Cutia Neagra de Amos Oz
Considerat drept cel mai mare scriitor israelian contemporan, Amos Oz s-a născut în 1939 la Ierusalim, într-o familie care număra printre membrii săi savanţi şi profesori, veniţi în Israel din Rusia şi Polonia, în 1952, după sinuciderea mamei sale, părăseşte Ierusalimul, îşi schimbă numele din Klausner în Oz şi se stabileşte în kibujul Hulda, unde îşi va petrece mai bine de treizeci de ani. îşi ia licenţa în filosofie şi literatură la Hebrew University din Ierusalim, dar revine apoi în kibuţ, dedicîndu-se scrisului, agriculturii şi activităţii didactice Ia liceul local. A luptat în Războiul de Şase Zile din 1967 şi în Războiul de Yom Kippur din octombrie 1973. în 1965 îi apare prima culegere de povestiri, Acolo unde ţipă şacalii, urmată, un an mai tîrziu, de romanul Altundeva, poate, în 1968 publică romanul Soţul meu, Michael, care a provocat o adevărată furtună literară şi politică. Romanul a fost tradus în peste douăzeci de limbi şi transpus pe marele ecran. Volumele de povestiri Spre moarte (1971) şi Dealul sfatului nelegiuit (1976, pentru care i se decernează Brenner Prize for Literature) sînt considerate printre cele mai reuşite scrieri ale sale. în 1987 îi apare romanul Cutia neagră, bestseller în Israel şi în Europa, tradus în douăzeci de limbi şi distins, în Franţa, cu prestigiosul Prix Femina Etranger. în 1989, romanul Să cunoşti o femeie trece în fruntea topurilor de vînzări. în 1994 îi apare romanul Să nu pronunţi noapte, urmat, un an mai tîrziu, de Pantera din pivniţă şi, în 1999, de Aceeaşi mare. în cel mai recent roman al său, Poveste despre dragoste şi întuneric (2002), Amos Oz împleteşte ficţiunea cu autobiografia. Este, de asemenea, autorul mai multor volume de eseuri şi articole (Sub această lumină strălucitoare, 1979; In ţara lui Israel, 1983; Versanţii Libanului, 1987 etc.), de critică literară (Tăcerea raiului, 1993) şi al unei cărţi pentru copii (Soumchi, 1978). în 1991, Amos Oz a fost ales membru al Academiei de Limbă Ebraică, în 1992, preşedintele german Richard von Weizsăcker i-a înmînat Premiul Păcii, iar în 1997 preşedintele Jacques Chirac i-a acordat titlul de Chevalier de la Legion d'Honneur. în anul 1998 i-a fost decernat Premiul Israel pentru literatură, cea mai înaltă distincţie a statului Israel, în anul 2004, a cîştigat Premiul Catalunya.
Romanul Să cunoşti o femeie este drama lui Yoel, agent al serviciilor secrete israeliene, care decide să se retragă după moartea misterioasă a soţiei sale, Ivria, încercînd să o reconstituie din amintiri, să-i descifreze enigmele şi să se cunoască pe sine în lumina unei vieţi conjugale mai mult sau mai puţin ratate.
Amos Oz - Cutia Neagra
Ierusalim,
Dragă Alec,
Dacă nu ai distrus scrisoarea asta în clipa în care rru-ai recunoscut scrisul pe plic, înseamnă că totuşi curiozitatea îţi depăşeşte ura. Sau că ura ta are nevoie să fie reînnoită.
în clipa asta ai devenit palid, îţi strîngi cu putere maxilarele tale de lup pînă cînd buzele dispar în interior, te precipiţi asupra rîndurilor mele ca să descoperi ce vreau de la tine, ce îndrăznesc să vreau de la tine după şapte ani de tăcere totală-
Nu vreau decît să ştii că Boaz e într-o situaţie dificilă. Trebuie să-l ajuţi urgent. Nici soţul meu, nici eu nu putem face nimic, pentru că a tăiat orice punte de legătură- Ca şi tine.
Acum poţi să te opreşti din lectură şi să arunci scri&oarea în foc (nu ştiu de ce mi te închipui întotdeauna într-o cameră îngustă şi lungă, plină cu cărţi, stînd singur lîngă o măsuţă de scris neagră de unde poţi vedea pe fereastra din faţa ta întinderi acoperite de zăpadă. întinderi lipsite de relief, fără nici un copac, doar zăpada orbitoare şi dezolantă.
