Pot-Bouille de Emile Zola
În strada Neuve-Saint-Augustin, o aglomeraţie de trăsuri opri birja încărcată cu trei cufere care îl aducea pe Octave de la gara Lyon. Tânărul coborî geamul uneia dintre portiere, în ciuda frigului pătrunzător al după amiezii mohorâte de noiembrie. Rămase uimit de scăderea bruscă a zilei în acest cartier cu străzi înguste, forfotind de lume. Înjurăturile birjarilor, plesnind caii ce fornăiau, înghiontirile fără sfârşit de pe trotuare, şirul des al dughenelor înţesate de băieţi de prăvălie şi de clienţi îl zăpăceau; căci dacă visase Parisul mai curat, el nu şi-l închipuise cu un comerţ atât de intens, şi îl simţea întrutotul deschis dorinţelor oamenilor veseli şi viguroşi.
Birjarul se aplecase.
— Pasajul Choiseul?
— Nu, strada Choiseul… O casă nouă, cred.
Şi birja nu trebui decât să întoarcă puţin, casa era a doua, o casă mare cu patru etaje, al cărei zid de piatră păstra o paloare uşor roşcată, între tencuiala scorojită a vechilor faţade învecinate. Octave coborâse pe trotuar şi o măsura, o studia cu o privire maşinală, de la magazinul de mătăsuri de la parter şi mezanin, până la ferestrele retrase de la etajul al patrulea, ce se deschideau peste o terasă îngustă. La primul etaj, mai multe capete de femei susţineau un balcon cu o balustradă de fontă migălos cizelată. Ferestrele aveau încadraturi complicate, cioplite grosolan după şabloane; şi, mai jos, deasupra porţii în două canaturi, încă mai încărcată de ornamente, doi amoraşi desfăşurau un cartuş pe care era scris numărul, luminat noaptea de un bec de gaz.
Un domn corpolent, blond, care ieşea din vestibul, se opri brusc, zărindu-l pe Octave.
— A, iată-te! strigă el. Te aşteptam abia mâine!
— Într-adevăr, răspunse tânărul, am plecat din Plasans cu o zi mai devreme… Probabil că nu-i pregătită camera?
— O, ba da!… Am închiriat-o de cincisprezece zile şi am mobilat-o imediat, aşa cum mi-ai cerut. Aşteaptă, vreau să te instalez.
Se întoarse în casă, în ciuda insistenţelor lui Octave. Birjarul coborâse cele trei cufere. Stând în picioare în loja portarului, un bărbat demn, cu faţa prelungă, rasă; de diplomat, răsfoia cu gravitate le Moniteur. Catadicsi totuşi să se ocupe şi de cuferele aşezate lângă uşă; apoi, apropiindu-se, îl întrebă pe locatarul său, arhitectul de la al treilea, cum îl numea:
— Domnule Campardon, dumnealui este persoana?
— Da, domnule Gourd, e domnul Octave Mouret, pentru care am închiriat camera de la patru. Va dormi acolo şi va lua masa la noi… Domnul Mouret, pe care vi-l recomand, este un prieten de-al părinţilor soţiei mele.
Octave privea intrarea, alcătuită din panouri de imitaţie de marmură şi a cărei boltă era decorată cu mai multe roze. În partea din fund, curtea, pavată şi acoperită cu ciment, lăsa o puternică impresie de curăţenie austeră; la uşa grajdurilor, un vizitiu freca o zăbală cu o bucată de piele. Soarele nu pătrundea niciodată în acea parte a curţii.
Între timp, domnul Gourd cerceta cu atenţie cuferele. Le împinse cu piciorul, deveni respectuos în faţa greutăţii lor, şi spuse că se duce în căutarea unui comisionar, care să le urce pe scara de serviciu.
— Doamnă Gourd, eu plec, strigă el aplecându-se spre lojă.
Această lojă era de fapt o mică încăpere cu geamuri luminoase, înzestrată cu o mochetă cu flori roşii şi mobilă de palisandru; printr-o uşă întredeschisă se vedea un colţ din camera de. culcare, cu un pat îmbrăcat în rips de un roşu-închis. Doamna Gourd, o femeie foarte grasă, cu părul împodobit de panglici galbene, stătea răsturnată într-un fotoliu, cu braţele încrucişate, în semn că nu avea nimic de făcut.
— Ei, să urcăm! spuse arhitectul.
Şi, pe când împingea uşa de acaju a vestibulului, adăugă, observând, pe chipul tânărului impresia produsă de scufia de catifea neagră şi papucii albaştri-deschis ai domnului Gourd.
— Ştii, e fostul valet al ducelui de Vaugelade.
— A! făcu simplu Octave.
— Cum îţi spun, şi s-a căsătorit cu văduva unui mic portărel din Mort-la-Ville. Au chiar o casă, acolo. Dar aşteaptă să ajungă la trei mii de franci rentă, ca să se retragă… Oh, nişte portari cumsecade!
Vestibulul şi scara erau de un lux violent. Jos, o statuetă de femeie, un soi de napoletană aurită în întregime, ţinea pe creştet o amforă din care ieşeau trei becuri de gaz, prevăzute cu globuri fără luciu. Panourile din imitaţie de marmură albă, cu margini trandafirii, urcau cu regularitate în casa rotundă a scării; în timp ce balustrada de fontă, acoperită cu lemn de acaju, imita argintul vechi, cu ornamente de frunze aurite. Un covor roşu, fixat în triunghiuri de aramă, acoperea treptele. Dar ceea ce îl izbi în chip deosebit pe Octave, când intră, era o căldură de seră, o undă călduţă pe care o gură i-o sufla în faţă.
— Ia te uită, spuse el, scara e încălzită?
