Bob de grâu de Vladimir Colin
Partea a II-a
A trecut Bob-de-Grâu prin apă şi a ieşit la mal, iar vârcolacii, când l-au văzut cu piatra de moară la gât, au încremenit.
Şi-apăi a început Bob-de-Grâu să-i judece trăsnindu-i cu piatra de moară, de făcea numai roate-roate prin trupurile lor. Vezi că abia acu se supărase de-a binelea !
Mi i-a judecat el în lege şi, peste puţin, rămăsese acolo numai o mână de vârcolaci care, văzând că se îngroaşă gluma, au tulit-o de fugă dând cinstea pe ruşine, măcar că Muma-Pădurii nu ostenea să-i cheme la luptă, șuierând şi îmbărbătându-i. Ei, şi mi-au înconjurat-o atunci copacii pe Muma-Pădurii şi au strâns-o din aproape în aproape, până au închis-o, de parcă stătea într-o cuşcă cu zăbrele. Degeaba se zvârcolea, degeaba ameninţa, degeaba se străduia să sufle aer încins. Bob-de-Grâu a legat-o de mâini şi de picioare, le-a mulţumit copacilor, iar copacii s-au întors ca la un semn şi, haida-hai, au pornit-o spre locurile de baştină în care şi-au înfipt din nou rădăcinile şi unde au încremenit, de parcă nu se clintiseră de când lumea.
— Cum om ajunge noi la capul Pământului cu scorpia asta de babă ? i-a întrebat atunci Bob-de-Grâu pe tovarăşii lui, pe cel 'nalt cât palma, gros cât deştul şi pe cel cât turla.
— Vă iau eu în spinare pe toţi, s-a bucurat Uşurelul-Vântului.
— Da, bine ar fi, numai că până la capul Pământului e cale de nouăzeci şi nouă de ani şi de încă nouăzeci şi nouă de zile...
— Asta să-ţi fie grija, a râs Greul-Pământului. Lasă-te pe mine...
Şi unde n-a început a ciocăni Pământul cu mânuțele lui grele cât nişte căsoaie din cele mari, de ziceai că acuşi-acuşi îl sfarmă şi trece dincolo.
Şi nu peste mult s-a auzit un glas :
— Cine bate ? N-ăi fi tu, cumetre ?
— Chiar aşa, a dat răspuns Greul-Pământului. Fii bun şi ieşi la vedere...
Într-o clipă, o dihanie măruntă a țâșnit dintr-o bortă.
— Iacătă-l şi pe cumătrul meu, Căţelul-Pământului, a zis tovarăşul lui Bob-de-Grâu. Măi cumetre, n-ai vrea să-mi faci un bine ? Tare aş avea nevoie de coada de mătură a Mumei-Pădurii, dar, vezi, păcatele, am năruit muntele cu palatul baborniţei cu tot, şi nu mă mai încumet s-o găsesc în atâta morman de piatră şi de lemn...
— Se poate, cumetre ? a chiţăit Căţelul-Pământului. Rabdă puţintel, c-am venit !
Şi cum a vorbit, cum a țâșnit ca săgeata şi a pierit în mormanul de dărâmături. A stat Bob-de-Grâu cât ai avea vreme să te ştergi la un ochi, şi Căţelul-Pământului s-a şi înfăţişat ținând în gură coada de mătură. I-a mulţumit cumătrul şi l-a întrebat de sănătate, dar Căţelul-Pământului nu s-a întins la vorbă, că era zorit. S-a vârât în borta lui — şi dus a fost!
— Harnic cumătru, nimic de zis, s-a bucurat Bob-de-Grâu. Dar cu coada de mătură ce-om face ?
— Cu coada de mătură om face aşa, a răspuns Greul Pământului. Tu ai s-o iei în spinare pe Muma-Pădurii şi ai să te prinzi de un picior al lunganului ăsta de Uşurelul-Vântului, iar eu am să-l apuc de celălalt picior. Apoi ai să înşfaci coada de mătură şi-ai să zici:
Coadă de mătură,
Piedicile-nlătură,
Du-mă,
Furtună,
Cu iuţeala vântului.
