A fost odată…
A fost odată o bucată de lemn. Nu era, ce-i drept, un lemn de preţ, ci doar o bucată din grămadă, din cele pe care le băgăm iarna în sobe sau în vetre, ca s-aprindem focul şi să-ncălzim odăile.Şi nu ştiu cum s-a întâmplat, dar, într-o bună zi, bucata asta de lemn nimeri în dugheana unui tâmplar bătrân, pe care-l chema meşterul Anton şi căruia toată lumea îi spunea meşterul Cireaşă.
Îndată ce văzu bucata de lemn, meşterul Cireaşă se bucură nespus. Îşi frecă mâinile mulţumit şi mormăi cu jumătate de glas :
— Lemnul ăsta a nimerit tocmai la timp : tare aş vrea să fac din el un picior de masă.
Zis şi făcut. Apucă repede o secure ascuţită, cu gând să-l cojească şi să-l cioplească. Dar când fu gata să-i desprindă prima aşchie rămase cu mâna încremenită-n aer: desluşi un glăscior subţire, care ţipa :
— Nu mă lovi prea tare !
....................................................... ....
Închipuiţi-vă, dar, cum a rămas bunul uncheaş, meşterul Cireaşă !
Îşi roti speriat ochii, jur-împrejurul odăii, să vadă de unde se pornise glăsciorul, dar nu descopri nimic! Se uită pe sub masa care lucra, nimic, se uită într-un dulap care stătea încuiat mereu, nimic.
Pînă una-alta, puse securea deoparte şi luă rindeaua să răşluiască şi să netezească bucata de lemn. In timp ce trăgea însă cu rindeaua în sus şi-n jos, auzi din nou acelaşi glăscior, care-i spuse râzând :
— Astâmpără-te ! Mă gâdili de nu mai pot!
De data asta, bietul meşter Cireaşă căzu jos ca trăznit.
Meşterul Cireaşă dăruieşte bucata de lemn prietenului său, Geppetto. Acesta o ia să-şi facă dintr-însa o păpuşă de lemn, cu meşteşug, care să ştie să danseze, să se bată cu sabia şi să se dea tumba.
Îndată ce intră în casă, Geppetto îşi luă uneltele şi se apucă să-l cioplească şi să-l meşterească pe prichindel.
„Ce nume să-i pun ? se întrebă el. Aş vrea să-l cheme Pinocchio. Numele ăsta o să-i poarte noroc…”
După ce-i găsi princhindeluliui un nume, începu să-l lucreze fără zăbavă şi-i făcu la repezeală părul, pe urmă fruntea şi mai apoi ochii.
Îndată ce-i făcu ochii, mare nu-i fu uimirea când băgă de seamă că ochii se mişcă şi-1 privesc ţintă într-una.
Văzându-se astfel pironit de cei doi ochişori de lemn, Geppetto nu se simţi prea în largul său şi zise cu dojana în glas :
— Ochişori de lemn, de ce mă priviţi aşa ? Nu-i răspunse însă nimeni.
Atunci, după ochi îi făcu nasul ; dar abia îl isprăvi, şi nasul începu să-i crească şi creştea şi creştea, şi creştea, de-a ajuns în câteva minute un năsoi de părea că nu se mai isprăveşte !
Degeaba se tot trudea bietul Geppetto să îl scurteze. Cu cât îl tăia şi-l scurta mai mult, cu atât obraznicul de nas se lungea mai tare !
După nas îi făcu gura.
Dar n-apucă să-i facă bine gura, că aceasta se porni numaidecât să râdă şi să-l îngâne.
— Termină cu râsul ! zise Geppetto, încruntându-se. Dar parc-ar fi vorbit cu pereţii.
— Termină odată cu râsul, îţi spun ! răcni el cu glas mânios.
Atunci gura încetă să mai râdă dar scoase afară o limbă de-un cot. Ca să nu-şi fărâme opera, Geppetto se prefăcu că nu-l ia în seamă şi-şi văzu mai departe de lucru.
După gură îi făcu bărbia, apoi gâtul, umerii, pântecul, braţele şi mâinile.
Abia-i isprăvi mâinile şi Geppetto simţi că peruca din cap i-o ia la sănătoasa ! Se uită în sus şi ce credeţi că-i fu dat să vadă ? Peruca-i galbenă era în mâinile prichindelului !
