întors Isolda la stăpînul ei. Tot astfel a plecat Tristan.

Mai înainte de-a pleca, în sala tronului, a spus:

— Cine cutează să arunce vreo vorbă rea despre Isolda să îşi susţină-nvinuirea, luptîndu-se cu armele!

Nici un baron nu i-a răspuns. Cine-ndrăznea să îl înfrunte pe preaputernicul Tristan, ce-l doborîse pe Morholt?

La despărţire, el i-a dat Isoldei sale pe Husdent. Dacă Isolda-i poruncea, cîinele sfîşia pe-oricine. Şi ea i-a dăruit inelul pe care îl purta în deget, în ziua cînd la întîlnit întîia oară pe Tristan — un inel mic, făcut din jasp.

Şi anii iar au început să treacă unul după altul...

Feciorul regelui Rivalen s-a reîntors în Loonois, primit cu cinste de Rohalt, care a vrut iar să-i dea tronul. Însă Tristan nu la primit.

De-aici s-a dus în Galia, la nobilul duce Gilain.

Şi ducelui i-a cîştigat, la şah, un căţeluş vrăjit, adus din insula Morganei, din Avalonul depărtat. La gît acest căţel vrăjit — cu blana în zece culori — purta un clopoţel de aur. Şi cine-asculta sunetul acestui clopoţel de aur îşi uita suferinţele.

Tristan i la trimis Isoldei, printr-un poet al ducelui, ca ea să-şi uite dragostea şi să îl uite şi pe el.

Însă Isolda n-a primit ca doar Tristan să sufere, iar ea să îşi aline dorul.

„În bucurie, şi-n dureri, eu sînt legată de Tristan”, şi-a spus încet blonda Isolda, şi-a zvîrlit într-un lac adînc vrăjitul clopoţel de aur.

Dar nici Isolda şi nici Tristan nu mai puteau să vieţuiască departe unul de cellalt.

Tristan îşi petrecea tot timpul doar în războaie, socotind că armele îl vor lovi, şi astfel o să se sfîrşească.

Mult timp la slujit pe Artur, pe regele Britaniei, fiind soţ cu cavalerii săi în luptele din Frizia, Spania şi Germania. Dar moartea-l ocolea mereu, poate anume ca să-i lase întreagă, mare, suferinţa.

— Pe cînd lupta prin Spania, a auzit că pe la noi, prin ţinu­tul Bretaniei, zise poetul cîntăreţ, pustia contele Riol, stăpîn al domeniului Nantes.

Iar ducele Bretaniei — Hoël era numele lui — se retrăsese la Carhaix, castelul de pe ţărmul mării, în care locuim azi noi.

Şi în castel se închisese cu Kaherdin, feciorul său, şi cu iubita lui copilă, ce se chema, printr-o-ntîmplare, Isolda cu mîinile albe. Riol voia să ia cu sila pe fiica ducelui Hoël.

Cavalerii Mesei Rotunde — dintre care prinţul Tristan făcea de multă vreme parte — aveau întîia datorie de-a-i ajuta pe cei mai slabi, de-a-nfrunta pe năvălitori.

Pornindu-se către Carhaix, Tristan îi ajută în luptă pe duce şi pe fiul său. El însuşi îl luă prizonier pe contele Riol de Nantes, şi-acesta fu zvîrlit curînd într-o temniţă cu guzgani.

Isolda cu mîinile albe era scăpată de Riol. Şi tatăl, ducele Hoël, şi fratele ei, Kaherdin, nu mai puteau de bucurie, căci con­tele Riol era un om de o cruzime rară. Şase neveste avusese, una mai mîndră decît alta. Şi toate şase se găseau în cripta din caste­lul lui. Isolda cu mîinile albe ar fi avut aceeaşi soartă, dacă Riol n-ar fi ajuns înlănţuit în temniţă.

Kaherdin, fiul lui Hoël, era un tînăr de ispravă, sincer şi foarte inimos. Se-mprietenise cu Tristan, şi-l socotea ca pe un frate. Îl preţuia, fiindcă Tristan nu cunoştea frica de moarte, ba dimpotrivă, se vîra acolo unde vieţile erau cosite cel mai des.

Tristan, cu firea lui deschisă — deşi atîta de mîhnit — îi devenea, drag orişicui, prin chipul său încîntător, prin zîmbetul curat şi bun, prin cîntecele lui la harpă.

Ducele nu mai contenea cu laudele şi să-l cinstească. Iară Isolda, fiica lui, îl privea doar şi suspina.

— Un astfel de viteaz e bine să fie înrudit cu noi! a rostit ducele Hoël.

Şi-mpreună cu Kaherdin s-au înţeles să facă astfel, încît Tristan s-ajungă soţul Isoldei cu mîinile albe.

Tristan iarăşi nădăjduia că draga lui cu păr de aur, avînd micuţul clopoţel al zînelor din Avalon, şi ascultîndu-i sunetul, o fi-nceput poate să-l uite, să-şi liniştească sufletul.

