UN DOFTOR
Auzisem că-i din satul vecin şi că se pricepe la boale de vite şi că pune la loc, dintr-o trăsătură, mî- nile şi picioarele oamenilor, schilodite ca vai de lume.
— N-ar fi rău să vină pînă aici, bade Toadere, zic odată cătră slugă, un rumînaş ager, cu puţine fire de mustaţă, galbine, ce-i tot întrau în gura care-i măcina ca meliţa.
— Dacă vine Tănase, apoi să ştii dumneata că Joiana noastră peste o săptămînă va năpîrli. Şi aşa dă în primăvară, şi mi-i mai mare mila să steie tot în grajd. Doftoriile astea ce ni le-au dat de la potică, vezi dumneata, nu ajută nimic. Doftorii ăştia cu carte, iac-aşa! — băţu-n mînă, nasu-n vînt, şi pe nas călăriţi ochelarii. Da’ Tănase numa să puie mîna! Pune Tănase mîna? Boala sacă din rădăcini. Cum sacă? D-apoi să vezi dumneata ce cuţite are Tănase! Ăla doftor!
— Bine, Toadere, trimite vorbă să vie. Poimîne e joi. Să se abată şi pe la noi!
— Cînd voi trimite eu vorbă, apoi vine. Dumneata nu ştii cît ţine la mine! — Şi Toader clipi din ochii gal- bini, mici. Îşi şterse şi de-o parte şi de cealaltă, cu dosul palmei, firele de mustăţi, clătină din cap şi făcu o dată: «Hîm!» — Dumneata nu ştii, dar eu l-am scăpat de la moarte. Auzi dumneata? De la moarte! Odată, la o mărturie... ba stai! a fost un tîrg în toată puterea, în postul Paştilor. A vîndut şi Tănase două vaci, — ce mai vaci, Doamne! — şi rămăsese să cumpere altele în loc, la un alt tîrg. Acuma, — aşa e data rumînului la tîrg, — s-a cam afumat badea Tănase. Nu-i beutor, dar aşa, o cinste, două, cine nu face cînd are atîta grămadă de bani în şerpar? Şi vînduse scump vacile! Am întrat noi la o crîşmă, şi bem noi, şi ne petrecem, ştii, o veselie mare! Erau acolo feţe străine, ştie Dumnezeu sfîntul cîte neamuri adunate laolaltă! Era mai ales unu îmbrăcat nemţeşte, bărbos al dracului şi cu nişte ochi, măi tată, de te frigeau! Bea cu săte, cîte două-trei păhare după- olaltă, dar ochii lui de lup pătrundeau în toate colţurile crîşmei, păreau că văd prin trupurile oamenilor. Cercetează el aşa şi, tîrziu, tot mai mult ne ochea pe noi. Badea Tănase vrea să cînte un cîntec din tinereţe şi-mi zicea mereu: «Doamne, Toadere, cum îmi vine aşa, ca o dulceaţă!» În crîşmă beau, se certau, pipau şî era o larmă, ştii, de să-ţi iai lumea-n cap, un fum de-ţi dădeau lacrămile, şi un aer gros, ştii, ca unde se-ntîlnesc atîţia să beie şi să urle! Dăm noi să cîntăm, da’ de unde! Nici noi nu ne auzeam. Badea Tănase îşi pusese însă în cap să cînte, şi dacă vede că nu poate în crîşmă, bine, plăteşte şi mergem afară, că era o răcoare de primăvară de gîndeai că e răsufletul unor flori reci, nevăzute, ce umplu văzduhul. Cînd dăm să ieşim, iacătă, bărbosul ni se pune în drum. Că «să faci bine», că «să fii aşa de bun», — cătră badea Tănase, — «să-mi schimbi hîrtia asta de cincizeci». Badea Tănase, — n-are ce face, — scoate zloţii şi numără: unu, doi, trei, pînă la cincizeci. Bărbosul îi numără şi el, scoate punga, îi aşază bine, şi, cînd să deie hîrtia, împuşcă-l drace pe uşă afară! Cum era de afumat badea Tănase, tot se ţinu înaintea mea după hoţ. Aud numa deodată: «Ha! spurcatule!» şi alta nimic. Cînd ajung eu, bărbosu era deasupra, cu genunchii pe pieptul badii Tănase, şi în mînă îi lucea tainic un cuţit. «Adecă tu de ăia îmi eşti? — îmi fulgeră prin cap, — aşteaptă dar!» Şi unde nu-mi înghilţăiesc mînile în gîtul lui, gros ca de taur, şi strînge, Toadere, să-i iasă limba! A-nceput să răsufle greu, ochii i se albiră, înholbaţi de toată spaima. L-am răsturnat pe spate, i-am luat banii, — cei cincizeci, — şi l-am lăsat în plata Necuratului. Eu cred că te-ai spurca pe toată viaţa să omori o aşa prăsilă de om! Da’ vezi dumneata, de-atunci badea ţine mult la mine.
