Viewing Single Post
AnnaE
#0

 

                                                                         MĂTUŞA STANA

 

       De trei zile n-a mai văzut nimeni soarele. Din văzduhul ticsit de nouri grămădiţi unul peste altul, ca nişte uriaşi ce se sugrumă, cade întruna potopul de apă. Peste satul din vale fumul pluteşte greoi, nemaiavînd putere să se ridice. Ţi se pare că viaţa se retrage şi că-n locul ei se pune o nesimţire, o tîmpire pe toate lu­crurile. Vîjîitul lin ce domneşte în văzduh şi cadenţa regulată cu care se izbesc picurii grei în bălţi te în­deamnă la somn îndelungat, din care să nu te mai deştepţi.

 

     Priri sat e linişte de moarte. Aşa, tîrziu de tot, în răstimpuri, dacă vezi lunecînd pe uliţi, înclinîndu-se într-o parte şi într-alta, vreo matahală.

 

Numai colo,-n casa cea coperită cu ţiglă, deasupra uşii căreia e înţepenită o rudă, iar de rudă-i spînzurată o garafă goală, numai acolo nu-i linişte, numai acolo e şi acum, în toiul ei, viaţa...

Vreo cinci mese-s înconjurate de oameni nespălaţi, bărboşi, cu cămăşile negre. Unii cîntă, alţii povestesc, cei mai mulţi vorbesc tare, răstit.

La vreo două mese s-a început jocul de cărţi.

Degetele lor groase abia despătură bucăţile de hîrtie, murdare, soioase.

Crîşmarul, cu nasul lui de pasăre de pradă, stă lîngă masa din mijloc şi-i stăpîneşte pe toţi cu privirea. Un surîs îi schimonoseşte chipul pămîntiu.

Fumul lulelelor a umplut crîşma şi pare că are de gînd să se aşeze în straturi pe tavanul şi pe păreţii în­negriţi. Dar de cîte ori se deschide uşa, i se nimiceşte tot planul, pe care însă mereu îl reîncepe.

Dar uite, chiar colo,-n ungheţul unde doarme cupto­rul hodorogit, pe un scăunaş cu trei picioare, şade o bătrînă cu jumătatea de rachiu dinainte, pe pămînt. Stă cu faţa către părete, nu-şi face cu nimenea vorbă, dar cu atît mai încăpăţînată se ceartă cu ea însăşi, în­ghiţind din cînd în cînd din sticlă.

— O, Stano, Stano!... Ţi-ai făcut de cap, Stano! Să te-mbeţi ca beutorii! Ruşine!... Adecă ce? Nu-s ai mei banii, nu-s a’ mele hainele? Şi doar nu le-am dat toate... Mai am o ladă plină. Hainele de mireasă încă ş-acum le mai ţin... Ptiu, ce de ţuică mi-a da jupînu pe ele... Draga ţuică... Jupînele!

Şi jupînul aude tot. Într-o clipă e lîngă mama Stana, îi ia porţia de dinainte şi merge de-o umple iar, deşi era numai pe jumătate goală. Baba şi-a închis ochii şi

pare că stă s-adoarmă... Dar iată că-şi întinde din nou mîna după garafă, şi aşa, cu ochii închişi, o ridică la gura ei bătrînă, fără leac de dinte, şi mai înghite de vreo cîteva ori. Şi iar începe să aiureze.

— Să ştie Ion ce isprăvuri îi faci, Stano! Doamne, ce te-ar mai îmblăti!... Iar te-ar lăsa lată, ştii, ca atunci... — Şi-i trece un fior de groază prin purtatu-i trup. — Dar el nu te vede, Stano, poţi să bei... Ion, Ion, ce am eu cu Ion? Bine c-a murit... Că nu mai puteam bea tot pe-ascuns... Să bei, să te-mbeţi ca beţivii... O, Stano, Stano, la ce-ai ajuns! Ce se va alege de tine, blăstămato, ticăloaso... ticăloaso?!

