Viewing Single Post
AnnaE
#0

 

 

POPA VASILE

 

 

 

 

      În odaia îngustă, joasă, cu geamuri mici, roşcate de flăcăruia cînd săltătoare, cînd liniştită a beţigaşului de său de pe masă, se plimbă cu paşi largi, măsuraţi un bărbat adus puţin de spate. Barba bogat revărsată pe piept are mănunchiuri groase de fire argintii. Mustăţile-i răsucite par două coarne de berbec, ce se pierd în barbă, roşcate, cu puţine fire albe. Din cînd în cînd, se opreşte lîngă masă, vrea să se aşeze pe scaun, dar iar se îndreaptă şi iarăşi păşeşte larg şi măsurat. Pe cîteva clipite capul se ridică măreţ, şi sub sprîncenele dese, stufoase, ard în văpăi două diamante negre. Nasul de vultur palpită, pare că adulmecă în depărtări mari.

În casă e linişte grea. Din odaia vecină, pe uşa des­chisă, se-aude respiraţia regulată a celor ce se odihnesc, scutiţi de răsufletele reci ale vîntului ce fluieră cu o mulţime de întorsături în streaşina lungă a casei, afară, în toamna tîrzie. În vatra rece, în două colţuri, doi greieri numără cu scîrţîiri uscate clipele ce trec. Din cadrele icoanelor vechi, sfinţii, în haine lungi, şterse, ascultă, cu capetele plecate, furtuna de-afară. Par adînciţi în gînduri, ca nişte moşnegi ce-au adormit la un priveghi, cu coatele pe masă. Pe după icoane sînt vîrîte tufe de busuioc şi de izmă creaţă, cu miros de sărbă­toare.

Întru tîrziu, bărbatul, după ce închide uşa odăii ve­cine, se opreşte în mijlocul camerei. Stă mult, ca îm­pietrit, cu capul plecat, cu braţele încrucişate pe piept. Din cînd în cînd, oftează, şi barba mare i se zbate ca de o des­cărcare nervoasă. Afară, vîntul se văietă prin frăgarii negri, se învăluie pe sub streaşină, îmbulzin­du-se în geamurile mici, şi se depărtează apoi, ca răpit, într-un întunerec de să-ţi scoţi ochii, lăsînd răstimpuri mari de linişte în urmă. Din ochii negri, aprinşi, se desprind repede doi stropi mari şi se pierd în barba încîlcită. Paşii se-ndreaptă iar, hotărîţi acum, spre masă, şi sca­unul cu spetează scîrţîie dureros.

O coală albă de hîrtie aşteaptă pe masă. Pana în­ţepeneşte o vreme între degetele groase, apoi, încet, cu opintiri şi ponturi începe s-alunece scîrţîind.

 

«Măria-ta!

De douăzeci şi cinci de ani sînt aici, în satul unde m-ai trimis. Douăzeci şi cinci de ani trec ca o palmă la ureche, dar pentru mine au fost douăzeci şi cinci de veacuri, măria-ta! Pînă am fost la învăţătură, m-ai cunoscut bine pe mine, şi pe Toader Vălean, şi pe Petre Muntean. Noi ţineam strana. Acuma, ei s-au dus de mult, măria-ta, şi numai eu am mai rămas, eu, Vasile Todoran.»

 

Mîna lui Vasile începe să tremure ca de friguri, pe ochi i se pune o ceaţă deasă. Şirurile ce se usucă pe hîrtie i se par grozav de încîlcite. Literele joacă, se dezlănţuie, se împrăştie şi dispar apoi cu totul. Vasile Todoran se freacă la ochi, dar ochii nu mai văd în afară. Se lasă greu pe speteaza scaunului şi oftează din adînc. Subt para tremurătoare a feştilei de pe masă, sfinţii vechi de pe părete par că se deşteaptă. Afară, vîntul se izbeşte în ferestrele mici, şi un ochi de hîrtie plezneşte. Vasile Todoran deschide ochii, tresărind. Fla­căra săului de pe masă se-alungeşte şi-i gata parcă să se desprindă de feştilă.

