Mistrețul de Ion Agarbiceanu povesti pentru copii de citit

 

 

                                                                            MISTREŢUL

 

 

          Focul topea lacom lemnele uscate, împroşcînd cu scîntei în cele trei mîţe sure, ce se grămădeau, ji­gărite, torcînd încet, pe vatră, în gura cuptorului. Cîte- odată, flacăra se înăbuşea, şi atunci se auzea un şuierat straşnic, cum şuieră şerpii din limbile lor de foc. «Ne grăiesc de rău duşmanii, mă gîndeam, sta-le-ar buca- tele-n gît!» Vîntul scormonea în streaşina de paie a casei şi fluiera cu o mulţime de întorsături din hornul înalt. Dregeam nişte opinci, ţintuindu-le la călcîie două potloage cu cuie de sîrmă, subţirele, cînd aud, afară, la uşă, pe cineva strănutînd, apoi tuşind de vro trei ori, în vreme ce-şi scutura opincile îngheţate, tropotind îndesat lîngă prag. În sfîrşit, uşa se deschise.

 

 

    — Măi, se duce veste de vremile astea! De cînd eşti pe lume! Şi vîntul te taie, şi zăpada te-acoperă, şi gerul te-ngheaţă. Pfui, i... i... a!

Şi scoţîndu-şi de sub cojocul miţos mîna goală, numa-n cămaşă, îşi netezi mustăţile muiate de căldură. Apoi îşi smulse căciula roşiatică, mare cît o rotilă de plug, şi o trînti pe scaun. Toate trei mîţele se ascun­seră subt vatră şi priveau pîndiş, cu ochii lor gălbii, împăienjeniţi de somn, la grămada de pe scaun.

 

    Ciobanul îşi sălta mereu pe umeri cojocul lung, mă- turînd odaia. Era roşu, cu frunte cu tot. Ieşea frigul din el şi din cojoc de-l simţeai...

 

— Să nu te miri, bade Ioane, zise, da’ să fiu hoţ de-am mai mîncat aşa pui de frig! Acolo, cu oile, în vale, e la adăpost... Da’ cînd ieşi pe măgură, măi tete, numa te pomeneşti c-un vîntuleţ subţire, care te taie pîn’ la oase. Ce-i crivăţul pe lîngă el? Nu mi-am în-” desat căciula? Da’ să-mi iasă capul prin ea! Nu mi-am strîns cojocul, zici dumneata? Da’ să crăp de tecă- ruială, şi nici alta! Şi doar crezi c-am venit încet? De cîntecul scîrţîit al omătului îngheţat s-ar fi-mbăr- bătat ş-un iepure, aşa tărăboi făceam prin zăpadă... Tii, că ce mai vreme! Ţigan să fii acum, ş-apoi cîntă, cuce, la primăvară, cît îţi va plăcea!... Hui, hui, i-iuh! — Şi se cutremură ca de-un fior în tot trupul, cît era de mare. Apoi se trînti pe un scaun cu spetează, pocnind din limbă de vro trei ori, şi-şi scoase beşica cu tabac şi pipa de după şerpar. — O, bată-te, Bucure, să te bată! Ce să te bată? Binele să te bată! Una zic eu, şi se duce, da’ bun e Dumnezeu de nu te-or afla odată înţepenit stan pe celea coaste, cum ş-a aflat ţiganul calul, ce-a ieşit să pască-n luna lui gerar.

 

    — Da’ bine, omule, zic, nu poţi lăsa şi tu pe vrun hajmandău dintre cei ficiori să vie în sat, şi’ tu să cam mai păzeşti tîrla?

Iar el:

 

— Crezi că sînt făcut aşa,-ntr-o dungă? Ştiu că nu m-ai lua aşa peste picior, zice, de-ai şti că ce veste-ţi aduc! Ci ia dă-mi nişte tabac, că, uite, nu mi s-a umplut pipa, ardere-ar în fundul iadului să ardă! Ce crezi? Cît trage de pe mine pipa asta pe an? Doi cîr- lani, zici? Mai pune şi trei mioare, ş-apoi ai gîcit; decît, ce-i drept, şi strungarii îi mai fac cu ochiul.

 

   I-am dat de ş-a-ndopat pipa. El trase un ochi de jar din cuptor, îl luă în palmă, săltîndu-l, şi-l nimeri în gura pipei, îndesîndu-l cu unghia de la degetul cel mare.