— Fără îndoială, răspunse Campardon. Acum, toţi proprietarii care se respectă fac această cheltuială… Casa e foarte bine, foarte bine…
Întoarse capul, de parcă ar fi sondat pereţii cu ochiul lui de arhitect.
— Dragul meu, ai să vezi, casa este extraordinar de bine… Şi e locuită numai de oameni cumsecade!
Şi, urcând încet scările, începu să numească locatarii. La fiecare etaj erau câte două apartamente, unul la stradă, celălalt spre curte, şi uşile lor de acaju lăcuit se aflau faţă în faţă. Mai întâi spuse câteva cuvinte despre domnul Auguste Vabre: era fiul cel mare al proprietarului; preluase, din primăvară, magazinul de mătăsuri de la parter, şi ocupa, de asemenea, şi mezaninul. Apoi, la primul etaj, locuiau, spre curte, celălalt fiu al proprietarului, domnul Théophile Vabre, cu soţia, iar spre stradă însuşi proprietarul, un fost notar din Versailles, care de altfel stătea la ginerele său, domnul Duveyrier, consilier la Curtea de apel.
— Un bărbat zdravăn, care nu are nici patruzeci şi cinci de ani, spuse Campardon oprindu-se. Drăguţ, nu-i aşa?
Urcă două trepte şi, întorcându-se brusc, adăugă:
— Apă şi gaz la toate etajele.
Sub fereastra înaltă a fiecărui palier, ale cărui geamuri, mărginite de ornamente greceşti, luminau scara ca ziua, se afla o banchetă îngustă de catifea. Arhitectul îl atrase atenţia că pe ea puteau să se aşeze persoanele în vârstă. Apoi, cum trecuse de etajul doi fără să numească locatarii:
— Şi aici? întrebă Octave arătând uşa marelui apartament.
— Oh, aici locuiesc oameni pe care nu-i vedem, nimeni nu-i cunoaşte!… Casa s-ar lipsi cu plăcere de ei. În sfârşit, pete se găsesc pretutindeni…
Avu o pufnire de dispreţ.
— Cred că domnul scrie cărţi.
Dar, la etajul trei, râsul lui de satisfacţie apăru din nou. Apartamentul dinspre curte era împărţit în două: locuiau aici doamna Juzeur, o femeie nefericită, şi un domn foarte distins, care închiriase o cameră, unde venea o dată pe săptămână pentru diverse treburi, Dând aceste explicaţii, Campardon deschise uşa celuilalt apartament.
— Aici suntem la mine, reluă el. Aşteaptă o clipă, trebuie să iau cheia dumitale… Vom urca mai întâi în camera dumitale, iar pe soţia mea ai s-o vezi după aceea.
În cele două minute cât rămase singur, pe Octave îl copleşi liniştea gravă a scării. Se aplecă peste balustradă, în aerul călduţ care venea din vestibul; înălţă capul, ascultând dacă nu răzbătea vreun zgomot de sus. Stăruia o pace grea, de salon burghez, încuiat cu grijă, unde nu pătrundea nicio adiere de afară. În spatele frumoaselor uşi de acaju strălucitor părea să se deschidă abisuri de onestitate.
— O să ai vecini excelenţi, spuse Campardon reapărând cu cheia: spre stradă, toată familia Josserand, tatăl, casier la fabrica de cristale Saint-Joseph, şi două fete de măritat; alături de dumneata, mica familie a funcţionarului Pichon, nişte oameni care nu se scaldă în aur, dar de o educaţie perfectă… Totul trebuie închiriat, nu-i aşa? chiar şi într-o casă ca aceasta.
Începând de la etajul trei, covorul roşu se sfârşea şi era înlocuit cu o simplă pânză de cânepă cenuşie. Octave, atins în amorul propriu, simţi o uşoară nemulţumire. Scara îi dăduse, încetul cu încetul, un sentiment de respect; îl emoţiona faptul că locuia într-o casă atât de bine, după expresia arhitectului. Intrând, în urma acestuia, în coridorul ce ducea la camera sa, zări, printr-o uşă întredeschisă, o femeie tânără stând în picioare în faţa unui leagăn. Auzind zgomot, ea înălţă capul. Era blondă, cu ochi luminoşi şi fără expresie; şi nu reţinu, mai clar, decât această privire, căci tânăra, roşind dintr-odată, împinse uşa, cu aerul ruşinat al unei persoane surprinse.
Campardon se întorsese, ca să repete:
— Apă şi gaz la toate etajele, dragul meu.
Apoi, arătă o uşă care dădea spre scara de serviciu. Mai sus, se aflau camerele servitorilor. Şi, oprindu-se în fundul coridorului, spuse:
— Iată-ne, în sfârşit, la dumneata.
Camera, pătrată, destul de mare, tapetată cu hârtie cenuşie cu flori albastre, era mobilată foarte simplu. Aproape de alcov era amenajat un cabinet de toaletă, într-un spaţiu care abia îi îngăduia să se spele pe mâini. Octave se duse de-a dreptul la fereastra prin care pătrundea o lumină verzuie. Jos, curtea se întindea tristă şi curată, cu pavajul ei regulat, cu cişmeaua al cărei robinet de aramă lucea. Şi nicio fiinţă, niciun zgomot; nimic, decât ferestrele uniforme, fără o colivie de pasăre, fără o glastră de flori, scoţând în evidenţă monotonia cu perdelele lor albe. Pentru a se ascunde zidul mare şi gol al casei din stânga, care închidea pătratul curţii, se repetaseră ferestrele, nişte ferestre false, pictate, cu jaluzelele închise pentru totdeauna, în spatele cărora părea să continue viaţa izolată a apartamentelor vecine.
— O să mă simt minunat! strigi Octave încântat.
— Nu-i aşa? spuse Campardon. Îţi jur că m-am ocupat ca pentru mine; de altfel, am urmat indicaţiile din scrisorile dumitale… Deci, mobilierul îţi place? Este exact ce trebuie pentru un burlac. Mai târziu, ai să vezi dumneata.
