Acum vreo patru veacuri domnea în Moldova un strănepot al lui Ștefan cel Mare, Ion, pe care l-au numit Ion Vodă cel Cumplit. L-au botezat „cel cumplit” cronicarii vremii, care, trăgându-se din tagma boierească sau călugărească, nu puteau uita asprimea cu care acest domnitor, iubitor al poporului, pedepsea pe asupritori, atunci când îi prindea cu jafuri și nedreptăți. Norodul însă, care știa ce inimă vitează și ce suflet bun avea Ion, l-a numit „părintele Moldovei”.
Era un bărbat frumos acest Ion Vodă. Ar; a părut negru ca aripa corbului, fața măslinie, ochii mici și negri, ageri și iscoditori, nasul coroiat, fruntea înaltă și trupul voinic de uriaș.
S-a urcat pe tron destul de târziu, la 1572. Trecuse de cincizeci de ani și n-a domnit decât doi ani, dar, în acest scurt răstimp, a făcut multe lucruri bune, spre înălțarea țării și ridicarea mulțimilor oropsite.
Până la vârsta de cincizeci de ani, acest strănepot al marelui Ștefan a trăit departe de țară. A venit să-și ia tronul după ce Moldova fusese jăcmănită când de fiorosul Alexandru Lăpușneanu, când de către Iacob Despota, când de nevolnicul Bogdan Vodă, cel ce se plimba în trăsuri poleite cu argint și aur.
Multe nedreptăți a mai găsit Ion când s-a urcat pe scaunul Moldovei! Toate sarcinile visteriei cădeau pe țărănimea muncitoare și nevoiașă. Cei mari, moșierii, mai marii bisericii, nu plăteau dări către stat.
Noul domnitor i-a pus și pe ei să plătească, ușurând pe cât îi sta în putere viața țăranilor, dezrobindu-i pe unii, împroprietărindu-i pe alții, ridicându-i în rândul oamenilor.
Până la Ion Vodă, gospodăria Moldovei o chiverniseau marii dregători, miniștri, cum se spune azi. Domnitorul nu se prea amesteca, mulțumindu-se cu câștigurile lui, cu viața plăcută, cu petrecerile, cu lingușirile, cu adunatul banilor, ca să aibă ce cheltui prin cele străinătăți, după ce va pierde tronul.
Ion Vodă a înțeles că nu acestea sunt îndatoriile omului pus să cârmuiască o țară. El cerea să vadă toate actele oficiale, vânzările sau schimburile de moșii, de bălți, de păduri, comenzile pentru oștire, rânduiala vămilor, cumpărăturile din țară și de peste hotare și iscălea cu mâna lui toate acele hrisoave, ca să nu se strecoare nereguli și furtișaguri. Acest amestec al lui Vodă nu convenea deloc boierilor, care se credeați adevărații conducători ai țării. Logofeți, vornici, vistieri, căpetenii ale oștilor, vlădici – vlădică înseamnă gospodar al averilor bisericești, episcop – își făceau partea cea mai grasă din aceste bunuri, mai folositoare lor decât chiar nenumăratele moșii pe care le stăpâneau.
Se mai amestecă Ion Vodă și în judecăți: piuă atunci aceste judecăți le hotăra numai „divanul”, adică sfatul vlădicilor, al boierilor și al căpeteniilor de oaste. Aceștia nu făceau totdeauna dreptate dreaptă, după cum scria în „pravilă”, adică în cartea legilor țării, ci după cum îi plăteau împricinații. Cum n-aveau bani decât cei bogați, tot în folosul bogaților ieșea judecata, nu în folosul celor ce n-aveau cu ce mitui pe împărțitorii de dreptate.
Cu Ion Vodă, lucrurile n-au mai mers așa.
El lua parte la judecarea celor mai neînsemnate pricini, lăsând pe sfetnici să-și spuie părerile, să vadă ce pedepse li se cuvin vinovaților, iar la sfârșit, cumpănea vina și dreptatea fiecăruia și dădea el hotărârea cea potrivită.
Într-o zi, a venit în fața divanului să fie judecat un mitropolit care nu se purtase după cum se cuvine unui smerit călugăr, unei înalte fețe bisericești. Era un ușuratic și un mare iubitor de arginți. Pe călugări i-ar fi ținut numai în posturi și munci grele, iar el petrecea cu maicile și cu hangițele, mânca și bea bine, trăgea din ciubuc ca pașa de la Rusciuk. În marea lui lăcomie de bani vindea episcopiile te miri cui, iar episcopii, ca să-și scoată pungile de galbeni date mitropolitului, arendau pământurile făcând stareți de mănăstire pe alți ticăloși. Aceștia, la rândul lor, își umpleau buzunarele luând mită de la tot felul de hoți de cai sau târâie-brâu, pe care îi făceau preoți la sate. Iar acești preoți, care treceau înaintea celor care n-aveau de unde plăti, de unde să scoată bani pentru arenda parohiei lor? Tot de la nevoiașii de țărani luau cât mai mulți curcani, ouă, miere, caș și făină. Muncitorii ogoarelor erau secătuiți de atâtea dări, fie pentru visteria țării, fie pentru îndestularea tuturor clericilor acestora nesățioși.
