Posts
    HENRIC AL VI-LEA, partea I                                                      Henry VI, part 1, 1588-1592   Persoanele   Regele Henric al Vi-lea ducele de Gloucester, unchiul regelui şi protector Ducele de Bedford, unchiul regelui şi regentul Franţei Thomas Beaufort, duce de Exeter, unchiul-mare al regelui Henry Beaufort, unchiul mare al regelui, episcop de Winchester, mai târziu cardinal John Beaufort, conte, apoi duce de Somerset Riahard Plantagenet, fiul lui Richard, fost conte de Cambridge, mai târziu duce de York Contele Warwick Contele de Salisbury Contele de Suffolk Lord Talbot, apoi conte de Shrewsbury John Talbot, fiul său Edmund Mortimer, conte de March Margareta, fiica lui Reignier, apoi soţia regelui Henric al VI-lea Sir John Fastolfe Sir William Lucy Sir William Glansdale Sir Thomas Gargrave Primarul Londrei Woodvile, locotenentul Turnului Vernon, din facţiunea de York (Roza Albă) Basset, din facţiunea Lancaster (Roza Roşie) Charles, principele şi mai târziu regele Franţei Reignier, duce de Anjou şi regele titular al Neapol-ului Ducele de Bourgogne Ducele de Alençon Bastard d’Orléans Guvernatorul Parisului Maestrul tunar al Orléans-ului şi fiul său Generalul trupelor franceze din Bordeaux Bătrânul păstor, tatăl Ioanei d’Arc Contesa d’auvergne Ioana d’arc (fecioara) Lorzi; păzitori ai Turnului; heralzi, ofiţeri; ostaşi; vestitori şi oameni din suită; un sergent; un portar. Demoni, care apar Ioanei.     Acţiunea se petrece parte în Anglia, parte în Franţa.       Actul I   Scena 1   Mănăstirea Westminster. Marş funebru. Catafalcul regelui Henric al V-lea[1] e înconjurat solemn de ducii de Bedford, de Gloucester şi de Exeter, de contele de Warwick, de episcopul de Winchester, de heralzi etc.   Bedford: Să se-nveşmânte-n vălul nopţii cerul![2] Comete, voi, ce-mpărăţii surpaţi[3], Rotiţi a voastră coamă de cleştar[4] Şi biciuiţi, din ceruri, stelele Ce-au fost lui Henric piaza rea a morţii – Al cincilea din Henricii iluştri, Din regii Angliei, cel mai măreţ! Gloucester: Un rege mai puternic n-am avut. Era sortit şi demn să poruncească. Rotind-o-n fulger, spada lui orbea Şi braţele de întindea, păreau Mai lungi ca aripile de balaur Şi ochii la mânie-i scăpărau Străfulgerări, că duşmanii fugeau De parcă soare de amiaz-ardea Şi suliţi le-nfigea încinse-n frunţi… Dar vorbele nu-i pot cuprinde fapta, Căci braţul înălţa doar ca să-nvingă. Exeter: Am îmbrăcat cernite haine, totuşi, în sânge doliul să ni-l purtăm[5], Căci  Henric este mort şi nu-i vom da Viaţă dacă-i vom păzi coşciugul… Cu veghea noastră, noi sărbătorim Ca robii-n ham, la carul de triumf, Victoria umilitoare-a morţii – Noi, blestem să zvârlim acelor zodii Ce gloria ne-au prăbuşit-o-n pulberi? Sau pe francezi să-i credem vrăjitori, Care, speriaţi de dânsul, au umblat Cu farmece[6] şi moartea i-au adus[7]? Winchester: A fost alesul Domnului, ca rege… Pentru francezi nici ziua judecăţii Nu va putea fi mai spăimântătoare Decât i-a-nfricoşat vederea lui. Şi Domnul oştilor l-a ocrotit[8] Biserica nălţând fierbinte rugă. Gloucester: Biserica? De nu s-ar fi rugat Atâta popii împotriva lui, Poate că nu murea atât de iute[9]. Ha, ştiu, v-ar fi pe plac vrun prinţişor Pe care să-l struniţi ca pe-un şcolar. Winchester: Oricare ne-ar fi, Gloucester, gustul nostru, Tu eşti protector, tu vrei guvernarea, Căci ţi-e soţia mândră şi te ţine în jug[10], cum nu vrei să te ţină Domnul, Nici sfinţii oameni ai bisericii. Gloucester: Domol! Tu ştii că nu-ţi prea place postul, Iar în biserică de intri vrei Prin rugi doar ca să scapi de vrun duşman. Bedford: Sfârşiţi, sfârşiţi cu cearta; staţi cuminte: Vom merge la altar… Heralzi, veniţi, în loc de aur, armele vom da Prinos dumnezeirii, căci ne sunt Zadarnice de când e Henric mort. Acum ne vor veni tot ani de plângeri… Copiii-n