 

Pe lelea de oarecînd, pe mătuşa Stana de-acum, o cu­nosc şi copiii satului. Nu-i unul pe care să nu-l fi uns cel puţin o dată, fie că şi-a scrîntit vreun picior ori vreo mînă, fie pentru zgîrcituri şi cîrcei de tot felul.

— Voinicu mătuşii, las’ numa pe mine, nu te teme! Hei, hei, pe cîţi i-am făcut eu oameni din nevoiaşi! Atîţia creiţari să am!... Ptii, bată-te norocu, că grăsuţ eşti! Uite-aci peştele, mă! Brav ficior s-a croi din tine.

Şi bunica, cu mînecile sufulcate, cu degetele unse, îl netezeşte mereu pe la locul cu pricina. Pe urmă îi spune să steie aşa, culcat, pînă ce merge în grădină. Frunze de brusturi se află mai pretutindeni, şi mătuşii Stana îi sînt de lipsă aproape pentru fiecare bolnav pe care-l vindecă prin ungere. Lata buruiană se lipeşte de trupşorul copilului, mătuşa o leagă cu o năframă sub­ţire, şi peste cîteva ceasuri viitorul june e sănătos ca mărul.

D-apoi descîntecele de bubă rea, de făcătură, de-ntîmplare, cine le-ar şti mai bine decît mătuşa Stana!

E un şir întreg de ani de cînd a murit Ion, bărbatul ei, şi copii n-au rămas nici unul, că n-au avut. A rămas singură pe lume, fără leac de toiag la bătrîneţe. Era ea vestită, şi ca tînără, de femeie fluşturatică, ce nu-şi prea vedea de casă, şi, cînd nu ştia bărbatul, se mai abătea şi pe la jupînul, la cîte-un păhărel. Dar acum de el nu-i mai pasă, de adunat bogăţii n-are pe sama cui să adune, ş-apoi aşa, singură, ce să facă, cum să-şi treacă vremea?

De un şir lung de ani mătuşa Stana e băutoarea sa­tului. Cît ce capătă vreun ban pentru uns, ori pentru descîntat, îndată-l duce să ruginească la jupînul. De multe ori, cînd descîntă şi suflă pe ţeve, — pentru alun­garea duhurilor, — se răspîndeşte un duh greu de ra­chiu, şi toate hainele de pe ea miroase a crîşmă.

Cînd nu are bani, îşi duce ce are prin casă. Jupînul primeşte orice, nu-i alegător. Sărmana ei casă! Parcă-Şji plînge fericirea de altădată, aşa stă de tristă, cu cope- rişul afumat. O mîţă sură, pe jumătate sălbatecă, o mai cercetează din vreme-n vreme.

Lelea Stana de altădată, acum mătuşa Stana, ştie multe cînd se pune la povestit. Numaicît, mai mult vor­beşte cu copiii şi cu sineşi. Că are doar să-şi spună sieşi mai multe ca altora...

 

S-a însărat. Aproape toţi oamenii au ieşit din crîşmă. Au mai rămas doar căruţaşii.

Mătuşa Stana a adormit, ghemuită, lîngă cuptor. Dar casa jupînului nu e pentru dormit. O trezeşte. Cu 

chiu, cu vai, bătrîna ajunge pînă în uliţă.

S-a-ntunecat de nu-ţivezi mîna şi a-nceput să sufle şi un vînt rece, neobişnuit vara. Vijelitul lui şi cîntecul plîngător al văii, ce curge prin mijlocul satului, se-ames- tecă-n răpăitul ploii...

Mătuşa Stana păşeşte-mpletecindu-se, şi-aproape tot al treilea pas se tăvăleşte în mocirla drumului, bolboro­sind mereu:

— Să te-mbeţi ca beutorii!... Ticăloaso!...

Şi ploaia cade mereu, în picuri mari şi grei.

 

1 9 0 3