 

— Şi ce veste să fie aceea, măi Bucure? Nu cumva v-a-ntrebat de sănătate jupînul lup astă-noapte?

 

— Nu, moşicule. Dar uite ce-i. În pădurile de cătră Rupturi, de cînd s-a crăpat de ziuă, tot ham-ham, ham- ham, şi dă-i înainte, tot aşa şi iar aşa. Lătratul se auzea departe. «Ce primejdia lui Dumnezeu să fie oare acolo?» zic cătră George, — îmi ştii dumneata ficio­rul. George nu zice nimic, se duce, încunjură o dată oile, ce zăceau în turişte, şi vine iar lîngă mine... «Eu nu ştiu ce să fie, tată, zice, da’ lucru bun nu poate fi. Cînii bat ca la Om, şi-s mulţi, şi de cînd tot bat!... S-a fi slobozit vro jigodie între ei.» Lătratul lor răsună deodată tare şi des în tăcerea adîncă. Cînii noştri îşi ridicară boturile în vînt, ciuliră urechile şi tunde-o, neică, ca nişte săgeţi ce lunecă deasupra zăpezii. Stri- gat-am noi, chiuit-am noi, fluierat-am noi în urma lor, da’ parcă ei n-aveau altă treabă decît să se-ntoarcă? Aşteptăm noi, aşteptăm, aşteptăm... Cînd numa iată că

se-ntorc dulăii, toţi cinci. Ajunşi, trei au început să latre, şi doi să urle. Ce sămne vor mai fi şi astea?! «Mă George, zic, tu să te sui pînă-n măgură, de unde vezi bine pădurile de cătră Rupturi, şi să iscodeşti ce petrecanie-i pe-acolo.» Da’ n-apuc să gat bine vorbele, cînd s-auzi deodată un tropot, ca şi cînd ar alerga după muchea dealului o stavă întreagă, şi treisprezece, zi trei-spre-zece mistreţi, — pasămite o scroafă cu pur­cei, — trecură în şir, ca săgeata, pe din jos de oile noastre, şi se tot apropiau de pădurile Vadurilor. Ne-au luat fiori, măi tete, şi pe strungar au început să-l scu­ture frigurile. Am mai văzut eu mistreţi, d-apoi aşa! Scroafa, dacă n-a fost mai mare decît măgăriţa noas­tră, apoi nici n-a fost deloc, iar purceii — ca noatenii! Purceii dracului! Aşa purcei? Cînd s-au depărtat de-o puşcătură de noi, cei trei cîni, care-au lătrat înainte, s-au luat glonţ după ei, da’, cînd a fost la marginea pădurii, dihania cea mare s-a-ntors ca fulgerul cătră ei. Cînii, schelălăind, se-ntoarseră, pe cînd groaza de porci se adînci în pădure. Dumneata eşti pădurar, mergi de-i cată.

— Şi tu crezi că-i voi lăsa acolo? Pagubă numa că n-ai venit mai de dimineaţă. Îmi opream şi ficiorul acasă şi mergeam amîndoi. Cu două focuri tot eşti mai cu nădejde... Bună veste mi-ai adus, măi Bucure, zău aşa... Chiar mi-am gătat de petecit opincile. Acum, dar, la drum! Capse noi am, gloanţe am, ce-mi mai trăbă?

Mi-am pus în grabă toate în rînd. Bucur mă lăsă cu sănătate, spunîndu-mi să dau pe la tîrla lui şi să-i întreb pe păcurari de n-au ieşit cumva mistreţii din pădure, să se ducă. El acum merge să ieie tabac, ţuică, sare şi alte marafeturi, dar îmi pofteşte izbîndă, şi partea ce i se cuvine lui s-o grijesc bine. Bălan îl petrecu pînă la portiţă, lătrîndu-l furios.

Căciula pe urechi, sumanul strîns pe trup, puşca la umăr, şi hai să pornim cu Doamne-ajută! Nu mă mai încredeam atîta în mine, cît mai mult în puşcă şi în Bălan, cîne vestit de bun la porci în jurul nostru întreg.