loc de lapte-or suge lacrimi Şi insula va fi un câmp de jale Plin de femei rămase-a plânge morţii… Cer ajutorul umbrei tale, Henric! Regatul ţi-l fereşte de discordii, înfruntă-n luptă zodiile rele, Să-ţi licărească sufletul ca steaua Lui Iuliu Cezar – şi mai glorioasă… (E întrerupt de intrarea unui purtător de veşti.) Vestitorul: Cinstiţi stăpâni şi lorzi, sosesc din Franţa Şi vă salut, dar triste veşti v-aduc: Despre prăpăduri, pierderi şi omoruri… Rouen, Guyenne, Reims, Orléans, Paris, Gisors, Poitiers – pierdute toate sunt. Bedford: Spui asta faţă chiar cu leşul lui? Vorbeşte-ncet, căci dac-aude Henric De pierderea acestor mari oraşe, El o să sfarme plumbul[11] din cosciug[12]. Gloucester: Pierdut Parisul? S-a predat Rouen-ul?! Oh, dacă Henric s-ar scula din morţi, De groază, sufletul din nou şi-ar da. Exeter: Dar cum se poate? Ce trădare-a fost? Vestitorul: N-a fost trădare… Nu… Dar ne-au lipsit Şi bani şi oameni. Zvon e prin oştire Că-ncurajaţi partide diferite Şi-n loc să vreţi, uniţi, să duceţi lupta, Voi vă certaţi şi-alegeţi generali: Pe unul că lungeşte bătălia, Pe altul c-ar zbura, dar n-are aripi, Pe-al treilea că fără cheltuială, Cu vorbe doar, ar fi să-ncheie pacea… Trezeşte-te, nobleţe-a Engliterii,   [1] Felul în care începe piesa constituie o legătură cu tetralogia Richard al II-lea, Henric al IV-lea, Partea I şi a II-a şi Henric al V-lea. Odată ce a dispărut mâna puternică a lui Henric al V-lea, englezii încep să piardă cuceririle acestuia în Franţa. Scena de doliu din actul I simbolizează succesiunea rapidă de dezastre care se abat asupra Angliei. Tema piesei este pierderea Franţei datorită Ioanei d’Arc şi apoi soţiei lui Henric al VI-lea, Margareta de Anjou, cu care s-a căsătorit în 1444 şi care apare în Henric al VI-lea, Partea a II-a. [2] Scena este drapată în negru, cum se obişnuia în cazul tragediilor. [3] O superstiţie, obişnuită în epoca clasică şi elizabetană, considera cometele ca anunţând evenimente extraordinare. Imaginea cosmică prevesteşte dezastrul care se va abate asupra Angliei. [4] Coama (pletele) de cleştar a cometei e înlocuită acum de părul Meduzei care consta din şerpi. Imaginea pletelor de cleştar este inspirată din Metamorfozele lui Ovidiu, XV, 849-50. [5] În sensul de a declara război francezilor. [6] Cronicarul Hall relatează faptul că ducesa de Gloucester a plătit doi vraci să plăzmuiască o figurină de ceară reprezentându-l pe rege, care să fie apoi arsă cu încetul, conform practicilor vrăjitoriei, pentru a pricinui moartea regelui. [7] Traducere modificată. [8] Henric al V-lea este comparat aici cu David, ale cărui oşti luptau pentru Dumnezeu. [9] Aluzie la episcopul de Winchester, despre care se spunea că a făcut rugăciuni împotriva lui Henric al V-lea.   [10] Shakespeare anticipează aici rolul tragic al soţiei lui Gloucester în Henric al VI-lea, partea a II-a. [11] Sicriul de plumb din interiorul sarcofagului. [12] Traducere modificată.     Decărcați piesa de la atașamente            
  RICHARD AL III-LEA — DRAMA ŞI EROUL         Piesa aceasta, care se înscrie în seria marilor drame istorice, a cronicilor engleze shakespeariene, merge pe urmele unei tradiţii puternice. Pe de o parte, Thomas Morus, cancelarul umanist martir al lui Henry al VIII-lea, a scris el însuşi o relatare a sângeroaselor fapte comise de regele intrat în latura de legendă sumbră a istoriei engleze. Pe de altă parte, Christopher Marlowe, contemporanul mai vârstnic al lui Shakespeare, dăduse, ca şi Kyd, literaturii engleze figuri istorice sau construite din ficţiune pură, care arătau o grozavă asemănare cu faimosul, fiorosul tiran evocat de Shakespeare în drama care-i poartă numele. Richard al III-lea este o personalitate din acelea pe care numai Renaşterea le-a putut zămisli, mânate de resorturi