Bob de grâu de Vladimir Colin
Partea I
Ar fi fost odată, de mult, pe vremea poveştilor adevărate, când iepurii purtau corniţe şi iezii plete răsfirate, atunci şi nu altădată, zice-se, ar fi fost, pe la noi, un moşneag. Cât de bătrân era nu mai ştia nimeni şi, de când trăia, uitase şi moşneagul socoteala anilor. Dacă voia să se uite la una-alta îşi ridica genele cu degetele şi chiar aşa vedea ca prin sită. Barba-i ajungea până la genunchi, iar pletele până la călcâie.
Şi trăia singur-singurel moşneagul, pentru că, să ştiţi, era arţăgos cum nu se mai află. Întruna căuta noduri în papură şi purici în brânză. Cât era ziua de lungă sta singur pe o laviţă şi, veşnic nemulţumit, bombănea. Ba i se părea că soarele bate prea tare, ba îl supărau norii prea deşi ; când îl necăjea ziua prea lungă, când îl scotea din sărite noaptea prea scurtă. Nimeni şi nimic nu-i intra în voie !
Şi uite că într-o bună zi, cum sta el în colibă şi se încrunta la gândul că după zi avea să vină noaptea, atunci când ar fi poftit să se mai schimbe rânduiala statornicită, o ciocârlie, cum face, cum drege, nimereşte pe uşa deschisă, şi intră în colibă. Dacă s-a văzut închisă între patru pereţi, s-a speriat straşnic şi a început să zboare de colo-colo. Zboară-zboară, nimereşte în dreptul cuptorului şi scapă din cioc un bob de grâu. Apoi se mai învârtește o dată prin colibă şi, zvârr ! țâșnește pe uşă şi se pierde în albastrul cerului.
Dar bobul de grâu, pricepi, căzuse pe cuptor. Şi, cum dă de căldură, cum începe să se umfle ; se umflă, se umflă, ajunge cât un ou. Moşneagul cel supărăcios, fireşte, nu văzuse nimic. Nici ciocârlia nu fusese în soare s-o zărească, darămite bobul de grâu!
Şi-apăi bobuşorul îşi cată de treabă. Se mai umflă o dată, se face cât un harbuz! Iar harbuzul odată plesneşte ca harbujii răscopţi şi, ce să vezi! Iese din el un prunc de o palmă, purtând la şold o sabie cât degetul.
— I-ha ! Tare mi-e foame !
De astă dată moşneagul s-a mirat — vezi că de auzit auzea mai bine decât vedea — şi a întrebat supărat:
— Foame ? Cui îi e foame ?
— Lui Bob-de-Grâu...
— Şi de când grăiesc boabele de grâu ? a strigat moşneagul. Şi de când li-e foame?... Eu îmi astâmpăr foamea cu ele.
— Ba nu cumva să faci una ca asta !
Şi, vorbind aşa, a sărit Bob-de-Grâu de pe cuptor şi taman pe genunchii moşului a nimerit. S-a apucat de barba moşneagului, apoi, hai-hai, s-a căţărat şi a tot urcat până i-a ajuns la bărbie.
— Mă vezi ?
Moşneagul şi-a ridicat genele cu degetele. Ceva-ceva zărea el, dar nu se putea dumiri.
— Ştii ce ? Dă-mi un codru de pâine şi-ai să mă vezi, a strigat atunci Bob-de-Grâu.
— Ce face?... Pâine ? De ce să-ţi dau pâine? s-a răstit moşneagul, nu de alta, dar ca să se poată încrunta, cum îi era felul.
Bob-de-Grâu a tăcut şi bătrânul a prins să se perpelească. Uitai să vă spun că mai avea o meteahnă : pe toate voia să le ştie.
— De ce taci ? a strigat atunci. Răspunde !
