Plecat fara adresa de Cezar Petrescu

                                                                      DUBLU CUVÎNT ÎNAINTE.

                                                                                 1932 — 1947

                                                                                               I

                                                                                   Aprilie 1932

 O prefaţă înseamnă mai întotdeauna o recomandare suspectă.

Trădează îndoiala autorului în opera-i cu pricina.

Altfel, de ce-ar simţi oare nevoia să-şi prezinte scrisele cu o carte de vizită grijuliu parafată? De ce atîtea expli­caţii? — cînd o realizare deplin ro­tunjită în orice domeniu al artei, se explică şi îşi justifică raţiunea de existenţă prin ea însăşi, dispensîndu-se de asistenţa tutelară a faurului?

Un prunc cocoşat, nu-i mai puţin cocoşat, chiar dacă părintele în disperare de cauză invocă argu­mentele cele mai ingenios dibăcite, circumstanţele cele mai dramatice, cele mai înduioşătoare apeluri, pentru a te vicleni să nu bagi de seamă la penibi­lul ghem care scălîmbăie spinarea progeni­turii. Nici dacă schimbînd de tactică, într-o scînteietoare jerbă de sofisme îţi demonstrează că o cocoaşă e în de­finitiv cel mai de pizmuit privilegiu, de care doar prin excepţie se bucură numai arare exemplare umane, cum va fi existînd desigur şi o astfel de teo­rie rezervată ad-hoc pentru uzul părinţilor de coco­şaţi, punînd într-o demorali­zantă inferioritate gloata comună a odraslelor cu vertebrele normal înşuru­bate pe verticala coloanei. Oare desenatorii care nu se învrednicesc a trage o singură linie pură, stihui- torii ai căror iambi se tîrîie şontîc-şontîc în sărmane aparate ortopedice, muzicanţii care nu-s capabili să înfiripe o armonie fără sughiţuri cacofonice — nu purced oare prin a contesta de-a valma un Yngres, Petrarca sau J. Sebastian Bach, sub cuvînt că li s-a perimat arta? Şi improvizîndu-se cu de la sine au­toritate vajnici deschizători de drumuri,   nu-şi trans­formă oare în virtuţi regeneratorii jalnicele lor in­firmităţi?

O proclamă cu vehemenţa. Găsesc îndestui naivi şi snobi s-o creadă. Mai grotesc încă: o cred!

Ei înşişi o cred.

O cred, identificîndu-se cu Baudelaire, Wagner, Rimbaud, Manet, Debussy, Rodin, Picasso ori Rymski-Korsakov, deşi e cam depărtişor distanţă.

De aceea, de la cel dintîi volum apărut acum zece ani, pînă la acesta (al cincisprezecelea îmi pare), m-am abţinut de la asemenea fastidioase comunicări directe cu lectorul.

Nu i-am solicitat indulgenţa, răbdarea, măsluita adeziu­ne. Nu i-am aprins opaiţe suplimentare pen­tru a ilumina într-o favorabilă si mistificantă miză în scenă, tainele atît de ades torturante ale cămăruiei de lucru, cu ale sale patetice deznădejdi, revulzii de elanuri, tîrîşuri după luciola inspiratei năluci care fuge şi-ţi scapă, căderi, himerice înver­şunări ale depăşirii de sine. Prin acestea toţi tre­cem. Toate rămîn pudic ferite de ochii spectatoru­lui, ca orice spasm, prin natură inestetic, al naşte­rii.

Am lăsat cărţile odată apărute, să-şi urmeze destinul. Lectorul să le adopte ori să le respingă. Tot el să le inter­preteze.

Nici o introducere. Nici o prezentare. Nici o de­dicaţie — indicînd o intenţie sau alta, o preferinţă sau alta, o afinitate ori alta.

Dacă o singură dată mă abat de la o atît de rectilină conduită, o fac fiindcă întru aceasta mă strîmtorează acum mai multe pricini, pe cît de com­plexe, pe atît de imperioase, cred.