neobişnuite, de voinţe uriaşe până la a produce dezechilibruri înlăuntrul individualităţii. Şi Tamburlaine the Great (Tamerlan cel Mare) şi Edward erau modele de grandoare dementă, de hiperbole umane negative, de aventură umană scelerată, dar scăldată în perspective cosmice, create de Marlowe în vremea atât de ciudată, de plină de contraste şi de contradicţii, a Renaşterii engleze, a epocii elizabethane. Produs şi el al Renaşterii engleze, Shakespeare a privit istoria Angliei, ca şi contemporanii săi, în lumina aceluiaşi ideal uman de forţă uriaşă intelectuală sau volitivă, şi a găsit adesea obiectul artei sale în înfăţişarea acestor forţe întrupate în personalităţi pozitive sau negative. În Richard al III-lea, ca în toate dramele istorice shakespeariene, lumea Angliei feudale, a turburilor vremi de războaie dintre casele celor două roze (York, Lancaster), ni se arată cu adevăr istoric şi artistic îngemănat. Ambiţii şi uri deşănţate învrăjbesc pe acoliţii nobili ai partidelor regale. Intrigi, crime, zavistii, târguieli se ţes şi se făptuiesc sub ochii noştri, inspirându-ne groaza. Pe de altă parte, suferinţele oamenilor vinovaţi sau nevinovaţi, într-un timp de cumpănă prelungită care-i face pe cei simpli să vorbească despre „our tottering state”[1] sau, „a reeling world”[2] ne umplu de milă. Vechiul catarsis aristotelic se realizează din evocare istorică şi mare artă, complex adevăr al vieţii, în mâinile lui Shakespeare, mai degrabă decât în opera oricărui autor clasic. E o împletire continuă de individualizare strictă, omenească şi istorică, şi de generalizare etern umană. Fiecare personaj are locul şi justificarea lui istorică în cadrul lumii engleze a evului mediu. Fiecare năzuieşte nebuneşte spre mai mult, spre mai sus, ca atunci când lucrurile ies din matca lor. Ca să poată urca pe scara socială până în vârf, unui duce regal i se năzare să şteargă din cale pe oricine ar constitui o stavilă ambiţiilor lui nemărginite: fraţi, nepoţi, prieteni, soţie. El poate să facă asta fiindcă şi tatăl său a fost de fapt un uzurpator, şi fraţii săi au ucis pe duşmanii lor, fără milă, fără omenie. Henry al Vl-lea şi fiul său, Edward Plantagenet, care apar ca nişte martiri faţă de casa de York — prigonitoarea şi ucigătoarea lor — au fost la rândul lor nişte făptuitori de crime. Aşa încât nefericirile care se abat asupra lor ne umplu de milă, dar sunt produse în chip de compensaţii, şi justifică morala ca pe vremea hybris-ului eschilian, cu un plus enorm de individualizare şi de sens al devenirii istorice la genialul englez. Momentul când Margaret, regina nebună, văduva lui Henry al VI-lea, apare în scenă întâia oară[3] ni se pare extrem de semnificativ. De unde toţi membrii familiei noi regale se tocmeau şi se certau îngrozitor, deodată toţi sar asupra ei, imputându-i acţiunile sângeroase ale familiei ei, mai ales moartea nevârstnicului Cumberland. Astfel fiecare nefericit din piesă are o aură tragică în jurul fiinţei sale, dar nu în abstract şi necondiţionat. Margaret a învăţat că măreţia e deşertăciune şi rătăceşte strigând acest lucru că o profetesă pe jumătate nebună, dar abia când totul a fost pierdut pentru ea şi ai ei. Fiecare ajunge să vadă ce vanitate e lupta pentru iluzoria glorie, atunci când a fost învins în această luptă. Aşa se explica logic şi creşterea corului tragic. Explicaţii şi semnificaţii dintre cele mai adânci ni se oferă şi în această dramă istorică shakespeariană, care depăşeşte tiparele, unei obişnuite cronici prin meşteşugul geniului. Ca într-o pânză a barocului spaniol lumea e împărţită în două regiuni violent contrastante.. Richard tiranul e agentul iadului („minister of hell”[4], „cacodemon”), fiinţa infernală care a venit în lume pentru pedeapsa oamenilor şi suferinţa lor, care a răsturnat lucrurile lumii şi crugul