ALEXANDRU MITRU
DOMNUL DIN VLADIMIRI
SPRE CASĂ
În noaptea aceea înmiresmată de august, un călăreț, cu pletele curgându-i pe umeri, ajungând pe un drum ocolit la hotarul vestic al țării, se ridică în scări, încercând să scruteze zarea.. Se aplecă apoi, ușor, pe grumazul calului murg – din soiul odinioară vestit al hergheliilor mehedințene – și porni în galop.
Pulberi scânteietoare se împrăștiau în jur. Noaptea era pe sfârșite. O lumină cețoasă, turbure – ca o pânză de aburi – se ridica din spatele pădurii.
Goni neostenit.
Și iată-l pe drumul ce iese din sihla întunecoasă și se deșiră lung, răsfățat și vesel, către șesul unduios al Gilortului.
Și-a oprit puțin calul și cată peste dealuri.
Acolo, sus, s-a întâlnit, în copilărie, cu lupul, pe când păștea oile tatălui său, pandurul Constantin Ursu, și ale altor oameni din sat. Lupul era uriaș sau cel puțin așa i s-a părut în clipa când a dat ochii cu el. Dar nu s-a înfricoșat. Și, când dihania, rânjindu-și colții, s-a repezit, a izbit-o cu bâta. De două sau trei ori. Fiara s-a prăbușit. Ce s-au mirat sătenii când l-au văzut sosind, cu lupul târâș, în satul Vladimiri.
Dincolo, la Măgura Turcului, au găsit oamenii, o dată, într-o scorbură, o mulțime de vipere. S-au dus să le stârpească. I-a însoțit și el. Tată-său, la plecare, i-a poruncit să stea, undeva, la o parte, cât timp le-or nimici dar șerpii au început să se strecoare din scorbură și să curgă spre plai. Era ceva nemaivăzut. Gheme întregi de șerpi curgeau ca un pârâu. N-a mai putut răbda. Și, apucând în mâini un cârlig ciobănesc, s-a repezit și el.
Duminică, la predică, popa Ciuhoiul l-a lăudat, spunând că el fusese acela care stârpise cei mai mulți șerpi.
Călărețul zâmbește.
„Uite și grohotișul!”
De-aici, în dimineața când plecase împreună cu văru-său, Ștefan, să caute un lăutar – ca să cânte la nunta Mariei, sora mai mare a lui Ștefan – au zărit, peste râu, o ceată de ieniceri răzvrătiți ai pașii din Vidin furișându-se prin pădure, spre vad. Oricine și-ar fi dat seama ce trebuia să urmeze. Turcii ar fi urcat spre plaiul Vladimiri. Ar fi dat foc satului, ar fi luat robi flăcăii cei mai buni de muncă și fetele cele mai frumoase, ar fi răpit bucatele și vitele.
Ce era de făcut?
— Ștefane, fugi în sat și vestește-i pe oameni că vin turcii! i-a spus lui văru-său.
Băiatul s-a înfiorat.
— Și tu? Ce faci?
— Eu mai rămân oleacă, să-ncerc să-i opresc locului pe cârjalii.
— Cum ai să poți tu ține locului o ceată atât de mare de otomani? s-a mirat văru-său.
— Eh, o să-ncerc și eu!
Rămas acolo, singur, i-a așteptat, liniștit, pe osmalâi să sosească la vad.
Când i-a văzut călcând apa, a luat un bolovan cât a putut mai mare și l-a zvârlit, așa, cam de-a latul, peste un vraf de pietre.
Grohotișul a început să se dărâme, vuind, prinzând aproape jumătate din cârjalii sub năruirea lui.
Au mai încercat, pe urmă, otomanii să urce dealul încă de două ori, pățind însă, de fiecare dată, la fel.
Câți mai trăiau au tras în sus cu puștile. Un glonte l-a izbit în umăr. Dar el, deși rănit, a rămas acolo de strajă, până ce au venit oamenii chemați de văru-său, Ștefan. Niciunul dintre otomanii care n-au înțeles că trebuiau să fugă cât mai repede nu s-a mai întors teafăr la pașa din Vidin.
Lăutarul Niță Băloi, pe vremea aceea tânăr, a alcătuit, peste câteva săptămâni, un cântec despre isprava feciorului lui Constantin Ursu.
Și, tot pe drumul acesta, s-a întors într-o duminică din război. Venea încărcat de onoruri, având rangul de ofițer și de comandir al pandurilor. Pe piept purta crucea Sfântului Vladimir și, în deget, inelul gros de aur, cu un rubin mare și semnătura țarului rușilor, drept răsplată a vitejiei lui, în luptele date de-a lungul Dunării cu oastea otomană, pentru păstrarea libertății țării. Sătenii îl aclamau și azvârleau flori înaintea pașilor calului său.
Astăzi, când se întoarce din nou la casa părintească, strigătele de bucurie ale mulțimii nu-l mai întâmpină. Sosește chemat în taină de frații lui de luptă, pandurii. Știri rele, întunecate ca țărâna mormintelor, a tot primit în țara unde a fost silit de urgia domniei fanariote și urmărirea turcilor, să rămână fugar.
