Cum să lecuiești un fanatic de Amos Oz
Amos Oz este vocea bunului-simţ care se înalţă peste confuzia, peste bălmăjeala mincinoasă şi isterică a vorbăriei mondiale din jurul conflictelor actuale. In limpezimea strălucită a eseului „Cum să lecuieşti un fanatic", el analizează încâlcitele rădăcini istorice care produc floarea hidoasă a violenţei, răsădită fără încetare. Ne pune în faţă natura fanatismului, evoluţia lui. Nu oferă un panaceu.
Dar ne convinge pe deplin de caracterul conflictului israelo-palestinian: „Nu război religios, nu război între culturi, nu nepotrivirea a două tradiţii, ci pur şi simplu o dispută legată de proprietatea funciară, a cui este casa." Şi nu şovăie să afirme, bazându-se pe viziunea şi pe integritatea
Introducere lui politico-morală, că această dispută poate fi soluţionată. „Intre dreptate şi dreptate" este o soluţie realistă, şi autorul pledează pentru necesitatea de a ne gândi la lucrurile esenţiale trebuincioase unor oameni aflaţi în anumite situaţii ca să poată începe să definească şi să respecte spaţiul fiecăruia. Umorul ironic cu care luminează problemele vitale face ca totul să fie şi mai grăitor.
Nadine Gordimer
Aşadar, cum să lecuieşti un fanatic?
Una e să vânezi o mână de fanatici prin munţii din Afganistan, şi cu totul alta e să lupţi cu fanatismul. Mă tem că nu prea mă pricep la găbjirea fanaticului din munţi, dar am ceva idei despre natura fanatismului şi despre felul în care poate fi, dacă nu lecuit pe deplin, măcar ţinut în frâu.
Atacul suferit de America pe 11 septembrie n-a însemnat doar o înfruntare între sărăcie şi bogăţie. Înfruntarea dintre sărăcie şi bogăţie este una dintre cele mai grave probleme ale lumii, dar am diagnostica greşit aceste atacuri teroriste dacă am crede că nu este vorba decât despre săracii care se iau de bogaţi. Nu intră în joc doar „cei care au" şi „cei care n-au". Dacă situaţia ar fi atât de simplă, ar trebui mai degrabă să ne aşteptăm la un atac din partea Africii, cea mai săracă, asupra Arabiei Saudite şi a ţărilor din Golf, producătoarele de petrol, cele mai bogate. Nu, aceasta este o bătălie între fanatici, care cred că scopul - orice scop - scuză mijloacele, şi noi, ceilalţi, care credem că viaţa este un scop, nu un mijloc. E o luptă între cei care cred că dreptatea - indiferent ce înţeleg ei prin asta - este mai importantă decât viaţa, şi aceia dintre noi care credem că viaţa este mai presus de multe alte valori, convingeri sau credinţe. Criza mondială actuală din Orientul Mijlociu, din Israel/Palestina, nu este provocată de valorile islamului. Nu este provocată de mentalitatea arabilor, aşa cum trâmbiţează unii rasişti, nici vorbă de aşa ceva.
Este vorba despre străvechea înfruntare dintre fanatism şi pragmatism.
Dintre fanatism şi pluralism. Dintre fanatism şi toleranţă. Ceea ce s-a petrecut pe 11 septembrie nu a avut de-a face nici măcar cu problema dacă
America este bună sau rea, dacă este sau nu hidos capitalismul, sau dacă globalizarea ar trebui sau nu să înceteze. Acolo a fost ideea fanatică tipică: dacă eu cred că un lucru e rău, îl nimicesc, împreună cu tot ce e în jur.
Fanatismul este mai vechi decât islamismul, mai vechi decât creştinismul, mai vechi decât orice stat sau guvern sau sistem politic, mai vechi decât orice ideologie sau credinţă din lume. Fanatismul este, din păcate, o componentă omniprezentă a firii omeneşti, o genă malignă, dacă putem să-i zicem aşa. Delictele celor care aruncă în aer clinicile americane în care se practică avortul, ale celor care incendiază moscheile şi sinagogile din Europa, nu se deosebesc de cele comise de Osama bin Laden decât din punct de vedere al proporţiilor, nu al naturii lor. Fără îndoială, 11 septembrie a stârnit pretutindeni tristeţe, furie, consternare, şoc, melancolie, dezorientare şi, da, unele reacţii rasiste - antiarabe şi antimusulmane. Cine şi-ar fi închipuit că secolul XX va fi urmat de secolul al Xl-lea?
Faptul că am crescut la Ierusalim m-a făcut expert în fanatism comparat. Ierusalimul copilăriei mele, în anii '40, era plin de indivizi care se proclamau profeţi, mântuitori şi Mesia.