acesteia. Dacă în Macheth, drama altui uzurpator, culoarea e aceea a nopţii şi a beznei, în Richard al III-lea, culoarea pe al cărei fundal evoluează eroul e sângeriul, flacăra pedepsei, purpura de ucigaş pe care i-au hărăzit-o cei morţi de mâna sau din porunca lui: Henry al Vl-lea şi Edward Plantagenet, prinţ de Wales, Clarence, propriul său frate, Anne, soţia sa, Edward al V-lea şi ducele de York, fragezii nepoţi şi atâţia alţii care apar şi în noaptea de pomină de la Bosworth spre a-l blestema cu acelaşi scurt descântec de pieire: „despair and die” (disperă şi mori)[5]. De cealaltă parte a diagonalei stă Richmond cel pios şi pur, a cărui vorbă blândă aduce a rugăciune şi în jurul căruia parcă stăruie îngeri. Ceea ce doreşte el e să repună în vechile locuri valorile răsturnate de vijelia turbată dezlănţuită în Anglia (dar care parcă e lumea) de sceleratul Richard, a cărui vorbă taie ca sabia şi nu se supune regulilor retorice. Răul şi urâtul sunt legate de făptura lui, cum binele şi frumosul, de nobilul Richmond. Iad de ură, crimă şi sânge — Richard, cer de pace, lumină şi dreptate — Richmond. De altfel, profetizând ca o Casandră bătrână şi răutăcioasă, fosta regină Margaret, soţia ucisului Henry al Vl-lea, vede viitoarea moarte a lui Richard apocaliptică, demnă de un penel baroc: „Se cască ţărna, e-n vâlvori Tartarul, / Răcnesc demonii, şi se roagă sfinţii”[6]. Barocul e prezent mai pretutindeni: şi în grupul crescând al bocitoarelor care blestemă pe erou, de la Margaret, soţia lui Henry al VI-lea, la ducesa de York, mama lui Edward al IV-lea, a lui Clarence şi a lui Richard însuşi, la fosta regină Elizabeth, mama prinţilor ucişi, şi la Anne, soţia lui Richard, regină nefericită a Engliterei. Corul acesta, alcătuit din regine nefericite, lovite de necruţătoarea mână, are un dramatism excesiv al cărui efect creşte nemăsurat.[7] La fel în minunatul, îngrozitorul vis al lui Clarence înaintea morţii se arată o imensă încărcătură de spaimă şi frumuseţe de la groaza înecatului care nu poate muri, la fundul de mare pe care zac hârcile cu ochi de pietre preţioase scânteietoare, prevestire neclară a morţii lui în butoiul cu vin scump, rubiniu de Malvasíe.[8] Chiar monologul de deschidere al tragediei, prologul ţinut de erou însuşi, are o bravadă barocă neobişnuită, într-adevăr un prolog, Care ar fi cel mai complet portret al eroului spus de el însuşi, ar constitui în mâinile unui autor dramatic de rând o eroare dramatică. Adică o expunere care ar începe, paradoxal, cu punctul culminant, cu dezvăluirea totală a eroului, ar fi subţiată, anemiată de la început, nemaiavând substanţă din care să crească. Dar Shakespeare e Shakespeare şi nesfârşite sunt căile artei lui. Dacă, pe de o parte, cronicile se seriază în ordinea succesiunii istorice, monologul e o culminanţă pregătită din ultima parte a dramei Henry al VI-lea, când regele, înainte de a fi ucis de Gloster, profetizează, ca mai toţi eroii shakespearieni înaintea morţii, după vechi tipare clasice homerice sau eschiliene, nefericirea Angliei sub Richard, clipa când toţi vor blestema naşterea lui. Şi atunci face loc tradiţiei populare despre prinţul strâmb, venit în lume cu peceţile groazei:   „The owl shriek’d at thy birth, — an evil sign; The night-crow cried, aboding luckless time; Dogs howl’d, and hideous tempest shook down trees; The raven rook’d her on the chimney’s top, And chattering pies in dismal discords sung. Thy mother felt more than a mother’s pain, And yet brought forth less than a mother’s hopet To wit, An indigest deformed lump, Not like the fruit of such a goodly tree. Teeth hadst thou in thy head when thon wast born, To signify thou cam’st to bite the world”.