Şi cum Octave îi strângea mâinile, mulţumindu-i, cerându-i iertare că i-a pricinuit atâta bătaie de cap, el reluă, cu un aer serios:
— Dar, viteazule, niciun fel de gălăgie aici, şi mai ales nicio femeie… Crede-mă! Dacă aduci o femeie, s-ar produce revoluţie.
— Fiţi fără teamă! murmură tânărul întrucâtva neliniştit.
— Nu, lasă-mă să-ţi spun, pentru că eu voi fi cel compromis… Ai văzut casa. Toţi burghezi, şi de-o moralitate! Chiar şi aşa, între noi fie vorba, exagerează. Niciodată un cuvânt în plus, niciodată mai mult zgomot decât ai auzit… Bun! Domnul Gourd se va duce să-l caute pe domnul Vabre, noi vom fi basma curată! Dragul meu, îţi cer asta pentru liniştea mea: respectă casa.
Octave, cucerit de atâta onestitate, jură să respecte casa. Atunci Campardon, aruncând împrejur o privire neîncrezătoare şi coborând glasul, de parcă l-ar fi putut auzi cineva, adăugă cu ochii scăpărând:
— În afara casei, nu priveşte pe nimeni. Ei? Parisul e destul de mare, găseşti atâtea locuri… Eu, în definitiv, sunt artist, puţin îmi pasă!
Un comisionar aduse cuferele. Când se termină instalarea, arhitectul asistă patern la toaleta lui Octave. Apoi se ridică şi spuse:
— Acum, să coborâm, să-mi vezi soţia.
La etajul trei, fata în casă, o tânără zveltă, oacheşă şi cochetă, le spuse că doamna era ocupată. Vrând să-l facă pe tânărul său prieten să se simtă bine, şi stârnit de altfel de primele sale explicaţii, Campardon îl luă să-i arate apartamentul: întâi, salonul cel mare, alb şi auriu, bogat împodobit cu ornamente aplicate, aflat între un salonaş verde, pe care îl transformase în cabinet de lucru, şi dormitor, unde acum nu se putea intra, dar îi arătă forma îngustă şi tapetul violet. Cum apoi îl introduse în sufrageria lucrată toată în imitaţie de lemn, cu o complicaţie extraordinară de baghete şi casete, Octave, cucerit, strigă:
— Ce bogăţie!
Pe tavan, două crăpături mari întrerupeau casetele şi, într-un colţ, zugrăveala se cojise, lăsând să se vadă zidul.
— Da, face impresie, spuse domol arhitectul, cu privirea fixată în tavan. Ştii, aceste case sunt construite ca să facă impresie… Numai că nu trebuie să cercetezi prea îndeaproape pereţii. Nici nu au doisprezece ani şi au şi început să se dărâme… Se face faţada din piatră ce-ţi ia ochii, cu sculpturi pompoase; se lăcuieşte scara în trei straturi; se auresc şi se zugrăvesc ţipător apartamentele; şi asta măguleşte lumea, inspiră consideraţie… O, e încă solidă; oricum, o să dureze cât noi!
Traversară din nou anticamera luminată de geamuri fără luciu. La stânga, dând spre curte, se afla o a doua cameră, unde dormea fiica sa Angèle; complet albă, în această după-amiază de noiembrie camera era de o tristeţe de mormânt. În sfârşit, la capătul coridorului se găsea bucătăria, unde ţinu cu tot dinadinsul să-l ducă, spunându-i că trebuia să cunoască totul.
— Hai, intră, repetă el împingând uşa.
Se auzi o larmă îngrozitoare. În ciuda frigului, fereastra era larg deschisă. Rezemate cu coatele pe bara de sprijin, oacheşa fată în casă şi bucătăreasa grasă, o bătrână debordantă, se aplecaseră asupra puţului îngust al unei curţi interioare, unde se deschideau, faţă în faţă, bucătăriile fiecărui etaj. Întinse din mijloc, strigau amândouă deodată, în timp ce, din fundătura aceea urca rumoarea unor voci deşucheate, amestecate cu hohote de râs şi înjurături. Era ca revărsarea unui canal: toată servitorimea casei se afla prezentă acolo, la distracţie. Octave îşi aduse deodată aminte de somptuozitatea burgheză a marii scări.
Dar, avertizate de un instinct, cele două femei întoarseră capul. Rămaseră încremenite văzându-şi stăpânul împreună cu un domn. Se auzi o fluierătură uşoară, ferestrele se închiseră, şi totul recăzu într-o linişte de moarte.
— Ce e, Lisa? întrebă Campardon.
— Domnule, răspunse fata, foarte agitată, e tot împuţita asta de Adèle. A aruncat maţe de iepure pe fereastră… Domnul ar trebui să vorbească neapărat cu domnul Josserand.
Campardon rămase grav, dorind să nu se amestece. Se întoarse în cabinetul său de lucru, spunându-i lui Octave:
— Ai văzut totul. La fiecare etaj, apartamentele se repetă. Eu plătesc două mii cinci sute de franci, şi locuiesc tocmai la etajul trei! Chiriile cresc din zi în zi. Domnul Vabre scoate cam douăzeci şi două de mii de franci din imobilul său. Şi vor creşte mereu, pentru că e vorba să deschidă o cale largă, din piaţa Bursei până la Operă, O casă, al cărei teren l-a luat pe nimic, în urmă cu mal puţin de doisprezece ani, după acel mare incendiu, aprins de servitoarea unui droghist!
Când intrară, Octave văzu deasupra unei mese de desen, în lumina clară a ferestrei, o imagine a sfinţeniei bogat încadrată, o Fecioară arătând pe pieptul său deschis o uriaşă inimă care ardea. Nu putu să-şi reţină o mişcare de surpriză; se uită la Campardon, pe care la Plassans îl cunoscuse ca pe un bărbat foarte poznaş.