Satele pandurești au fost mereu lovite, arse și jefuite, fiindcă oltenii lui, care i-au înfruntat pe turci, n-au vrut să-și plece frunțile sub talpa domnitorului și a marii boierimi.
Se apropie de casă. Gonește ca o nălucă. Și inima îi cântă:
„Tărâm sfânt, strămoșesc. M-am întors, cu toate că știu bine ce m-așteaptă. Ura vrăjmașilor. Dar nu mă înspăimânt. Sufletul mi-e împăcat. Și sunt gata de luptă!”…
BRADUL CIOBANILOR
Casa, aflată pe deal, coboară parcă de-a dreptul din pădure, semeață, abia refăcută după pârjolul turcesc din primăvară, cu pridvorul sprijinit pe patru stâlpi și cu acoperișul din șiță. Soarele, revărsându-se cald de peste dealul înverzit al Desului, inundă întreg satul într-o ploaie de aur.
Tudor, trezit din somn, încă din zori, cată înviorat pe fereastră. Iese apoi în pridvor, plecându-se să nu se lovească de pragul de sus, și își întinde brațele mușchiuloase, răsuflând din adânc. Pe fața lui frumoasă și în ochii căprui, în timp ce privește dealul, pădurea și pârâul, vechii săi prieteni, se răspândește o lumină vie.
— Te sculași, Tudore?
Vocea duioasă a mamei îi sună, ca în copilărie, plăcută la ureche. Se întoarce și o cuprinde cu dragoste în brațe.
— Ehei, muică, muică dacă eram la arat, aram până acum o postață bună.
— Și eu, care nu mă mișcăm, ca să nu te trezesc.
Râd amândoi cu poftă.
— Taica se sculă?
— Se sculă și plecă. Se duse la târlă cu caprele.
— Și Pavel, Dina, Ioana?
Fieștecare cu treburile lui. Rămăsei singură. Stăi să-ți aduc laptele, că îl pusei la fiert.
Mama se repede în cuhnie și se întoarce cu laptele, o bucată de mămăliguță caldă și un dărab de brânză. Întinde un ștergar alb pe masa din pridvor. Laptele aburește în oală. Tudor mănâncă lacom.
— De mult, nu-mi mai fu dat să mănânc bucate așa de bune!
Îmbujorându-se ca o copilă, când un flăcău îi spune că este cea mai frumoasă, mama îi toarnă în strachină feciorului întors acasă după atâta vreme încă puțin lapte.
— Ia și-mbucă, Tudorine, ăi fi flămânzit adesea prin străini.
— Am flămânzit, muică, da’ nu de lapte și mămăligă.
— Da’ de ce, Tudorine?
— Păi știi dumneata de ce. Știe și taica. Știu și toți oamenii din sat. Mi-a fost și-mi este sete și foame…
Tudor aruncă lingura de lemn la o parte și se ridică în picioare.
— Mănâncă, Tudorine…
Glasul mamei s-a stins. Își privește feciorul, înalt, puternic, dârz, fără teamă de nimeni. Și totuși, încă de mic, pentru el a tremurat inima ei cel mai mult. Pentru că n-a fost rău în satul lor, în satele pandurești, pe urmă în întreaga țară, ca el să nu se ridice și să nu lupte pentru stârpirea lui.
— Mi-e foame și sete de dreptate pentru neamul acesta călcat de toți în picioare!
— Mănâncă, Tudorine!…
— Nu mai poci! săru’mâna, muică. Cât mâncai îmi ajunse. Mănânc și mai târziu.
În mijlocul satului, în fața casei popii Ciuhoiu, acela care l-a învătat carte când era mic, s-a ridicat un brad. Este bradul ciobanilor. Douăsprezece fete îi împodobesc ramurile, după datină, cu ghirlande de flori. Una dintre ele cântă:
— Măi stai, badeo… nu pleca,
Că zahar dulce ți-oi da,
Și-n brațe te-oi legăna,
Și-n brațe te-oi legăna!…
Tudor ascultă atent. Surâde pe sub mustață. Glasul este, neîndoios, al Florichii. A aflat că el a venit în sat și, în acest fel, încearcă să-i atragă luarea-aminte. Dar adevărul este că feciorul pandurului Constantin Ursu a iubit-o pe Florica doar ca pe o soră. Și i-a spus fetei acest lucru. Numai pentru Ancuța, sora lui Iancu Jianu, a știut să bată, cu altfel de dragoste, inima lui. Însă nici pe Ancuța încercările vieții nu i-au dat pas s-o vadă prea des.
Mama îi înțelege fiecare gând.
— Atâta aș mai fi vrut să trăiesc și eu, și să văd, zice ea, pe feciorul meu cel mai drag însurat. Să aibă o nevastă frumoasă și bună, așa cum sunt Florica sau Ancuța. Să aibă și copii. Să am ce legăna…
— Crezi că eu n-aș fi vrut? îi răspunde feciorul. Dar dacă n-am putut să privesc nepăsător cum fiarele și șerpii veninoși tot mușcă norodul! Ce să fac, muică? Așa mi-o fi dat mie!… Să tot mă-nfrunt cu fiarele și șerpii…
Fața smeadă a lui Tudor se încruntă și ochii i se fac de gheață.