La capul Pământului !
Zis şi făcut. Iar dacă a rostit ce-l învăţase Greul-Pământului, s-a pomenit Bob-de-Grâu pe meleaguri pustii, unde picior de om nu călcase, unde aripă de pasăre nu zburase. Era acolo o linişte mare, şi când ploua, cinci ningea, când cădeau stele.
Iar cum stătea Bob-de-Grâu şi privea cu mirare în jur, iacă-n depărtare doi munţi ascuţiţi mișcându-se de-ai fi zis că joacă. A priceput Bob-de-Grâu că nu-s munţi, ci urechile Pământului care se ciulesc, auzind larmă de paşi. Atunci a pus mâna pâlnie la gură şi a strigat o dată, cât a putut de tare :
— Ehei, Pământule !
S-a cutremurat Pământul atât de straşnic, că Greul-Pământului s-a tupilat, făcându-se din mic mai mic, iar Uşurelul-Vântului a țâșnit în văzduh, cât era de lung. Numai Bob-de-Grâu s-a înfipt bine pe picioare şi a aşteptat în linişte. Iar un glas adânc şi care deştepta ecou după ecou a prins a bubui :
— Cine... cheamă... Pământul?
— Eu, Bob-de-Grâu... Am prins-o pe Muma-Pădurii şi ţi-am adus-o legată de mâini şi de picioare.
— Unde-i ? a strigat cu glas de tunet Pământul.
Şi pe dată a şi căscat o gură de piatră, o peşteră fără fund.
Bob-de-Grâu a luat-o pe Muma-Pădurii şi a zvârlit-o în peştera care s-a închis cât ai bate din palme, iar Pământul straşnic s-a bucurat dacă şi-a văzut duşmanca răpusă.
— Pentru binele pe care mi l-ai făcut, se cuvine să te răsplătesc, Bob-de-Grâu. Ce-ţi doreşte inima ?
— Să dau de urma lui Salcotea, din lumea zmeilor...
— Bine, Bob-de-Grâu... şi pe dată a căscat Pământul o altă peşteră, care se afunda ca un puţ. Coboară, Bob-de-Grâu, şi ai să dai de urma lui Salcotea, din ţara zmeilor.
Din nou s-au adunat cei trei tovarăşi, iar Bob-de-Grâu a apucat coada de mătură şi a strigat:
Coadă de mătură,
Piedicile-nlătură,
Du-mă,
Furtună,
Până-n lumea zmeilor,
Pe tărâmul răilor !
Dar, ce să vezi ? Nu s-au mişcat defel. Şi-au înţeles atunci că mătura Mumei-Pădurii n-avea puterea să-i ducă pe celălalt tărâm.
— Nu-i nimic, a zis Uşurelul-Vântului. Să se lase Greul-Pământului greu, dar ştii, nici prea-prea, nici foarte-foarte, ca să nu ne frângem gâtul...
Şi să vezi dumneata, agăţaţi de picioarele năzdrăvanului au coborât încetişor Bob-de-Grâu şi Greul-Pământului, au tot plutit în jos cale de nouă zile şi nouă nopţi, până au ajuns în lumea zmeilor.
Ciudată lume ! Toate câte se aflau acolo erau răsturnate cu capul în jos, şi copacii, şi florile, şi apele. Apele curgeau prin văzduh şi, să vezi minune, nu se vărsa din ele nici un strop.
— Măi, n-om fi noi suciţi cumva? a întrebat cu spaimă Uşurelul-Vântului.
Şi îndată a încercat să păşească pe mâini. Dar, când i-a văzut pe tovarăşii lui râzând cu gura până la urechi, s-a ruşinat şi s-a pus din nou pe picioare.
Au umblat tustrei cât au umblat, minunându-se de toate câte vedeau şi, într-un târziu, au ajuns la nişte munţi prăpăstioşi. Au mers prin trecători înguste, pe brâie de piatră şi în cele din urmă au zărit, pe un stei, un castel de aramă. Pe un tăpşan sta o fată frumoasă, care ofta şi-şi pieptăna pletele de aur...
