Dan Jitarul de Ion Agarbiceanu povesti pentru copii de citit

 

 

DAN JITARUL

 

 

 

 

     A dat Dumnezeu păşune din belşug, căci s-au cernut ploi mărunte cît a ţinut primăvara. Şi pe la căratul fînului, vine aşa, cîte un povoi cu băltuţe, dar trece repede, şi soarele zbiceşte, să-şi poată vedea oamenii de lucru. Mai sînt încă fînaţe multe necosite, mai e opritul taurilor, pe unde dă iarba mai tîrziu, şi chiar dacă dă, nu se prea grăbeşte cu crescutul, că dacă se abat pe-acolo tauri vineţi, mai ales cel bătrîn, nici ciurdarii nu cutează să-i scoată.

Totuşi e cineva căruia nu-i pasă nici de tauri, nici de nimic şi-i scoate din oprit cînd li-e iarba mai dulce. Iar apoi, dacă-şi priponeşte acolo murguşorul, pe care nu l-ar schimba cu toate avuţiile lumii, ce păcat face? De ce nu vin alţii să-i scoată, că atunci el şi-ar vedea de drum, că-i larg hotarul, şi, numai singur el, Dan, e jitar peste toată întinderea asta de roadă. Adică mai sînt doi jitari, moş Grigore şi moş Petru de după gră­dini, dar ăştia nu-s oameni. Amîndoi îs bătrîni şi’ merg cu bîtele la hotar mai mult ca să se sprijinească în ele decît să aducă de dinapoi cîte-o ciurdă de vite ori stavă de cai la judele satului. I-a ales satul şi de data asta, căci de cînd s-au pomenit şi ei cu neveste, tot jitari au fost. Dar cum jităresc ei, slujesc în zadar. Fără ca să cîştigi pe zi cel puţin cîte-o litră de vinars, nu se plăteşte să nu-ţi dormi nopţile. Dan era de hotărîrea asta, şi de zece ani, de cînd jităreşte şi el, vede că nu a brodit-o rău.

Acasă, nevastă-sa s-a luat de-un gînd.

— Măi omule, tu n-ai s-o păţeşti bună! Te por­neşti numai aşa, ca nebunii, de cînd însară, şi nu mai dai pe-acasă. Îţi vei speti murgul, iar pe tine te vor afla odată, cu capul spart, undeva. Oamenii rabdă pînă la un loc. Uite, mie-mi tot bate ochiul stîng de multă vreme, şi ăsta nu e sămn bun.

— Bată-ţi de pe mine amîndoi, da’ nu aşa numa cum se bat, ci să gîndeşti că-ţi sar din cap!

Şi Dan, cu ochii încruntaţi, îmbucă repede pe sub mustăţile mari, nerăsucite, sare ca un voinic de după masă, se scutură o dată, aşa cum se scutură şi murgul său după ce-l descalecă, se caută grăbit pe după şer- parul lat, potriveşte bine teaca ce înghite cuţitul mare, cu plăsele de os negru, şi iese, trîntind uşa, în curte.

Murgul aprig, neînşăuat, numai cu căpăstru, stă legat de-o proptea şi bate neastîmpărat din copite. Dan fluieră o dată haiduceşte, calu-şi întoarce capul şi nechează cu ochii umezi. Într-o clipă e încălecat şi, cît ce iese pe poartă, porneşte de-a una în sărite. Femeia rămîne cu mînile încrucişate, la poartă, îşi face cruce şi întră în curte. Cine a pus-o pe ea să se mărite după omul ăsta? Nu i-a spus mamă-sa destule rele despre el? Şi doar nu a fost ceva frumuseţe. Ferit-a sfîntul! Adevărat că era zdravăn, voinic, — cel mai zdravăn din sat, — dar avea nişte ochi mici, vicleni şi răi, şi o faţă încruntată, de părea că e veşnic mînios, iar mustăţile, de pe atunci păreau nişte cotoare împlîntate la întîmplare. Tată-său i-a zis că-i cunoaşte spiţa. Neam puţin cam aspru, dar, în schimb, oameni de ispravă. Unu plăteşte cît şapte.