— Și azi-noapte visai șerpi…
Din susul satului, în șir, flăcăii au coborât și au încercuit bradul adus anume pentru sărbătoarea de azi a ciobanilor. Unul poartă în brațe Va vila, momâia făcută din fân, despre care se crede că ocrotește vitele, oile și caprele de molimi.
Flăcăii s-au prins de mână cu fetele și joacă.
Leagănă-te vârf de bradu,
C-aseară mai pe-nseratu
Și jipu[1] s-o legănatu.
Că jipu-i în vârf la boare,
Nu-i ca mine, la răcoare.
Că jipu-i în vârf la bire,
Nu-i ca mine, la băltire.
— Și cum îi visași șerpii, azi-noapte, Tudorine? Ia povestește lui muica…
— Păi se făcea, începe el să spună – în timp ce cată să vadă mai bine cum, dinspre stogul Ursului, vin oamenii, care cu un șiștar cu lapte, care cu o bucată de caș, o strachină de urdă sau un burduf de brânză, pentru praznicul Bradului —că mă găseam pe laviță. Și, iată, pe neașteptate, un șarpe, așa cam de cinci coți, se ițește în ușă. Pun mâna pe cârligul din grindă, când numai șarpele începe să-mi vorbească…
— Șarpele să vorbească?…
— Păi da, fiindcă uitasem să-ți spun că șarpele acela avea un cap de om. Și nu numai că avea căpățână de om, da’ mai purta încă și-un fel de chivără. Și la chivără pene…
Mama își face cruce:
— Șarpe cu pene, Tudorine? Șerpii cu cap de om, și chivără, și pene, după mintea mea, n-ar putea fi decât ori domni, ori ghinărari, ori careva dintre boierii cei mari.
Tudor râde cu poftă, astăzi, pentru a treia oară.
— Ce te socotești, mamă?…
— Ascultă-mă pe mine. Ori domni, ori ghinărari, ori careva dintre boierii cei mari…
Glasul dulce al Florichii se aude acuma mai deslușit ca adineauri:
— Când treci, badeo, pi la noi,
Pune clopote la oi.
Di la Vaideeni la vale,
Să-ți pui un clopot mai mare,
Să te-aud din scăldătoare.
Di la măru’roșu-n jos,
Du-te, bădiț, sănătos,
Ca un trandafir frumos!…
— Și ce ziceai că ți-a spus șarpele acela cu pene? Hai, povestește-mi, fiule! Hai, povestește-mi!…
Ochii albaștri, până adineauri senini, ai mamei, s-au înnorat.
— Tudore! Sâsâia el. Tudore!… Vină-n culcușul meu.
— Și tu te-ai dus?
Mâinile aspre, bătucite de muncă, ale Ioanei lui Ursu tremură.
— Asta, zău că nu mai știu, muică. Parcă-mi venea să mă duc… și parcă nu. Și-atuncea mă trezii. Începuseră să cânte cocoșii.
Mama, măruntă, negricioasă, subțire, venindu-i lui Tu dor nici până la umăr, se apropie de fecior și încearcă să-l cuprindă pe după umeri, dorind parcă să-l ocrotească, întocmai ca atunci când era mic și năvăleau în sat turcii sau slujbașii domniei.
— Da’ ce-i cu dumneata? Tremuri? Ți-i frig, ori ți-i frică?… Pentru mine să n-ai teamă, muică. Nu poate fi șarpe pe lumea asta să mă poată mușca.
— Ba poate fi, dragul meu, Tudorin al meu, poate fi… Ferește-te de ei!… Ferește-te!…
— Oho!… Muica mea bună… Și feciorul își strânge la piept mama. Nu te înfricoșa! Că știe Tudorin al dumitale să le vină tuturor șerpilor de hac…
Din vale vine, alergând cât îl țin picioarele, un băietan scundac. Este Petrică al Surului. Și-l fratele Florichii. Se azvârle pe poartă.
— Bădie Tudore, gâfâie el. Jos, pe Gilort, sunt oamenii domniei. Vin să te ia legat.
Mama își pune palma la inimă.
— Tudorine, băiatul meu… Tudorine…
— Adu-mi din grajd Zmeoaica, îi dă el o poruncă scurtă băiatului.
— Di la măru’ roșu-a jos,
Du-te bădiț, sănătos,
Ca un trandafir frumos!…
Răsună, de la sărbătoarea Bradului, glasul pătimaș al Florichii.
Băiatul se repede ca un vârtej în grajd și, peste câteva clipe, se întoarce cu calul înșeuat.
Tu dor își umple coburii și traista cu cele de trebuință la drum; își ia pistoalele și iataganul; și își îmbrățișează mama.
— Unde pleci, Tudorine? Nici nu te-ai hodinit.