Mă opresc numai la două.

Cele mai însemnate.

În primul rînd, pare-mi-se că a ajuns veleatul unor asemenea lămuriri, oricît ar violenta preocu­parea unei sobre ţinute literare, departe de şcoli, cenacluri, manifeste, campanii ideologice, polemici şi schisme; întrucît pe acest roman se centrează mai toate cărţile tipărite pînă acum şi cele ce stau în sertar începute şi aşteptîndu-şi maturitatea de­finitivă; pe acest roman se vor centra fără îndoială şi cărţile cîte vor veni cu anii, cristalizînd din magma proiectelor.

În al doilea rînd, o fac, fiindcă lectorul şi croni­carul, prea s-au aflat dezorientaţi de absenţa unui plan vizibil şi organizat în succesiunea romanelor destul de numeroase, poate chiar prea numeroase după opinia unora. Romane care au întîmpinat cînd o soartă nemeritat prea bună, cînd alta mai me­ritat vitregă, în aceşti zece ani, de cînd cu o mînă sfielnică de începător, dar în numele unui ferm şi nedesminţit crez, intitulam semnificativ prima carte Scrisorile unui răzeş.

Atunci, am fost categorisit în pripă epigon întîrziat al semănătorismului. Şi de-atunei încoace, în pofida acestei superficiale, poate numai comode eti­chetări, lectorul şi cronicarul s-au văzut mereu con­trariaţi şi diversitatea cu o aparentă incoherenţă a subiectelor, de diversitatea mediilor, a problemelor, a atmosferei şi a metodelor, adică a tehnicii literare. Iar în concluzie, au fost uneori ispitiţi — aş recu­noaşte, pînă la un punct: îndreptăţiţi — să-mi atri­buie la al zecelea ori al doisprezecelea volum, inten­ţii şi orientări străine de mine, după cum intenţii şi afiliaţii străine de mine au crezut că-mi discern de la întîia cărţulie a debutului.

Nimic mai firesc.

Căci nimic nu dă mai desăvîrşit impresia de anarhică dezorganizare, ca o construcţie în curs. Faţada e încă în cărămidă roşie, sacii cu beton ală­turi, ghiara armăturilor de fier crispată sub viitoa­rele bolţi, dincoace groapa cu var, pretutindeni mo­loz, praf, grunji de tencuială; pe cînd schelele ne­ridicate încă, maschează o privire de ansamblu.

Totuşi, spre o asemenea construcţie de ansam­blu năzuieşte toată fiinţa mea scriitoricească. Şi numai articu­late într-un asemenea tot, aş cere lectorului să-mi accepte indulgent ori să-mi res­pingă cu un sever verdict, fiecare carte nouă sau mai veche, dincolo de ale lor inerente şi omeneşti inegalităţi.

Fiecare din aceste volume, indiferent de subiect, de obiect, de personagii, de mediu, de atmosferă, indiferent de realizarea lor mai izbutită ori mai mi­zer naufragiată, nu va să înfăţişeze cumva în cro­nologia apariţiei sau în cronolo­gia epocii în care se desfăşoară acţiunea; nu va să înfăţişeze ori să ja­loneze o etapă de orientare spre cine ştie ce modă trecătoare a timpului. O renegare sau o înregi­mentare. O convertire. Nu exist scriitoriceşte din asemenea şi pentru asemenea convertiri vuietoase.

Nu cred în ele.

În sinceritatea lor. În rodnicia lor. În trăinicia lor.

Din anii cei mai neîmpîcliţi de scepticism ai ado­lescenţei, mi-a rămas săpată în cuget ca un sacru îndreptar de viaţă, melancolica reflecţie a lui Alfred de Vigny, care se proiectează cu atît de nobil, de discret şi mîndru profil, printre contemporanii săi de-un romantism agresiv şi emfa­tic, gesticulînd cabotin pentru a ului ori a scandaliza gale­ria: La vie est trop courte, pour que nous en perdions une partie précieuse â nous contrefaire.