Dar Bob-de-Grâu tăcea. S-a luptat moşneagul cu sine însuşi, a şovăit, până la urmă meteahna lui de-a doua a biruit-o pe cealaltă, care voia ca nimic să nu-i fie pe plac. S-a ridicat, s-a îndreptat din şale şi, șontâc-șontâc, s-a dus de-a pus pe masă o bulcă de pâine. Bob-de-Grâu îndată a sărit pe masă, a scos sabia şi a început a hăcui pâinea, potrivindu-şi îmbucăturile. Iar dac-a început să mănânce, a prins a creşte cu câte un an de fiece îmbucătură.
— Te văd ! a strigat deodată moşneagul trezindu-se că pe masa lui se ridică un flăcău voinic, în mână cu o sabie zdravănă (că-i crescuse şi sabia deopotrivă). Ia dă-te jos, că-mi strici masa ! a mai ţipat apoi, găsind îndată pricină de supărare.
— Iaca mă dau, a răspuns bucuros flăcăul şi a sărit de pe masă, venind cu braţele întinse către bătrân. Tătucă, să ne sărutăm.
Dar moşneagul s-a dat îndărăt cu un pas şi, împiedicându-se de o laviţă, a căzut cât era de lung.
— Tătucă ? a strigat fără să ţină seamă de durere, de spaimă, de nimic. Care tătucă? De unde tătucă ?... Băiete, vâră-ți minţile în cap si nu vorbi în dodii !
S-a întristat atunci Bob-de-Grâu şi a şoptit:
— Va să zică, eu să nu am tată ?
— Ia te uită la el ! a strigat moşneagul. Dar ce, un tată se găseşte aşa, pe toate cărările ?... Numai supărări are omul de la feciori. Voi, flăcăii, vă ştiu eu, alta nu faceţi decât să mâncaţi! Ai să-mi mănânci şi capul... Şi de unde ştiu eu că eşti vrednic să-mi fii fecior ? Ce, puţin lucru-i să ai un tată ca mine ?
— Încearcă-mă ! Cere-mi ce pofteşti, i-a răspuns bietul Bob-de-Grâu. Dar să fiu şi eu în rând cu oamenii...
— Aşa ? A chibzuit moşneagul, apoi a socotit să-l pună la încercare : Ascultă, i-a grăit în cele din urmă, dacă vrei să-ţi dovedeşti vrednicia, află că trăieşte pe undeva un blestemat de zmeu, Salcotea. Multe răutăţi a săvârşit năpăstuind oamenii, furându-le fetele şi prigonindu-i în fel şi fel... Şi tot mult m-am luptat şi eu în tinereţile mele cu el, dar — cum, necum — n-a fost chip să-i vin de hac. Tu ştii ce ? Ca dovadă că l-ai răpus, adă-mi biciul lui Salcotea, cel din lumea zmeilor şi cu barba de nouăzeci şi nouă de stânjeni, şi atunci te primesc de fecior...
Să fi văzut cum s-a bucurat Bob-de-Grâu ! De nerăbdare nu mai izbutea să stea locului.
— Unde-i ? Unde-i Salcotea ? Spune-mi, şi-ndată mare fug să-ţi aduc biciul...
— Nu ştiu, te priveşte, a răspuns mânios moşneagul. Descurcă-te!
Dac-a auzit aşa, şi-a luat Bob-de-Grâu rămas bun şi a pornit în lumea mare să-l caute pe Salcotea. A umblat către răsărit şi către apus, către miazăzi şi către miazănoapte, a mers cale lungă să-i ajungă, din poveste mult înainte este, cine va asculta bine va-nvăţa şi cine va dormi bine va odihni, iar după ce a mers atâta lume, s-a pomenit într-o seară la marginea unei holde fără capăt. Secerătorii trudeau în holda aceea şi parcă din ce secerau, dintr-atât valul spicelor creştea mai bogat. Iar oamenii erau amărâți şi aveau feţe posomorite.
— Seară bună, a zis Bob-de-Grâu.
— Mulţumim dumitale.