Cînd să ieşim din curte, — el mergea tăvălindu-se prin zăpadă înaintea mea, eu după el, — nu ştiu ce mă făcu să privesc îndărăt şi... facu-mi sfînta cruce, ştiţi pe cine văd? Nepotul de doisprezece ani, odrasla ficioru­lui meu, — pierdut în ţundra-i lungă, capul îngropat în căciulă, numa nasul şi gura i se vedeau bine, — venea împletecindu-se după mine. Era în casă şi auzise toată povestea cu porcii sălbateci, ş-acum, hai, că vine şi el.

— D-apoi, arză-ţi focul capul tău ăl prost, nu vezi că-ţi îngheaţă răsuflarea? Unde mamonul te-ai luat să vii şi tu după mine, ştrengarule?

— Moşule, laşi-mă să viu şi eu?

— Unde să te las, măi Praleo?

— Să vedem porcii, moşule. Nu mă laşi?

— Ţi-oi da eu lăsate numaidecît!...

Şi mă şi întorc să-l mîngîi puţin pe la urechi. Da* să poţi pune mîna pe el?

Pornim noi, eu şi cînele. Cînd sîntem la vro două­zeci de paşi pe drum, cine deschide portiţa? Nepotul!

— Moşule, laşi-mă? Că buna m-a lăsat... Lasă-mă, zău, moşule!

— Măi Nică, în toarce-te la vatră, mă, că, de mă faci să mă mai întorc o dată, nu ţi-a cădea bine!

— Că buna m-a lăsat, moşule, lasă-mă şi dumneata!

— Bună-ta-i nebună, ca şi tine!

Şi unde nu-mi chiuii o dată baba, să-l ducă-n casă. Ce! Doar şi-a pierdut minţile să-l lase pe-aşa vreme afară?

Aşa m-am scăpat de belea. Baba se cătrănea trăgîn- du-l de mînecă:

— Aşa, aşa, că toţi muriţi după puşcă! Neam de puşcaşi! Hai, mă, nu mă face să ocărăsc, că te ia... De cînd i cotorul de şapte ani, ştie toate căile şi potecile pînă la pădure... Mă, da’ hai odată cînd îţi spun... Pri­măvara după ouă şi pui de pasări, după fragi, după flori, vara după mure, toamna după alune, şi, ia, acum, iarna, după porci sălbateci. Neam de vînători, nu-i aşa?... Ci, mişcă, mă, mai cu picioare, Nichiduţă, ori ce-aştepţi?

Apoi, văzînd că nu răzbeşte, l-a umflat în braţe. Şi se zvîrcolea nepotul de sta s-o doboare pe babă, şi răcnea de sta s-o asurzească.

Eu m-am cam mai dus.

Era ger de ţi se lipeau nările şi părea că şi răsufletul ţi-i de gheaţă. Merg eu aşa, merg, merg, merg... Am fost ieşit din sat, şi Bălan adulmeca nişte urme de ie­pure ori de vulpe. Da’ nu se depărta de mine. Cînd dau pe muchea dealului, de unde se vedea pădurea Va­durilor, stau eu să mă mai curăţ de a tusă şi să aprind pipa. Cînd să plec, numai aud pe cineva îndără­tul meu:

— Moşule!

— Piei, drace! zic eu, şi stau să-mi pun mînile-n păr, de cătrănit. Venise pe o potecă mai scurtă şi mă ajunsese. Tu nu eşti curat, măi sfîrlează, zău că nu eşti curat! Nu ţi-i frică că-i îngheţa ori te vor rupe porcii? Hai numa, hai, că ştiu că desară nu te-a mai săruta mumă-ta! Te las în pădure, pe sama dihăniilor, înţă- lesu-m-ai?

El puse buza şi dă-i şi trîmbiţă în zarea îngheţată. Era numa-ntr-o clichină, se vede că-i luase baba ţundra, să nu vie. Era roşu-sfeclă. Ce să mă ştiu face cu el acum? De-aici cum să-l mai trimit acasă? Nici că s-ar duce! Ian să văd!

— Ia, numa te cară de unde-ai venit! înţă- lesu-m-ai? Că de nu, nu-ţi va umbla bine...

— D-apoi... de... vin... porcii?

Aşa, acum stăm bine!

în urmă tot eu a trebuit să-l îmbun şi să-i spun că mistreţii nu mîncă oameni.

Mergem noi, mergem, pînă ce ajungem la tîrla lui Bucur.

Zăpada nu mai cădea, şi vîntul, în vale, nu ajungea aşa tare.