— A! nu ţi-am spus, reluă acesta înroşindu-se uşor, am fost numit arhitect diocezial, da, la Evreux. Oh, în privinţa banilor e o mizerie, abia ajung la două mii de franci pe an! Dar n-am mai nimic de făcut, doar din când în când câte un drum; pentru celelalte treburi, am acolo un inspector… Şi, vezi dumneata e mare lucru să poţi pune pe cărţile de vizită: arhitect al guvernului. Nici nu-ţi imaginezi câte lucrări îmi înlesneşte în înalta societate.
Şi, vorbind, nu-şi lua ochii de la Fecioara cu inima cuprinsă de flăcări.
— La urma urmelor, continuă el într-un neaşteptat acces de sinceritate, puţin îmi pasă de intrigile lor!
Dar, pentru că Octave începuse să râdă, arhitectul fu cuprins de teamă. De ce se destăinuia acestui tânăr? Începu să se uite pieziş, împrumută un aer de căinţă şi încercă să-şi reia fraza.
— Puţin îmi pasă, şi nu prea… O, Doamne, da, se întâmplă! Ai să vezi, ai să vezi, prietene: după ce vei fi trăit puţin, vei face ca toată lumea.
Şi-i vorbi de cei patruzeci şi doi de ani ai lui, de vidul existenţei, poză într-o melancolie ce nu se potrivea câtuşi de puţin cu sănătatea sa robustă. Pe capul de artist pe care şi-l modelase, cu părul în vânt, barba tunsă ca Henric al IV-lea, se regăseau craniul plat şi falca pătrată a burghezului cu spirit mărginit, cu pofte lacome. În tinereţe fusese de o veselie obositoare.
Ochii lui Octave se opriseră pe un număr din Gazette de France, care zăcea printre planuri. Atunci, Campardon, din ce în ce mai stânjenit, sună fata în casă pentru a afla dacă doamna era, în sfârşit, liberă. Da, doctorul pleca, doamna avea să vină.
— Doamna Campardon e suferindă? întrebă tânărul.
— Nu, se simte ca de obicei, spuse arhitectul cu voce plictisită.
— A! şi ce are?
Încurcat din nou, el nu răspunse direct.
— Ştii, femeile au întotdeauna câte ceva care se strică… Se simte aşa de treisprezece ani, de când a născut… Altminteri, e o femeie încântătoare. Ai s-o găseşti chiar mai grasă.
Octave nu insistă. Lisa tocmai se întorcea, aducând o carte de vizită; şi arhitectul se scuză, porni grăbit spre salon, rugându-l pe tânăr să stea de vorbă cu soţia sa, pentru a nu-şi pierde răbdarea. Prin uşa deschisă şi închisă cu vioiciune, Octave zări, în mijlocul imensei încăperi albe şi aurii, pata neagră a unei sutane.
În aceeaşi clipă, doamna Campardon intră prin anticameră. N-o mai recunoştea. Odinioară, în copilăria lui, când o cunoscuse la Plassans, la tatăl ei, domnul Domergue, subinginer de poduri şi şosele, era slabă şi urâtă, timidă, la douăzeci de ani, ca o fetiţă care suferă de criza pubertăţii; şi o regăsea dolofană, cu chip luminos şi odihnit de călugăriţă, cu ochi duioşi, gropiţe în obraji, o înfăţişare de pisică lacomă. Dacă nu putuse să devină frumoasă, ea se maturizase spre treizeci de ani, căpătând o savoare agreabilă şi o plăcută aromă proaspătă de fruct tomnatic. Remarcă doar că mergea cu dificultate, că talia ei părea îngroşată sub capotul lung de mătase galbenă; ceea ce îi dădea un aer de lâncezeală.
— Acum eşti un adevărat bărbat! spuse ea veselă, întinzându-i amândouă mâinile, Cât ai crescut de la ultima noastră călătorie!
Şi îl privea, înalt, oacheş, băiat frumos, cu mustăţile şi barba îngrijite. Când îşi spuse vârsta, douăzeci şi doi de ani, ea protestă: părea de cel puţin douăzeci şi cinci. Octave, pe care prezenţa unei femei, chiar şi a ultimei dintre servitoare, îl încânta, râdea cu un râs perlat, mângâind-o cu privirea ochilor săi ca aurul vechi, de o blândeţe catifelată.
— A, da, repetă el domol, am crescut, am crescut… Vă mai amintiţi, când verişoara dumneavoastră Gasparine îmi cumpăra bile?
Pe urmă, îi dădu veşti despre rudele ei: domnul şi doamna Domergue trăiau fericiţi în casa unde se retrăseseră; se plângeau doar că au rămas singuri, îi purtau pică lui Campardon pentru că le-o răpiseră pe micuţa lor Rose, în timpul unei şederi la Plassans pentru lucrările lui. După aceasta, tânărul încercă să întoarcă discuţia spre verişoara Gasparine, dorind să-şi satisfacă o veche curiozitate de ştrengar precoce, în legătură cu o întâmplare de neexplicat pe vremuri: pasiunea arhitectului pentru Gasparine, o frumoasă şi robustă fată săracă, şi neaşteptata lui căsătorie cu pipernicita de Rose, care avea o zestre de treizeci de mii de franci, şi întreaga scenă cu lacrimi, şi o ceartă, fuga celei părăsite la Paris, la o mătuşă croitoreasă. Dar doamna Campardon, a cărei carnaţie destinsă păstra o paloare trandafirie, păru să nu înţeleagă. Nu izbuti să-i smulgă niciun amănunt.
— Şi părinţii dumitale? întrebă ea la rândul său. Ce mai fac domnul şi doamna Mouret?