— Care-i nevoia, oameni buni ?
— Iaca, a răspuns un bătrân, holda asta, bat-o s-o bată ! Dacă nu isprăvim s-o secerăm în iaseară e vai şi-amar de noi, că nu mai avem zi bună cu Salcotea...
— Salcotea ? a strigat bucuros voinicul.
Şi şi-a ridicat atunci Bob-de-Grâu braţul şi, fără vorbă multă, a apucat, de pe cer, secera lunii.
— Păzea, fraţilor!
Şi-apăi când a început a secera, cădeau grâiele dealuri-dealuri şi singurele se legau în snopi. Lucea tăişul de aur al lunii de-ai fi zis că fulgeră şi, privindu-l, rămaseră oamenii cu gurile căscate. Cât ai răsuci o ţigară, nu se mai zărea din holda aceea decât miriştea ţepoasă, iar Bob-de-Grâu se înălţă din spate şi aşeză binişor luna pe cer, la locul ei.
— Voinic bărbat, grăi atunci bătrânul care vorbise dintâi, şi cu toţii-i mulţumiră lui Bob-de-Grâu, care le dăduse ajutor.
Da-n timp ce se întrebau ei de una şi de alta se stârni un vârtej de vânt care răsturnă oamenii ca pe nişte gândăcei, şi numai Bob-de-Grâu, cât era el de voinic, abia dovedi să se ţină pe picioare. Venea, pasămite, Salcotea, cel din lumea zmeilor şi cu barba de nouăzeci şi nouă de stânjeni.
— Aţi secerat ? i se auzi glasul hărmăluind. Dar tu cine eşti ? mai strigă, dând ochii cu Bob-de-Grâu. Cum îndrăzneşti să calci pe pământurile mele ?
Şi nici ziua bună nu-i dădu, că odată-l chemă la luptă.
Voinicul nu se sperie — doar nu era copil de babă ! — ci spuse numai :
— Bine, dacă ai poftă de bătaie. Dar să-mi răspunzi întâi la una : în luptă să ne luptăm, sau în săbii să ne tăiem ?
— Ba în luptă, că-i mai scurtă, strigă Salcotea, şi se şi aruncă asupra lui Bob-de-Grâu.
Şi se-ncăierară, se strânseră şi se-ncleştară, stârnind o larmă de-ai fi zis că tună cu toate tunetele şi fulgeră cu toate fulgerele. Numai că să nu lungesc vorba şi să nu bag ziua în noapte şi noaptea în zi, destul să-ţi spui că nouă ani se luptară şi nu se dovediră. Înfloreau macii în jurul lor, cădea zăpada, copiii se făceau oameni în putere, dar Bob-de-Grâu şi Salcotea încă se luptau scurmând cu picioarele şi afundându-se în pământ. Numai capetele li se mai vedeau din groapa în care-şi măsurau acum puterile.
Într-al zecelea an, dacă văzu şi văzu că n-are ce face, se scutură o dată Salcotea şi, subţiindu-se ca o aţă, se răsuci şi se-nşurubă într-o bortă pierind în fundul pământului, în lumea zmeilor.
— Stai, zmeule, strigă Bob-de-Grâu în urma lui. Opreşte !
Ţi-ai găsit! Se topise, pierise Salcotea.
— Ce facem, oameni buni ?
— Ce să facem ? răspunse careva. Om fără necaz şi iarnă fără frig nu s-a pomenit... Ne-om canoni şi noi mai departe cu Salcotea...
Dar Bob-de-Grâu nu pricepea asemenea gând şi nici nu voia să-l priceapă.
— Nu aşa, oameni buni, că am şi eu o treabă cu Salcotea ! Nu mă las până nu dau de el, de-o fi să-l caut şi-n gaură de şarpe... Nu ştiţi pe unde-şi are casa ?
— Asta nimeni n-o ştie, voinice...
— Rămâneți cu bine.