[9]   Restul profeţiei e împiedicat de Richard, care-l străpunge pe rege, ştiind care e ultimul cuvânt al acestuia. El însuşi cunoaşte legenda venirii lui pe lume cu dinţii şi cu picioarele înainte şi de aceea, ştiindu-se monstru, deţinător al unei cumplite unicităţi, se hotărăşte să joace pe monstrul încă din acest sfârşit al dramei Henry al Vl-lea, unde spune:   „I have no brother, I am like no brother; And this word love, which greybeards call divine, Be residentin men like one another And not in me: I am myself alone”[10]   Unicitatea monstruoasă a eroului, de care el e atât de conştient, este un produs negativ al vremii Renaşterii care a zămislit titani. Ca şi Tamburlaine the Great al lui Marlowe, Richard e o individualitate cu o forţă nebănuită a voinţei şi a faptei, dar călăuzită de o întoarsă înţelegere a sensurilor vieţii şi ale lumii. Aşa se explică de ce toţi contemporanii îl numesc agent al iadului „cacodemon”, diavol, venit în lume să facă din ea un infern, răsturnând toate valorile şi punându-le în slujba ambiţiei, a orgoliului, a inteligenţei sale, toate uriaşe, închise într-un trup schilod. O personalitate monstruoasă e Richard fiindcă încearcă să supună istoria şi mersul ei năzuinţelor lui individuale, anarhice, dispreţuitoare de om, dragoste, compasiune. Dacă însă piesa e privită în sine, nu în seria celorlalte drame istorice, monologul cu care se deschide e o sămânţă a măreţiei şi a nebuniei monstruoase a eroului, zugrăvit, de la început, la dimensiuni negativ grandioase. Din această sămânţă a monologului va creşte logic şi organic întreaga structură dramatică, determinată de necesităţile extinderii eroului pe scena lumii. Adică făptura aceasta avortată a naturii se suie de la început pe piedestalul cel mai înalt, semn al răsturnării lucrurilor în lume, şi mărturiseşte că va stăpâni scena şi lumea cât va trăi, fiind, după propriile lui cuvinte, — „subtle, false and treache-rous”[11]. Într-adevăr, Richard, conte de Gloster, sceleratul, demonul cu cap de geniu, piaza rea care pluteşte asupra lumii atât cât durează acţiunea, aruncă din primele cuvinte sfidarea sa către creaţie, către legile ei. Monologul începe cu o vorbire din care nu lipseşte măreţia fiindcă, aşa cum obişnuieşte Shakespeare, comparaţiile şi metaforele personajului trădează structura lăuntrică a acestuia. Eroul foloseşte metafore nobile, ale anotimpurilor, soarelui, norilor, oceanului, apoi imagini eroice şi graţioase de viaţă războinică şi galantă care contrastează violent cu strâmbul lui trup la care latră câinii, descris îndată după aceea cu o insistenţă şi cu o luciditate rară. Richard, care-şi urmăreşte sadic diformitatea umbrei (pentru că, probabil, îndepărtase orice oglindă din preajmă-i) în scopul de a-şi spori veninul resentimentului, întreprinde după portretul său fizic o autocaracterizare morală surprinzătoare, exprimându-şi intenţia de a fi ticălos şi sugerând căile alese. Mai întâi aşteaptă (şi de aceea provoacă) moartea fraţilor săi. Pe Clarence, care pare să fie bun, nobil şi înzestrat cu darul vorbirii şi pe care-l va ucide prin mâini mercenare, îl consideră „simple, plain”[12]. Pe Edward, regele, mai slab, supus pare-se soţiei sale şi rudelor ei, îl vede ca pe un desfrânat, aşa cum va lăsa să se înţeleagă mai târziu când îi va defăima amintirea. De altfel bănuim că moartea lui Edward va fi survenit printr-o otravă lentă, administrată tot conform orânduirilor „înţelepciunii” pe dos a monstrului, de mâna căruia pier toţi din jur, toţi cei care-i stau în cale. Şi moartea soţiei lui, mai târziu, produsă tot din necunoscute cauze, credem că i se datorează. De altfel această soţie, lady Anne, e un nefericit instrument al ambiţiei cuceritoare a lui Richard, pe care-l detestă, dar căruia i se supune într-o scenă formidabilă, cu care numai geniul shakespearian se putea măsura. Soţia prinţului Edward, fost prinţ moştenitor, ucis de mâna