BOLNAVII
La crîşma lui Arvinte se întîlnesc de trei ori pe săptămînă, — marţea, joia şi sîmbăta, — doi indivizi uscaţi, — numai oase şi piele afumată întinsă pe umerii mari ai obrazului, — venind pe două drumuri deosebite, înaintea crîşmei sperioase, cu geamurile mici, murdare, se opresc, îşi strîng mînile osoase, deşirate şi dau din cap în loc de bună sara. Samănă aşa de mult unul cu celălalt, de parc-ar fi fraţi gemeni. Numai cît, unul are, sub nas, mustăţi tăiate scurt, roşcovane, însă smolite de fum, celălalt răsuceşte, în sările de sărbătoare pentru el, doar cîteva fire lungi, prăpădite. Încolo — aceiaşi pantaloni scurţi, şterşi, cu genunchii ieşiţi, aceleaşi jachete, bătînd în mai multe culori, pline de pete, cu coatele roase.
În cîrciumă se aşează la aceeaşi masă, din colţ, şi poruncesc veşnica jumătate a începutului.
— Frate Vintilă, iar ai venit! Ştiam eu că iar ai să vii! Cine să te mărginească pe tine în libertatea ta, frate? Nimeni! Pe mine nu mă mai mărgineşte! Uite, azi dimineaţă, — ba stai, a fost la prînz, — vine dumneaei pe uşă, după mine, să-mi spuie, pentru a suta oară: «Sandule, ai grijă de capul tău! Sandule, ţine-ţi cuvîntul!» Şi iacă, nu mi l-am ţinut! Cînd e vorba de libertate, eu una ştiu: să nu mă mărginească nimeni! Atunci, şi sfinţenia cuvîntului dat, pentru mine nu plăteşte nimic!
Cel cu mustăţile tăiate scurt tace. Ochii-i mici, galbeni, privesc în gol, înainte. Pare că se gîndeşte la ceva depărtat. Vintilă se tot cuibăreşte pe scaun şi nu se poate aşeza după plac. Apoi, fără să-şi ridice ochii la Sandu, zice:
— Vezi, aşa, ţie nu-ţi pasă, tu, cu libertatea! Da’ cu mine e alta. Ceva ce nu se poate înţălege. Uite, să fiu hoţ de nu-mi pare rău că am venit în astă-sară să stăm la o jumătate amîndoi. Aşa o impresie-mi vine, ca şi cînd aş fi făcut un pas foarte nenorocit.
— Nebunii, frate Vintilă! Tu crezi că mie nu-mi vin astfel de... impresii? Dar eu tac şi golesc cîte-un păhar, şi le înec, ca-n apa Dunării... Uite, ca de pildă acum!
Şi stoarse păhărelul pîn’ la picătură, lăsîndu-l apoi domol pe masă.
În crîşmă, lumina unui beţigaş de său saltă pe păreţii afumaţi, ca adiată de-o fîlfîire de aripi mari, moi, ale unor pasări nevăzute. Două părechi numai, la două mese. Încolo — pustiu. Şi domnul Arvinte stă trist, foarte trist pe un scaun, şi, din cînd în cînd, tresare, ca şi cînd ar visa că cineva deschide uşa.
Vintilă îşi bea şi el păhărelul şi clatină din cap, ca şi cînd i-ar fi căzut foarte rău.
— Măi, zice Sandu, lasă dracului impresiile tale! Aşa, bei în zadar! Tu nu ştii cum se bea! Hei! Uită-te la mine. Eu am cîteodată halucinaţii! Ştii tu ce-s halucinaţiile? Nu ştii! Uite, de pildă, noi acum începem cu o jumătate. Şi bem. Da’ crezi tu că eu beau aşa de liniştit, cum mă vezi, totdeauna? Că numa ce-o văd pe dumneaei cum iasă pe portiţă după mine să-mi spuie a suta oară: «Sandule, griji de capul tău! Să-ţi ţii cu- vîntul!» Portiţa, în urmă, se izbeşte, şi eu mă tot duuc!... Dar astea le văd aşa, ca-ntr-o ceaţă grea. Şi cînd simt că aici e vorba de mărginire în libertatea mea, mă încrunt şi beau păhar după păhar. Aici nu sufăr nici o contrazicere!
Vintilă, cînd s-a gătat jumătatea, se învîrte pe scaun şi îşi aruncă din cînd în cînd ochii la pălărie.
— Frate Sandule, eu am o presimţire. Trăbă să plec.
Firele de mustăţi i se răsfiră de oftatul ce-l înieptează cu buza de jos spre frunte, vrînd parcă să se răcorească.
Sandu îl priveşte încruntat.
