Viewing Single Post
AnnaE
#0

 

 

Departari de Mihail Sadoveanu

 

Memoriul lui cuconu Ilie Leu

despre o călătorie în locuri depărtate,
tocmai la Deva

 

 

 

 CAP. I. — Se vede ce fel de om e onoratul nostru corespondent; de ce n’a umblat încă în ţări străine şi de ce s’a hotărît să facă o călătorie în Ardeal.

 

Cucoane, eu în viaţa mea am fost un om tare curios, care am dorit să văd ţări şi să cunosc lume, dar din pricina împrejurărilor am stat pe loc şi muşchiul începea să mă cuprindă, ca pe-o stâncă. Din tinereţă am fost împresurat de nevoi, părinţii nelăsându-mi pentru bătălia vieţii decât acest cap şi aceste două braţe. Iar acest cap n’a putut porunci inimii, în anii de primejdie; şi braţele au trebuit să lucreze curând pentru soţie, care moştenise limbă şi pentru copii, careu moşteniseră dinţii ei frumoşi.

Stând departe de târg, de politică şi de slujbe, nu m’am folosit nici de banul Statului nici de-al semenilor mei. Şi mi-am agonisit ce am în sudoarea frunţii, îngrijind nişte livezi de meri şi o prisacă foarte frumoasă, unde te poftesc la vară, ca să guşti un fagure de miere, lângă fântâna de subt mesteceni.

Carte multă n’am învăţat, însă am citit ce-au scris oamenii deştepţi şi de talent. Bine m’am aflat totdeauna cu aceşti prietini, când eram singur şi mâhnit. N’aşi putea spune că am răsfoit toate câte se tipăresc, cum nici filosoful nu putea sorbi Marea. Cărţile cele bune rămân tot puţine. Iar în ceiace priveşte patria noastră, ades m’am gândit că ar trebui întemeiată o lege pentru oprirea învăţământului scrierii. Ca să se poată ceti ce-i bun şi să nu mai fim copleşiţi de autori şi gazete. Bine ar fi să înveţe tineretul limbi străine numai pentru cărţi, cum am făcut eu: înţelegându-mă cu viii, şi mai ales cu morţii, în tăcere. Aşa, dela iubita mea soţie şi iubitele mele copile, aud într’una şi fără contenire o limbă pe care n’au vorbit-o părinţii mei. Şi spun lucruri aşa de mărunte si multe, încât simt că nu mai am loc: le las biruitoare pe câmpul de luptă, şi mă retrag, ca să fiu singur.

Într’o vreme, din economiile mele, pusesem ceva deoparte, ca să pornesc într’o toamnă undeva, pe un ţărm străin. Am un băiat mare, cărturar bun, şi voiam să-l iau şi pe el cu mine. Amândoi am-fi umblat ş’am fi privit tăcând, gândindu-ne cu bucurie că femeile urmează a vorbi undeva, departe, însă noi nu le mai auzim. De-atuncea sunt treisprezece ani. Chiar în toamna aceia au pornit pe continentul nostru războaiele. S’au măcelărit oamenii întăiu

 

 

 

 

în Balcani; s’au săturat corbii şi lupii şi s’au cruşit apele de sânge; — pe urmă au început să se măcelărească şi’n alte părţi. Pustiire şi moarte în Franţa, în Belgia şi Flandra, în Italia, în Rusia şi’n Polonia, în Sârbia şi la noi. S’a dărâmat ce-au clădit veacurile, — s’a născut în om iarăşi fiara cea dedemult. Aşa că sfărâmându-se rânduielile vieţii dealtădată si căzând în rătăcire şi’n spaimă, într'atâţia ani n’am mai fost în stare să-mi împlinesc planul. Nici banii pe care-i chivernisisem nu-i mai aveam. Iar soţia şi copilele mele urmau a vorbi franţuzeşte. Iată însă că’n vara asta, băiatul meu, văzându-mă aşa de supărat, a avut un gând bun.

— Ar fi bine, tată, mi-a zis el, să mergi cu mine. Roitul a contenit în prisacă şi merele încă nu s’au copt. Hai să petrecem o lună la Deva... Am eu acolo treabă la o adunare de învăţători. Dumneata te plimbi şi vezi locurile şi oamenii.

  • Cam greu, Anastasie, i-am răspuns eu. De'acu am prins rădăcină şi nu ştiu dacă m’oiu putea desface de toate ale mele.

 

 

 

 

 

 

 

Băiatul mă privea zâmbind cu mâhnire. I-am zis:

-Ai dreptate. Cată să ies şi eu odată din bârlogul meu. Afară de târgurile din Moldova, eu n’am cunoscut nimica. Măcar dincolo de munţi, în ţara Ardealului, să trec. Am să văd poate lucruri întrucâtva deosebite de ale noastre.

Anastasie mi-a strâns mâna şi eu am rămas îngrijorat şi mişcat, căci îmi dădusem cuvântul. Iar la plecare, după ce mi-am pus în rânduială toate afacerile, eram vesel şi bine dispus. Nu înţeleg de ce nevastă-mea avea lacrimi în ochi. Am îmbrăţişat-o întăiu pe ea, pe urmă pe fete. Eram tulburat, când mi-au strigat toate odată: Au revoir!

— Atuncea m-am întors ochii spre băiat; ham văzut zâmbind, ş’am zâmbit şi eu liniştit.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Attachments