Şi acum vedea bine ce plăteşte! De-ar mai lăsa cel puţin jităritul ăsta! Uite, cînd a fost cu alesul, mai astă-iarnă, dînsa a voit să-l scoată. L-a lăsat, prost, să meargă cale de trei zile pînă la un prieten, cică ar fi avînd să-i spună nişte vorbe tainice. Dan s-a avîntat pe cal şi a pornit furtună. Pe prieten nu l-a găsit acasă. Spunea nevastă-sa că s-a dus la tîrg, cu trei iepe sure. Dan a scrîşnit din dinţi şi, fără să zică rămas bun, a pornit înapoi, cu inima înviforată de răzbunare. Acasă şi-a încîlcit mîna stîngă în părul bietei Stane şi i-a tras un pui de bătaie ca acela, de răcneau vecinele pe la garduri că o omoară. Şi-n ziua alegerii de jitari, el tot a fost acasă şi a fost pus şi de astă dată. În noaptea aceea a plătit la vreo douăzeci de oameni rachiu şi au băut pînă dimineaţa, de-au ieşit din crîşmă vineţi şi chiuiau ca la nuntă.

Dar ştia el Dan să-şi întoarcă banii ăştia înzecit.

Cînd se ridică nouri grei de după dealuri şi plutesc aşa, ca de plumb, în văzduh, cînd se întunecă, sara, tîrziu, de nu vezi la trei paşi, Dan îşi despriponeşte calul din opritul taurilor, se înţepeneşte pe spinarea lui şi-i fluieră o dată, ca în şoaptă, la ureche. Murgul ciu­leşte urechile, sforăie scurt şi se face nevăzut în întu- nerecul greu de pe cîmp. Pe pajiştea grasă copitele nu fac nici un zgomot, şi liniştea stăpîneşte deplină peste întinderi.

Boii şi vacile abia se văd în întunerec. Zac bolovă­noase în iarbă. Dan îşi trage odată aer în piept şi-l îniaptă apoi de spulberă coama murgului. Din tureacul lung al cizmei scoate biciul înfăşurat în jurul codi- riştii şi începe să îmblătească în dreapta şi-n stînga. Fripte de pleazna lungă de fuior, vitele sar şi ţîşnesc într-o fugă împrăştiată, ca de streche. Dar murgul s-a înfierbîntat. Aleargă, le ocoleşte, se aruncă după cele ce s-au răzleţit, le adună pe toate într-un cerc, pe cînd pleazna de fuior le arde mereu. În sfîrşit, pornesc spe­riate, împungîndu-se una pe alta. Şi în vreun fînaţ necosit, unde e iarba mai bună, se opresc. După ce se înfruptă din iarba mirositoare, plină de sulfină, un ceas, două, murguşorul lui Dan iar se înfierbîntă, şi vitele, mînate din urmă şi de pe de laturi, fripte de pleazna arzătoare, pătrund prin fînaţe încolo. Abia tîrziu le scoate Dan la drumul mare, lăsîndu-le să meargă în pas către sat.

La casa judelui, Dan bate cu putere în poartă, şi dacă nu vine nimeni să-i deschidă, o răstoarnă cu umărul, şi curtea judelui se umple de vite.

— Fire-ai al dracului, măi Dane, da’ de unde le-ai putut aduna pe toate?! întreabă cu glas întunecat Gheorghe, primarul, răsărind în pridvor.

Dan nu răspunde nimic, ci se leagănă uşor pe spi­narea murgului, apropiindu-se prin întunerec de jude.

— Să ştii că azi îs cătrănit rău, Gheorghieşule! Am alergat ca un smintit toată noaptea, de-mi vine să-mi scuip sufletul de ciudă! Auzi dumneata, unde e fînaţul mai întreg, acolo să dai peste ciurda asta de vite! Vai de capul oamenilor, săracii, că dorm ca butucii şi nu ştiu ce lăcuste le înghit avutul.

