AnnaE
#0

 

 

                                            Puiul de Alexandru Brătescu-Voinești - comentariu literar

 

           Puiul impresinează prin înduioșătoarea nefericire a unui puișor de prepeliță, rănit la o aripă și lăsat să moară singur, de gerul iernii, de către prepelița-mamă, care nu-l mai poate lua în marea călătorie spre țările calde. Această povestire se potrivește perfect unei lecturi naive, sentimentale, fără ncii o intenție de înțelegere mai adâncă ori de studiere a textului sub aspectul frumuseții artistice.

          Prozatorul apelează la cele mai firești sentimente ale cititorului, precum curiozitatea față de viața necuvântătoarelor și mila față de o biată pasăre rănită. Textul se adresează în primul rând copiilor, căci puișorul este și el „un copil” al prepeliței, iar autorul așază ca motto al povestirii un semnificativ îndemn: „Sandi, să asculți de mămica”. De la aceste vorbe, pe care le vom pune în legătură cu titlul, va trebui să începem o lectură puțin mai atentă a povestirii. Dacă o istorisire care privește numai viața păsărilor e precedată de un sfat adresat lui Sandi sau oricărui copil, înseamnă că ea este piduitarea pentru puiul de om, întopcmai ca o fabulă pentru adulți. Pe de altă parte, scriitorul putea imaginea și o altfel o întâmplare cu tâlc, fără să-și aleagă personajele din universul natural. Prin urmare, descoperim un dublu interes al autorului: curiozitatea față de întâmplările mărunte,neștiute din natură, față de dramele lor posibile și analogia (corespondența, asemănarea) cu lumea oamenilor. 

      Morala, învățătura care se reiese din text privește, desigur, universul uman, nu pe acela al prepelițelor.

       Dar o operă literară nu se scrie înainte de orice pentru a transmite sfaturi și principii de viață. Autorul umanizează viețuitoarele înaripate, căci tot ceea ce privește omul cu interes și participare sufletească se umanizează, capătă trăsături omenești. Or, acest lucru nu se întâmplă în fabule, unde animalul nu este decât o caricatură a unor soiuri de oameni. În Puiul sunt impresionați, pe de o parte, de faptul că scriitorul se lasă cucerit de infinitele aspecte ale naturii, de farmecul tainic al înfățișării și obiceiurilor viețuitoarelor, încât aceste obiceiuri, de fapt instinctive, par dictate de o conștiință, iar pe de altă parte, de exemplele pe care le oferă natura, exemple ce se constituie în adevărate modele de comportament uman. Pentru aceasta este necesară cunoașterea adâncă a ambelor lumi: aceea a viețuitoarelor și aceea a oamenilor. Nu mai puțin adevărat este faptul că există instincte care le unesc, precum instinctul matern, atât de fin nuanțat în Puiul.

       În text, observăm imaginile concrete ale iubirii de mamă. Ea transpare încă din grija pentru clădirea cuibului, viitor adăpost al puișorilor. L-a făcut îndată ce și-a recăpătat forțele după lungul drum, și l-a așezat „mai sus, ca să nu-l înece ploile”. O nemărginită grijă are pasărea-mamă și față de ouă, „mici ca niște cofeturi”, scrie autorul cu acea tandrețe de care virbeam, în legătură cu viața zburătoarelor.

      El se adresează unui copil, ajutându-i înțelegerea prin exemple cunoscute din universul domestic: „Ai văzut cum stă găina pe ouă? Așa sta și ea...”. Cu dragoste paternă, povestitorul îndrumă cunoașterea copilului, îi arată tainele vieții, îl învață, mai ales, să observe cu atenție, să nu treacă superficial peste aspecte ale vieții care par banale, dar care, privite îndeaproape, pot deștepta un mare interes. Prepelița îndură obositoarea veghe a clocitului pentru ca nici o picătură de ploaie să nu atingă ouăle. Pentru a convinge mai bine pe cititor (și pe ascultător) de dragostea prepeliței, scriitorul descrie cu o gingășie care trădează propria lui dragoste pentru puii de pasăre, drăgălășenia vlăstarelor prepeliței. Cum să nu fie aceștia iubiți când sunt atât de „drăguți”, „goi, ca puii de vrabie” (o altă comparație care-l ajută pe copil să înțeleagă, să și-i închipuie, vrabia fiindu-i foarte cunoscută), „îmbracați cu puf galben”, „parcă erau șapte gogoși de mătase”. În general, obiectele și ființele mici stârnesc duioșia (astfel se explică existența diminutivelor în limbă -„puișor”). 