fraţilor de York, urmează, a doua oară îndoliată, sicriul socrului ei, regele Henry al VI-lea, bocind şi blestemând pe ucigaş. Acesta apare, demon conjurat de un magician întunecat, în preajma cortegiului funerar, aruncându-i mincinoase vorbe de dragoste, punând crimele lui pe socoteala pasiunii pe care o nutreşte pentru ea. Lady Anne îl scuipă, îl înjuriază cu nume de făpturi veninoase „adders, spiders, toads”, „any creeping venom’d thing”[13]), îl goneşte, rănile mortului se deschid, dar la ultimele replici femeia se îmblânzeşte şi primeşte cererea în căsătorie. Şi aci excesul contrastelor care ar putea stârni un efect melodramatic e dominat de figura eroului. Richard, inteligent şi abil, cunoscând nestatornicia sufletului feminin, peţeşte în joc grotesc femeia lângă sicriu şi o cucereşte. După aceea, încetând simularea de murmur de dragoste, se obiectivează superior şi se amuză ironic pe propria lui socoteală, apreciind mai ales momentul în care a triumfat („Was ever woman în this humour woo’d? / Was ever woman în this humour won?[14]), precum şi valoarea victoriei strâmbei sale făpturi, atât de săracă pe lângă frumuseţile fostului soţ al lady-ei Anne, de care-şi aminteşte cu oarecare admiraţie, deşi el l-a ucis („Young, valiant, wise, and, no doubt right royal”[15]). Având foarte numeroase coarde la lira-i rău-sunătoare, Richard se poartă altfel cu fiecare personaj, adulând, flatând, ucigând, ameninţând sau pur şi simplu injuriind, dacă interlocutorul e neinteresant. De aceea în scena cu regina şi fraţii ei el e vulgar, obraznic, insultător, iar pe de altă parte se arată ipocrit, dar tot în râs, în joacă, vorbindu-le de inima lui „dulce, milostivă” („soft and pitiful”[16]) sau despre faptul că el e prea „copilăros-lunatec” pentru lumea aceasta („childish-foolish”[17]). După moartea lui Edward şi arestarea, apoi executarea fraţilor şi fiilor reginei, Vaughan, Rivers şi Grey, începe noua strategie a lui Richard în lupta împotriva prinţilor moştenitori ai fratelui său. El dispare din primul plan al acţiunii pentru a-l lăsa pe Buckingham, ajuns omul lui de încredere, să lucreze. Procedeul este iarăşi neobişnuit în tehnica dramatică, pentru ca e nefiresc, ca în actul al III-lea în special, actul punctului culminant, în care ciocnirea definitivă dintre erou şi lume se produce, eroul să fie în plan secund. Dar asta e o simplă aparenţă. Richard se face că se supune cu oarecare autoconstrângere planurilor de mărire concepute pentru el de credinciosul său slujitor, dar de fapt el e cel care sugerează, prin prezenţă, gesturi şi tăceri, lui Buckingham, liniile de acţiune. Acestea converg spre proclamarea lui ca rege în finalul actului al III-lea, după marea scenă de făţărnicie a apariţiei sale la Baynard Castle cu o carte de rugăciuni în mână, între doi clerici învăţaţi cu care „dezbate” probleme de… dogmă religioasă. Richard tace ca să nu se compromită, fiindcă îşi dă singur seama că ura împotriva nepoţilor lui, copii încă, e monstruoasă şi că i-ar putea aliena şi foarte puţinele simpatii de care se bucură. Pe de altă parte, e prudent, fiindcă s-ar putea ca planul să-i eşueze, şi atunci, desigur, toată răspunderea şi vina ar cădea asupra lui Buckingham. Că Buckingham e un simplu agent o dovedeşte adresa lui inegalabilă de curtezan, aproape genială, forţa de persuasiune fără pereche, venite de pe undeva de prin genialele impulsuri dominatoare ale stăpânului său. Parcă în toată marea scenă a captării bunăvoinţei maselor, Richard e cu ochii lui de bazilisc asupra lui Buckingham, pe care-l mânuieşte mental ca pe o marionetă. Fiindcă Buckingham e un naiv de treabă, plin de zel pentru stăpânul său, şi care mai păstrează nişte scrupule şi nişte iluzii, dar lipsit de inteligenţă. El e un răsfrângător, un fel de medium al ideilor şi al