Judele îl priveşte cu înţeles, se apropie prin întunerec de Dan şi-l bate pe umăr.

Dan descalecă şi se aşează pe treptele pridvorului.

— Aşa, o udătură, ce zici? Mă arde pieptul cît am răcnit după balele astea.

— Vine, Dane, vine!

Şi primarul se repede în casă şi aduce o ploscă pîn- tecoasă. Apoi încep să vorbească în şoapte.

— Vor fi patruzeci de capete.

— Nu, răspunde Dan, sînt patruzeci şi cinci, tot

— Din douăzeci capul nu le lăsăm, ce zici?

— Ştiu eu? Să se vadă şi paguba! Aceea dumneata s-o preţuieşti, că ai dreptul.

Tac, închină din ploscă, oftează din cînd în cînd şi-apoi iarăşi vorbesc cu glasuri abia auzite. Vinul s-a gătat, dar jitarul nu se duce.

— Ştii ce, mai e mult pînă în ziuă şi poate să mai prind ceva. Adu-mi o juma de litru de vinars. Da’ vezi să fie ca şpirfci!

Primarul îi aduce vinarsul. Dan îşi dă capul pe spate şi rămîne aşa, ca şi cînd l-ar fi lovit cineva cu o bîtă peste frunte, ameţindu-l. Se ridică apoi, îşi aduce murgul, îl îmbrăţişează pe după gît, se avîntă.

— Dimineaţă, vezi să mă chemi, cît ce vor sosi păgubaşii.

Şi, lipindu-se de grumajii murgului, iese pe poartă. Face un înconjur, ajunge la el acasă, trînteşte portiţa, ca şi cînd acum ar ieşi mai întîi din curte, apoi por­neşte iar în galop spre hotar. Femeia sare grăbită la fereastră, gîndind că-i Dan, însă se încredinţează că de bună samă a visat.

Pe drumul bătucit, copitele murgului bat tot mai rar. Calul merge acum în pas, şi-o doină plină de durere începe să se tînguie prin întunerecul greu:

 

— Bate vîntu picu ploii,

Toţi ficiorii merg cu boii.

Merg cu boii-n Valea-Mică,

Vin în sat la ibovnică...

Eu mă duc în Valea-Rea

Să vin şi eu la a mea!

 

Copitele murgului nu se mai aud, numai glasul de jale al stăpînului se învăluie, în noaptea adîncă, cu sus­pinele vîntului ce-adie coama calului. Din cînd în cînd doina se potoleşte şi se aude un nechezat prelung. Dan îşi bate fugarul cu palma aspră pe gîtul încordat. Apoi răsună iarăşi, cu putere, cu patimă:

 

— De te-ai face, Murăş, vale,

Să trecem apele tale...

 

.    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .

 

Cu mîndra să mă-ntîlnesc,

Două vorbe să-i grăiesc,

Ş-apoi să mă prăpădesc.

Feciorii care au ieşit cu vitele peste noapte se tre­zesc. Dar cunosc cîntecul şi se-ntorc pe ceea parte. Ştiu ei bine: de cîntă Dan, nu e nici o primejdie.

— Că de la inimă cîntă, bată-l Dumnezeu să-l bată de hoţ!

— Dacă-l doare, mă, cum să nu cînte? Am auzit pe mulţi vorbind în taină că se prăpădeşte după crîşmă- riţa din Deleni, da’ n-am crezut, pîn-odată.

Flăcăul care vorbea se apropie mai tare de ceilalţi.

— Era un întunerec de să-ţi scoţi ochii şi ploua de părea că s-au rupt toartele cerului. Murăşul venea mare, cu vuiet surd. Dan trebuia să treacă. Chiui după podar o dată, de două ori, de gîndeai că-şi varsă plămînile. Nu s-a mai putut răbda. Deschide piedeca murgului, s-avîntă şi se vîră în apă. Eu mergeam cătră casă, nu m-a văzut. Gîndeam că va pieri în valuri. Dar în noaptea următoare vitele mele erau toate la judele în curte. Ş-atrunci am înţăles eu că omul ăsta e dat dra­cului! Iar peste Murăş, oblu cu trecătoarea, voi ştiţi bine că e crîşma din Deleni.