      Puii tuturor viețuitoarelor, chiar ai celor mai dizgrațioase sunt „drăguți” pentru că sunt neajutorați, cerând ocrotire, pentru că sunt nevinovați, întocmai ca puiul de om. Gingășia și candoarea puilor apare și în felul în care erau hrăniți. O lăcustă e „fărâmițată” de prepeliță „în bucățele mici”, ei o mănâncă cu „cioculețele”. Imitarea ciugulitului e „sonoră”: „pic! pic! pic!” (onomatopeea). Lumea celor mici este o „lume a diminutivelor”, totul este mărunt în acest univers, este adus la dimensiunea lor. Un pui neatent la chemarea prepeliței, e prins și ținut puțin în palma unui flăcău. Iubirea mamei se vede în grija cu care-l sfătuiește, fără să-l certe, mângâindu-l ca să-i treacă spaima. Dragostea părintească părintească apare, deci, în strădania neobosită a prepeliței de a se asigura adăpostul și hrana puilor, de a-i apăra de orice primejdie, prin sfat și supraveghere, în capacitatea de a ierta, de a consola, de a-i feri de suferință, dar mai ales în hotărârea de a-i pregăti pentru viață, pentru vremea când vor ieși de sub ocrotirea aripilor ei. 

       Pentru aceasta sunt „lecțiile de zbor”. Desigur, nu trebuie uitată acea primă impresie a dragostei de mamă: bucuria de a-i privi și de a-i vedea crescând pe puișori. Există, însă, momente în care sentimentele materne firești cresc, parcă din izvoare nebănuite. Așa se întâmplă atunci când viața puilor este amenințată. Prepelița și puișorii trec prin stări de mare încordare și teamă, atunci când pe miriștea lor, într-o după-amiază de august, sosește un vânător, însoțit de câinele lui. Puii, a căror drăgălășenie autorul nu uită niciodată. „„au ridicat toți în sus capetele cu ochișorii ca niște mărgele negre”, ascultând speriați, neînțelegând. Este o situație limită, adică aparent fără ieșire, căci tocmai dinspre lăstarul în care s-ar fi putut adăposti, venea vânătorul. Prepelița „a rămas încremenită”, iar puii „lipiți cu pământul”, cu poruncă să nu se miște cu nici un preț. Încordarea se exprimă prin tăcere (marcată și prin șoapta mamei, fâșâitul câinelui, clipirea ochilor), prin nemișcarea totală.

       Nicicând nu apare mai intensă dragostea de mamă ca atunci când ea este silită să asiste neputincioasă la suferințele puiului său. Este o imagine plină de dramatism a iubirii materne, care devine sfâșietoare în finalul povestirii. Negăsindu-și puiul, prepelița este disperată. Apoi, înțelegând gravitatea accidentului, faptul că puișorul nu va mai putea zbura spre țările calde, ea își ascunde durerea „sinindu-se să nu plângă” și, atunci când, tot din dragoste maternă, căci își va salva ceilalți puișori, este obligată să-l abandoneze pe cel rănit, prepelița, „nu se uită înapoi, ca să nu-i slăbească hotărârea”.

       Punctul culminant al acestui subiect îl constituie sfâșietoarea luptă ce se dă „în inima bietei prepelițe”. Ea ar fi vrut să se rupă în două: „jumătate să plece cu copiii sănătoși, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod”.

       În primul rând trebuie să observăm luciditatea prepeliței, adică acea capacitate de a privi în față realitatea, de a nu-și face iluzii în privința faptului că puiul rănit sau întreaga familie ar putea rezista cumva la gerul iernii. Nici nu-și putea închipui că puișorul, o dată părăsit, s-ar mai putea salva în vreun fel. Aceasta dezvăluie o cunoaștere adâncă a legilor naturii, acel instinct de migrație al speciei, ceea ce nu putea echivala decât cu moartea. A-și părăsi copilul nefericit este împotriva iubirii ei de mamă. Firește că ea trebuie să urmeze drumul dintotdeauna al speciei ei, care nu poate fi abătut de nici un accident pentru că, în mod necesar, numai acesta îi poate salva pe ceilalți puișori. Aceasta este și importanta lecției pe care o oferă textul. Legile naturii, ca și legile vieții omenești, nu iartă și nu pot fi schimbate. Rănirea puiului s-a produs dintr-o măruntă neascultare a sfatului mamei, dar consecințele ei au fost dezastruoase. Iată cu ce preț imens ne învață natura. Iată de ce „Sandi” trebuie „s-o asculte pe mămica”.

       Deznodământul decurge în mod necesar, obligatoriu, din felul în care și-a conceput autorul întregul subiect și tratarea lui, astfel că o altă neverosimilă, adică greu de crezut, pentru că ar contrazice logica artistică a textului.

       Totuși, orice operă literară îndeamnă la meditație, la visare, la regândirea conținutului din felurite puncte de vedere, în funcție de acela care o citește.