Şi din nou o porni Bob-de-Grâu şi merse, merse voiniceşte, întrebând de Salcotea în dreapta şi-n stânga. Care cum îi auzea întrebarea dădea din umeri, mărturisind că de asemenea nume nici nu auzise, nici nu pomenise. Ce să facă Bob-de-Grâu ? Mergea şi el încotro îl duceau ochii şi, tot mergând, ajunse pe seară într-o pădure.
— Ia să poposesc eu în poiana asta şi să-mi fac oleacă de foc.
Începe el să caute lemne de foc, dar, cum era năzdrăvan, nu se mulţumea cu uscături mărunte. A căutat până a dat de un stejar cât toate zilele, doborât de furtună. Şi numai ce-a vrut să-l ridice şi să-l care în poiană, c-a auzit un glas :
— Fie-ţi milă, voinice, şi nu lua stejarul ! Mai bine înalţă-l cum a fost, şi-ai să vezi că prinde din nou rădăcini...
S-a mirat Bob-de-Grâu şi a înălţat stejarul, care pe dată a prins rădăcini şi-a înverzit, de parcă nici o furtună nu-l doborâse. Şi s-a despicat în lung trunchiul stejarului şi-a ieşit dinăuntru un moşneag cu faţa arămie ca frunzele de toamnă, cu cioareci şi opinci arămii, cu o cămaşă arămie şi, pe umăr, cu o zeghe de frunze arămii.
— Cine eşti, moşule ?
— Maimarele pădurii, Bob-de-Grâu. Şi, pentru binele pe care mi l-ai făcut, am să te ajut şi eu. Ce-ţi pofteşte inima ?
— Păi, uite care-i nevoia... Ai şti să-mi spui cum să dau de Salcotea, din lumea zmeilor ?
— Ei, Bob-de-Grâu, greu lucru îmi ceri, a rostit moşneagul. Numai Pământul ar putea să-ţi dea răspuns, şi pentru asta se cuvine să ajungi la capul Pământului, cale de nouăzeci şi nouă de ani şi de încă nouăzeci şi nouă de zile... Iar ca Pământul să-ţi dea răspuns, se cere să-l ajuţi s-o ferece în lanţuri pe Muma-Pădurii. Tare-l canoneşte Muma-Pădurii, pustiindu-i codrii cu dinţii ei de fier! Cui s-ar îndemna s-o biruie, i-ar rămâne Pământul îndatorat, aşa că l-ar ajuta în lupta cu Salcotea...
Dac-a auzit aşa, i-a mulţumit Bob-de-Grâu şi nu s-a temut de nimic. Iar moşneagul i-a dat o crenguţă fermecată şi l-a sfătuit să sufle peste ea de-o fi la nevoie, după care l-a învăţat cum să ajungă la Muma-Pădurii. Şi cum a vorbit, cum a pierit, intrând în trunchiul stejarului, care s-a închis pe dată, de parcă aşa fusese de când lumea. Iar Bob-de-Grâu a purces din nou la drum, cale lungă să-i ajungă, că pe drumul de poveste înainte tot mai este.
Şi dac-a mers preţ de un an, a dat peste un pod de argint şi, cum se lăsase noaptea, s-a ascuns sub pod, gândind să-i tragă un pui de somn. Şi numai ce aţipise, că a-nceput podul să scârțâie, ca sub o povară năpraznică.
— Care eşti acolo ? a strigat Bob-de-Grâu, deșteptându-se şi sărind în picioare.
Şi nu mică i-a fost mirarea văzând că pe pod trecea o fărâmă de om, ’nalt cât palma, gros cât deştul.
— Tu faci să scârțâie podul, voinice ? a râs Bob-de-Grâu.
— Râzi tu, râzi, Bob-de-Grâu, i-a răspuns omuleţul, dar ia încearcă să mă ridici.