„Dar dacă eu, gîndea Tristan, nu pot să mă mai stăpînesc, şi plec la ea, şi iar o tulbur, şi-o fac din nou să sufere? Primind această cununie, aş aşeza o stavilă în calea nebuniei mele şi a dorinţei arzătoare pe care-o am să o revăd, şi-abia de pot s-o mai înfrîn...”

Şi-astfel, Tristan s-a învoit să facă nunta cu Isolda, copila ducelui Hoël.

Nunta a fost însă ciudată.

Corul cînta, şi ducele a unit mîna lui Tristan cu-a fiicei sale preaiubite.

Isolda cu mîinile albe i-a jurat lui Tristan credinţă.

Dar el, parcă plutea în vis. Privea spre duce, spre mireasă, asculta glasul preoţilor, însă în minte nu vedea decît un păr moale, de aur, şi auzea doar glasul celei care era în Tintagil.

— Blondă Isolda! şoptea el. Blondă Isolda, iartă-mă!...

Iar ducele, şi oaspeţii, şi preoţii nu-nţelegeau ce-i cu Tristan şi de ce spune astfel de vorbe încîlcite, cînd nici mireasa nu e blondă — ci are părul castaniu — şi nici n-are de ce-l ierta, ci este toată numai zîmbet, şi fericire şi-aşteptare.

În sfîrşit, nunta s-a făcut. Şi însoţiţi ele Kaherdin, mirii s-au dus în încăperea unde urmau să locuiască.

Tristan a vrut să-şi scoată haina. Atunci i-a lunecat din deget inelul cel verde de jasp.

În ochi i s-a ivit din nou Isolda cea cu păr de aur.

Şi, surîzînd şi mai mîhnit, Tristan şi-a-ntins pe jos mantia, culcîndu-se chiar lîngă prag, lăsîndu-şi singură mireasa.

Şi cum asemenea-ntîmplări sînt anevoie-a le ascunde, ducele şi feciorul său au aflat ce se petrecuse.

Kaherdin l-a întîmpinat, într-o zi, pe Tristan în prag. I-a spus că îi aflase taina. Şi, în numele sorei sale, se socoteşte înjo­sit. Pentru ce o dispreţuieşte pe fiica ducelui Hoël, Isolda cu mîinile albe?

Atunci Tristan n-a mai putut să îşi ascundă gîndurile.

Fiindcă ţinea la Kaherdin, Tristan l-a chemat în grădină să-i povestească viaţa lui. Şi-apoi singur să judece.

Şi, ascultîndu-l pe Tristan cît suferise cînd Isolda, de mînă cu regele Marc, s-a îndreptat către castel, iar el, rămas pe ţărmul mării, îngenunchiase şi plîngea, Kaherdin s-a simţit mişcat.

Şi şi-a dat seama că Tristan avea gîndul cel mai curat. Dar ori de cîte ori voia să o privească pe mireasă, în minte-i apărea cealaltă, Isolda lui cu păr de aur, cu ochii parcă-nlăcrimaţi — şi sufletul îi îngheţa.

Kaherdin însă l-a rugat să n-o lase pe sora sa. Să se retragă, dacă vrea, aşa precum ceruse singur, într-o-ncăpere, sus, în turn.

Tristan s-a-nvoit bucuros.

Alţi ani apoi de-atunci s-au scurs.

Dar nici Isolda, nici Tristan n-au încetat să sufere.

Cum au putut trăi, nu ştim, unul departe de cellalt.^[viii] Ea era tot şi tot mai pală, şi mai slăbită, şi mai tristă. Iar el lupta ne­contenit.

Barzii cei vechi mai povesteau că totuşi, pe ascuns, Tristan, nemaiputindu-se opri, s-a dus s-o vadă pe Isolda. Întîi ca un neguţător, pe urmă ca un pelerin. Dar n-a putut nici să-i vor­bească. A treia oară s-a-mbrăcat în hainele unui nebun, pe cap cu părul tuns în cruce, cu hainele în cinci culori. Şi, ţopăind ca un bufon şi făcînd zeci de strîmbături, pe buze cu rîs mincinos, a ajuns pînă la castel.

Regele Marc şi toţi curtenii au rîs în hohote văzîndu-l. Dra­ga lui nu la cunoscut sub haina asta de bufon. Şi numai cîinele, Husdent, s-a repezit, cu labele, pe pieptul lui, lingîndu-i faţa şi mîinile stăpînului.^[ix]

Isolda se temea într-una de cursele baronilor. Însă atunci a înţeles, ceea ce inima-i spunea, că-n faţa ei era Tristan.

Cîteva clipe şi-au vorbit, singuri fiind într-o-ncăpere.

— Iubita mea, i-a spus Tristan. Acuma trebuie să plec. Şi ştiu că n-am să te mai văd. Şi fără tine am să mor.

—  În sufletul meu n-ai să pieri, i-a şoptit stins blonda Isolda.

Se pare că şi Marc aflase cine se-ascunsese atunci sub hainele împestriţate şi sub tunsoarea caraghioasă, şi hotărîse să-l vîneze ca pe un lup, ce da tîrcoale unei mioare în ocol.