— Ce vreme, Doamne, ce vreme! şopteşte popa Va­sile, şi cu o năframă neagră astupă ochiul. Apoi se aşează iar pe scaun.

De cînd duce el amarul ăsta de viaţă! Bătrînul badea Iacob, tată-său, să-i fi dat lui bună pace, să fi rămas aici în sat, în rînd cu feciorii. Cine-ar fi ca el acum? Dar nu! Bătrînului îi ardea să-l facă domn! Şi încă ce domn, ia, nu aşa, o zdreanţă de scriitoraş! Avea băiatul glas bun, — ce mai glas! — «got», cum zice cantorul Mitru. Şi dacă nu l-ar fi făcut popă, atunci pentru ce le mai dă Dumnezeu dar oamenilor?

Şi Vasile Todoran, cum stă răzimat de speteaza înaltă a scaunului de stejar, vede, ca în vis, toată viaţa ce-a urmat pentru el din această hotărîre neînduple­cată a bătrînului.

O casă mică, cu ferestrele murdare, cîrpite cu hîrtie, locuinţa unui pantofar uscat, vînăt la obraz, care toată ziua şedea pe un scăunaş, punînd petece ori tălpi, fu- mînd necontenit şi golind tot la trei ceasuri o litră de rachiu. Un ucenic ghebos aducea şi ducea marfă, punînd întotdeauna în buzunar glaja stăpînului. Aci a-nceput să înveţe lecţia ce i se spunea la şcoală, în mirosul de tutun, de cleiuri, de vinars şi de piele umedă, putredă pe jumătate. Cînd îi vin în minte anii petrecuţi acolo, îl cuprind fiori reci.

Numai după ani a schimbat cvartirul şi s-a mutat la cei doi prieteni, cu care mai tîrziu cînta în strană; numai atunci a mai prins şi el vlagă. Anii de-nvăţătură erau doi pentru cei ce se grăbeau.

Dar de aceşti doi ani Vasile Todoran îşi aducea totuşi cu drag aminte. Mai ales de unele zile mari. Cînd se strecura cu cei doi prieteni la crîşma lui Tănase, puneau trei şurţe de-ale crîşmăreşti în cele trei fe­restre şi aşezau lumina în mijlocul mesei, iar în jurul luminii — trei sticle cu vin. Feciorii se mai încălzeau la inimă, li se dezlegau limbile şi le porneau lacrămile odată cu cîntecele. Şi ce cîntece, Doamne, Doamne! Te-aprindeau mai ceva ca vinul! Şi Vasile era cel mai meşter. În asta una nu se-nşelase bătrînul: feciorul lui avea un glas, — Doamne, ce mai glas! — «got», cum zicea diacul Mitru.

Vasile cînta, prietenii îl acompaniau, şi ochii lor cu­minţi se umezeau. Şi cînd se depărta şi al doilea rînd de sticle goale, să vină iar pline, prietenii se îmbrăţişau, şi apoi, liniştindu-se, făceau planuri mari pentru viitor. Cei doi aveau acasă logodnice ce-i aşteptau cu ochii plînşi, blăstămînd atîta foc de-nvăţătură ce trebuie să ai ca să poţi cădelniţa în biserică. Ei se-nduioşau mai în grabă decît Vasile, şi pe buze le veneau cîntece de dragoste. Dar Todoran schimba repede rostul şi se po­meneau cîntînd:

 

Cine trece Oltul mare?

Ce viteaz răzbunător

Umple astăzi de teroare

Zbirii bietului popor?

 

Şi nu se prea puteau dumeri ce va să zică «zbirii- bietului», spus totdeauna într-un singur cuvînt. Dar Vasile punea capăt şi nedumeririi, căci încheia cu:

 

Plîngi, popor nenorocit!

Plîngi, că Tudor a murit!

 

Şi cei doi prieteni plîngeau cu lacrămi amare moar­tea bietului crai Tudor Olteanul, care trecuse

 

Fără cruce, fără floare,

Fără lacrămi pe mormînt.