— Foarte bine, vă mulţumesc, răspunse el. Mama nu mai iese deloc din grădină. Casa din strada Banne este exact aşa cum aţi lăsat-o.
Doamna Campardon, care pesemne nu putea să stea prea mult în picioare fără să obosească, se aşezase pe un scaun înalt pentru desen, cu picioarele întinse sub capot; şi el, apropiindu-şi un scăunel scund, înălţa capul să-i vorbească, având aerul său obişnuit de adoraţie. Deşi lat în umeri, el era femeie, avea un simţ al femeilor, care îl introducea de îndată în inima lor. Astfel, după numai zece minute, discutau amândoi ca nişte vechi prieteni.
— Iată-mă deci chiriaşul dumneavoastră! spuse el trecându-şi peste barbă mâna frumoasă, cu unghiile tăiate corect. Ne vom înţelege bine, o să vedeţi… Ce drăguţă aţi fost că v-aţi adus aminte de ştrengarul din Plassans şi v-aţi ocupat de toate, la un singur cuvânt!
Dar ea se apăra.
— Nu, nu-mi mulţumi. Sunt mult prea leneşă, nu mă mişc deloc. Achille a aranjat totul… Şi, de altfel, nu era oare de-ajuns ca mama să ne împărtăşească dorinţa dumitale de a fi luat în pensiune într-o familie, pentru a ne gândi să-ţi deschidem casa noastră? N-ai să fii printre străini, iar noi o să avem o companie.
Aşadar, el îşi povesti isprăvile. După ce, în sfârşit, obţinuse diploma de bacalaureat, ca să-şi mulţumească familia, petrecuse trei ani la Marsilia, într-o mare casă de imprimeuri, a cărei fabrică se găsea în apropiere de Plassans. Comerţul îl pasiona, comerţul de lux pentru femei, care implică o seducţie şi o acaparare lentă prin cuvinte măgulitoare şi priviri linguşitoare. Şi, cu un râs victorios, îi povesti cum izbutise să câştige cei cinci mii de franci, fără de care, cu o prudenţă evreiască, sub aparenţa lui de zăpăcit amabil, niciodată n-ar fi îndrăznit să vină la Paris.
— Închipuiţi-vă, aveau un indian pompadour, cu un desen vechi, o minune… Şi nimeni nu se înfigea; zăcea în pivniţă de doi ani… Atunci, cum tocmai aveam de făcut un drum la Var şi în Basses-Alpes, mi-a venit ideea să cumpăr tot soldul şi să-l plasez pe cont propriu. O, a fost un mare succes, un succes turbat! Femeile îşi smulgeau cupoanele din mâini; astăzi nu e una pe-acolo care să nu poarte indianul meu… Trebuie să vă spun că le păcăleam atât de frumos! Toate erau ale mele, aş fi făcut din ele orice aş fi vrut.
Şi râdea, pe când doamna Campardon, sedusă, tulburată, cu gândul la acel indian pompadour, îl descosea. Buchete mici pe fond ecru, nu-i aşa? Ea îl căutase peste tot, pentru un capot de vară.
— Doi ani am călătorit, e destul, reluă el. De altfel, acum trebuie cucerit Parisul… Am să caut imediat ceva.
— Cum, strigă ea, Achille nu ţi-a spus nimic? Dar are o slujbă pentru dumneata, şi numai la doi paşi de-aici!
El mulţumi, uimit ca de ţara unde curge lapte şi miere, întrebând în glumă dacă diseară nu va găsi o femeie şi o rentă de o sută de mii de franci în camera sa, când o copilă de paisprezece ani, lunga şi urâtă, cu părul de un blond spălăcit, împinse uşa şi, în aceeaşi clipă, scoase un uşor ţipăt de spaimă.
— Intră, nu-ţi fie teamă, spuse doamna Campardon. E domnul Octave Mouret, despre care ne-ai auzit vorbind.
Apoi, întorcându-se spre acesta, rosti:
— Fiica mea Angèle… N-am luat-o cu noi în ultima noastră călătorie. Era atât de plăpândă! Dar iată că s-a mai împlinit puţin.
Angèle, cu stânjeneala posacă a fetelor aflate la vârsta ingrată, se postase în spatele mamei sale. Îşi arunca mereu privirea spre tânărul surâzător. Aproape în aceeaşi clipă reapăru Campardon, cu o mină însufleţită; nu putu să se stăpânească şi, în câteva fraze întretăiate, îi povesti soţiei ce noroc avusese: abatele Mauduit, vicar la Saint-Roch, venise la el pentru anumite lucrări; o simplă reparaţie, dar care putea să-l ducă departe. Apoi, nemulţumit că vorbise în faţa lui Octave, plesni din palme, încă tulburat, şi întrebă:
— Ei, ei, ce facem?
— Voiaţi să ieşiţi în oraş, spuse Octave. N-aş vrea să vă stânjenesc.
— Achille, murmură doamna Campardon, locul acela, la casa Hédouin…
— A, aşa-i! strigă arhitectul. Dragul meu, un loc de prim vânzător într-o casă de noutăţi. Cunosc pe cineva acolo, care a vorbit pentru dumneata… Eşti aşteptat. Nu e încă patru, vrei să te prezint?
Octave şovăia, îngrijorat din pricina nodului de la cravată, nemulţumit în pasiunea lui pentru o ţinută corectă. Se hotărî totuşi, după ce doamna Campardon îi jură că arăta cât se poate de bine. Cu o mişcare lipsită de vlagă, ea îşi întinse fruntea spre bărbatul său, care i-o sărută cu o efuziune de tandreţe, repetând:
— Pe curând, pisicuţa mea… pe curând, păpuşica mea…
— Să ştiţi că cinăm la şapte, spuse ea însoţindu-i prin salon, unde ei îşi căutară pălăriile.