— De ce eşti tristă, fată frumoasă ? a întrebat Bob-de-Grâu.
— Cum să nu fiu tristă, voinice, i-a răspuns fata, dacă m-a răpit Salcotea şi mă ţine închisă în lumea zmeilor, pe tărâmul răilor?... Dar voi cum de-aţi ajuns aici ?
— Apăi tot cu Salcotea avem o treabă... E acasă ?
— Ba nu, că-i plecat de ieri la vânătoare...
Dac-a auzit aşa, a mai întrebat Bob-de-Grâu :
— Fată frumoasă, n-ai văzut cumva unde-şi ţine biciul ?
— Cum de nu ! Hai să-ţi arăt...
Şi l-a dus fata în castel şi i-a arătat biciul spânzurat de un cui, deasupra patului lui Salcotea. Bob-de-Grâu l-a luat şi, apucând fata de mână, a dat să iasă din castel. Numai ce-i trecuse pragul, că a-nceput biciul să şuiere ca o mie de balauri la un loc, şi Salcotea-l auzi pe unde vâna, înţelegând că biciul îi dă semn de primejdie. Ca un fulger s-a repezit zmeul şi, înfășurându-se în barba lui de nouăzeci şi nouă de stânjeni, a gonit spre casă.
N-a trecut mult şi Salcotea l-a ajuns din urmă pe Bob-de-Grâu, l-a pălit din zbor cu buzduganul şi i-a luat biciul şi fata, după care s-a făcut nevăzut.
Uşurelul-Vântului a vorbit atunci, galben la faţă ca lămâia :
— Ei, Bob-de-Grâu, scoală... ce-ai rămas lungit la pământ ?
Greul-Pământului s-a apropiat de voinic, l-a pipăit, l-a cercetat şi a strigat:
— Ce tot hodorogeşti? Nu vezi că l-a ucis blestematul?... Hai, scoate-mă degrabă pe Pământ.
Şi s-a agăţat Greul-Pământului de piciorul namilei de Uşurelul-Vântului care l-a scos, prin peştera îngustă, tocmai pe Pământ. Greul-Pământului i-a arătat apoi calea, şi celălalt l-a dus hăt, tocmai la munţii care se bat în capete, de unde au luat un ulcior cu apă vie. Degrabă s-au întors acolo unde zăcea Bob-de-Grâu şi numai ce l-a stropit Greul-Pământului, că voinicul s-a şi ridicat oftând :
— Of, fraţilor, greu somn mai dormii...
— Şi-ai fi dormit tu mult şi bine, dacă nu te stropeam cu apă vie, i-a răspuns Greul-Pământului, povestindu-i toată întâmplarea.
S-a bucurat Bob-de-Grâu dac-a văzut că are tovarăşi de credinţă şi le-a mulţumit cum nu se poate mai frumos.
— Păi degeaba socoţi că te-am îndemnat să ne iei cu tine ? i-au răspuns într-un glas tovarăşii. Vorba e, ce facem acum?
— Acum ne întoarcem la castel, a hotărât Bob-de-Grâu.
Şi, pornind din nou la drum, au mers, au tot mers până au întâlnit munţii prăpăstioşi şi-au dat iarăşi, pe tăpşanul din faţa castelului, peste fata care-şi pieptăna părul de aur. Acum era şi mai tristă, iar ochii-i pluteau în lacrimi. Dar s-a luminat la faţă văzându-i şi a strigat cu mare bucurie :
— V-aţi întors ? Şi eu, care-mi luasem nădejdea...
Fata vorbea cu tustrei deodată, dar numai la Bob-de-Grâu se uita, şi tare-l mai sorbea din priviri ! Iar voinicul nu se lăsa nici el mai prejos.
— Ei, porumbeilor, le-a amintit atunci Greul-Pământului, de Salcotea aţi uitat cu totul ?