 

Amintirea acestor zile mari era singura zare lumi­noasă în viaţa lui Vasile Todoran. Dar cît de rare au fost aceste zile! Cîteodată i se părea că partea asta frumoasă a vieţii lui a fost un vis numai. Mai ales după ce-i muriră prietenii.

El nu avusese logodnică, pînă la pricopseală, dar, venind acasă, zece ar fi mers după el.

Lui Vasile îi vine în minte toată viaţa lui de popă aci, în sat. Şi, din toate, înţelege numai atîta, că tată- său mai bine-l lăsa să crească în rîndul celorlalţi fe­ciori. Anii răi l-au legat de gard. Cei buni i-a chel­tuit cu şcolile, pentru un băiat care, după cinci ani, murise de aprindere de plămîni, şi pentru o fată care şi ea fusese un an la oraş.

A muncit în rînd cu ceilalţi oameni din sat. A muncit ca un bou, şi nu s-a ales cu nimic. Că dacă era an ploios, eclegia se îneca de bălţile ce le ţinea lunca o jumă­tate de an; iar de era secetă, crăpa cleiul de subt firele rare de iarbă, şi cucuruzul îşi învîrtea frunzele ca fu­sele. Moşia lor cea bună, din moşi, a pus-o tată-său cu învăţătura lui. Era înrudit cu jumătate satul, — cît despre partea lui, cît despre partea muierii, — dar de la aceştia în zadar cerea. Erau săraci şi n-aveau ce să le deie.

Şi tot ar fi mers cumva, numai să fi fost ani buni. Mai ales anul acesta din urmă! Trei vitişoare în grajd, şi nu avea un car de fîn! Şi toamna venise degrabă. Le-ar fi vîndut, da’ nu le cumpăra nime, numai cu preţ de batjocoră. Oameni mulţi plecaseră la America, îşi vînduseră tot, ca să-şi poată face bani de drum. Şi plecaseră cu gîturile uscate şi cu ochii umezi. Şi s-au dus mulţi...

De cînd se porniseră oamenii să meargă în lumea cea nouă, îi tot umbla şi lui ceva prin cap, dar tăcea. Nici­odată însă n-a fost aşa de zdrobit ca în sara asta.

La o vreme, se ridică iar şi începe să se plimbe prin odaie. Întru tîrziu, se opreşte din nou, cu braţele încru­cişate, şi stă mult aşa, ca împietrit.

Afară, în noaptea adîncă, vîntul vuieşte întruna. Două lacrămi mari se pierd în barba încîlcită, şi popa Vasile porneşte cu paşi hotărîţi înspre masă şi se apucă din nou de scris.

«Măria-ta!