Tristan s-a întors la Carhaix, luînd parte şi la alte lupte şi-ajutîndu-l pe Kaherdin.

Se povesteşte într-un cîntec că Marc ar fi trimis cîndva să i s-aducă, din Irlanda, otrava-n care se muiau săgeţile şi sabia.

Şi, după-această întîmplare, Tristan a fost lovit în luptă, la poalele unui castel, pe care-abia îl cucerise, cu o săgeată otrăvită.

Cine-o fi tras nu s-a aflat; nu ştim de Marc e vinovat.

Atîta ştim despre Tristan c-a fost adus lungit pe scut.

— Urcaţi-mă sus, în castel, a glăsuit încet Tristan. Să pot vedea întinsul mării şi zările către Cornwal. Şi tu, i-a spus lui Kaherdin, te du degrabă la Isolda. Spune-i că i-am fost credin­cios pînă în ultima clipită. Marc nu se poate supăra. Eu l-am cinstit îndeajuns, şi nu i-am înjosit onoarea, chiar dacă mi-a răpit iubita. Isoldei dă-i acest inel, pe care ea-l purta în deget în ziua cînd ne-am cunoscut. Roag-o să vină, dacă vrea, ca să ne spunem bun rămas. Şi, dacă vine, să înalţi pe catargul corăbiei o pînză albă; dacă nu, să ridici alta-ntunecată ca noaptea-n care mă cobor...

— Tristan, nu trebuie să mori, i-a dat răspunsul Kaherdin. Isolda cea cu păr de aur mă va urma, fără-ndoială. Şi fericirea ta furată de Marc din Cornwal se va-ntoarce...

— Te du... degrabă, Kaherdin. Şi nu întîrzia pe drum, căci clipele-mi sînt numărate... Aleargă la blonda Isolda...

Şi Kaherdin s-a repezit cu o corabie uşoară, zburînd pînă la Tintagil.

Iară Isolda, auzind, s-a ridicat albă din jilţ.

— Ţi-am fost supusă, rege Marc. Te-am ascultat întotdea­una, şi cînd mi-ai zdrobit inima, aşa cum cereau datina şi legile bisericii. Acuma însă vreau să plec. Să-i spun rămas bun lui Tristan. El m-a adus în ţara asta. Şi pentru tine s-a luptat. Şi mă voi duce, rege Marc, să-i alin ultima clipită, de te-nvoieşti tu sau de nu^[x]...

Marc a-nţeles că orice rău îşi are marginile sale. Şi a încu­viinţat Isoldei să-l urmeze pe Kaherdin.

Şi a plutit corabia, pînă ce s-a zărit, departe, castelul duce­lui breton;.

Atunci feciorul ducelui şi-a amintit să-nalţe pînza, cu veste bună, pe catarg.

Dar între marinarii-aceia cîţiva erau tocmiţi de Marc, cum spun unele cîntece, sau de Isolda cu mîini albe, aşa cum grăiesc altele. Pînza pe care-au înălţat-o nu a fost albă ca de nea, ci neagră cum este mormîntul. Kaherdin n-a băgat de seamă. Tris­tan privea de la fereastră. Cînd a văzut corabia, la început s-a-nveselit; dar, cînd a zărit pînza neagră, ochii i s-au înceţoşat, inima i-a-ncetat să bată.

Corabia sosind la ţărm, Isolda a sărit grăbită şi a fugit către castel, cu mîinile împreunate, cu rochia albă fluturînd.

— Tristan! striga ea. Am venit... Tristan, aşteaptă-mă, Tristan!...

Dar el dormea somnul cel lung, lîngă fereastra mititică, de unde se puteau privi zările largi, către Cornwal.

— Tristan, mai stai încă puţin! Aşteaptă-mă să viu şi eu!...

Dar clopotele mînăstirii de pe faleza din Penmarch şi-ale capelei din Carhaix vesteau plecarea lui Tristan.

Cînd a intrat în încăpere, Isolda cu mîinile albe plîngea la căpătîiul lui.

— Doamnă, i-a glăsuit Isolda cu păr de aur, este vremea să îmi daţi mie locul vostru. Lăsaţi-mă să mă apropii. Mi-am cîştigat, prin suferinţă, dreptul de-a fi în veci cu el.^[xi]

Barzii spuneau că după moarte au fost aduşi la Tintagil, şi amîndoi înmormîntaţi în cîte-o raclă de smarald.

Regele Marc nu s-a-nvoit ca să rămînă împreună.

Da'n noaptea cînd i-au îngropat, a răsărit un trandafir din racla prinţului Tristan. Şi trandafirul a crescut. A-mbrăţişat racla Isoldei.

Marc a cerut să se reteze din rădăcină trandafirul. Dar în cealaltă dimineaţă crescuse iar, mai înflorit.^[xii]

Degeaba îl tăiau, căci noaptea creştea la loc, şi-nvăluia lă­caşul somnului Isoldei.

Au fost siliţi să-l lase-aşa.

Dragostea lor a biruit^[xiii]...