Feciorii se-ntorc pe toate părţile şi nu-i mai prinde somnul. Încep a vorbi, în taină, de isprăvile lui Dan.

Jitarul în vremea asta umblă pe la voinicii cărora le-a prins vitele, îi trezeşte şi se răsteşte la ei:

— Voi ce păziţi aicea, măi? Fire-aţi ai dracului, unde vi-s vitele? Iar vor fi umplut sămănăturile!

Voinicii privesc buimăciţi unii la alţii şi nu ştiu ce să zică. Pleacă apoi să le caute. Aşa, ca în treacăt, Dan le azvîrle cîteva cuvinte:

— Eu am dus azi-noapte nişte vite. Da’ nu vor fi fost ale voastre, că erau prea multe, şi le-am luat oblu în fînaţele de la Măgură. Ale voastre n-au putut merge pîn-acolo!

Dar dimineaţa, la judele acasă, vedeau feciorii că totuşi se poate şi una ca asta...

Dan, după ce împarte banii cu primarul, se înfundă în crîşmă cu nişte prieteni buni şi-i îmbată pe toţi. Numai el rămîne treaz, dar prea «turbat», cum zicea femei-sa, Stana. Şi încă în acea sară, murgul îşi ia zborul pînă la crîşmă din Deleni. Cică este vin acolo cum nu s-a mai pomenit.

Norocul bieţilor feciori că «ponturile» lui Dan nu erau aşa de dese. La două-trei săptămîni o dată. Se îndestula de obicei cu două-trei capete de vită pe noapte, ca să aibă pe ziua cealaltă de vinars şi tabac.

Alteori avea Dan aşa o voie bună, că-şi săruta mur­gul şi se abătea pe la feciorii cu vitele pînă ce nu ador­meau. Şi-apoi ţine-te, băiete, la glume, de să-ţi cadă fălcile de rîs! Era mai ales un tînăr cam sfios — abia-i mijea mustaţa. Pe acesta nu-l mai slăbea jitarul din gură:

— Doamne, Ioane, cum te prăpădeşti tu aşa, văzînd cu ochii! Ficior eşti tu?! Aşa-s ficiorii, mă?! şi chiuia o dată Dan, rănind tăcerea grea pînă în depărtări mari. Te topeşti, mă, şi nu cutezi să-i spui o vorbă. Ce inimă e în tine? Să fiu eu în locul tău! şi iar răcnea o dată. Apoi scotea din buzunar o ploscă mare şi-i poftea pe rînd la vinars.

Odată, după ce bău aşa, se repezi fără un cuvînt la cal, se avîntă şi porni spre sat. Peste o jumătate de ceas tropotul se întorcea.

— Vai, ucigă-te crucea, Dane! şi feciorii începură să-şi facă cruce.

Dan se coborî lin cu fata ce-i ameţise în braţe, în zborul nebun al murgului. O puse pe iarbă.

— Uite, Ioane, ţi-am adus-o, să te fac de ruşine la lume! Nu ţi-i păcat s-o faci să sufere atîta? Că nicicum nu putea durmi, ci sta, sărmana, pe laviţă, în curte, şi visa la lună, ca nebunele!

Ion, tremurînd de ciudă şi de mînie, voi să zică ceva.

— Să nu te-apropii de ea! se răsti Dan. Am adus-o numa ca să te fac de rîs. Pui de rumîn eşti tu?!

Şi luînd fata din nou în braţe, se avîntă pe spinarea murgului, şi tropotul se depărtă.

Alteori, tot cînd era în voie bună, îşi alegea ortaci dintre feciori şi pornea prin hotarele satelor vecine, de unde aduceau grămezi mari de vite; le învîrteau prin cucuruzele de la ei şi le mînau în sat.