Eu, Vasile Todoran, de douăzeci şi cinci de ani preo­ţesc tot acolo unde m-a pus măria-ta. Pasămite, aşa e voia Celui-de-sus. Acuma, eu am avut un ficior, pe care l-am purtat cinci ani la şcoală. Dar ăla a murit. Dac-a murit, s-a hodini, măria-ta. Dumnezeu să-l ierte! Acuma, măria-ta, vei şti c-a fost mare secetă în anul acesta, şi am trei vitişoare şi nici un car de fîn. Să le vinzi, le dai pe nimica. De celelalte ar mai fi cumva, dar cu mă­laiul stăm rău de tot. Poporenii n-au să-mi deie nici cîte-un cop. Şi am, măria-ta, nevastă, că trăieşte încă, şi doi băieţi, peste zece ani amîndoi, dar pe ăştia vezi bine că nu i-am mai putut duce la şcoală. Şi aşa, ei pot trăi şi cu mălai. Dar mai am, măria-ta, o fată de douăzeci şi patru de ani. Şi nu s-a măritat încă... A fost un an şi la şcoală, la oraş, dar domnişoară tot nu poate fi, că nu avem nici bani; apoi, ficiorii din sat se vede că nu prea îndrăznesc, ştii dumneata. Şi aşa, e trecută de ani şi nu s-a măritat încă. Şi să o vezi numai! înaltă, mlă­dioasă, cu faţa albă ca de crin, cu ochii negri, negri şi umezi! Şi stă aşa, şi nu se mărită. Măria-ta! Pe mine pentru fata asta mă doare. Şi să mă ierţi, măria-ta, dar cînd mă uit la ea, blăstăm ziua în care m-a dat tata la şcoală. Acuma, de-aceea vin eu să scriu măriei-tale: vreau să adun ceva bani, să-i fac zestre, ori să mă duc de-acasă, că aşa, gîndesc, ficiorii vor fi mai îndrăzneţi, că preuteasa, Ruxandra, e ţărancă şi ea. Eu singur îs domn în casă. Că, uite, de asta voiam să-ţi spun mă­riei-tale: eu vreau să mă duc din sat, oblu în America. S-au dus ei încă oameni de la noi, şi au făcut unii bani. Acuma, eu numai de-atîta mă rog, să-mi deie măria-ta slobozenia asta şi să-mi ţie satul pînă voi veni. Nu ca popă vreau să mă duc, măria-ta, nu! Patrafirul îl las aici; ci acolo spun că sînt fabrici multe şi plătesc mai bine. Nu pentru mine, nici pentru Ruxandra, ori pen­tru cei doi băieţi te rog, ci numai pentru ea. De ea mi-e milă, că e trecută de douăzeci şi patru de ani, şi nu s-a măritat încă. Ş-apoi mai spun eu încă ceva, dar numai măriei-tale: aşa-i ea, nu poate mînca nicicum mălaiul gol. Şi în America mai fac oamenii bani, măria-ta. Şi trăbă să mă duc! Aşteptînd slobozenia, sărută dreapta măriei-tale sluga plecată,

Vasile Todoran,

popa din Lupeni»

 

Popa Vasile, zdrobit, împătură hîrtia, o pune bine în buzunar, şi aşa, îmbrăcat, se răstoarnă pe laviţa de lîngă fereastra în care răscoleşte şi-acuma vîntul.

 

Dimineaţa înciripă de la judele un cal, cu şaua de lemn îmbrăcată în piele neagră, şi spuse femeilor că trebuie să meargă pînă în oraş, la poştă.

Cînd să iasă pe poartă, un copilandru de vreo şai­sprezece ani, oacheş, îmbrăcat în suman, se arată şi el în prag, cu calul de căpăstru.

— Domnule părinte, să faci bine să vii, că moare

— Cum moare, mă Ionică? N-a fost beteag!

— Numa de două zile a căzut la pat. Dar acum moare, domnule părinte! Fă bine, vină-n grabă!

Ai lui Ionică locuiau pe hotar, cale de-o poştă pîn-a- colo. Popa Vasile sări din şa, se-ntoarse furtună în casă, luă patrafirul şi ceaslovul, se-avîntă iar pe cal şi plecară amîndoi.

Colo, după amiazi, o căruţă se opri înaintea casei preoţeşti.

— Vină, Ruxandro, de ia patrafirul şi ceaslovul! Trăbă să-l ducem la doctor. De nu, omul ăsta moare cu zile. E în aprindere de plămîni, aşa cum a fost şi Gheorghieş al nostru.

În căruţă nu se vedea decît lîna cojocului ce-acope- rea pe bolnav.

 

Sara, căruţa se opri iar în faţa casei. Popa se coborî.

— Auzi, Ionică, dacă-i ajunge acasă, să faci cumva să trimiţi calul, că e al judelui, zise popa către băiat, şi, întorcîndu-se către preoteasă: l-au dat doctorii leacuri şi-au zis că-i trece. Da’ de nu mergeam, era gata! Vezi, mor cu zile bieţii oameni!

Cînd să se dezbrace, popa Vasile dă de scrisoarea la vlădica în buzunar. Îşi uitase toată ziulica de ea. O scoate, o-ntoarce, o priveşte lung pe toate părţile, apoi se-apropie de vatră, o pune în flăcări şi oftează din adînc, cu privirile pierdute-n vîlvătaia roşie:

— Cîte năcazuri, Doamne, cîte năcazuri!

 

1 9 0 5