Un scriitor este organic predestinat cutărei sau cutărei optici şi interpretări a lumii, cutărei sau cutărei fatalităţi temperamentale de creaţie, din care, ca dintr-un cerc magic, nu poate evada.

Orice tentativă de evadare e un început de tră­dare faţă de destinul său scriitoricesc; o tentativă de sinucidere.

Piruetele acelor scriitori de după războiul se­minţiilor din 1914—1918, care s-au rătăcit după cum sufla vîntul diferi­telor expresionisme şi dadaisme, suprarealisme, simulta­neisme, zenitisme, ultraisme şi alte puerilisme; toate aceste
giumbuş­lucuri, oportunisme şi mimetisme, i-au expulzat din orbita literară cînd vîntul a suflat aiurea. Cîte promi­siuni n-au fost astfel înşelate, numai fiindcă scriitorul lipsit de centru de gravitate şi de criteriu interior, sclav snobis­mului de ultima oră, atent la reţeta efemerului succes de ultimul minut, se lăsa fascinat de proclamaţiile acestor improvizate şcoli li­terare, replica altor şcoli plastice, cu senzaţionale manifeste de-un superfuturism iconoclast şi vandalic, exterminînd radical trecuturi, tradiţii, bi­blioteci, muzee, dar fără jalonarea unei singure opere care să supra­vieţuiască fulgurantelor mani­feste?

Se perimau toate, înainte de a se zbici cerneala manifestelor. Se demodau într-un an, mai teribil decît faimoasele veste roşii ale romanticilor de-acum un veac, la bătălia lui Hernani.

Primul deceniu de după războiul din 1914—18 e presărat de asemenea cadavre ale promisiunilor neîndepli­nite. De cadavrele destinelor literare şi ar­tistice eşuate, căzute în rebut, fiindcă, lipsite de con­sistenţă fiind, lipsite de, densitate interioară, s-au înregimentat în batalioanele de asalt ale oportuniş­tilor inovatori cu orice preţ — şi adesea cu preţul ridicolului prin absurd — în loc să se caute şi să se găsească pe sine, în loc să creeze opera durabilă care să-i exprime.

Nu poate fi vorba, aşadar, de niciun fel de orien­tare „nouă” telescopată de alta „mai nouă” în cro­nologia cărţilor mele, ci de continuarea perseve­rentă a unui plan dinainte statornicit şi anunţat în trăsuri generale (pentru cine a voit să citească prin­tre rînduri), încă din romanul Întunecare. În acest prim roman de proporţii, vădeam lectorului că nu atribui literaturii o vocaţie diletantistică de precioase meşte­şugiri sub semnul artei pentru artă, ci o misiune, un pact de profundă conştiinţă, şi ar­tistică, şi omenească. Fără a cădea în erezia artei care demonstrează şi pledează, stăruiesc în credinţa că arta nu se poate opri la suprafaţa virtuozităţilor sterile. Cată a străbate adînc în taina sufletelor şi a vieţilor
individuale sau colective, pentru a surprinde ceva din complexele misterioase care decid soarta acestor indivizi, a societăţii şi a unei epoci — mai larg apoi: a umanităţii.

Romanul Întunecare, cu dimensiunile sale de roman fluviu într-o vreme cînd literatura euro­peană nu era invadată încă de afluxul acestui gen, nu se înfăţişa totuşi decît ca un fragment, un capitol defalcat dintr-un tot. Iar acest tot, pe care (desigur cu o prezumţioasă ambiţie scriitoricească) îl întrevăd ciclic, într-o succesiune de 15—20 romane, în unele cărţi se mărgineşte la o investi­gaţie orizontală a realităţilor şi proceselor sociale: Calea Victoriei, Comoara Regelui Dromichet, Aurul negru, Apostol; în altele încearcă o investigaţie verticală, mult mai subtilă, în realităţile şi proce­sele psihologice ale individului dezaxat de epocă sau copleşit de epocă: Simfonia fantastică, Baletul me­canic, novelele cu natură de mici romane compri­mate: Omul din vis, Omul care şi-a găsit umbra, Somnul, Adevărata moarte a lui Guynemer, etc.