— Hodina vântului, hodina mea, râde Tudor. Așa mi-i dat mie, pesemne, muică. Spune-le lui Taica și lui alde Zoican, că plecai la Craiova. Pe urmă m-oi duce, poate, și la București. Să-l caut pe egumenul Ilarion. Să cerc un sfat cu el. Călugărul știe multe. Da’ ei să pună la cale toate, așa cum vorbirăm noi împreună azi-noapte. S-adune caprele. Auzi? S-adune caprele. Că eu am să mă-ntorc… Și dă-le încolo de vise. Nu fac un firfiric.
Sare pe cal, după obiceiul lui, fără să atingă scara, și trage de frâu. Zmeoaica, subțire, înaltă, tropăie, întâi puțin, pe loc. Se ridică în două picioare. Nechează. Și, dintr-odată, încă nechezând, își face vânt. Trece, parcă zburând, peste pârleaz.
— Rămâi cu bine, muică!
— Du-te cu bine, feciorul meu!…
Nici nu se potolește bine colbul stârnit de galopul sălbatic al Zmeoaicei, și, dinspre vale, năvălesc oamenii domniei în sat. Sunt cel puțin treizeci.
— Unde este casa pandurului Constantin Ursu? întreabă căpetenia lor, un bărbat gros, cu mustața pe oală.
Dar nimeni nu-i răspunde.
— Ce-aveți cu el?… Ce-aveți? se îngrozește Florica.
— Las’ c-o găsim noi și singuri!
În pridvorul casei, unde până în urmă cu câteva minute Tudor se răsfățase fericit, n-a mai rămas decât mama. Stă pe scăunel și împletește ciorapi.
— Cheamă-ți feciorul, bătrâno, să stea cu noi de vorbă! îi poruncește mamei căpitanul neferilor domnești.
Mama ridică fruntea. Așa cum ține capul în soare, bătrâna seamănă cu Tudor neînchipuit. La fel ca fiul său, are o dungă adâncă pe frunte, lângă sprânceana stingă.
— Fiul meu, căpitane de neferi, spune ea, e urgisit de voi. Și nu l-am mai văzut de nu știu câtă vreme. Așa că nu ai de ce să-l cauți în ograda mea.
— Dați-o de-o parte pe bătrână, răcnește căpitanul. Și căutați peste tot. Trebuie să fie ascuns, pe-aici, pe undeva. Nu avea când fugi
În jurul gardului de nuiele ai casei s-a adunat o mulțime de oameni. Și alții vin mereu.
— Tudor o să vi le plătească pe toate, într-o bună zi, mormăie un bătrân.
— Temeți-vă de el… adaugă altul.
— Nu vă atingeți de mătușa Ioana!… protestează mulțimea. Tudor nu este aici.
Căpitanul neferilor s-a învinețit la chip.
— Dacă nu spuneți unde e Tudor, vă aprind casele.
În mâinile sătenilor au apărut bâte, coase și seceri. Privirile acestora sunt tot mai arzătoare.
MĂRĂCINI PĂGUBITORI
Cei doi bărbați călări gonesc pe ulițele înguste ale orașului. Din spate îi urmărește o ceată de arnăuți.
Întraga zi, Bucureștiul a fost vânzolit de neferi domnești. S-au tras focuri de puști și pistoale. Casele – prin multe din mahalalele unde se știe că locuiesc olteni – au fost răscolite. Prevăzători și pățiți, neguțătorii și meseriașii și-au-tras obloanele. Locuitorii orașului s-au zăvorât în dosul ușilor și porților, astup în du-ai ferestrele, și am rămas. Ascunși, mulțumindu-se numai să tragă cu urechea, încercând să-și dea seama ce se petrece afară, fiind gata totuși, firește, la nevoie, să-și apere familiile, cu ce bruma de arme aveau, sau, în cel. Mai rău caz, să fugă, să ceară adăpost prin mânăstiri și hanuri.
În cele din urmă s-a aflat. În București se găsesc Tudor și unul dintre pandurii lui. Dar nu se știe bine dacă – din ordinul turcesc sau numai din dorința boierilor și domnului— urma ca Vladimirescu, după ce va fi prins, să fie zvârlit în temniță sau trimis turcilor plocon (ceea ce, oarecum, înseamnă același lucru).
— Pe unde o luăm? întrebă unul dintre cei doi bărbați fugari.
Drumul însă s-a închis. Un zid înalt cu un acoperiș de olane le-a răsărit în cale. Ceata de arnăuți i-a ajuns.
— Să încercăm să ne croim o potecă prin mijlocul lor!
— Bine, să încercăm.
— Înconjurați-i și luați-i prinși! ordonă același căpitan de neferi, care fusese și în satul Vladimiri. Sau, la nevoie, omorâți-i. Nu-i nicio pagubă, dacă s-or duce în iad.
Scrâșnind din dinți, Tudor, ca un cosaș vrednic, trântește din șa pe toți câți încearcă să se apropie de el. Între aceia pe care i-a răsturnat se găsește și căpitanul. Acesta nu e ucis, dar zace într-un șanț văietându-se de șale. În zăpăceala ce se produce, fugarii izbutesc să scape. Căpitanul observă:
— Luați-vă după ei!… Numai doi arnăuți să rămână cu mine.