Angèle îi urmă, fără chef. O aştepta profesorul de pian, şi ea începu pe dată să lovească clapele instrumentului, cu degetele-i uscăţive. Octave, care zăbovea în anticameră mulţumind încă o dată, îşi simţi glasul acoperit. Şi, coborând scara, pianul părea să-l urmărească neîncetat: în tăcerea melancolică, la doamna Juzeur, la Vabre, la Duveyrier răspundeau alte piane, cântau la fiecare etaj alte melodii care, îndepărtate şi evlavioase; ieşeau parcă din reculegerea uşilor.
Când ajunseră jos, Campardon o luă pe strada Neuve-Saint-Augustin. Tăcea, având aerul preocupat al omului care caută o tranziţie.
— Îţi mai aminteşti de domnişoara Gasparine? întrebă el în cele din urmă. E primă vânzătoare la casa Hédouin… Ai s-o vezi.
Octave crezu că se ivise prilejul să-şi astâmpere curiozitatea.
— A! spuse el. Locuieşte la dumneavoastră?
— Nu! nu! strigă arhitectul repede şi parcă ofensat.
Apoi, văzând că tânărul rămăsese surprins de violenţa lui, continuă stânjenit, cu blândeţe:
— Nu, ea şi soţia mea nu se mai văd… Ştii, uneori între familii… În ceea ce mă priveşte, eu am întâlnit-o, şi n-am putut să nu-i întind mâna, nu-i aşa? Mai ales că nu se scaldă deloc în aur, biata fată. Aşa se face că acum numai prin mine află noutăţi una despre cealaltă… Cât priveşte certurile vechi, trebuie lăsat timpul să închidă rănile.
Octave luă hotărârea să-l întrebe făţiş despre căsnicia sa, când arhitectul o reteză scurt, spunând;
— Am ajuns!
La colţul străzilor Neuve-Saint-Augustin şi de la Michodière se afla un magazin de noutăţi, a cărui uşă se deschidea în triunghiul strâmt al pieţei Gaillon. Pe o firmă care acoperea două ferestre de la mezanin, stătea scris, cu litere mari, aurite: „La paradisul femeilor, casă fondată în 1822”; În timp ce pe geamurile fără oglinzi ale vitrinelor se putea citi, pictat în roşu: „Deleuze, Hédouin et Cie”.
— Nu are eleganţa modernă, dar e onestă şi solidă, explică în grabă Campardon. Domnul Hédouin, un fost vânzător, s-a căsătorit cu fiica celui mai mare dintre fraţii Deleuze, care a murit acum doi ani; aşa că acum casa este condusă de tânăra pereche, de bătrânul unchi Deleuze şi de un alt asociat, cred, care se ţin însă deoparte… Ai s-o vezi pe doamna Hédouin. Oh, o femeie cu cap!… Să intrăm.
Domnul Hédouin plecase la Lille să cumpere pânză. Îi primi doamna Hédouin. Stătea în picioare, cu un toc după ureche, şi dădea ordine către doi băieţi de prăvălie, care aranjau câteva bucăţi de stofă în rafturi; şi ea îi apăru atât de impunătoare, atât de admirabil de frumoasă, cu trăsăturile chipului regulate, cu părul lins şi pieptănat cu cărare la mijloc, surâzând atât de grav în rochia ei neagră, pe care se decupau un guler plat şi o cravată mică, bărbătească, încât Octave, nu prea timid de felul lui, se bâlbâi. Totul se aranjă în câteva cuvinte.
— Bun! spuse ea liniştită, cu obişnuita-i graţie de negustoreasă, pentru că sunteţi liber, vizitaţi magazinul.
Chemă un băiat de prăvălie şi i-l dădu în grijă pe Octave; apoi, după ce răspunse politicos la întrebarea lui Campardon, că domnişoara Gasparine era plecată cu unele comisioane, întoarse spatele şi îşi continuă treaba, aruncând ordine scurte cu vocea ei melodioasă,
— Nu acolo, Alexandre… Aşază mătăsurile sus… Nu mai e aceeaşi marcă, ai grijă!
Campardon, şovăielnic, îi spuse în cele din urmă lui Octave că se va întoarce să-l ia acasă, pentru cină. Şi, timp de două ceasuri, tânărul vizită magazinul. Îl găsi prost luminat, mic, prea încărcat de mărfurile aduse de la subsol şi îngrămădite în colţuri, nelăsând decât locuri de trecere sugrumate între pereţii înalţi de baloturi. În mai multe rânduri o întâlni pe doamna Bédouin, ocupată, strecurându-se prin cele mai strâmte culoare, fără să-şi agaţe vreodată un colţ al rochiei. Părea sufletul viu şi echilibrat al casei, căreia întregul personal îi asculta şi cel mai mic semn al mâinilor albe. Octave se simţea afectat că ea nu-l privea mai mult. Pe la şapte fără un sfert, pe când urca pentru ultima oară de la subsol, i se spuse că domnul Campardon se afla la etajul întâi cu domnişoara Gasparine. Acolo era un raion de lenjerie, condus de această domnişoară. Dar, pe la jumătatea scării turnante, în spatele unei piramide înălţată din bucăţi de stambă simetric aranjate, tânărul se opri dintr-odată, auzindu-l pe arhitect cum o uluieşte pe Gasparine.
— Îţi jur că nu! striga el, uitând de sine atât de mult încât ridică glasul.
Urmă o clipă de tăcere.
— Ea cum se comportă? întrebă tânăra femeie.
— Dumnezeule, mereu acelaşi lucru! În sfârşit, merge… Acum, ştie că s-a terminat. Niciodată n-o să mai fie ce-a fost.