Amintesc cîteva numai, din cele tipărite. Nu po­menesc pe cele în lucru sau în nebuloasa intenţiilor.

Evident, distanţa între ele e mare. Raporturile par cu totul vagi. Lectorul înşelat de-o premeditată diversitate de mediu şi de atmosferă, de ton, de tim­bru, de procedeu şi de ritm, e ademenit să ignore caracterul de unitate, acel fir nevăzut dar perma­nent, care circulă în meandrele atîtor destine de eroi, de familii, de grupuri, de clase.

Pe deoparte, aşadar, ca să înlătur odată pentru totdeauna asemenea confuzii ale lectorului; pe de alta, ca să contest anume etichetări arbitrare ale unor anume critici, nărăviţi să-ţi ceară într-o operă ce-ar fi vrut dînşii să pui, în loc să-ţi admită drep­tul de a exprima ce ai tu de spus, judecîndu-ţi scri­sele numai ca atare — încalc o rînduială riguros respec­tată vreme de zece ani. M-au îndemnat întru­cîtva şi mi-au uşurat calea, precedentele unor scri­itori de altă măsură: un Thomas Hardy şi un Ma­xim Gorki, un Joseph Conrad şi un
Tolstoi, un Romain Rolland şi un Jules Remains, un Thomas Mann şi un Galsworthy. Şi vai! uriaşul între toţi, Balzac, care-şi prezenta fiecare nou volum cu o savantă şi intransigentă prefaţă în ediţia originală, încît astăzi s-ar putea alcătui măcar două tomuri compacte numai din reeditarea acestor autointerpretări balzaciene.

Pe lîngă toţi, ce înseamnă un mărunt romancier moldo-valah, al unei adolescente literaturi, care abia îsi dibuie traditia romanului său naţional?

Totuşi, şi aceia, cît de mari şi de universali vor fi fiind, s-au aflat nevoiţi să explice intenţia unei cărţi, semnificaţia ei şi mai ales situarea ei în truda de-o viaţă întreagă, cînd veleitatea acestei trude e o operă ciclică de mai vast cuprins, în spaţiu şi în timp.

Romanul de faţă, conceput în două părţi: Plecat fără adresă (1900) şi Sosit fără adresă (193?); Caie­tul cu scoarţele albe şi Caietul cu scoarţele negre — e dacă se poate spune cheia tuturor celorlalte ro­mane, în care năzuiesc să redau imaginea unei epoci, fie urmărind un suflet şi un destin individual într-un grup restrîns, fie sufletul şi destinul unei grupări umane traversînd epoca.

Nu cheie în înţelesul titlului pus de Aldanov pe coperta unui roman, inaugurînd un ciclu unde socie­tatea e văzută prin prisma unui individ, cum au mai realizat-o şi Romain Rolland în Jean Christophe sau Maxim Gorki în Viaţa lui Klim [Samghin]. Nici societatea percepută prin destinele, interesele şi reacţiile unei familii, ca în romanele Budden- brooks de Thomas Mann, Les Thibault de Martin du Gard, Forsyte Saga de Galsworthy sau Chronique des Pasquier, romanul lui Georges Duhamel. Nici cheia unui personagiu ca Salavin, pe care acelaşi neîntrecut şi maliţios analist, Georges Duhamel, l-a pus sub observaţie cu răbdarea unui adevărat ento­mologist, studiind o gîză ce-şi simte crescînd aripi de pajură.