Focul arde în cămin, la stînga ta, iar în faţă, pe masa goală, un pahar şi o sticlă, goale amîndouă. Nu am decît o imagine în alb-negru. Chiar şi tu: cu un aer de călugăr, ascetic, înalt, îmi apari în întregime în alb-negru.
în clipa asta mototoleşti scrisoarea, bombăni ceva în stil bri-tanic şi o arunci direct în foc: ce-ţi pasă ţie de Boaz. Şi, în afară de asta, doar nu crezi nici un cuvînt din ce-ţi spun eu. Ochii tăi cenuşii privesc fix spre focul care pălpăie şi îţi spui: iar vrea să mă păcălească. Femeiuşca asta nu se lasă, nu mă lasă în pace.
Atunci de ce îţi scriu?
Din disperare, Alec. Nu eşti tu oare specialist cunoscut pe plan mondial în acest subiect (Da, sigur că am citit - ca toată lumea -cartea ta, Violenţa disperată - studiu comparat asupra fanatismu- lui), dar nu mă refer acum la cartea ta, ci la substanţa din care e plămădit sufletul tău: disperare îngheţată- Disperare arctică, încă mai citeşti? Ca să-ţi împrospătezi ura faţă de noi? Ca să guşti deosebita bucurie la nenorocirea altuia, ca şi cum ai degusta un whisky bun? Atunci mai bine mă opresc aici cu provocarile mele. Mai bine să-ţi vorbesc despre Boaz.
De fapt nu am nici cea mai mică idee despre ce ştii şi ce nu. Nu m-ar mira să fii la curent cu cel mai mic amănunt, cerîndu-i raportul lunar despre noi avocatului tău Zakheim şi ţinîndu-ne, toţi anii aceştia, ca pe ecranul unui radar. Pe de altă parte, nu m-ar mira să nu fii la curent cu nimic: nici că m-am măritat cu un bărbat care se numeşte Michael (Michel Henri) Sommo, nici că avem o fetiţă şi nici ce s-a întîmplat cu Boaz: ţi se potriveşte să întorci spatele brutal, excluzîndu-ne odată pentru totdeauna din viaţa ta cea nouă.
După ce ne-ai alungat, ne-am dus, eu şi Boaz, la kibuţul în care locuiesc sora mea cu soţul ei. (Nu aveam unde să ne ducem, nici bani nu aveam.) Eu am rămas acolo şase luni, după care m-am întors la ierusalim. Am lucrat într-o librărie. Boaz a rămas la kibuţ cinci ani, pînă a împlinit treisprezece ani. Mă duceam îa el la trei săptămăni. Asta a fost pînă m-am măritat cu Michel, iar de atunci mă numeţte tărfă. Ca tine. Nici măcar o dată nu a venit la noi la ierusalim. Cînd s-a născut fetiţa (Madeleine-Yfat) ne-a trăntit telefonul în nas.
Acum doi ani a apărut la noi pe neaşteptate, iarna, la ora unu noaptea ca să mă anunţe că părăseşte kibuţul: ori îl înscriu la o şcoală agricolă, ori se duce „să trăiască pe străzi şi n-am să-i mai dau de urmă".
Soţul meu s-a trezit din somn, i-a spus să-şi scoată hainele ude, să mănănce ceva, să se spele şi să se culce şi să stăm de vorbă măine dimineaţă. Dar copilul (încă de atunci, de la vărsta de trei-sprezece ani şi jumătate, era cu mult mai solid şi înalt decît Michel) i-a răspuns ca şi cum ar fi strivit un gîndac: „Dar tu cine mai eşti? A vorbit cineva cu tine?" Micheil a răs, propunărtdu-i:
„leşi o clipă din casă, scumpule, calmează-te, schimbă caseta, bate din nou la uşă şi intră din nou în calitate de om, şi nu de gorilă".
Boaz s-a îndreptat spre uşă, dar eu i-am blocat ieşirea. Ştiam cS nu se va atinge de mine. Fetiţa se trezise şi plîngea, iar Michel s-a dus să o schimbe şi să-i încălzească laptele în bucătărie. Am spus: „Bine, Boaz. Ai să te duci la o şcoală agricolă, dacă asta vrei." Michel, în maieu şi chiloţi, cu fetiţa care se liniştise în braţe, adăugă: „Numai cu condiţia să îţi ceri iertare de la mama ta mai întăi, iar apoi să spui şi mulţumesc. Nu fi animal." însă Boaz, cu expresia de ură disperată şi batjocoritoare moştenită de la tine. mi-a şoptit: „Şi cu ăsta vrei să spui că te culci noaptea?" După care a întins măna atingîndu-mi uşor părul şi spunînd cu o voce schimbată, o voce la amintirea căreia mi se strînge inima: „Fetiţa voastră însă e destul de drăguţă."
