Cel mai bun prieten de Victor Sivetidis
Un copil avea multe jucării. S-a jucat ce s-a jucat cu ele şi deodată a început să plângă.
— Nu mai am ce face cu ele, i-a spus tatălui său, ştergându-şi lacrimile. Să-mi cumperi o sfârlează. Vreau o sfârlează!
— Bine. Am să-ţi cumpăr o sfârlează.
— Tii, grozavă jucărie ! a spus el a doua zi, uitându-se la sfârleaza cumpărată de tatăl său. Ce culori şi ce sunete scoate!… Sfâr, sfâr… Când se învârteşte, parcă ar fi un motan care toarce.
Într-o bună zi, băiatul s-a plictisit şi de ea şi a spus :
— Tăticule, vreau o altă jucărie ! Asta nu-mi mai place.
— Bine, bine! Am să-ţi cumpăr o altă jucărie, dar pe asta n-ai s-o mai arunci, aşa-i?
—N-am s-o mai arunc! a zis copilul. Şi a primit o cutie cu plastilină de toate culorile.
Mult s-a mai minunat el când a luat o bucăţică şi a frământat-o în mâini, de-a ieşit repede-repede o minge rotundă şi drăguţă.
Cu o altă bucată de plastilină a făcut un măr, cu o alta un puişor micuţ-micuţ. S-a mai gândit c-o să mai facă neapărat şi o casă cu grădină, o maşină cu motor, un avion şi câte şi mai câte.
Iată că din ziua aceea n-a mai plâns după o altă jucărie şi nici nu s-a mai plictisit.
— De ce nu mă mai plictisesc? l-a întrebat pe tatăl său.
— Pentru că ţi-ai găsit cel mai bun prieten !
— Pe cine? Plastilina? Nu se poate! Ea este doar un pământ frământat cu ulei şi cu culoare. Dacă nu-l modelezi să iasă ceva, stă cuminte în cutie. Atunci care să fie prietenul cel bun ?
— Munca ! i-a spus tatăl său. Munca harnică de fiecare zi.