— Pinocchio !… Să-mi dai repede peruca înapoi.
Dar ţi-ai găsit! în loc să-i dea peruca înapoi, Pinocchio şi-o îndesă pe cap atât de vârtos, că era gata-gata să se înăbuşe !
Faţă de o asemenea obrăznicie şi batjocură, Geppetto deveni pe dată trist şi amărât cum nu mai fusese nicicând in viaţa sa. Şi, întorcându-se către Pinocchio, îi grăi :
— Copil afurisit ce eşti ! Nici nu te-am isprăvit şi ai început să-l iei pe taică-tău în răspăr ! Rău, băiatul meu, tare rău !
Şi îşi şterse o lacrimă.
Mai rămânea să-i facă picioarele.
Când isprăvi şi picioarele, Geppetto se pomeni c-un şut drept în vârful nasului.
— Uite, aşa-mi trebuie ! îşi spuse el atunci. Trebuia să mă gândesc bine mai înainte ! Acu-i prea târziu !
În cele din urmă apucă prichindelul de subsuori şi-l aşeză-n picioare, pe podea, ca să-l înveţe să meargă. Însă Pinocchio avea picioarele ţepene şi nu ştia încă să şi le mişte, astfel că Geppetto, luându-l de mână, începu să-l plimbe şi să-l deprindă cum să-şi mişte un picior după celălalt.
După multe întâmplări, Pinocchio, care este neascultător şi fuge de acasă, ajunge pe mâna unor tâlhari care-l spânzură de un copac.
În vreme ce bietul Pinocchio, spânzurat de către tâlhari de-o cracă a Marelui Stejar, părea mai mult mort decît viu, o frumoasă copilă cu părul negru-albăstrui se arată la fereastră. Înduioşându-se la vederea nefericitului care se bălăbănea atârnat de gât în bătaia vântului de miazănoapte, bătu uşurel de trei ori din palme.
La acest semn se desluşi un fâlfâit puternic de aripi şi un şoim mare se înfăţişă pe prichiciul ferestrei.
— Care-i porunca, Zână prea frumoasă ? spuse Şoimul, înclinând pliscul în semn de plecăciune.
Trebuie să aflaţi, la urma urmelor, că micuţa Copilă cu părul negru albăstrui nu era alta decât o preabună Zână, care de mai bine de-o mie de ani sălăşluia în vecinătatea acelei păduri.
— Vezi tu, prichindelul de colo aninat de creanga Marelui Stejar ?
— Îl văd.
— Prea bine ! Atunci zboară repede într-acolo ! Rupe cu pliscul tău cel puternic nodul care-l ţine atârnat în aer şi aşterne-l uşurel pe iarbă, la picioarele Stejarului !…
Şoimul porni repede în zbor şi după două minute se înapoie, spunând :
— Am îndeplinit tot ce mi-aţi poruncit.
— Şi cum l-ai găsit ? Viu sau mort ?
– Când îl priveşti el pare mort. Dar nu cred să fie încă mort, fiindcă, îndată ce i-am rupt nodul care-l sugruma, a lăsat să-i scape un suspin şi a îngânat cu jumătate de glas : „Acum mă simt mai bine !”
La auzul acestei veşti, Zâna bătu de trei ori din palme şi pe dată se arătă un Câine-lăţos năzdrăvan, care mergea drept, pe picioarele dinapoi, întocmai ca un om.
Câinele-lăţos era înveşmântat ca un vizitiu, în livrea de gală. Pe cap purta o tichie în trei colţuri, împodobită cu şireturi de aur peste o perucă albă, cu cârlionţi care-i cădeau pe gât, avea un frac de culoarea ciocolatei, cu nasturi de briliant şi cu două buzunare mari pentru a păstra oasele dăruite de stăpână la masă; mai avea o pereche de pantalonaşi scurţi de catifea roşie închisă, ciorapi de mătase, pantofiori decoltaţi, iar la spate purta un fel de teacă din catifea albastră, ca să-şi vâre coada-n ea când plouă.
— Bine c-ai venit, Medoro ! spuse Zâna Câinelui-lăţos. Ia repede cea mai frumoasă trăsură din grajdul meu şi dă fuga în pădure. Când ajungi sub Marele Stejar, ai să găseşti întins pe iarbă un biet prichindel de lemn, pe jumătate mort. Ridică-l binişor de-acolo, aşază-l încet, pe pernele trăsurii şi adu-mi-l aici. Ai înţeles ?