intenţiilor lui Richard. De altfel şi rezerva lui la uciderea prinţilor, pe care regele nou încoronat o încredinţează altcuiva, lui Tyrrel, e o probă a nepotrivirii totale dintre stăpân şi slujitor, care mai cere chiar, cu multă neîndemânare, semănându-şi în sfârşit sieşi, favoarea promisă odată de acela, ignorând deci adevărata natură a lui Richard. Moartea prinţilor e dorită de rege în primul rând pentru a-şi asigura lipsa de concurenţă la tronul nou dobândit. Dar mai contribuie la dorinţa de ucidere a copiilor, şi neobişnuita jignire pe care, fără să vrea, cel mic, ducele de York, a adus-o, în vioiciunea minţii lui, unchiului primejdios. Nepotul ia peste picior pe unchi pentru făptura lui stârpită şi ştie să răspundă, vesel şi ironic, la toate întrebările şi să înţeleagă ceea ce alţii nu înţeleg. Şi el, micul prinţ, repetă leit-motivul dinţilor lui Richard.[18] Fireşte, Gloster ştie toate acestea despre sine, dar nimeni în afară de el, n-are voie să le ştie, cu atât mai puţin să le spună. Actul al IV-lea, cel în care are loc moartea copiilor regali cu braţe de alabastru şi guri de floare, e cel mai trist. Acum corul de care pomeneam la început este sporit cu bocetele şi blestemele mamei copiilor, fosta regină Elizabeth, care le-a învăţat de la Margaret. Lamento-ul lor e ca al unui cor antic ce-a învăţat din propriile dureri deşertăciunea tuturor lucrurilor lumii, umbra şi neconsistenţa lor. Margaret pronunţă din nou leit-motiv-ul dinţilor[19], şi regele se iveşte realizând o simetrie ciudată cu apariţia lui în actul I în mijlocul bocetului Annei. Acum peţeşte, de la mama îndoliată de moartea fiilor, pe fiica ei, ca să-şi asigure totuşi alianţa urmaşilor fostului rege. Şi ca şi Anne, Elizabeth consimte, trecând în ochii totuşi obiectivi şi mereu lucizi ai lui Richard drept ceea ce este: „relenting fool. and shallow changing woman”[20]. Mergând pe direcţia diagonalei create de simetriile baroce, ajungem la monologul din actul al V-lea, care completează şi reproduce, însă în alte împrejurări, pe cel din actul I. Acum eroul se, află în cel mai de jos moment al vieţii sale, în preajma hotărâtoarei bătălii, după grozava noapte când duhurile au venit să-l blesteme, aşa cum s-au dus să-l binecuvânte pe Richmond. Trezindu-se din coşmar, îngrozit, vorbeşte pentru întâia oară plin de spaime şi slăbiciuni, măcinat de presimţiri. Pentru întâia oară Richard invocă numele Domnului. Privirea pe care o aruncă înăuntrul său e fără milă şi, parcă, în ciuda presimţirilor sinistre, e nuanţată de o uşoară ironie. El însuşi se dispreţuieşte şi se condamnă pentru ticăloşia sa, dedublându-se ca un erou modern. Întrebările lui înfrigurate, anxioase, reflecţiile de mai târziu, ca acelea despre soarele care nu vrea să apară şi despre rouă, sunt încărcate de expresie şi nu lipsite de oarecare poezie. Dezmeticit însă, vorbeşte în oraţia către armată din nou ca un scelerat, ca un dispreţuitor de oameni şi Dumnezeu. În lupta care urmează şi în care rămâne singur, e teribil. Ultimele lui replici, memorabile, sunt croite pe adevăratele lui măsuri. „Slave — răspunde el celui care-l sfătuieşte să fugă — I have set my life upon a cast / And 1 will stand the hazard of the die”[21] semn al eroismului care se ascunde în această ticăloasă făptură nelipsită de măreţie. Iar faimoasa „A horse! a horse! my kingdom for a horse!”[22] nu e un semn al deznădejdii, ci o încheiere firească a socotelii cu lumea pe care acest monstru erou a pus atât de puţin preţ. Richard a dorit măririle lumii, deşi ştie ce puţin valorează, şi nu s-a înspăimântat de pierderea lor. El stă parcă prin aceasta deasupra regnului uman şi dedesubtul, lui, depăşind fiara prin lipsa afectivităţii, cum singur spune, şi omul, prin inteligenţă uriaşă dar rea. Numele de demon cu numeroase variaţii revine ades pe buzele interlocutorilor. Nu ştim altă reprezentare scenică a unui moment shakespearian mai potrivită decât aceea a morţii lui Richard de către Lawrence Olivier.