— Ce-i, mă? Funcţionar eşti tu? Tu capeţi treizeci de coroane la lună? Nu eşti slujbaş! Uitaţi-vă, domnilor! — şi el pare că vrea să adune privirile celor din crîşmă, — ăsta nu-i Vintilă Marinescu, scriitor la cancelarie...
Vintilă rămîne cu mînile moi, de-a lungul scaunului. Ochii cu priviri bolnave i se-nchid.
— Auzi, frate, de douăzeci şi cinci de ani ne cunoaştem, de douăzeci şi cinci de ani bem de trei ori pe săptămînă, aici, la crîşma lui Arvinte, şi încă nu s-a pomenit să bem noi o jumătate numa.
Şi-ntr-adevăr, n-au băut niciodată numai atît. Dar Vintilă totdeauna dă să pornească, după ce se gată jumătatea, căci îl muncesc presimţiri grozave şi ştie că, mai încolo, nu se mai poate dezlipi de Sandu.
Domnul Arvinte ştie el bine ce urmează. Aduce un litru. Sandu umple paharele, iar Vintilă Marinescu, fără să se uite la paharul său, îl ia şi-i dă drumul repede pe gît.
— Cînd am eu chef, apoi beau şi fără îndemnul tău. Dar asta una nu ţi-o mai pot ierta! Să mă ofensezi aici, în public! Şi asta aşa ţine de douăzeci şi cinci de ani! Uite, eu am o presimţire, că din asta are să se-ntîmple odată un scandal. Un scandal public, aici, în crîşma lui domnul Arvinte! Să ştii şi tu odată de ce mă cheamă Vintilă Marinescu!
Degetele osoase, lungi, pătate de cerneală, mîngîie firele rare de mustaţă. Cu ochiul drept face semne de dispreţ pentru prieten crîşmarului, care însă nu-l vede.
Alexandru S. Tămăşan umple repede cele două păhăruţe. Ştie el că are să fie bine, c-are să fie senin, fără furtună.
— Las’, pretine, nu te supăra! Cîte nu mi s-au spus mie, mai altcum decît astea! Eu am beut odată c-un doctor. Ăla doctor, mă, să nu-i mai afli părechea! Că avea o frunte, şi nişte ţvicări, şi o păreche de mustăţi cu care se uita chiorîş la crîşmar cînd umplea glăjile!
Aveam şi apă, dar el apa n-o atingea. Nu! Spunea că-i absolut împotriva sănătăţii. Vezi, aşa doctor mai zic şi eu! Şi ăla mi-a spus mie că orice supărare în- samnă un pas spre groapă. De pildă, el. Avea acasă femeie harnică, şi-l avea drag cum nu s-a mai pomenit. Au avut relaţii de cînd era student. Da’ ce folos, că de vro cîţiva ani îi tot torăia în urechi o cazanie fără sfîrşit, că să fie cum a fost odată. Şi el, ca să nu se năcăjească, trebuia să închine. Spunea că vinul e leac la toate boalele, şi iar se uita chiorîş, cu mustăţile, la crîşmar. Aşa doctor, frate Vintilă, nu s-a mai pomenit! Ş-avea nişte ţvicări!...
După doi litri se împăcau, ca doi prieteni buni, ce de douăzeci şi cinci de ani bat acelaşi drum. Ochii li se umezeau, luceau bolnăvicios, mînile stăteau grele pe masă ori pe brăţarele înalte, de nuiele, ale scaunelor, şi inimile li se înduioşau tot mai mult.
Sandu făcea ţigări după ţigări. Fumul însă nu-l juca în forme, cum fac unii tineri de mari speranţe, ci-l slobozea gros spre Vintilă, scoţîndu-i din piept tusă violentă, cu înecuri.
— Mai las’ ţigara, frate, mai las-o! Eu am o presimţire, că tu te vei îneca odată cu fum! Vezi, frate, că ţi se prăpădeşte casa, şi tu colbăieşti ca un paşă turcesc.
— Vintilă, mă, tu-mi eşti pretin, pretin vechi, mă! Da’ tu n-ai auzit pe doctorul cela cu care am beut eu o noapte-ntreagă! Ce mai petrecere, Doamne! Şi nu aşa, într-o crîşmă ca asta! Hotel, domnule! Şi înotam în fum de ţigară! Din mustăţile doctorului nu s-a gătat fumul pîn-am ieşit afară, în bătaia vîntului. Şi ăla spunea că fumul ăsta alungă toţi microbii.
Vintilă se-năbuşe iar în tusă. Zice scurt:
— Acasă la mine, dumneaei, a mea, încă fumează!
— Ce-ţi spun eu, microbii, domnule! Fug ca dracu de tămîie!
— Nu ştiu de fug, dar părăluţele mele ştiu că lunecă! Eu am o presimţire, că în chipul ăsta mă va ruina nevasta!