Câinele-lăţos, în semn c-a înţeles, dătu de trei patru ori din teaca de catifea albastră şi-o porni ca un cal nărăvaş.
Nu trecu mult şi pe poarta grajdului ieşi o trăsurică minunată de culoarea văzduhului, împodobită toată cu pene de canar şi căptuşita pe dinăuntru cu frişcă şi cremă de alune. Trăsurica era trasă de 100 de perechi de şoricei albi, iar Câinele-lăţos, aşezat pe capra trăsurii, pocnea din bici în dreapta şi-n stînga ca un vizitiu care se teme să nu întârzie.
Nu trecu nici un sfert de ceas, că trăsurică se şi înapoie, iar Zâna care aşteptase în pragul casei îl luă pe prichindel în braţe şi, ducându-l într-o încăpere ou pereţii de sidef, trimise îndată după cei mai vestiţi doctori din împrejurimi.
Doctorii veniră în grabă, unul după altul. Veniră anume : un Corb, o Bufniţă şi-un Greier-vorbitor.
— Aş dori să aflu de la dumneavoastră, grăi Zâna, întorcându-se spre cei doi doctori strânşi în jurul patului lui Pinocchio, aş dori să ştiu de la dumneavoastră dacă acest nefericit princhindel este mort sau mai trăieşte!…
La această întrebare, Corbul, păşind primul înainte, îi pipăi pulsul lui Pinocchio. Apoi îi pipăi nasul şi pe urmă degetul cel mic de la picior.
— După părerea mea, prichindelul e mort de-a binelea. Dar dacă din nefericire n-a murit, atunci mai mult ca sigur că trăieşte încă !
— Mi-e neplăcut — grăi Bufniţa — că trebuie să-l contrazic pe Corb, ilustrul meu prieten şi coleg, dar, după mine, prichindelul este încă viu: însă din nefericire dacă nu mai trăieşte, atunci e mai mult ca sigur că e mort de-a binelea !
— Şi dumneata nu zici nimic ? îl întrebă Zâna pe Greierul — vorbitor.
— Eu zic că un doctor înţelept, atunci când nu ştie ce să spună, cel mai bun lucru ce l-ar avea de făcut ar fi să tacă din gură. Cât despre dumnealui, prichindelul ăsta e o cunoştinţă veche, îl cunosc de multă vreme !…
Pinocchio, care până atunci stătuse nemişcat, întocmai ca o bucată de lemn, fu cuprins de nişte scuturături grozave, de se zgâlţâi tot patul cu el.
– Prichindelul ăsta — continuă să vorbească Greierul-vorbăreţ — este un împieliţat cu diplomă !…
Pinocchio deschise ochii, dar îi închise la repezeală !…
— E un derbedeu, un nesuferit, o haimana… Pinocchio îşi ascunse faţa sub cuvertură.
— Prichindelul ăsta e un copil neascultător, care o să-l facă pe bietul taică-său să moară de inimă rea.
În clipa aceea, în încăpere se desluşiră plânsete şi sughiţuri înăbuşite. Închipuiţi-vă cum au rămas toţi când, ridicând puţin cuvertura, băgară de seamă că cel care plângea şi sughiţa nu era altul decât însuşi Pinocchio.
— Când mortul plânge, e semn că e pe cale să se lecuiască, rosti cu glas pompos Corbul.
— Îmi pare foarte rău că trebuie să-l contrazic pe ilustrul meu prieten şi coleg — adăugă Bufniţa – dar după mine, când mortul plânge, este semn că nici nu se gândeşte să mai moară !
Îndată ce tustrei doctori ieşiră din cameră, Zâna se apropie de Pinocchio şi, după ce-l mângâie pe frunte, băgă de seamă că e chinuit de nişte călduri grozave.
Atunci turnă un praf alb într-o jumătate de pahar de apă şi, întinzându-l prichindelului nostru, îi grăi cu dragoste :
— Bea-l, şi-n câteva zile ai să te faci sănătos. Pinocchio se uită lung la pahar, strâmbă niţel din nas, apoi întrebă cu glas miorlăit :
— E dulce, ori amară ?
— Amară, dar o să-ţi facă bine.
— Dacă e amară, n-o vreau !
— Ascultă-mă ! Ia şi bea.