Se zvonea că Dan s-ar pricepe şi la furatul cailor, — nu de la ei, ci din satele vecine. Asta însă nu cuteza nimeni să o spuie cu glas mare. Dar era lucru hotărît că murgul lui e dintr-o herghelie domnească, dintr-al patrulea sat. Şi era un pui de cal de să te prăpădeşti pînă să-i găseşti părechea. Iar dragostea lui cu crîşmă- riţa din Deleni oamenii o legau şi de furatul cailor. Cică acolo se întîlnea Dan cu soţii lui. Ce ducea el, vindeau aceia. Gurile oamenilor, însă, multe vorbesc.

Vorba ca vorba, dar avea mare patimă pentru cai. Ţiganii luaseră groaza jitarului. Nu mai cuteza nici unul să-şi ducă iepşoarele la păscut peste noapte. Că se trezeau numai că-s închise dimineaţa la judele. De furat nu s-a întîmplat să se fure ceva. Dar ţiganii erau datori cu multe zile de lucru pe la judele, pe la juraţi şi pe la alte feţe din sat, pe socoteala cailor. Nu şi-i mai scot faraonii la cîmp? Bine! Dan va merge şi în ţigănie, la capătul satului. Şi unde numai ce se ivea în puterea nopţii, scotea surele de pe unde erau, le aduna lîngă balta sacă din ţigănime şi răcnea la ţigani să se scoale, că iar le-au picat caii în sămănături. Aceştia ieşeau speriaţi în uşa bordeielor.

— Bade Dane, sa ma traznească de-a fost căluşelul meu undeva! Uite, a fost legat aici, de pripoana asta.

— Jupîne jitarule, să-mi sară ochii de n-am băgat pe sura asară în bordei cu mine!

Şi toţi, din toate părţile, începeau a se milogi. Dar Dan era neîndurat. Ardea cu pleazna de fuior oasele surelor, şi du-le drumul la judele! îndărăt se auzea zvon de înjurături ţigăneşti.

Cîteodată, însă, se mînia şi primarul.

— Mai lasă-i dracului, mă Dane, că faci de ne ră­mîne satul fără ţigani!

Dan, fără multe vorbe, ducea caii înapoi, pocnindu-i din bici, dar cîte patru-cinci zile nu se mai arăta pe la judele.

Viaţa asta o ducea jitarul Dan de cînd prindeau să se înmoaie zăpezile şi pînă venea iar alba-n sat. Iarna, însă, bolea în toată forma. Aşa, cînd se mai făcea vreo goană după mistreţi, simţea că mai trăieşte. După o astfel de vînătoare, — doborîseră vreo patru colţaţi, — Dan şi pădurarii chefuiră pînă noaptea tîrziu. Rar se va fi îmbătat Dan ca acum. Că, după ce ajunse acasă, îşi scoase murgul din grajd, se avîntă şi’ porni, în puterea nopţii, pe hotar.

Şi era pe la mijlocul lui ianuarie. Zăpadă multă, în­gheţată în troiene.

Dan se miră că nu află nici o vită pe cîmp. Alergă la Calea-Afundă, se repezi spre Măguri, în Valea-Rea — nimic şi nimic. Dan se mînie, îşi strînse fugarul în pinteni şi se apropie de valurile Mureşului. Ajunge drept casa podarului, răcneşte să vie luntrea, dar nimeni nu răspunde: numai murmurul înăbuşit al apelor, ce curg molcom pe sub gheaţă. Dan îşi scoate biciul şi-şi învăluie fugarul cu el. Murgul, nebătut încă, sare ca trăznit în două picioare, sforăie nebun şi porneşte furtună pe gheaţă, să treacă Mureşul la crîşma din Deleni.

Pe la mijloc, însă, gheaţa, — subţire, — pîrîie, crapă în petece mari, apa ţîşneşte, şi murgul cu stăpînul lipit pe spinare piere-n adînc.

 

1 9 0 5