— Aşa-i, s-a posomorit Bob-de-Grâu. Întâia dată m-am luptat cu el nouă ani încheiaţi, iar a doua dată m-a ucis, pălindu-mă fără veste. Se cheamă că tot el e mai tare... Fată frumoasă, n-ai şti să-mi spui ce mănâncă zmeul, de-i atât de puternic ?
— Cum să nu, i-a răspuns fata, că doar pe mine mă sileşte să-i gătesc bucatele !
I-a destăinuit că Salcotea înghite Ia o masă zece cuptoare de pâine, cinci bivoli, un butoi cu rachiu şi două butoaie cu vin.
— Ia să vedem, oi putea mânca şi eu tot atât ? a întrebat Bob-de-Grâu, şi fata a alergat pe dată în castelul de aramă şi i-a pregătit o masă straşnică, ştii, ca pentru Salcotea.
S-a pus Bob-de-Grâu la masă şi-a dovedit cuptoarele de pâine, şi butoaiele cu rachiu şi cu vin. Ba, după ce a înghiţit al cincilea bivol, s-a mai rugat de fata frumoasă să-i mai frigă unul, nu de alta, dar i se făcuse o foame, ceva de speriat !
Şi iacă, nu sfârșise bine masa, că o larmă năpraznică se auzi şi castelul se zgudui până în temelie.
— Ce-i asta ?
— Vine Salcotea ! strigă fata cu spaimă. Aşa face întotdeauna... îşi aruncă buzduganul de la o mie de poşte...
Şi, să vezi şi să nu crezi, după ce izbise în porţile de aramă ale castelului, stârnind larma năpraznică, buzduganul a deschis porţile şi a năvălit în încăperea în care se afla Bob-de-Grâu. A sărit pe masă şi, de pe masă, s-a aşezat frumuşel la locul lui, agățându-se în cuiul anume bătut în perete.
Uşurelul-Vântului schimba feţe-feţe şi Greul-Pământului îşi astupase gura cu palma, dar Bob-de-Grâu s-a ridicat îndată şi, apucând buzduganul, l-a rotit de trei ori şi i-a făcut vânt îndărăt. A zburat buzduganul șuierând, a zburat şi-a tot zburat, oprindu-se doar când s-a izbit de fruntea lui Salcotea.
De izbitura lui a căzut zmeul pe spate şi şi-a pipăit cu spaimă cucuiul, înțelegând că acolo, la castel, se petrecuse ceva necurat. A cules buzduganul şi, de unde venea liniştit spre casă, odată s-a înfăşurat în barba lui de nouăzeci şi nouă de stânjeni şi a gonit pe drumul de întoarcere. Când colo, îl află pe Bob-de-Grâu în faţa porţii.
— Tot tu, Bob-de-Grâu ?
— Tot eu, zmeule,..
O cam băgase pe mânecă Salcotea, că încă nu uitase de lupta cu Bob-de-Grâu şi ştia că ultima dată îl răpusese numai pentru că îl izbise pe neaşteptate.
— Cum să ne luptăm ? întrebă zmeul. În trântă să ne trântim, sau cu buzduganele să ne strivim ?
— Ba în trântă, că-i mai sfântă, răspunse Bob-de-Grâu şi îl şi înşfăcă de barbă.
Se luptară din zori şi până-n seară, fără să se poată dovedi. Scântei țâșneau din palmele lor şi tuna şi fulgera de-ai fi zis că toate furtunile din lume, strânse la un loc, bubuie pe tăpşanul din faţa castelului.
— Fată frumoasă, strigă atunci Salcotea, adă-mi oleacă de apă, că te-oi face stăpână peste lumea zmeilor, din tărâmul răilor !
— Fată frumoasă, a strigat şi Bob-de-Grâu, nu-i da apă. În schimb, dacă-mi dai mie, te-oi duce pe Pământ, s-auzi glas de ciocârlie !
Fata se repezi în castel, a umplut un ulcior cu apă şi l-a dat lui Bob-de-Grâu care, cum l-a băut, cum a simţit o putere de foc în vine. Când l-a apucat pe Salcotea de barbă, numai o dată a tras şi barba i-a rămas în mână. Atunci s-a făcut Salcotea mic şi neputincios, că în barbă stătea toată puterea lui, iar Bob-de-Grâu mi l-a-nvârtit prin văzduh, şi, atât de năpraznic l-a buşit de Pământ, că s-a crăpat Pământul şi zmeul a căzut, a tot căzut, până s-a zdrobit în adâncul Pământului.