— Bine, Toadere, bine. Vom vedea ce plăteşte mai pe urmă.
— Un corn de ţară, stăpîne, nu aşa, ca un doftor de ăştia: frunză-n buză!
M-am făcut că am grabă mare şi am întrat în casă, că altfel, cum îmi plac poveştile, nu l-aş mai fi lăsat pe Toader să lucre nimic astăzi. Şi trebuiau făcute cărări noi prin grădină, tivite, colea, cu pajişte grasă. Se desprimăvăra grabnic. Cei dintîi cocostîrci trecuseră în zbor lin pe deasupra noastră, de cîteva zile, şi tufişurile se umpleau tot mai mult de frunzişoare verzi.
Joi, meşterul Tănase veni, după cap cu o traistă de piele, în care avea uneltele. Un rumîn mijlociu, cu ochii negri, vii, cu sprîncenele încruntate, cu mustaţă rătezată scurt.
— Să vezi şi dumneata, ce păcate să aibă vaca asta?
— Tragăn!
— Doftorul de vite a spus că-i arici. Ne-a dat nişte unsori, zice că dacă o ungi cu acelea, se trage umflătura de se face numa cît o nucă!
— N-a putut să-i sară ochii pînă a nu se uita la vacă? De arici nu se agaţă nimeni să-l taie. Ăla e cu rădăcinile în tot sîngele. Putrezeşte vita cum putrezesc boalele urîte pe om. Dar uite, eu îl tai pe ăsta, şi de aceea nu-i arici, e tragăn.
Vorbea liniştit, numa din cînd în cînd îşi încrunta sprîncenele.
— Cînd a zis badea Tănase că-i tragăn, apoi să ştii că-i sfînt, întări Toader, prinzînd cu buza de dedesubt cîteva fire de mustaţă ce-i intraseră în gură.
— Bine, cheamă încă vro trei oameni şi să vedem ce va mai fi şi din asta, zic eu, şi încep a mă plimba pe dinaintea grajdului.
Tănase îşi încruntă sprîncenele şi, după ce arătă oamenilor de unde să ţină, se apucă de lucru, nemaizicînd nici o vorbă pînă ce nu spălă bine rana.
îşi şterse apoi cuţitaşul, tuşi o dată şi scuipă peste vacă.
— Acum e bine. Zice că-i arici! Pe acela-l poţi tăia?
— Cînd a zis badea Tănase că-i bine, apoi să ştii că Joiana, peste o săptămînă, va prinde a năpîrli, zise Toa- der suflîndu-şi mustaţa din gură.
— Cu ce-ţi sînt dator, bade Tănase, pentru treaba asta?
Parcă nici nu m-a auzit. Vorbea cu ceilalţi oameni. Toader însă se apropie de mine şi-mi spuse în taină:
— Nu ia bani! El dacă face ceva, apoi ajută aşa, din tragere de inimă. Dar aşa, de la o cinste cu vin, nu se dă în laturi. Nu-i beutor, dar aşa, ca tot rumînul, vrea să-şi mai uite cîteodată de cele năcazuri.
Pînă ce Toader aduse o cană cu vin din pivniţă, l-am dus în casă, l-am poftit pe scaun.
Umplem noi păhărele, închinăm de sănătate şi ne mirăm de bunătatea vinului.
— Dumneata vei fi avînd multă căutare cu meşteşugul ăsta, bade Tănase, începui eu.
— Dacă mă cheamă cineva, merg, că nu pot lăsa pe om în năcaz. Da’ s-a schimbat lumea. Ce gîndeşti dumneata?... În loc să se facă oamenii mai buni, se prostesc tot mai tare. Mai nainte îmi făceam meseria fără nici o grijă, acum însă, de cînd sînt doftori peste doftori, s-a gătat! Că uite, odată am stat o lună-ntreagă la răcoare pentru o lecuire!