— Dacă e amară nu-mi place !
— Bea, şi după ce bei, am să-ţi dau o bucăţică de zahăr, ca să-ţi îndulceşti gura.
— Dar unde e bucăţica de zahăr ?
— Uite-o aici, spuse Zâna, scoţând-o dintr-o zaharniţă de aur.
— Mai întâi vreau bucăţica de zahăr şi p-ormă o să, beau zeama aia amară…
— Îmi făgăduieşti ?
— Da…
Zâna îi dete bucăţica de zahăr, şi Pinocchio, după ce o ronţăi şi-o înghiţi într-o clipită, spuse lingându-şi buzele :
— Ce bine ar fi să fie şi zahărul doctorie !… Aş lua în fiecare zi ! !…
— Acum ţine-te de făgăduială şi bea picăturile astea de apă care-ţi vor face bine.
De voie, de nevoie, Pinocchio luă paharul în mână, dar îşi vârî înăuntru numai vârful nasului. Apoi îl duse la gură, pe urmă îşi vârî din nou vârful nasului şi-n cele din urmă zise :
— E prea amară ! Prea amară ! Nu pot s-o beau.
— Cum poţi să spui aşa, când nici n-ai gustat-o ?
— Ştiu eu, ce mai ! Cunosc după miros ! Vreau mai întâi încă o bucăţică de zahăr… şi pe urmă o beau !…
Atunci Zâna, cu toată răbdarea unei mame, îi vârî în gură încă o bucăţică de zahăr, după care îi arătă din nou paharul.
— Aşa nu pot s-o beau — spuse prichindelul, strâmbându-se în fel şi chip.
— Dar de ce ?
— Fiindcă mă supără perna aia care-mi stă pe picioare…
Zâna îi luă perna.
— Degeaba. Nici aşa nu pot s-o beau…
— Dar acum ce te mai supără ?
— Mă supără uşa camerei, care nu-i bine închisă. Zâna se duse şi închise uşa încăperii.
— Cu toate astea, ţipă Pinocchio, izbucnind în plâns, nu vreau nici acum să beau zeama asta amară, nu, nu, nu…
— Copilul meu, o să-ţi pară rău…
— Puţin îmi pasă…
— Frigurile astea te vor duce, în câteva ceasuri, pe lumea cealaltă.
— Nu-mi pasă de nimic…
— Nu ţi-e frică de moarte ?
— Isprăveşte cu frica I… Mai degrabă vreau să mor decât să beau doctoria asta nesuferită.
În clipa aceea uşa încăperii se deschise şi patru iepuraşi negri ca smoala aduseră pe umeri un sicriu mic.
— Ce vreţi cu mine ? strigă Pinocchio, ridicându-se din pat, grozav de speriat.
— Am venit să te luăm, răspunse iepuraşul cel mai mare.
— Să mă luaţi ?… Dar eu n-am murit încă !…
— Încă nu, dar mai ai doar câteva minute de trăit, fiindcă te-ai încăpăţânat să nu bei doctoria care te-ar lecui de friguri !…
— O, Zâna mea, Zâna mea, începu atunci să strige prichindelul, dă-mi repede paharul… Grăbeşte-te, fie-ţi milă, fiindcă nu vreau să mor, noi… nu vreau să mor…
Şi înşfăcând paharul cu amândouă mâinile, îl dădu pe gât, pe nerăsuflate.
— Nu-i nimic ! spuseră iepuraşii. De data asta am făcut drumul degeaba.
Şi luând din nou micul sicriu la spinare, ieşiră din încăpere, bombănind şi mormăind printre dinţi.
Fapt este că, după câteva minute, Pinocchio sări jos din pat, de parcă n-ar fi avut nimic decând lumea ; fiindcă trebuie să ştiţi că prichindeii de lemn au avantajul că se îmbolnăvesc rar şi se însănătoşesc repede.
Zâna, văzându-l zburând şi ţopăind prin odaie, vioi şi vesel, ca un cocoşel, îi spuse :
— Prin urmare doctoria mea ţi-a făcut într-adevăr bine !
— Mai mult decât bine ! Parcă m-a înviat din morţi !…
— Păi atunci de ce te lăsai rugat atâta ca s-o iei ?
— Fiindcă noi, copiii, suntem toţi la fel ! Mi-e frică mai mare de doctorii decit de boală.