Drumul cotește prin vii. O gârlă micuță, dar zgomotoasă, le taie drumul. Trec dintr-un salt peste ea. Răzbat într-o grădină, apoi din nou într-o uliță.
Sub bolta masivă a unei case, o poartă de fier a rămas, nu se știe cum, deschisă.
— Hai să intrăm aici!
Din vii răsună focurile pistoalelor arnăuțești.
Urmăriții descalecă. Își ascund caii în umbra zidului și pășesc pe sub boltă. Nimeni nu îi împiedică j casa pare pustie. Doar, într-o odăiță din fundul curții, lângă încăperile slugilor, pâlpâie o lumină. Fereastra odăiții nu e astupată ca toate celelalte. Și, privind înăuntru, cei doi oșteni zăresc pe un bărbat, încă destul de tânăr, șezând la o masă de brad. Bărbatul poartă plete, mustăți și o barbă scurtă, bălaie. Masa de brad, asupra căreia stă aplecat este încărcată de cărți.
Cel mai înalt dintre cei doi fugari privește îndelung pe bărbatul acesta încă destul de tânăr cufundat în lectură. Lui însuși îi plăcuse nespus demult să studieze. De altfel, pe vremea când fusese în slujba unui condicar la Craiova, visase să se ducă la Viena, la o școală înaltă; dar viața zbuciumată pe care o trăise nu îi îngăduise să-și împlinească visul.
— Un cărturari șoptește, cu îngăduință, al doilea fugar.
Încet, primul deschide ușa. Cărturarul nu îl aude. Cu pana înseamnă pe hârtie ceva. Al doilea, din nebăgare de seamă, a doborât o carte, care se afla pe pervazul ferestrei. Și cartea, în căzătura ei, a pocnit.
— Cine este? Ridică, în sfârșit, capul bărbatul de la masă.
— Mă cheamă Tudor Vladimirescu și acesta este prietenul meu, Zoican, îngaimă cel dintâi cu sfială. Și te rugăm, cărturarule, să ne dai adăpost.
Bărbatul se saltă de la masă. Pe fața lui palidă, s-a zugrăvit o imensă mirare.
— Tudor Vladimirescu? exclamă, bucuros.
Chipul încordat al fugarului s-a luminat.
— Ai auzit de numele meu?
— Cum puteam, slugere, să n-aud, căci doar nomele domniei tale sună, de la un timp, pe toate buzele, fie că sunt acestea ale prietenilor, fie că sunt ale dușmanilor… Ba mă gândisem, dacă vrei să știi, că vara aceasta să vin eu însumi în Oltenia și să te caut. Mi s-a spus însă că ești plecat…
Dincolo de zidurile casei, se aude ropotul amenințător al cailor arnăuțești. Cărturarul se repede afară și închide porțile. Trage ivărul gros, tocmai în clipa când tropotul unui cal se oprește la poartă. Și o voce guturală întreabă, cu năduf:
— A cui este casa aceasta?
— A marii boieroaice Bărcănescu.
— Și tu cine ești?
— Eu sunt dascălul Gheorghe Lazăr, învățătorul copiilor cucoanei Bărcănescu.
— Boierii nu-s acasă?
— Nu, au plecat cu slugile la moșie.
— Cine păzește casa?
— Eu singur.
Și n-ai văzut sau n-ai auzit cumva doi călăreți pe cale?
— N-a trecut nicio umbră de om, de peste două ceasuri.
— Nu minți?
— Dă-mi pace, arnăutule! Nu-mi arde mie de călăreți, bombăne Lazăr.
— Dascăl năuc… adaugă glasul. Ce te-ași plezni cu biciul, de nu ai fi în slujba Bărcăneștii…
Trage apoi un blestem și o înjurătură. Și trapul se îndepărtează.
— Îți mulțumim, dascăle Gheorghe Lazăr, îi strânge Tudor mâna cărturarului, când acesta se întoarce în odaie.
— Luați loc! Ne-om odihni la noapte tustrei, care pe laviță, care pe jos, cum om putea. Vedeți bine că nu mai puteți pleca. Iar domnia ta nu ai pentru ce să-mi mulțumești, slugere Tudor. Ba, mai degrabă, aș îndrăzni să-ți spun că este datoria mea să-ți mulțumesc, fiindcă mi-ai călcat pragul…
— Nu-nțeleg, dascăle, prin ce-aș putea să merit atâta cinste din partea dumitale.
După ce își îndeasă cu tutun o lulea de lemn încovoiată, dascălul Lazăr se așază pe laviță, lângă oaspeții săi.
— Am venit aici, în Țara Românească, începe el să spună, fiindcă aveam o datorie… O mare datorie… slugere Tudor.
— Ce datorie, dascăle? întrebă, curios, Tudor.
Flacăra lumânării care înfiptă într-un sfeșnic sărac de piatră, arde între cărți, pe masă, aruncă pe chipul dascălului niște sclipiri ciudate.