Gasparine reluă vorba cu vocea înduioşată:
— Tu, dragul meu prieten, eşti de plâns. În sfârşit, pentru că ai putut să te descurci în alt chip… Spune-i cât sunt de mâhnită să o ştiu suferindă…
Campardon, nelăsând-o să isprăvească, o prinse de umeri şi o sărută cu zgomot pe buze, în aerul încălzit de gaz, care se îngreunase sub tavanul scund. Ea îi înapoie sărutarea, murmurând:
— Dacă poţi, mâine dimineaţă, la şase… Am să rămân în pat. Bate de trei ori.
Ameţit, începând să înţeleagă, Octave tuşi o dată şi se arătă. Îl aştepta o altă surpriză: verişoara Gasparine era uscată, jigărită, colţuroasă, avea fălcile ieşite în afară, părul aspru; nu-şi păstrase decât ochii ei superbi, pe chipul devenit pământiu. Cu figura aceea geloasă, cu buzele fierbinţi şi voluntare, ea îl tulbură tot atâta cât îl încântase Rose cu înflorirea ei târzie de blondă apatică.
Gasparine se purtă fără efuziune, dar cu destulă politeţe. Îşi aminti de Plassans, îi vorbi tânărului de zilele de odinioară. Când Campardon şi el coborâră, ea le strânse mâna. Jos, doamna Hédouin îi spuse, cu simplitate, lui Octave:
— Pe mâine, domnule.
În stradă, asurzit de trăsuri, îmbrâncit de trecători, tânărul nu putu să nu remarce faptul că această doamnă era foarte frumoasă, dar nu părea câtuşi de puţin binevoitoare. Vitrinele strălucitoare ale magazinelor de curând decorate şi iluminate cu gaz aruncau pătrate de lumină pe pavajul negru şi murdar; în timp ce bătrânele prăvălioare cu galantare întunecate posomorau drumul cu pete de umbră, luminate numai în interior cu lămpi fumegânde, licărind ca nişte stele îndepărtate. În strada Neuve-Saint-Augustin, cu puţin înainte de a o lua pe strada Choiseul, trecând prin faţa unei astfel de prăvălioare; arhitectul salută o tânără femeie, zveltă şi elegantă, acoperită cu o mică pelerină de mătase, stătea în picioare pe prag, trăgând spre ea, ca să nu fie strivit, un băieţel de trei ani. Vorbea cu o doamnă bătrână, fără pălărie, desigur negustoreasa, pe care o tutuia. Octave nu putea să-i desluşească trăsăturile, în acel cadru de întuneric, sub reflexele tremurătoare ale becului de gaz din vecinătate; îi păru frumoasă, deşi nu vedea decât doi ochi arzători, care se opriră o clipă asupra lui, ca două flăcări. În spatele ei, prăvălia se pierdea în întuneric, umedă, asemenea unei pivniţe, care emana un miros vag de salpetru.
— E doamna Valérie, soţia domnului Théophile Vabre, fiul cel mic al proprietarului: îţi aminteşti locatarii de la primul etaj? reluă Campardon, după ce merse câţiva paşi. Oh, o femeie cu totul fermecătoare!… S-a născut în această dugheană, una dintre merceriile cu cei mai numeroşi clienţi din cartier, pe care părinţii ei, domnul şi doamna Louhette, o ţin încă, pentru a avea o ocupaţie. Te asigur că au câştigat ceva parale aici!
Dar Octave nu înţelegea comerţul în acest fel, în vizuinile vechiului Paris, unde pe vremuri era suficientă o bucată de stofă pentru o firmă. El se jura să nu consimtă pentru nimic în lume să trăiască în fundul unui asemenea cavou. Probabil că aici te înţepenesc nişte dureri de toată frumuseţea!
Tot sporovăind urcaseră scara. Erau aşteptaţi. Doamna Campardon îmbrăcase o rochie de mătase cenuşie, se pieptănase cochet, arăta întru totul foarte îngrijită. Campardon o sărută pe gât, cu o emoţie de soţ afectuos.
— Bună seara, pisicuţa mea… bună seara, păpuşica mea…
Şi trecură în sufragerie. Cina fu încântătoare. Doamna Campardon vorbi mai întâi despre Deleuze şi Hédouin: o familie respectată în tot cartierul, ai cărei membri erau bine cunoscuţi, un văr făcea comerţ de papetărie în strada Gaillon, un unchi era negustor de umbrele în pasajul Choiseul, nepoţii şi nepoatele se stabiliseră cam peste tot în împrejurimi. Pe urmă conversaţia luă altă întorsătură, se ocupară de Angèle, înţepenită pe scaun şi mâncând cu gesturi întrerupte, Maică-sa o creştea acasă, era mai sigur; şi, nedorind să spună mai mult, clipea din ochi, ca să dea de înţeles că în pensioane domnişoarele învaţă lucruri urâte. Pe furiş, fata tocmai reuşise să-şi pună farfuria în echilibru pe cuţit. Lisa, care servea la masă, şi căreia nu i-ar fi trebuit mult până s-o spargă, strigă:
— E vina dumneavoastră, domnişoară!
Un hohot răsunător de râs, brusc înăbuşit, trecu peste faţa Angèlei. Doamna Campardon se mulţumi să clatine din cap; şi, când Lisa ieşi să aducă desertul, începu s-o laude în gura mare: foarte inteligentă, foarte energică, o adevărată fiică a Parisului care ştie oricând să se descurce! S-ar fi putut lipsi de Victoire, bucătăreasa, care nu mai era destul de curată, din cauza vârstei înaintate; dar ea îl văzuse pe domnul născându-se în casa tatălui său, era o relicvă de familie demnă de respectul lor. Apoi, pentru că fata în casă se întorsese cu merele coapte:
— O purtare ireproşabilă, continuă doamna Campardon la urechea lui Octave. N-am băgat nimic de seamă până acum… Iese în oraş o singură zi pe lună, şi atunci se duce s-o îmbrăţişeze pe bătrâna ei mătuşă, care locuieşte foarte departe.