— Ce presimţire, frate, ce presimţire?! Dar a mea crezi că nu bea?! Zvîntă, domnule, zvîntă! Ş-apoi, pe mine vrea să mă mărginească în libertatea mea! Ce presimţire?! Am halucinaţii, bre omule! Ştii tu ce-s halucinaţiile? Nu ştii! Şi tot nu mă-nfrică! Beau şi cînt în crîşmă:
Sub călcîiul cizmei mele,
Zace dracu ş-o muiere,
Şi mă-nvaţ-a face rele.
Ş-acasă răcnim, şi ne batem, Doamne, Doamne! Da’ cînd ies pe portiţă, tot vine şi-mi zice să-mi ţin cu- vîntul!
În crîşmă au rămas numai ei. Domnul Arvinte, buimăcit de somn, se-apropie c-un scaun şi se aşează la masa lor. Glaja plină scînteie, cînd şi cînd, la săltarea luminii gălbii, de său. Prietenii umplu paharele şi le golesc. De pe feţele lor se desprinde o durere mare, deznădăjduită. Tămăşan sloboade fumul gros şi-l îneacă pe Vintilă, care zice, de cîte ori gată de tuşit:
— Eu am o presimţire, că fumul ăsta te va îneca odată.
Afară vîntul bate straşnic în geamuri, parcă anume, ca să împrăştie gîndurile celor doi prieteni. Ca răsărit dintr-o călătorie lungă cu mintea, Sandu oftează şi întreabă, dîndu-şi capul pe spate:
— Măi, Vintilă, măi! Mai ţii tu minte cînd ne-am cunoscut noi mai întîi, şi ne-am făcut per tu, la cea dintîi halbă de bere? Cum ne-am mai prăpădit noi de-atunci, cum ne-am mai ticăloşit!...
Vintilă înghite-n săc, împrăştie cu palmele fumul ce vine să-l înăbuşe iar.
— Uite, Sandule, de-atunci a curs o vreme, he-hei, multă vreme! Şi totuşi, te văd ş-acum în crîşmă aceea. Erai nalt, alb la faţă, durduliu, şi abia-ţi mijea mustaţa. Atunci mi-a venit o presimţire, c-ai fi din neam mare, de boier. Şi erai numa ficiorul dascălului din Broşteni!
— Al dascălului, da, ş-al dăscăliţei Maria. Ce mai oameni, frate, şi cum s-au dus! Aceia nu m-au mărginit nicicînd în libertatea mea!
Crîşmarul a aţipit pe scaun. Ştia el ce-are să urmeze. De douăzeci şi atîţia de ani, de trei ori pe săptămînă, între cei doi prieteni se ţesea aceeaşi poveste.
Vintilă stă cu ochii duşi, pare c-ar vrea să-şi amintească ceva. Întru tîrziu, văzînd că Sandu tace, îl întreabă sfios, cu glas sălciu:
— Dar eu, eu cum eram pe vremea aceea, Săn- ducule?
Sandu oftează, răsucind o ţigară.
— Măi pretine, tare ne-am mai trecut noi, mă! Aşa, o să ne stingem de tot. Cum au putut să se usuce florile
de pe obrazul tău, şi părul acela bălan cum s-a-ndurat să se rărească aşa? Atunci nu-ţi putea rezista o fată, şi eu te iubeam ca pe-un frate!
Vintilă prinde limbă:
— Ţii minte cînd am umblat o după-amiază-ntreagă pe urma unei codane cu ochi albaştri, cu păr bogat, castaniu?
— N-a fost cu ochi albaştri, Vintilă! Erau negri ca tăciunele. Nu-ţi mai aduci tu aminte!
— Eu am o presimţire, că tu nu-ţi aminteşti bine.
— Mă rog! Stai numa, să ne desluşim!
Şi se desluşesc greu de tot. Ce afirmă unul neagă celălalt, dar urma tot a lui Sandu era.
Limbile se leagă, mîncînd cuvintele, apoi se dezleagă deodată, trezind pe crîşmar.
— Ce zici du’neata, don’le Arvinte? Care-avem dreptate? Hm?
— Apoi dumneata, domnule Alecu, vezi bine că dumneata. Ba stai, acum îmi vine-n minte: amîndoi aveţi dreptate!
— Amîndoi! Ei, da, amîndoi!
Şi prietenii, mai potoliţi, petrec înainte. Lumînarea scade încet, mută, ca un suflet de mucenic, ca sufletul celor ce aşteaptă, într-o căsuţă sperioasă, să vină odată tata. Afară, vîntul se văietă chinuit, aleargă şi se întoarce iar, bătînd dureros în geamuri.
— Măi Vintilă, tu ştii cînd m-am însurat eu? Iac-aşa bătea un vînt, ca acum, de să ne ieie, — mire şi mireasă, — din trăsură.