— Neamul acesta al nostru pare a fi uitat că are o origină-naltă. Că dacii cei viteji și romanii cei înțelepți și puternici îi sunt vrednici strămoși. Și că menirea lui este de-a viețui aici, lângă Dunăre, în toată libertatea.
Tudor s-a ridicat în picioare, și după obiceiul lui, se plimbă cu pași mari, prin odaie.
— Așa e, ai deplină dreptate, dascăle.
— Într-o epocă de înaintare, cum e acesta pe care o trăim, continuă dascălul, limba română este disprețuită de boierii cei mari.
— Și nu numai de fanarioți, ci și de cei români!
— Boierii, în sindrofii, nu se maimuțăresc decât pe grecește, și, chiar când vorbesc românește, stâlcesc sărmana limbă de n-o mai înțelegi.
În casă se făcuse prea cald. Tudor deschide fereastra. Aerul rece, proaspăt, al nopții, pătrunde în odaie, umflând perdelele.
— Neamul acesta al nostru, ca toate celelalte, trebuie să aibă și el dreptul să meargă pe calea progresului. Pentru aceasta are însă nevoie de o conștiință puternică, urmează dascălul. Conștiința se luminează prin cultură. Dar numai prin cultură în limba strămoșească, înțelegi slugere?
— Înțeleg, dascăle.
— De altfel, visul cel mai drag al tuturor românilor a fost, din totdeauna, în afară de libertate și dreptate, înflorirea graiului curat și fără neghină al limbii românești… înflorirea gândirii noastre proprii…
— În ce ogor, cărturarule Lazăr?
— În ogorul său cel mai spornic, slugere, școala…
— Adevărat, câți dintre fiii poporului, din care mulți s-ar fi ales în frunte la-nvățătură prin râvna și însușirile lor – nefiind o școală în limba românească – nu sunt siliți și osândiți să orbecăie veșnic prin negura neștiinței? Grăiește tare Tudor. Numai că eu știu încă una mai mult, dascăle Lazăr. Cartea este bună, nu spun. Și limba la fel. Dar ceea ce apasă pe cei de jos, în primul rând, e asuprirea boierilor români, greci și de toate neamurile, și a domniei fanariote, în slujba turcilor. Eu cred că numai azvârlindu-i pe toți aceștia de pe umeri, vom răsufla noi liberi…
— Una fără de alta nu este cu putință, slugere Tudor, oftează dascălul.
Tudor se plimbă prin odaie neliniștit, cu mâinile la spate. Se apropie de fereastră și trage cu nesaț aerul rece în piept.
— Dascăle Lazăr, urmează el, cred că lupta domniei tale o deschide pe-a noastră… Sau, oricum, o ajută!
Gheorghe Lazăr își aprinde tutunul din lulea. Este emoționat.
— Pământul acesta a fost năpădit de buruieni netrebnice și mărăcini păgubitori, iar noi, amândoi, fiecare, cu uneltele lui, va trebui să-l curățăm! glăsuiește rar Lazăr.
Tudor îl ațintește pe cărturarul firav, dar plin de însuflețire, cu încredere, în ochi.
— De cum te întâlnii, mărturisește el, simții că-mi vei fi frate, învățătorule!…
Un fluture de noapte de forma unei inimi pătrunde în odaie și se rotește în jurul lumânării. Peste cam două ceasuri o să se facă ziuă.
În depărtare, arnăuții și-au reînceput goana. Trag cu pistoalele.
— Și eu mi-am dat seama că-mi vei fi ca un frate, chiar înainte de-a te-ntâlni. De-aceea și doream să-ți mulțumesc domniei tale și să-i mulțumesc sorții că, pe neașteptate, mi-ai călcat pragul… Și să știi, pe toți câți te ascultă și te urmează îi voi socoti, de astăzi înainte, ca pe niște frați ai mei!…
— Îți mulțumim din inimă, dascăle, însă acuma va trebui sa plecam! Piua nu se face ziuă.
— Nu înainte de a vă da niște veșminte și două pelerine dintr-ale mele. Cam ponosite și peticite, ce e drept. Dar învălindu-vă în ele, vă veți putea strecura, nebănuiți de străji, prin târg și veți putea ieși pe porți.
Tudor începe să râdă.
— Nu te supăra dascăle. Ești foarte bun. Dar mi-ar fi nu știu cum să-mi îmbrac, în locul pantalonilor mei albi, oltenești, și a minteanului acesta cu găitane, niște straie nemțești. Și, afară de asta, continuă el, văzându-l pe dascăl ca s-a mâhnit, nu de straie am eu nevoie, ci de fierbintea inimă a domniei tale, s-o țin lângă a mea.
Gheorghe Lazăr s-a înseninat din nou.
— Ia-o, ți-o dăruiesc. Să bată împreună. Deoarece pentru sărmanul nostru neam urgisit bat ele amândouă.
— Tare aș dori să te mai întâlnesc, dascăle, și să mai stăm de vorbă.
— Aceeași dorință o am și eu, slugere.