Octave o examină pe Lisa. Văzând-o nervoasă, cu pieptul turtit, cu pleoapele învineţite, îi fulgeră prin minte că făcea nişte petreceri de pomină la bătrâna ei mătuşă. Altminteri, îi dădea toată dreptatea mamei, care continua să-i prezinte ideile ei asupra educaţiei: o fată înseamnă o responsabilitate nespus de copleşitoare, trebuiau îndepărtate de ea până şi adierile străzii. Şi, în acest timp, de câte ori Lisa se apleca în preajma scaunului ei, ca să schimbe o farfurie, Angèle o pişcă de coapse, într-un exces de intimitate, fără ca vreuna dintre ele – foarte serioase – măcar să clipească.
— Trebuie să fii virtuos pentru tine însuţi, spuse arhitectul cu pedanterie, ca o concluzie la ideile pe care nu le exprimase. Mie puţin îmi pasă de părerile unora, eu sunt artist!
După ce se termină masa, rămaseră în salon până la miezul nopţii. Făceau un exces, pentru a sărbători sosirea lui Octave. Doamna Campardon părea grozav de obosită; încetul cu încetul uită de sine, întinsă pe o canapea.
— Îţi e rău, pisicuţa mea? o întrebă soţul.
— Nu, răspunse ea cu voce stinsă. Nimic deosebit.
Îl privi lung, apoi şopti:
— Ai văzut-o la Hédouin?
— Da… Mi-a cerut veşti despre tine.
Ochii Rosei pluteau în lacrimi.
— Ei îi merge foarte bine!
— Hai, lasă, făcu arhitectul sărutând-o uşor pe pâr, uitând că nu erau singuri. Iar îţi faci rău… Doar ştii că te iubesc la fel de mult, sărmana mea păpuşică!
Octave, după ce se dusese discret la fereastră, ca şi cum ar fi vrut să privească în stradă, se întoarse să scruteze faţa doamnei Campardon, cu o curiozitate la fel de vie ca înainte, întrebându-se dacă ştia adevărul. Dar ea îşi reluase expresia binevoitoare şi suferindă, se ghemuise în fundul canapelei, ca o femeie mulţumită, resemnată de nevoie cu partea ei de mângâieri.
În cele din urmă, Octave le ură noapte bună. Era încă pe scară, cu sfeşnicul în mână, când auzi foşnetele unor rochii de mătase atingând treptele. Din politeţe, se trase într-o parte. Erau desigur doamnele de la etajul patru, doamna Josserand şi cele două fiice ale sale, care se întorceau de la serată. Când trecură pe lângă el, mama, o femeie corpolentă şi semeaţă, îl fixă insistent; pe când cea mai mare dintre domnişoare se îndepărtă cu o înfăţişare aspră, iar mezina, fâstâcită, îl privi surâzându-i în strălucirea vie a lumânării. Era o fată încântătoare, puţin obosită, cu. chipul luminos, părul castaniu, aurit de câteva reflexe blonde; şi avea o graţie îndrăzneaţă, aspectul dezinvolt al unei tinere căsătorite ce se întoarce de la un bal într-o complicată toaletă cu fundiţe şi dantele, aşa cum nu poartă fetele de măritat. Trenele dispărură în lungul balustradei, o uşă se închise. Octave mai rămase locului, desfătat de ceea ce-i bucurase ochii.
Urcă şi el încet. Ardea un singur bec de gaz, scara adormea într-o căldură copleşitoare. I se părea mai meditativă, cu uşile sale caste, cu uşile sale bogate de acaju, închise peste alcovuri cinstite. Nu se auzea niciun suspin, domnea o linişte de oameni binecrescuţi, care îşi ţineau răsuflarea. Totuşi, desluşind un zgomot uşor, se aplecă şi îl zări pe domnul Gourd, în papuci şi cu scufie pe cap, stingând ultimul bec de gaz. Atunci, totul se cufundă în întuneric, casa fu copleşită de solemnitatea umbrelor, ca dispărută în distincţia şi în decenţa propriului somn.
Cu toate acestea, Octave se chinui mult până să adoarmă. Se răsucea agitat în pat, cu mintea plină de chipurile noi pe care le văzuse. De ce naiba se arătau Campardonii atât de binevoitori? Plănuiau oare ca, mai târziu, să-i dea fiica de soţie? Ori poate că soţul îl lua în pensiune pentru a-i ţine de urât şi a-i înveseli nevasta? Şi de ce boală putea să sufere această biată femeie? Pe urmă, gândurile i se răvăşiră tot mai mult, începu să vadă trecând umbre: mica doamnă Pichon, vecina lui, cu privirea goală şi limpede; frumoasa doamnă Hédouin; corectă şi serioasă în rochia ei neagră; şi ochii arzători ai doamnei Valérie; şi râsul vesel al domnişoarei Josserand. Cam îşi mai croia drum, în numai câteva ore, pe caldarâmul Parisului! Totdeauna visase femei care să-l prindă de mână şi să-l ajute în treburile sale. Şi ele reveneau, se amestecau cu o încăpăţânare obositoare. Nu ştia pe care s-o aleagă, se străduia să-şi păstreze glasul duios, gesturile mângâietoare. Şi deodată, copleşit, scos din minţi, cedă fondului său de brutalitate, dispreţului crud ce îl nutrea faţă de femei, sub înfăţişarea lui de adoraţie de îndrăgostit.
— La urma urmelor, să mă lase să dorm! spuse el cu glas tare, întorcându-se nervos pe spate. Prima care o să vrea, puţin îmi pasă! şi toate odată, dacă le place!… Să dormim, şi mâine e zi.