A încercat Bob-de-Grâu, l-a apucat cu o mână, l-a apucat cu amândouă, s-a străduit şi şi-a pus întreagă puterea lui de voinic, dar n-a fost în stare să clintească omuleţul ’nalt cât palma, gros cât deştul.
— Bre, mare drăcovenie...
— D-apoi degeaba socoti că sunt Greul-Pământului ? a vorbit potolit acela. Ia-mă mai bine cu tine, că nu ţi-o părea rău...
— Bine, se-nvoi Bob-de-Grâu. Tot mi-era lehamite să bat drumurile de unul singur !
Şi, începând să umble împreună, mult se minuna Bob-de-Grâu de mersul tovarăşului, care-şi strângea mâinile şi picioarele de se făcea ghem şi-şi da drumul de-a dura, rostogolindu-se mai repede decât putea merge Bob-de-Grâu cu pasul lui de voinic.
Şi-au cutreierat aşa câtă lume au cutreierat, până au ajuns într-o seară la un pod de aur, sub care au hotărât să facă popas. Şi numai ce aţipiseră, că a început podul să se clatine şi să salte, de-ai fi zis că vrea s-o ia din loc.
— Care eşti acolo ? a strigat Bob-de-Grâu, deșteptându-se şi sărind în picioare.
Şi nu mică i-a fost mirarea văzând că pe pod trece o namilă de om înalt cât o turlă, care mai mult sălta decât păşea şi se tot ţinea cu mâinile de marginile podului.
— Tu salţi podul, voinice ? a râs Bob-de-Grâu.
— Râzi tu, râzi, Bob-de-Grâu, i-a răspuns namila, dar ia încearcă să mă ţii locului!
L-a apucat Bob-de-Grâu cu o mână, l-a apucat cu două, s-a străduit şi şi-a pus întreagă puterea lui de voinic, dar n-a fost chip să ţină pe pământ namila înaltă cât turla. Sălta şi se ridica în văzduh cu atâta uşurinţă, că îl înălţa şi pe Bob-de-Grâu cu câțiva stânjeni.
— Bre, asta-i altă drăcovenie !
— D-apăi degeaba socoti că sunt Uşurelul-Vântului ? a grăit potolit acela. la-mă mai bine cu tine, că nu ţi-o părea rău...
— Bine, se-nvoi Bob-de-Grâu. Unde-s doi, trece şi al treilea...
Au început a umbla câteştrei, şi tare mulţumit era Uşurelul-Vântului că, apucându-l Greul-Pământului de picioare şi lăsându-se greu, greu de tot, putea şi el să păşească pe pământ, ca oamenii. Dar dacă Greul-Pământului uita şi se lăsa mai uşor, odată se trezea înălţat în văzduh — şi-apăi ţin-te ! Îl făcea Uşurelul-Vântului cum îi venea la gură, de nu mai ştia Greul-Pământului unde să se vâre de ciudă.
Iar bătând ei cale din zori şi până-n asfinţit şi din asfinţit până-n zori, au ajuns în pădurea uscată peste care împărăţea Muma-Pădurii. Unde-ţi întorceai privirile nu vedeai decât trunchiuri moarte şi crengi schiloade. Iar în mijlocul pădurii se ridica un munte golaş şi, în vârful muntelui, palatul de bârne al Mumei-Pădurii.
— Măi, a dracului iasmă ! s-a mirat Bob-de-Grâu.
— De mult o ştiu eu, i-a răspuns Greul-Pământului.
Şi odată s-a făcut ghem şi s-a rostogolit, izbind straşnic în poalele muntelui.
De izbitura lui s-au cutremurat lumile şi praf şi pulbere s-a ales din muntele golaş, iar palatul din creştet s-a zdrobit ca o coajă de nucă.
— D-ăştia-mi sunteți ? a strigat atunci Muma-Pădurii, ridicându-se cu mare ură dintre sfărâmăturile palatului. Ei, las’ că vă vin eu de hac...