Zoican a hrănit, între timp, caii și i-a înșeuat.
Lazăr deschide poarta. Cei doi fugari încalecă.
— Pornim! Rostește Tudor. Rămâi cu bine, dascăle.
— Mergi sănătos și cu izbândă, slugere.
Caii pleacă în galop, răscolind pietrele și praful drumului.
În zare, către palatul domnesc, cerul s-a împurpurat.
DOUĂ DRUMURI
Lopețile plescăie surd și se aude scrâșnitura lemnului bărcii frecându-se de pietrele din mal. Oltul curge, tăcut, dar frământat, la vale. Miroase puternic a nămol și a plante de apă putrezite. În stânga, se zărește moara domnească, iar către dreapta se întind livezi nesfârșite de cireși și de vișini. Cerul este verzui și presărat cu stele, care se oglindesc, se sfărâmă și se orânduiesc la loc, în apa neliniștită a râului.
— Cine-i acolo? Slugerul Tudor? Întreabă o voce.
— Eu, îi răspunde alta.
Tudor sare din barcă și împreună cu cei doi haiduci care îl așteptaseră la mal începe să urce coasta. De dimineață a plouat și pământul alunecă.
— Șăt rarul a sosit?
— Nu încă. Și ne mirăm și noi că-ntârzie. Nu are obiceiul acesta, rostește un haiduc.
— Eh! a veni îndată! Glăsuiește al doilea. Pesemne mai avu căpitanul fo treabă cu boierii. Da’ nu tăcurăți calea degeaba, vă-ncredintăm!…
— Căpitanul nostru când spune o vorbă-i vorbă. Încă nu se văzu să și-o calce fodată! zice din nou întâiul.
O umbră li se ivește în față. Este un alt haiduc. Acesta aduce cu sine patru cai. Fără să scoată vreo vorbă, îi încredințează fiecăruia dintre cei sosiți dârlogul câte unui cal. Bărbații încalecă. Tropotul cailor turbură liniștea, altminteri, neclintită, a nopții adânci de toamnă.
Departe, la marginea livezilor, se văd niște movile vinete tivind zarea și semănând cu mușuroaiele de cârtiță. Acestea sunt bordeiele în care locuiesc clăcașii de pe moșiile de dincoace de Olt ale marelui boier din Divanul domnesc Brâncoveanu.
La cotitura drumului, acolo unde începe pădurea de stejar, care se întinde deasă ca peria până la Slatina, se vede o butcă înconjurată de călăreți.
Dintre călăreți se desprinde unul și le iese înainte.
— Tudore!
— Iancule!
Cei doi bărbați, așa călări cum sunt, își strâng mâinile.
— Ce se-ntâmplă aici? întreabă Tudor.
— Ce să se-ntâmple? râde tăios haiducul. Medelnicerul Pangal, egumenul Filotie, logofătul Păun și sameșul Grigorie se puseră în sara ce trecu pe petrecere. Au petrecut ce-au petrecut și le-a venit chef de plimbare, la aer curat, noaptea. Și, fiindcă nenorociții de țărani nu le găsiră îndată niște cai mai de soi, au poruncit să fie puși ei în hamuri. Știi și tu prea bine cine sunt egumenul și boierii aceștia!… Unul îi jefuiește pe țărani, sporind, cu de la sine putere, birul. Ceilalți nu sunt
mai vrednici. Se băjenește lumea de groaza lor. Fiare, fiare turbate. Asta sunt, Tudore!
Căpitanul haiducilor s-a aprins. Vorbind, își înfipsese unghiile în carne. Sângele picura.
„Ce ochi!… Ce ochi arzători are, gândește Tu dor. Și cum îl doare suferința țăranilor, mai rău decât a lui”.
— Noroc că, dintr-o întâmplare, venind să te găsesc pe tine, întâlnii butca, continuă Iancu. Și, dacă văzui asta, poruncii să coboare preacinstitele fețe. Să-i fi văzut pe făloși ce se mai jeleau și cum cereau iertare. Slobozii pe țărani. Îi șuii în caleașcă. Și înhămai în loc fețele boierești. Acum cam osteniră…
Ajunseseră lângă butcă. Boierii și egumenul se prăbușiseră în hamuri, aproape leșinați.
— Am să-i stârpesc fără nicio milă! Și, chiar în noaptea asta le voi da foc conacelor și caselor în care locuiesc.
— Îndură-te și miluiește-te de noi, cade în genunchi în fața haiducului egumenul Filotie. Și domnul o să te binecuvânteze.
— Îndură-te de noi, urlă și Pangal, smucindu-se în hamuri, boierule șătrar!…
— Eu nu mai sunt boier șătrar. Sunt căpitan de haiduci! îi taie vorba Jianu. Hai, ridicați-vă!
— Și voi – se adresează țăranilor aflați pe jilțul căptușit cu perne de mătase al butcii – puteți trage de hățuri.
Unul dintre aceștia apucă în mâini hățurile și izbește cu biciul. Boierii se ridică. Se încordează în hamuri, gemând, și butca se urnește.