L-am înscris deci pe Boaz (cu ajutorul fratelui lui Michel) la şcoala agricolă „Tlamim". Asta era acum doi ani, la începutul lui '74, puţin după războiul la care - aşa mi s-a povestit - te-ai întors ca să te înrolezi în calitate de comandant al unui batalion de tan-curi în Sinai, după care iar ai disparuL Am fost de acord şi cu rugămintea lui de a nu-l vizita- Am plătit taxele de şcolarizare şi am tăcut Adică Michel a plătit De fapt nici măcar Michel.
Nu am primit nici măcar o carte poştală de la Boaz în aceşti doi ani.
Doar convocări alarmate din partea directoarei: copilul e agre-siv. Copilul s-a bătut şi i-a spart capul paznicului de noapte al şcolii. Copilul dispare noaptea Copilul are deja dosar la poliţie. Copilul e sub supravegherea ofiţerului de la secţia de minori. Copilul acesta va fi obligat să părăsească şcoala- Copiiul acesta este un monstru.
Dar tu ce-ţi aminteşti, Alec? Ultimul lucru pe care l-ai văzut a fost un copil de opt ani, cu pielea deschisă la culoare. subţire şi înalt ca o tulpină, stînd ore întregi pe un taburet, aplecat asupra biroului tău, concentrat, construind pentru tine modele de avioane din lemn de balsa după revistele „Măini îndemănatice" pe care i le aduceai - un copil atent la orice, ascultător, aproape fricos, deşi încă de pe atunci, de la vărsta de opt ani, capabil să. păstreze ran-chiună cu un fel de îndărătnicie surdă îndărjită. între timp, s-a amncat ca o bombă genetică cu efect întărziat, Boaz are acum şaisprezece ani, şi e înalt de un metru nouăzeci şi doi şi încă nu
s-a oprit din crescut, un copil amar şi sălbatic căruia ura şi sin-gurătatea i-au dat o forţă fizică neobişnuită. Şi iată că azi diminea-ţă s-a întîmplat lucrul despre care ştiam de mult că se va întăm-pla: suntem chemaţi de urgenţă. S-a hotărăt să fie dat afară din şcoală, pentru că a „atacat-o" pe una dintre profesoare. Nu mi s-au dat amănunte.
M-am dus imediat, dar Boaz a refuzat să stea de vorbă cu mine. Mi-a transmis doar că „nu are nimic de-a face cu tărfa asta". Se referea la acea profesoară? Sau poate la mine? Nu ştiu. Se pare că nu a „atacat-o" cu adevărat, ci a făcut o remarcă înveninată, ea i-a tras o palmă, la care imediat el i-a întors două palme. I-am implo-rat să amăne exmatricularea pînă îi voi găsi un alt loc. Le-a fost milă de mine şi mi-au dat două săptămăni.
Michel spune că dacă vreau, Boaz ar putea să stea la noi (deşi noi doi şi fetiţa locuim într-o cameră şi jumătate, pentm care încă nu am terminat de plătit împrumutul luat). Dar tu ştii ca şi mine că Boaz nu va fi de acord. Copilul ăsta ne detestă, şi pe mine şi pe tine-Aşa că avem totuşi, tu şi cu mine, ceva în comun- îmi pare rău.
Nu sunt şanse nici să fie primit la altă şcoală cu cele două dosare ale lui la poliţie şi fiind şi sub supravegherea ofiţerului de poliţie. îţi scriu pentru că nu ştiu ce să fac. îti scriu, deşi n-ai să citeşti, iar dacă ai să citeşti, n-ai să-mi răspunzi. în cel mai bun caz vei cere avocatului Zakheim să-mi trimită o scrisoare oficială în care să mi se amintească respectuos că expeditorul continuă să-şi nege patemitatea, avînd în vedere că rezultatul analizei de sînge nu a fost categoric, şi că eu însămi fusesem cea care se împotrivise analizei de sînge. Şah maL
lar divorţul te-a dispensat de orice responsabilitate faţă de Boaz şi de orice datorie faţă de mine. Ţin bine minte toate astea, Alec. Nu mai sper nimic. îţi scriu ca şi cum aş sta lîngă fereastră şi aş vorbi cu munţii. Sau cu întunericul dintre stele. Disperarea e dome-niul tău. Dacă vrei, poţi să închizi dosarul meu.