Toader trăgea cu ochiul la păhare, le umplea mereu pe toate trei şi, din cînd în cînd, îmi şoptea tainic la ureche:
— Nu-i beutor, da-i vinul bun de mama focului, şi dumneata nu l-ai văzut încă pe badea Tănase în voie bună!
Şi după ce ne uitarăm de două ori dupăolaltă în fundul păharelor, Tănase, mîngîindu-şi mustăţile rătezate, se puse la vorbă.
— Să vezi numa cum a fost. Mă trezesc într-o după- amiază cu o căruţă că mi se opreşte înaintea casei. Un flăcăiandru deschide încet portiţa: «Aici şade badea Tănase?» Muierea, de-afară: «Aici, voinice», şi mă strigă din casă. «Bade Tănase, zice, să nu fie cu supărare, dar eu vin să te rog ceva. Tata şi-a rupt un picior, şi nici un doftor nu-l mai poate vindeca. A fost la spital. Acolo au zis că se poate într-un fel: să-i taie piciorul de la genunche. Cînd a auzit aşa, alta nimic, fără să-l pun în căruţă şi să-l duc acasă. Am auzit că dumneata te pricepi, şi n-am ostenit a veni pînă aici.» — De dus m-aş fi dus eu, dar aveam vro zece cară de fîn neadunat. Ce să fac? în urmă, poruncesc muierii ce-i de lucrat mîne, îmi iau traista şi pornesc. Şi pe drum s-a pornit un frig, o vijelie de să ne răstoarne cu cai, cu căruţă cu tot! Şi pînă să ajungem, însărase beznă, că s-au fost răscolit nişte nouri grei, vineţi. Mă gîndeam la fînul meu, şi era pe-aci, pe-aci să blastăm pe cela cu piciorul rupt. În sfîrşit, am ajuns, oblu în al patrulea sat de la noi. Omul meu, slab colea, lemn, ghemuit pe un păcel. Dezvăli piciorul şi mă mir cum nu mi-a fost dat să mă mir! «D-apoi, bade, zic, frîntura asta e veche, că, uite, s-au vindecat oasele, aşa rupte, ieşite, cumu-s.» «De un an şi jumătate, bădicule», zice el. «Apoi să fii tu al dracului, om prost, mă gîndeam, acum mă chemi?»
Toader zise şi el o vorbă:
— Vezi bine că a fost prostie! Să te cheme numa la un an şi jumătate... Dar ian mai vezi şi de păharul cela, că s-a încălzi, bade Tănase.
Beurăm noi şi ne părea că tot mai bine lunecă pe gît vinul vechi, gros ca oleiul.
Tănase începu din nou:
— «Uite dumneata, i-am zis, eu pare că nu mai cutez să mă apuc acum. Că se prea poate să rămîn cu piciorul dumitale în mînă cînd voi zmînci o dată. Pielea e coaptă, oasele s-au vindecat, aşa rău, cum stau afară, şi nu e glumă!» Omul meu însă ţinea morţiş că să-ncerc. «Bine, zic, trimite atunci după o litră de rachiu, şi aceea s-o beai acum îndată toată.» îmi spuse că el n-a beut în viaţa lui vinars din crîşmă. Are el în pivniţă de cel bun, de prune, să beie de acela. Eu ştiam măsura din cel de bucate, şi astfel a trebuit să beie o cupă întreagă. Şi cum a beut, a şi adurmit omul meu. Ş-atunci mă pun pe muncă. Îmi fac o cruce largă, îmi suflec mînecile, pipăi bine oasele, văd care unde trăbă s-ajungă ca să se nimerească şi, din trei zmîncituri, — drept că au şi fost toate una şi’ una, — oasele vin la loc, piciorul se îndreaptă, iar eu am simţit atunci aşa ca o căldură mare în piept. Piciorul l-am legat bine în scîndurele, l-am pus să steie drept, şi’ apoi mi-am făcut iar o cruce mare. A doua zi, cînd s-a trezit, a plîns de bucurie, şi cînd să plec, mi-a zis că să merg să-mi aleg o vacă din grajd, care-mi va plăcea mie. Ca şi cînd eu pentru asta l-aş fi vindecat! Cam la patru săptămîni după asta, îmi vine o citaţie la judecătorie; acolo mă-ntreabă, mă descoase, şi-n urmă îmi dau drumul... În temniţă. Cică un doftor la care a fost cel cu piciorul rupt l-a văzut pe acesta umblînd şi l-a întrebat că cine l-a vindecat. «Iacă cine!» a zis ăsta. «Aşa?» Şi m-a pîrît că eu n-am dreptul să vindec.