Ciobanii, de cum mă zăriră, îmi tot făcură sămne, arătînd parcă s-ar fi dus mistreţii din pădure, dar acum mi-o spun şi cu vorba:

— Vreme de-un ceas nu-i, bădicule, de cînd a năpă­dit turma întreagă dintre tufişurile pădurii, şi fugeau, neică, mîncînd pămîntul, cătră Răstoace. Să fi grăbit, îi găseai încuiaţi gata în pădure; trăzneai între ei din amîndouă ţăvile deodată, de-i stropşeai... Aşa, s-au dus sănătoşi!

— Şi toţi s-au dus, ziceţi voi?

— Număraţi treisprezece, cîţi au venit. Pagubă, mai ales de scroafă, că era cît măgăriţa noastră. Muma-pă- durii în picioare! Nu crezi? Hai numa de-i vezi ur­­- mele! Măi Dumitre, mergi de adă măgăriţa, să asămă- năm urmele.

Cum au fost trecut sălbătăciunile chiar pe lîngă turmă, era uşor de arătat. Mergem noi cu măgăriţa acolo. Pe zăpada îngheţată mai mult deosebeai o că­rare decît urme, sămn că au trecut în şir. Da’ totuşi, unde şi unde, se puteau vedea urme mari, lucitoare, ca ale măgăriţei de mari.

— Hîm, hîm, fac eu, de bună samă mi-au scăpat. De ăştia nici la hăitaşurile celea mari nu prea întîlneşti. Şi ziceţi că au fugit toţi?

— Treisprezece în cap, bădicule, opri-li-s-ar glon- ţu-n piept!...

Dacă nu-i, nu-i, ce să faci?! Eram cătrănit de să crape dracul de năcaz, şi nici alta. Cînele s-a aşternut urmelor, şi tunde-o, neică, în salturi mari! îl strig eu să se oprească, da’ ţi-ai găsit-o! S-afundase în pădure. Nu mai bătea. Stăm noi, stăm, stăm... Întru tîrziu, auzim că bate la capătul pădurii, de cătră Răstoace, ş-apoi îl vedeam cum aleargă săgeată în partea ceea. Acum ştiam de bună samă că s-au dus împieliţaţii.

— Că fără alai s-au dus, bată-i gloanţele să-i bată! zic eu. Da’, măi ficiori, eu, dac-am venit pînă aici, tot mă voi duce pînă-n pădure, să văd cum stă. Cine ştie, nu voi prinde vrun hoţ? N-ar strica să am, pe cînd mă voi întoarce, bani de răchie. Că pîrjoleşte frigul ăsta! Voi să-l ţineţi pe băiat pînă mă voi întoarce, să-l mai încălziţi, că eu cred că-i degerat de jumătate.

Da’ ţi-ai găsit-o să te poţi scăpa de scai! La stînă nu vrea să rămîie; se uită aşa, chiorîş, la păcurari. Se teme de ei. Ce, Doamne sfinte, că doar nu-s urşi! Nu,

da’ tot nu vrea să rămîie. L-am luat cu mine. Ce vreai, neam de vînători din viţă-porodiţă. Unu-i nepotul mo­şului!

 

 

Pădurea doarme dusă. Crengile, îngreunate de ză­padă, se clatină, cînd şi cînd, adiate. Nici o suflare de viaţă. În pădure, omătul — pînă la genunche. Nu-i aşa de tare-ngheţat ca pe hotar. Înaintezi greu. Potecile nu se cunosc.

— Măi pretine, tu să rămîi aici la margine. Iacă, îţi dau şi ţundra mea. Imboldoreşte-te bine. Şi aşa nu aş putea-o duce prin desiş. Aşteaptă numai aci, vezi că nu-i chip să te ţii de mine. Îndată mă-ntorc şi eu. Merg numa pînă la stînjenii cei noi şi vin. Nu-i de­parte.

Copilul, ştiind că mistreţii s-au cam dus, cu chiu, cu vai, se-nvoieşte şi rămîne.

Cît ce m-am afundat în pădure, am dat de urmă proaspătă, pe unde e desişul mai mare. Şi ce fac? Mă iau pe urmă, să văd ce se va alege. Iad, nu alta; gîn- deam că nu se mai sfîrşeşte. Aşa huceagul dracului n-am mai pomenit! Tot pituluş a trăbuit să merg şi de multe ori pe brînci. Pasămite cine după ce aleargă! Cînd am dat de lumină, eram ca ieşit din scaldă, iar cărarea pe care venisem brăzda zăpada cătră Răstoace. Pe aci a fugit şi cînele.