Şi s-a veselit atunci fata frumoasă, s-au veselit Greul-Pământului şi Uşurelul-Vântului, şi pe dată s-au gătit de întoarcere. Iar Bob-de-Grâu a intrat în castel de-a pus mâna pe biciul lui Salcotea, şi biciul n-a mai şuierat defel. Atunci, ce-i vine voinicului, odată plesneşte din bici ca să-i încerce puterea şi pe loc se strânge castelul de aramă, cu toate acareturile şi bogăţiile dintr-însul, se strânge şi se preface intr-un măr de aramă. A mai plesnit o dată Bob-de-Grâu din bici şi mărul s-a făcut din nou castel.
Dacă i-a priceput puterea, şi-a vârât voinicul mărul în sân şi, cu biciul în mână, s-a apropiat de tovarăşii lui. De astă dată Greul-Pământului s-a lăsat mai uşor, iar Uşurelul-Vântului i-a scos pe toţi prin peştera dreaptă ca un puţ. Şi a apucat Bob-de-Grâu coada de mătură a Mumei-Pădurii şi numai ce-a rostit :
Coadă de mătură,
Piedicile-nlătură,
Du-mă,
Furtună,
Pe nepusă masă,
La tătuca-n casă !
că s-au şi pomenit tuspatru în coliba moşneagului.
Mai îmbătrânise moşneagul între timp şi se făcuse mai puţin supărăcios. De când îl trimisese pe Bob-de-Grâu în lume, nu fusese ceas în care să nu se blesteme pentru nerozia lui care îl lipsea de un fecior — şi încă de unul atât de vrednic ca Bob-de-Grâu.
— Moşneag nebun, se certa întruna, l-ai trimis unde şi-a înţărcat dracul copiii şi, de bună seamă, feciorul s-a lipsit de asemenea părinte... N-ai să-l mai vezi, cum n-ai să-ţi vezi ceafa !
Dacă s-a pomenit moşneagul cu atâta omenire în colibă, a încremenit. Şi-a ridicat genele cu degetele şi, când a auzit strigătul lui Bob-de-Grâu : „Tătucă, iacă biciul lui Salcotea!“ a murit şi-a înviat de bucurie.
Iar Bob-de-Grâu l-a poftit afară, a scos mărul de aramă şi a plesnit din biciul lui Salcotea. Pe dată s-a ridicat în faţa lor castelul de aramă, cu acareturile şi bogăţiile lui nemăsurate, iar văzându-l că strălucea de-l putea vedea şi el, nu mai ştia moşneagul pe ce lume se află. Vezi că nu cunoscuse puterea biciului decât acum !
Cu lacrimi în ochi şi-a strâns feciorul în braţe şi şi-a cerut iertare că avusese inima să-l trimită să înfrunte atâtea primejdii.
— Nu-i nimic, tătucă, i-a răspuns Bob-de-Grâu. Ia te uită ce mireasă şi ce tovarăşi mi-am găsit!
Dac-a văzut-o şi pe fata cu părul de aur, s-a bucurat moşneagul că are şi o fiică. Au chemat părinţii fetei şi s-a făcut o nuntă mare şi frumoasă, la care au fost poftiţi toţi oamenii din lume şi unde s-a mâncat până ce toată omenirea s-a săturat şi s-a jucat până le-a ieşit tuturor foc din călcâie. Ce crezi ? Eram şi eu pe-acolo, de căram la vatră lemne cu frigarea şi apă cu ciurul. Iată dacă m-au văzut aşa, nu ştiu ce i-a găsit pe nunii mari să mă-nghiontească şi să mă gonească, de-a trebuit să plec de la nuntă încălecând pe o lingură scurtă, s-o dai peste nasul cui n-ascultă !
descarcati basmul in format word de la atasamente