O dată cu acel mitropolit, mai erau trași la judecată doi boieri mari, un biv-vel-vornic și un biv-vel-logofăt[1].
Acești doi mari vornici și logofeți de pe vremuri, unul Sbierea, iar celălalt Nicola, fuseseră atotputernici sub trei domnitori.. Sbierea îi vânduse pe câteșitrei fie turcilor, fie polonilor. Acum voia să se ia bine eu Ion Vodă, ca să-l vândă și pe el mai târziu. Dar nu i-a mers, fiindcă Ion l-a prins cu ocaua mică și l-a chemat în fața judecății divanului.
Celălalt împricinat, boier Nicola.. Nu numai că punea la munci grele pe țăranii de pe pământurile. Sale, lăsându-i flămânzi și goi, bătuți de toate, bolile, schingiuiți de argați, dar mai avea și alt nărav; când făcea chefuri în grădină, cu oaspeții săi, noaptea târziu îi veneai gust de vânătoare și aduna robi țigani, pe care vătafii îi urcau în pomi, cu sila. Iar boierii, beți de vinuri și de rachiuri grele, începeau. Să strige:
— Huș, cioară! Huș din pom!
Și-i săgetau. Bieții robi cădeau răniți din copac și dacă nu mureau de săgeată, mureau izbindu-se cu capul de pământ. Preacinstitul mare logofăt Nicola punea să-i îngroape la rădăcina copacului, drepți, nu întinși, fără slujbă și fără raclă, de le găseau mai târziu scheletele în picioare, cocoșate, așa cum căzuse țărâna peste ei.
Acești trei mari vinovați, mitropolitul, Sbierea și Nicola, își găsiseră apărători fierbinți în rândul înalților dregători, numiți boieri „divaniți”, fiindcă făceau parte din divan.
— Măria Ta și cinstiți boieri! zise apărătorul mitropolitului. Înalt Prea Sfințitul Macarie trebuie iertat, fiindcă toate ce se spun pe socoteala înalt Prea Sfinției Sale sunt născociri vrăjmașe. Cât despre banii pe care i-ar fi luând, ca să facă episcopi și egumeni, aceasta este o veche datină. Au făcut-o și alții înaintea înalt Prea Sfinției Sale. Este obiceiul țării ca mitropolitul să plătească voievodului atâta, la urcarea pe scaun, și atâta în fiecare an de păstorie. De unde să scoată înalt Prea Sfințitul bănetul, dacă n-ar lua de la cei cărora le dă slujbele duhovnicești?! Oare Prea Sfinții episcopi și egumeni nu-și scot banii cu dobândă? Să-l iertăm, Măria Ta, să-l punem iar pe tron și va face el înalt Prea Sfințitul așa ca să se dea și Mariei Tale partea ce i se cuvine!
— Așadar, întrebă Ion Vodă, sfatul țării e de părere să nu aducem nicio supărare lui Macarie Mitropolitul?
— Așa, Măria Ta, așa! Nicio supărare, că e bătrân și iubitor al celor sfinte!
— Bine! răspunse Ion Vodă, vom vedea și vom hotărî. Ce facem acum cu Sbierea?
— S-a spus de Sbierea – vorbi alt divanit – că și-a vândut trei stăpâni. Așa cereau treburile Moldovei în acea vreme și Sbierea n-are altă vină decât că și-a iubit țara.
— Vânzând străinilor pe domnitorii tării?!
— Acei domnitori nu erau buni de nimic. S-au arătat niște ticăloși, au fost alungați și de aceea se află Măria Ta pe tron, că i-am gonit noi, cu Sbierea în frunte, ca să vii Măria Ta!
— Dacă erau atât de răi acei domni, de ce le-a jurat vornicul Sbierea credință și a slujit sub ei, și-a tras toate foloasele de pe urma lor? Ciudată mi se pare această purtare! Dar despre biv-vel-logofătul Nicola ce ziceți? Este vinovat sau nu?
— Marele logofăt Nicola e stăpân pe moșiile, pe clăcașii, pe țiganii lui și are drept de viață și de moarte asupra lor! vorbi un alt boier divanit. Așa că nu vedem ce vină are biv-vel-logofătul că se purta ca un stăpân ce era pe pământurile lui! N-o să-i dăm acum pedeapsă pentru că s-au supărat câțiva puturoși de țărani și c-au pierit niște țigani, când se desfăta și înălțimea Sa câteodată! Una sunt boierii și alta gloatele nevolnice!
— Bine, boieri mari, bine! răspunse voievodul. Mă bucură că aveți inima atât de bună, că sunteți iertători la suflet, că vă aveți bine între domniile voastre și nu vă dușmăniți unii pre alții. Mai avem vreo judecată pe ziua de azi?
— Mai sunt trei netrebnici de țărani…
— Ce vină i-a adus în fața noastră?
— Să spună Prea Sfințitul Episcop al Rădăuților!