Toader turna mereu în pahare. De-afară, pe uşa deschisă, venea miros de pămînt umed şi, în răstimpuri, unde călduţe de boare. Badea Tănase îşi mîngîia acum mai des mustăţile tunse, da’ sprîncenele nu şi le mai încrunta, şi o bucurie mare se arăta tot mai vădită în ochii negri, aprinşi.
— Odată, însă, am prins chiar pe un domn cu musca pe căciulă. Un domn de la judecătorie. Avea o vacă şviţeră şi-şi scrîntise un picior, de nu se pricepea nimeni cum să-l direagă. Trimite la mine: «Să vii, bădicule, că-ţi voi plăti bine». «Nu pot, domnule, că iar mă băgaţi în temniţă.» «Nu fi copil, cînd îţi spun eu, nu avea nici o frică!» «Nu vin, domnule, că vă ştiu ce plătiţi!» In sfîrşit, îmi dădu în scris că pot vindeca orice-mi place, numa cît leacuri din potică să nu iau, că numa pentru asta una pot fi pedepsit, iar dacă vindec de capul meu şi cu leacuri de-ale mele, nu-mi va avea nime grija. Şi, aşa, m-am dus.
Badea Tănase sorbi bine din pahar, apoi îl răsturnă deodată cu fundul în sus. Ochii îi ardeau tot mai tare, obrajii i se aprinseseră.
Toader îmi şopti ceva la ureche:
— Dumneata nu l-ai văzut încă în voie bună pe Tănase!
Acesta îşi băgă mîna în buzunar, scoase o sticluţă şi-o puse pe masă.
Ce să fie acolo?
— Leacuri. Că să vedeţi dumneavoastră drăcenia dracului! De vro trei săptămîni, boierul îmi tot scrie să mă duc, să mă duc. Da’ muierea nu, şi nu! Acum am hotă- rît că pe lunea ce vine să plec. Şi femeia, cînd a văzut că nu-i glumă, s-a pus să moară. Zace-n pat întinsă şi, — cine moare? — că ea moare! Moare, pe dracu! Uite, îi duc aici leacuri, şi ştiu că nu i-i nimic, că nu o doare nici unghia de la degetul cel mic. Da’ să ştiu că o las întinsă pe laviţă, moartă, şi tot mă duc!
— Ce boier zici că-ţi scrie?
— Unu la care-am mai fost. Vezi că nu mă mai poate uita de cînd i-am scăpat odată toate cirezile de vite de la moarte. — Badea Tănase clatină din cap, mirîndu-se: Mare minune a lui Dumnezeu, măi dragii mei! Acuma, eu eram la ciurzi, aproape de Dunăre, pe baltă. Erau şi alţii, dar eu aveam patruzeci de vaci de Moldova, Doamne, ce mai vaci! Şi dăduse, măi dragii mei, nişte ploi, da’ nu aşa, ci gîndeai că se desfundă cerul. Au crescut apele, s-a umflat Dunărea şi, într-o bună dimineaţă, mă trezesc, cu toate cele patruzeci de vaci de Moldova, încunjurat de apă. Şi creştea balaurul mereu, şi vuia ca din afundul pămîntului. Porniseră şi nişte vînturi mari, ş-atunci să te fi uitat pe Dunăre, că veneau armăsarii, măi tată, stavă după stavă, tot în sărite, iar în răstimpuri de linişte, turme întregi de iepuri alergau în ruptul capului, — aşa erau valurile, tulburi şi înspumate. Aşteptam acum numa să vină apa tot mai mare şi să mă ducă şi pe mine cu vacile şi cu cei patru cîni, ce urlau de-ţi sfîşiau inima. Cu moartea-n sîn am dus-o aşa peste o lună. de zile. Mulgeam vacile în pălărie şi beam lapte, altă hrană de unde să fi luat şi eu şi cînii? în urmă, a dat Dumnezeu de s-au tras apele, dar iarba naltă, care s-a mai ridicat, era plină de noroi. Altă păşune însă nu era. Ciurzile celelalte, care scăpaseră de