— Ce ruşine! Copiii ar trebui să ştie că un leac bun luat la timp te poate scăpa de o boală grea şi poate chiar de moarte.
— Oh ! Altă dată n-o să mai mă las rugat atâta ! Am să-mi aduc totdeauna aminte de iepurii cei negri, cu sicriul pe umeri… şi atunci am să pun repede mâna pe pahar şi… pân’ la fund!…
……………………………………………………………………………
— Unde-ai pus cei patru bănuţi ? vru să ştie Zâna.
— I-am pierdut ! răspunse Pinocchio, dar de fapt spusese o minciună gogonată, fiindcă-i avea în buzunar.
Nici nu trânti bine minciuna, că nasul, care şi aşa-i era destul de lung, îi mai crescu de două degete.
— Şi unde i-ai pierdut ?
— Acolo, în pădure.
La cea de -a doua minciună, nasul îi crescu şi mai mult.
— Dacă într-adevăr i-ai pierdut acolo, în pădure — spuse Zâna , o să-i căutăm şi o să-i găsim : fiindcă tot ce se pierde în pădurea asta se găseşte totdeauna.
— Ah, acum îmi aduc aminte foarte bine — spuse prichindelul de lemn încurcându-se — că n-am pierdut cei patru gologani, ci i-am înghiţit, fără să bag de seamă, în timp ce beam doctoria pe care mi-ai dat-o.
La a treia minciună, nasul i se lungi atât de tare, încât bietul Pinocchio nu se mai putea întoarce în nici un fel.
Dacă voia să se întoarcă încoa, îşi izbea nasul de pat sau de geamurile de la fereastră, dacă se întorcea încolo, şi-l izbea de pereţi sau de uşă, iar dacă ar fi ridicat puţin capul, ar fi fost primejdie mare să-i scoată ochii Zânei.
Zâna îl privea şi nu mai putea de rîs.
— De ce râzi ? o întrebă prichindelul, zăpăcit cu totul, şi îngrijorat de nasul acela care creştea văzând cu ochii.
— Râd de minciuna pe care mi-ai spus-o.
— Dar cum de ştii că ţi-am spus o minciună ?
— Minciunile, dragul meu, se cunosc repede, fiindcă sunt de două feluri : sunt minciuni care au nasul lung şi minciuni care au picioare scurte. La tine sunt tocmai din acelea care au nasul lung.
Pinocchio, neştiind unde să se mai ascundă de ruşine, încercă să spele putina din odaie, dar nu izbuti. Nasul îi crescuse atât de cumplit, că nu mai putea să-l scoată pe uşă !…
După cum lesne vă puteţi închipui, Zâna îl lăsă pe Pinocchio să plângă şi să se văicărească mai bine de jumătate de oră, din pricina nasului care nu mai încăpea pe uşă. Asta, ca
să-l înveţe minte şi să-l lecuiască de urâtul nărav pe care poate să-l aibă un copil ! Dar când îl văzu aşa de palid şi cu ochii ieşiţi din orbite de atâta bocet, i se făcu tare milă de el şi bătu de trei ori din palme. La semnul ăsta năvăliră în odaie, pe fereastră, o mie de păsăruici din cele cărora li se spune „ţarce”. Şi poposind toate pe nasul lui Pinocchio, începură
să-l ciugulească, atât de bine, încât, în câteva minute, nasul acela din cale afară de lung se făcu din nou precum fusese mai înainte.
Fișă de lectură Pinocchio de Carlo Collodi
Titlul lecturii: ....................................................... ....................................................... ......
Numele si prenumele autorului: ....................................................... ..............................
Personajele povestirii sunt:………………………………………………………………………………………..
....................................................... ....................................................... ..................................
....................................................... ....................................................... ..................................
Unde s-a dus Pinocchio când ar fi trebuit să fie la școală?
....................................................... ....................................................... ..................................
....................................................... ....................................................... ..................................
Cu cine s-a întâlnit băiatul de lemn ?
....................................................... ....................................................... ..................................
....................................................... ....................................................... ..................................
De ce i-a crescut lui Pinocchio nasul atât de lung?
....................................................... ....................................................... ...................................
Unde s-a reîntâlnit Pinocchio cu tatăl său?
....................................................... ....................................................... .....................................
Cum a reușit nasul lui Pinocchio să revină la forma inițială?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………… ……