— Vezi, eu de-atunci aveam o presimţire, că n-are să fie bine aşa.
Sandu se-nfurie deodată:
— Cum n-are să fie bine? Nu e bine, doară? Nu trăiesc eu bine şi îndestulit cu dumneaei? Spune tu dacă ştii că nu-i aşa! Poate de tine-ai vrut să zici. Ei, aşa mai înţăleg. Sărac de capul tău, nenorocitule! La trei ani după mine te-ai însurat şi tu! Şi ţi-ai luat o beteagă, mă, de-ţi mîncă zilele! Aşa erai tu odată, ca acum? Da’ te usucă, mă, te bagă-n pămînt cu zile! De ce n-ai avut atunci o presimţire?
Şi Sandu goleşte repede paharul, izbindu-l de masă.
Vintilă rămîne mut. De bună samă, altul a fost el pîn-a nu se-nsura... Bine-a zis Sandu. Şi acum, iacă, îşi poate jupui pielea, că nu s-ar agăţa de ea nici un strop de carne! Ce viaţă a dus el numai unul Dumnezeu ştie!
Oftează şi tuşeşte, înecat de răsufletul de fum al prietenului, ce suge lacom din ţigară, cu ochii morţi.
Mai are o jumătate dinainte şi trebuie s-o gate curînd. Vintilă bea un pahar, suflă cu buza de jos spre frunte, răsfirîndu-şi mustăţile.
— Măi frate, într-adevăr că tare ne-am trecut din lumea asta! Uite, eu numa cîteodată bag de samă, şi atunci am aşa, o presimţire că mi se deschide înainte o groapă. Da’, Sandule, să-ţi spun eu de unul!... Vezi, ăla-i beteag şi ticăloşit! Ş-are nevastă frumoasă, şi trei băieţi sănătoşi. Şi el zace pe coaste, şi acuş nu va mai cunoaşte pe nimeni. Nici pe Vintilă, care l-a avut drag ca pe-un băiat. Pe ăla să-l vezi tu, frate. Şi n-a făcut alta decît a şăzut la o măsuţă lîngă mine şi a scris cu ziua şi cu noaptea de cap. Îl chemam: «Hai, mă, la o
bere!» «Nu vin!» «Să cinsteşti un păhar de vin.» «Nu-mi trăbă!» «Un joc de cărţi, totuşi?» «Nu ştiu!» Hei! Acasă-i surîdea femeia, ca o floare, şi trei copii bălani! Bine! Acum ce s-a ales de el? O blană! Şi tuşeşte, frate, pe-acela să-l auzi tu tuşind... Sperie băieţii! Şi femeia lui nu plînge? Că au dat din casă tot, şi acuş i-or şi scoate de-acolo. Amar de maica lor! Ce sîntem noi pe lîngă el? Şi ăla, frate, n-a beut în viaţa lui! Şi are-o femeie, ştii, o femeie! Şi trei copii! Rămîn pe drumuri! Eu am o presimţire, că vor rămînea pe drumuri! Măi, pe ăla să-l vezi tu bolind, n-ai mai zice nimic de noi. Eu am o presimţire, că n-ai mai zice nimic.
Sandu ascultă cu ochii duşi, apoi, oftînd, zice cu glas moale, sălciu:
— Măi Vintilă, vezi, şi eu, numai aşa, cîteodată, mă gîndesc că, într-adevăr, şi noi sîntem bolnavi. Uite, de pildă, acum: îmi arde pieptul, îmi arde gîtul, şi-mi vuieşte capul, îmi vuieşte... Da’ ca acela de care spui tu tot nu sînt. Uite, frate, ştii la ce m-am gîndit? Să mai cerem o jumătate şi să facem jurămînt mare că nu ne vom pune mai mult piciorul în crîşmă. Să ne jurăm pe dumnealor de-acasă şi pe tot ce-avem mai scump.
Jumătatea vine, jurămîntul se face, ca de douăzeci şi cinci de ani mereu, şi, cînd ies, crîşmarul le pofteşte să nu-l uite, zîmbind pe sub mustăţile mari.
Clătinîndu-se, se zbat cu vîntul.
— Vintilă! Cum îţi cheamă, numa, nevasta?
O undă de vînt răpeşte răspunsul:
— Maria.
— Da, Maria...
— Da’ pe-a ta, cum o cheamă, numa, Sandule? O altă undă duce vorba:
— Susana.
— Da, da, Susana... Vintilă zice iar:
— Eu am o presimţire, că pe dumneaei iar o voi afla-o plîngînd.
— Nu te mai irita, frate! Doctorul, ştii, doctorul... spunea... ţvicării...
Şi vîntul răpeşte lacom cuvintele, alergînd plin de mînie.
1 9 0 5