apă, veniră iar pe baltă. Şi unde au fost mai nainte ploi, acum a dat o secetă de părea cerul de două ori mai nalt de cum e. Şi au început să moară vitele. Azi patru, mîne douăzeci, poimîne treizeci şi două. Chemăm pe boier, şi vine boierul cu un doftor. Doftorul caută cîteva din cele moarte, dă din umere şi nu ştiu ce-i va fi spus boierului, că nu grăia rumîneşte, da’ destul că a doua zi vin iar, amîndoi cu puşti, ni le dau nouă şi ne poruncesc să le puşcăm pe toate. Ne îngrozisem şi noi de atîta moarte. Opt oameni, şi nu mai răzbeam să luăm pieile! Da’ cînd am auzit asta, ne-am supărat greu. Cum să puşcăm noi vitele?! Zic eu: «Boierule, ştii ce? Nu puşcăm nici una, că eu le voi vindeca. Trimite-mi dumneata aici zece butoaie de vin, zece de olei şi o sulă bună, ş-apoi de vor mai muri mai mult de două-trei, răspund cu capul meu.» Boierul nu crezu, doftorul zîmbi dispreţuitor, dar a doua zi aveam butoaiele şi sula. Acum, la lucru, băiete! Prinde vitele una după alta, împunge-o în splină, cască-i gura şi var- să-i cîte două ulcele: una de vin, alta de olei. N-a mai murit nici una, şi cînd a venit boierul cu doftorul din nou, nu-şi mai gătau poveştile. N-am înţăles nimic din hodorogitul lor, da’ de mai stăteam un an pe-acolo, învăţam şi eu... bulgăreşte.
— Învaţă uşor, îmi şopti Toader. Săseşte ştie ca un
— Săseşte unde-ai învăţat, bade Tănase?
— Vezi, că eu am avut drăguţă de sas, s-o dai dracului! O frîuă naltă şi subţire, ş-avea nişte ochi... Să vezi, că doar săsoaicele mor după rumîni! Că ai lor numa să-şi tîrîie cizmele pe drum îs buni, încolo — moare de curechi! Ş-aşa cum îţi spun, aveam drăguţă o frîuă, una Simina, gazdă bună şi cu nişte vinuri ca acelea în pivniţă! Ia, fratele Toader o ştie. Şi, din al doilea sat, pe toată săptămîna mă repezeam de două-trei ori pînă la ea. Şi se topea, sărăcuţa, ca o lumînare. Am umblat eu pe la ei aşa, doi ani, da’ cînd a fost la însurat, mi-a zis tata: «Eu nu ştiu ce-ţi poate plăcea ţie într-o frîuă, măi băiete. Şi chiar de-ţi place, nu-mi place mie.» Ş-a trebuit să-i fac pe voie ş-am luat-o pe asta. Drept că şi asta a fost nevastă odată!
Am golit de vro două ori cana. Răcoarea de afară era tot mai aspră. Se cobora soarele încetul cu încetul după coasta alunilor.
Badea Tănase se găta de ducă.
— Mă vindec pe mine întîi, uite, ş-acum mi-i un picior în scîndurele, că am căzut de pe cal cînd treceam podul din sat, din care lipseau blăni, vindec apoi pe alţi oameni năcăjiţi. Da’ pe saşi nu-i pot lecui chiar să vreau, că la ei nu se prinde. Vezi, că ei nici nu-s botezaţi, şi pace!
— Cum să nu fie, bade Tănase?!
— Ian lasă-mă, nu-mi mai spune! Am fost eu cu- mătru la destule botezuri de-ale lor. Botez e ăla? Luare în bătaie de joc a botezului! De-aia-s aşa de neteflete cu toţii, de gîndeşti că au căzut din nouri. Cum să le placă la frîue de ei?... Noa, dar acuma plec!
— Apoi, noroc, bade Tănase! Şi zici că te duci în Ţară?
— Pe luni. Vezi, muierii-i dau leacuri, şi nu i-i nimic! Da’ să ştiu că o las întinsă pe laviţă, şi tot mă duc, că mi s-a făcut şi mie de ducă.
1 9 0 5