 

Mă-ntorc cătră poienile pădurii. «Ce-ar fi de-aş da peste vrunul? Poate să fi rămas, poate să fie de mai nainte pripăşit pe-aici.» Şi gîndul ăsta m-a făcut să mă-nfierbînt şi mai mult. Încep să caut. «Pagubă că nu mi-i cînele aici. Pînă unde mamonul s-a fi dus?» Mă afund iar în pădure, cu puşca strînsă la piept. Dam pe unde-i mai rară, da’ cu ochii în patru... În sfîrşît, dau de-o urmă... De viţel nu putea fi, că nu umblă iarna prin pădure. De ce să fie? Hîm! De-aş putea numa să-l ochesc aşa de bine, după cît ştiam că de ce-i... Ini­ma-mi bătea tare şi mă aprindeam tot mai mult. De­odată, un fior de gheaţă mă încremeni: la stînga, din tufele dese, năvăleşte o dihanie grozavă şi trece ca ful­gerul. A dat în poiană cînd descărcătura mea a detunat în pădure. Mai mult de groază am tras cît de gîndul că voi nimeri-o! Abia după ce s-a depărtat am putut şti că ce-i: un vier sălbatec de toată groaza, cum n-am mai văzut!

 

Cînd am ieşit la margine, cu ochii umezi, el da să treacă dincolo, tot cătră Răstoace. O urmă de sînge roşea zăpada ici şi colo. Aşadar, tot l-am nimerit! Am zis că da să treacă, da’ nu i-a fost scris. Cînele meu, chemat se vede de împuşcătură, îi ieşi nainte. Dihania se-nvîrti repede, tăindu-şi o linie înspre tîrlă. Da’ cînii de-acolo îi opriră calea.

 

 

Pînă baţi în palme, am fost la gura cărării pe unde au ieşit ceilalţi mistreţi din desiş. Era locul cel mai bun de pîndă. Aştept eu, aştept... Răsuflarea nu-mi da pace, atîta se-ndesise, cînd numa iată că s-aude un tropot repede, alungat, şi dihania năvăli din nou. Bălan, după ea. A doua detunătură sperie liniştea pădurii; minunea scobîlţi de picioarele de dinainte şi căzu în bot. Cînele lătră: ham-ham-ham, de trei ori.

 

 

îmi umplui repede puşca — nu dau aşa mare creză- mînt dihaniei. Că, iată, într-adevăr, se scoală din nou, se-nvîrte o dată, ca fulgerul, după cîne şi porneşte iar. Dar alte două detunături au trîntit-o pe veci la pămînt.

 

— Să ştii că mi-ai dat de lucru, spurcatule! zic eu, lovindu-l cu patul puştii.

 

 

Printre cei doi colţi de greblă, înţepeniţi, sîngele curgea pătînd zăpada. Am şăzut pe el ş-am tras o pipă de tabac. Apoi am pornit. Îl dau în grija ciobanilor, pînă vine ficiorul meu cu carul...

 

Ajung la marginea din jos a pădurii. Dar unde po­topul mi-i nepoţelul? Am uitat de el...

 

— Moşule, nu mă vezi?

Ţundra mea era jos.

 

— De unde să te văd, măi piciule? îmi vine să cred că eşti Pipăruş-Pătru.

 

— Iac-aicea, sus, moşule! Mă huiţ aici.

 

 

Cînd îmi ridic ochii, el — într-un stejar: plin de ză­padă ş-aproape degerat.

 

I-am ajutat de s-a scoborît. Nu mai putea să-şi facă mîna pumn.

 

— Mi se pare, măi nepoate, că te-ai suit să vezi de unde-a venit împuşcătura!... Hei?

 

 

El, ştiind la ce ţintesc, mi-a mărturisit că nu i-a fost frică deloc, deloc. Tocmai bun de vînător, mă gîndeam eu, nu se face de ruşine cu una, cu două! Da’ cu toată fala, tot a zăcut două săptămîni de friguri. Beşica de porc însă tot a lui a fost. I-am păstrat-o bine.

 

 

1 9 0 4