— Fiare!… Fiare turbate!… Lupi sângeroși! Asta sunt! Pământul să-i înghită!… blestemă Iancu Jianu.
— Înainte!… înainte, tâlharilor!… poruncește moșneagul.
Și butca se Urăște mai departe, legănându-se însoțită de gemetele boierilor, de pleznetele de bici ale țăranului și haiducilor.
— Drumul acesta pe care mergi tu, Iancule – îi spune Tudor, cam cu o jumătate de ceas mai târziu, pe când se găseau amândoi într-o colibă de crengi, clădită de haiduci în pădure – are, desigur, rostul lui.
— Iau înapoi boierilor ceea ce ei au răpit și le-mpart sătenilor și, mai ales, clăcașilor. Altă cale nu văd să împlinesc dreptatea.
— Și, totuși, Iancule, drumul acesta al tău mi se pare prea-ngust.
— Nu te-nțeleg ce spui. Lupta mea pentru cei necăjiți e sfântă, oriunde și oricum. Nu-m i doresc altceva decât să lecuiesc arsura nedreptății și-a suferințelor pe care le îndură bietul nostru norod.
Și asta o voi face, orice preț aș plăti.
— Nu ar fi bine să ne unim cu toții, să chibzuim mai adânc, să ne pregătim?…
— Oh, numai chibzuință și chibzuință, se necăjește Iancu. N-am inima cu zări atât de largi ca tine, pandurule. Și buba este coaptă! Trebuie să lovim!…
— Mi-a fost dat, cu puțină vreme în urmă, să cunosc un adevărat om, mai glăsuiește Tudor. Un mare cărturar transilvănean. Numele acestuia e Gheorghe Lazăr, un dascăl din Avrig, cu înaltă învățătură, nu numai teologhicească, ci încă și matematicească, inginerească și filozoficească, și nu știu de mai care. Am stat cu el de vorbă. Și de la el am învățat că, pentru a învinge, este neapărată nevoie ca să trezim poporul.
— Norodul suferă și eu îi fac dreptate, cum îmi stă în putință. Așa cum ai văzut! Dreptate haiducească!… N-am vreme să aștept!
— Iancule!… Iancule!… îmi pare rău că nu ne înțelegem și că nu crezi îndeajuns în puterea de fier a unirii…
Haiducul sprinten, cu mișcări iuți, dă la o parte perdelele de crengi ce acoperă intrarea bordeiului, și, la lumina lunii, desface o lădiță. Din lădiță scoate o fâșioară albă de pânză și un capăt de brâu.
— Iată. Atât mi-a mai rămas! îi spune el lui Tudor. Tu mă-ndemni la răbdare. Și să aștept să se lumineze norodul, așa cum te-a învățat pe tine Gheorghe Lazăr. Și să se unească? Dar cum să am răbdare? strigă haiducul, mușcându-și buzele. Cum? Atât mi-a mai rămas!…
Pandurul se apropie de Iancu și, în lumina lunii, privește fâșioara de pânză. Inima i se strânge.
— Dar bine, aceasta este o bucată din narama pe care eu i-am adus-o în dar, Ancuței, surorii tale, în ziua de Crăciun, mărturisește Tu dor. Ce s-a-ntâmplat cu ea?
— Ce s-a-ntâmplat? Ancuța, curata mea surioară, pe care ți-o hărăzisem ție de soață, mi-a fost furată, acum trei luni, de cârcsărdarul Stoica. Și tot cu acel prilej, mi-a fost ucisă mama. Capătul acesta de brâu, găsit în scrumul casei din Drăgășani, este din brâul ei…
Pandurului îi zvâcnesc tâmplele.
— Și unde se găsește Ancuța? O voi scăpa…
— Ei, vezi? Șoptește cu lacrimi în ochi haiducul. Într-o împrejurare ca aceasta nici tu, care ești stăpânirea întruchipată, nu te poți stăpâni. Atâta că Ancuța, dragă Tudore, nu știu, de scârbă, ori durere, pieri. Și am jurat să-l ucid, cu mâna mea, pe ticălosul Stoica, chiar pe mormântul ei. Al ei și-al mamei noastre, fiindcă le-ngropai în același mormânt. Așa că, vezi și tu de ce nu pot avea răbdare, nici vreme. De ce nu pot privi, ca tine, înainte, ci numai înapoi. Și nu mă mângâie decât pelinul faptei. Mă înțelegi sau nu?
Tudor oftează greu.
— Te înțeleg. Și știu ce-i sânt dator Ancuței… Și ție, că mă scăpași o dată de niște arnăuți. Cu două vieți îți rămân dator, Iancule… însă mă bucuram dacă mă-nțelegeai și tu, și, înfrângându-ți durerea, mă ajutai în ce mă străduiesc…
— Și eu mă bucuram să vii cu mine-n codru. Așa nădăjduiam.
— Drumurile noastre, oricum, duc spre același țel…
— Duc spre același țel, și, poate, mai devreme sau mai târziu, se vor încrucișa…
[1] Jip — copac tânăr, înalt.