Chiar şi astăzi unul din doi locuitori ai Ierusalimului - bărbaţi sau femei - deţine propria formulă pentru mântuirea imediată. Toţi afirmă - şi citez aici un vers celebru dintr-un cântec vechi - că au venit la Ierusalim ca să-l înalte si să fie înălţaţi de el. In realitate, unii dintre ei - evrei, creştini şi musulmani, socialişti, anarhişti, reformatori ai lumii - au venit la Ierusalim nu atât ca să-l înalţe, nu atât ca să fie înălţaţi de el, cât ca să fie crucificaţi sau să-i crucifice pe ceilalţi, sau ambele.
Există o tulburare mentală aparte, o maladie psihică atestată numită „sindromul Ierusalim". Oamenii vin la Ierusalim, trag cu nesaţ în plămâni aerul de munte minunat de limpede şi, deodată, li se pune pata să dea foc unei moschei, unei biserici sau unei sinagogi. Sau pur şi simplu îşi aruncă hainele de pe ei, se cocoaţă pe o stâncă şi se apucă să facă profeţii. Nimeni nu-i bagă în seamă. Chiar şi în zilele noastre, în Ierusalimul actual, la fiecare coadă din staţia de autobuz conversaţia poate în orice clipă să se transforme într-o dezbatere aprigă, şi oameni care nu se cunosc deloc se iau la ceartă pe tema politicii, moralei, strategiei, istoriei, identităţii, religiei şi a adevăratelor intenţii ale lui Dumnezeu. Cei care participă la astfel de seminare stradale se contrazic în privinţa politicii şi teologiei, a binelui şi răului, în vreme ce-şi croiesc drum cu coatele către începutul cozii. Toţi răcnesc, nimeni nu ascultă. In afară de mine. Eu ascult uneori; aşa îmi câştig pâinea cea de toate zilele.
Şi totuşi, mărturisesc că, pe când nu eram decât un ţânc din Ierusalim, eram şi eu întru totul un mic fanatic intoxicat de propagandă. Mulţumit de mine, şovin, orb şi surd la orice idee diferită de puternicul curent evreiesc, sionist, din acea vreme. Eram un puşti care dădea cu pietre, un puşti din Intifada evreiască. De fapt, primele cuvinte din limba engleză pe care le-am învăţat, în afară de yes şi no, au fost British, go home! - asta strigam pe când aruncam cu pietre în patrulele engleze din Ierusalim. Şi, ca să vedeţi ironia istoriei, în romanul Pantera din subsol, din 1995, povestesc cum băiatului, căruia i se zice Proffy, îi dispar - cel puţin până la un punct - fanatismul, şovinismul, şi e schimbat aproape deplin în decurs de două săptămâni, printr-o senzaţie - o nuanţă - de relativism. Întâmplarea face ca el să se împrietenească, în taină, cu unul dintre duşmani - un sergent din poliţia britanică, foarte blând şi cu capul în nori. Cei doi, băiatul şi sergentul, se întâlnesc pe furiş şi se învaţă unul pe celălalt engleza şi ebraica. Iar băiatul descoperă că femeile nu au coarne şi copite despicate, o revelaţie aproape la fel de şocantă pentru el ca descoperirea că englezii şi arabii nu au coarne şi copite despicate. Aşadar, într-un fel, băiatul capătă simţul ambivalenţei, capacitatea de a se lepăda de gândirea lui de tipul „laie ori bălaie". Aceasta însă, evident, se plăteşte: până la sfârşitul micului roman nu mai e copil, e un mic matur, o fărâmă de adult. O mare parte din bucuria, fascinaţia, ardoarea şi simplitatea vieţii s-au pierdut pe vecie. Şi, după toate, i se mai agaţă şi o tinichea de coadă, foştii lui prieteni îi zic trădător. Îmi permit să citez o pagină şi jumătate de la începutul cărţii Pantera din pivniţă[1], deoarece cred că aici îmi exprim cel mai bine părerea despre fanatism.
De mai multe ori am fost numit trădător. Prima dată aveam doisprezece ani şi un sfert şi trăiam într-un cartier de la marginea Ierusalimului. Era vacanţa de vară, cu aproape un an înainte ca englezii să plece din ţară şi statul Israel să se nască din convulsiile războiului.
Într-o dimineaţă, au apărut pe peretele casei noastre, chiar sub geamul de la bucătărie, aceste cuvinte, scrise gros cu vopsea neagră: PROFFY BOGED SHAFEL. „Proffy e un trădător josnic."
Cuvântul shafel, „josnic", a ridicat o problemă care mă interesează şi acum, când scriu această poveste. Un trădător poate fi şi altfel decât josnic? Dacă nu, de ce Chita Reznik (i-am recunoscut scrisul) s-a ostenit să adauge cuvântul „josnic"? Şi dacă da, în ce condiţii trădarea nu e josnică?
Mi se zicea Proffy de când eram de-o şchioapă. Era prescurtarea de la Profesor, îmi spuneau aşa din cauza obsesiei mele de a cerceta cuvintele. (Continui să iubesc cuvintele. Îmi place să le adun, să le înşir, să le amestec, să le răstorn, să le combin. Aşa cum fac cu monedele şi cu bancnotele cei care iubesc banii, şi cum fac cu cărţile de joc împătimiţii jocului.)