Şi unde n-a-nceput să sufle un aer fierbinte, de simţea Bob-de-Grâu că i se usucă şi ochii din cap. Uşurelul-Vântului habar n-avea, că se ridicase sus, peste câmpia norilor.
— Alelei, Bob-de-Grâu frate, acum e rândul tău, a gemut Greul-Pământului. Mă arde Muma-Pădurii, mă seacă...
Numai oleacă s-a întins Bob-de-Grâu şi, apucând de pe cer un nor dolofan, l-a stors cum ai stoarce dumneata o cârpă udă. Atâta ploaie a căzut din norul dolofan, că a stins pârjolul şi-a iscat o Dunăre lată şi adâncă, de era să se înece Greul-Pământului.
— Opreşte, frate, a strigat el rostogolindu-se din calea apelor. Opreşte, că nimeresc din lac în puţ!
Nu-ţi mai spui de Muma-Pădurii, că era leoarcă toată. Dac-a văzut că nu-i de glumă, odată a şuierat şi, ivită de unde, de neunde, o oaste de vârcolaci s-a năpustit asupra lui Bob-de-Grâu. Lupta Bob-de-Grâu, lupta Greul-Pământului, lupta Uşurelul-Vântului, dar vârcolacii veneau mereu cât nisipul mărilor şi, unde cădea unul, răsăreau de îndată alţi doi.
A priceput Bob-de-Grâu că numai cu tovarăşii lui nu le vine de hac. A scos din chimir crenguţa moşneagului din pădure, a suflat peste ea şi, ce să vezi ? Cum a suflat, cum s-au pus în mişcare codrii zdraveni de la marginea împărăţiei peste care stăpânea Muma-Pădurii. Copaci bătrâni cu trunchiul cât butiile, stejari oţeliţi şi fagi vânjoși, brazi falnici ca suliţele de voinic, paltini, arţari şi câte alte soiuri de copaci, care nu se clintiseră din locurile lor de când erau, îşi scoteau din pământ rădăcinile şi călcau acum, de parc-ar fi avut picioare. Păşeau copacii încruntaţi şi hotărâți, iar — văzându-i — Bob-de-Grâu simţi că-i creşte inima.
Luptă ca aceea nu s-a pomenit şi n-o să se pomenească, frate, câtu-i lumea, că-i strivea pădurea pe vârcolaci şi-i făcea una cu pământul. Gata, gata să rămână Muma-Pădurii fără vârcolaci. Dar s-a repezit cotoroanţa în zbor şi i-a aruncat în faţă lui Bob-de-Grâu un pumn de nisip şi, cum i-a ajuns nisipul la gene, cum a căzut Bob-de-Grâu într-un somn adânc. Atunci s-au repezit vârcolacii şi, ce-au dres, ce-au făcut, au găsit o piatră de moară, au legat-o de gâtul lui Bob-de-Grâu şi l-au cărat pe voinic de mi l-au zvârlit, bâldâbâc, în apa cea lată şi adâncă. Vezi că, prinşi în iureşul bătăliei, Greul-Pământului şi Uşurelul-Vântului nu văzuseră şi nu auziseră nimic.
Şi a căzut Bob-de-Grâu, a tot căzut în apa neagră şi adâncă până-a ajuns pe fund, unde a dormit trei zile şi trei nopţi încheiate. Iar dacă s-a trezit, tare s-a mirat aflându-se cu gura în nisipul de pe fundul apei.
— Ce-i asta, frate ?
Un peştişor care înota de colo-colo se opri şi răspunse, privindu-l cu ochii lui rotunzi şi bulbucaţi :
— Ce, nu ştii ? Vârcolacii te-au zvârlit în apă.
Auzind una ca asta, tare s-a mai supărat Bob-de-Grâu. O dată s-a opintit şi a ieşit deasupra, trăgând după el piatra de moară. Dar pe mal lupta mai era în toi, ce crezi !
Descarcati formatul word de la atasamente