Inochentie se ridică de pe jilț și începu să vorbească răspicat, cu vocea tunătoare. Cei
trei țărani fură aduși legați cu lanțuri și ghiulele la picioare.
Ticăloșii ăștia au făcut cea mai cumplită faptă, cea mai grozavă spurcăciune! strigă episcopul Inochentie. Focul gheenei să-i ardă, diavolii să-i înțepe cu furcile, să le bată limba în piroane! Să le putrezească oasele și carnea pe ei, de vii! Au călcat cele mai sfinte canoane! Blestemați să fie în vecii vecilor!
— Dar ce-au făcut, Prea Sfințite? întrebă Vodă.
— Au mâncat carne în sfânta zi de vineri! strigă episcopul.
— Rău! Rău! zise Domnul. Aveți ceva de spus întru apărarea voastră? întrebă Ion Vodă pe țărani.
— Apăi, de, Măria Ta, răspunse cel mai bătrân. Dreptu-i că am mâncat de dulce în sfânta zi de vineri, dar n-aveam încotro, că în alte zile de unde să mâncăm noi carne, că o mănâncă toată dumnealor, boierii mari… Dumnealor le dă nuna să postească vinerea, că toată săptămâna numai miei și curcani și purcei mănâncă și sunt sătui. Tinerea se mai odihnesc și înălțimile lor, de mai rămâne ceva carne și pentru noi, că toată săptămâna o ținem numai cu zeamă de lobodă și cu fiertură de urzici și suntem lihniți, Măria Ta, de aceea ne spurcam tocmai în sfânta zi de vineri…
— Bine, răspunse Ion Voievod. Hotărâți dumneavoastră, boieri mari, ce se cuvine fiecăruia, iar grămăticii să scrie. Să scrie hotărârea înaltului Divan, până mă voi hodini puțin!
Domnul părăsi Divanul, iar boierii se sfătuiră între ei și hotărâră acestea:
„Mitropolitul Macarie să fie iertat de vreo vină și pus pe scaunul înalt Prea Sfinției Sale, iar cei ce l-au defăimat să fie pedepsiți cu asprime.
Biv-vel-vornicul Sbierea să fie lăsat slobod pe moșiile sale și să le chivernisească, întrucât Măria Sa, Domnitorul, nu mai are încredere în el, ca să-i mai dea careva slujbă.
Biv-vel-logofătul Nicola își poate gospodări averile în toată voia, dar va fi rugat să nu mai ucidă robii în copac, iar dacă totuși îi va mai ucide, să-i îngroape creștinește, întinși pe spate, cu raclă, și cu slujbe, nu în picioare, ca pân-acum.
Cei trei țărani păcătoși, care s-au spurcat mâncând carne în sfânta zi de vineri, vor primi, vreme de un an, în fiecare vinere, câte douăzeci și cinci de bice la tălpi și cincizeci pe umeri, mulțumind Măriei Sale și înaltului Divan că nu le-au dat pedepse mai grele”.
*
Ion Vodă luă zapisul, întocmit de grămătici după hotărârea sfetnicilor, îl citi, îl mai citi o dată, îl cercetă adânc, frământându-și fruntea cu degetele, apoi muie pana de gâscă în zeamă de bozi – cerneala de pe vremea aceea – șterse pedepsele și iertările, și scrise cu mâna lui această carte de judecată:
„Se vor lua toate averile mitropolitului Macarie și se vor da țării, spre folosință.
Macarie va fi trimis în surghiun la mânăstirea Secului, unde va munci alături de ceilalți monahi, tăind lemne, sfărâmând bolovani, plivind bostănăriile și grădinile. Nu va primi tain mai mare decât al celorlalți călugări. Se va pocăi și se va smeri până la sfârșitul vieții, a duc în d laude și mulțumiri Domniei Mele că n-am pus să i se taie capul.
Biv-vel-vornicul Sbierea își va pierde toate averile, ce vor fi vărsate visteriei. Va îi aruncat în temniță grea, să cunoască amarul pâinei uscate și al vânzării stăpânului său. Se va căi și se va pocăi aducând laude și mulțumiri Domniei-Mele, că n-am pus să i se taie capul.
Biv-vel-logofătul Nicola va fi dus pe moșiile sale, în grădina unde omora țigani. Se vor aduna acolo toți boierii tării, mari și mici, norodul dimprejur și rudele robilor uciși. Va fi urcat Nicola în copac, toată lumea îi va striga „huș, cioară”, și va fi săgetat, ca să cunoască și el și ceilalți prețul vieții omenești și să le fie tuturora pildă de dreptatea și de mânia domnului țării, Ion Vodă.
Cei trei țărani care s-au spurcat în zi de vineri vor primi fiecare, pentru ei și pentru ai lor, câte o găină lunea, un purcel marțea, o gâscă joia, un ied sâmbăta și un sfert de vițel duminica, din partea Prea Sfințitului episcop Inochentie, care știut este de toți că are ograda plină de orătănii și de tot soiul de vite mari și mici”.
Astfel făcea dreptate Ion Vodă, și poporul i-a purtat o amintire neștearsă