[23] Contracţiile acelea nefireşti de pasăre sau fiară otrăvită ori înjunghiată, rezistenţa la moarte a unui trup însufleţit de o mare forţă, de o mare energie chiar negativă, au încheiat în sensul adevărat shakespearian tragedia. Cu moartea lui Richard vântul de nebunie care trecuse deasupra Angliei a încetat. Richmond, aşezând la loc toate cele răsturnate, cuminte, dar „shallow”[24] aşa cum zicea despre el demonicul său rival, va spune judecând trecerea lui Richard prin această lume: „England hath long been mad, and scarr’d herself”[25]. Dintr-un rege oarecare al Angliei, un feudal setos de mărire, despre care poporul a păstrat tradiţii de spaimă, geniul dramaturgului englez a făcut un erou tragic de primă mână, concurând viaţa prin ficţiune adăogată la schema adevărului istoric. Încă o dată în dramele sale istorice, în cronicile sale, Shakespeare a izbândit cu realismul său profund, cu perfecta cunoaştere a sufletului omenesc, asupra limitatelor, simplelor date ale istoriei. Prin bogăţia inepuizabilă a detaliilor semnificative din care se alcătuieşte individualizarea artistică, prin unitatea păstrată perfect în diversitatea atât de neobişnuit complexă a caracterului central, prin subordonarea tuturor mijloacelor unei viziuni într-adevăr dramatice asupra universului uman, Richard al III-lea se aşază între marile drame shakespeariene. Şi, asemenea lui Rembrandt sau Bach, Shakespeare a depăşit tiparele convenţionale şi procedeele stabilite ale barocului, folosite de el din belşug, ridicându-se deasupra lor prin geniul său, care a scos din viaţă sau a instilat vieţii sensurile şi dramele cele mai adânci. Richard al III-lea este încă una dintre victoriile răsunătoare ale realismului rinascimental. Iar traducerea marelui matematician şi poet Ion Barbu, din nefericire necompletă, dăruieşte ciudatei drame turburătoare echivalenţe anglo-române, dintre cele mai strălucite pe care le ştim. Cele două geme ale actelor ce i se datoresc au fost prinse însă într-o demnă, de metal nobil montură, de priceperea stihuitoare a tânărului orfevru Romulus Vulpescu. Astfel tălmăcirea înmănunchiază dintr-o dată omagiul a două generaţii de poeţi faţă de „marele brit”, de „geniala. Acvilă a Nordului”, cum îi spunea cu pasiune admirativă, lui Shakespeare, Mihai Eminescu, cel mai mare poet român. Se cuvine să ne alăturăm toţi în acest omagiu în preajma împlinirii a 400 de ani de la naşterea lui William Shakespeare.   Zoe Dumitrescu-Buşulenga     Teatrul de televiziune Richard Al III-lea se poate urmări pe linkurile de mai jos, gratuit   Richard al III-lea - Partea I   https://latimp.eu/richard-al-iii-lea-de-w-shakespeare-teatru-tv-partea-i/   Richard al III-lea - Partea a II-a https://latimp.eu/richard-al-iii-lea-de-w-shakespeare-teatru-tv-partea-a-ii-a/   Richard al III-lea - Partea a III-a https://latimp.eu/richard-al-iii-lea-de-w-shakespeare-teatru-tv-partea-a-iii-a/     Cartea de citit și descarcat gratuit                    
        PROLOG     În vreme ce bătrânul tren cu cremalieră își croia încet drum în sus, pe versantul ameţitor, Edmond Kirsch privea masivul muntos care se înălţa deasupra lui. În depărtare, construită în stânca muntelui, uriaşa mănăstire din piatră părea suspendată în aer, ca şi când cineva ar fi contopit-o, prin cine ştie ce magie, cu buza abisului vertical. Atemporal, sanctuarul din Catalonia, Spania, rezistase inexorabilei atracţii gravitaţionale vreme de mai bine de patru sute de ani, fără a-şi trăda niciodată scopul pentru care fusese construit, acela de a-i izola de lumea modernă pe cei din interiorul lui. „În mod ironic, ei vor fi acum primii care vor afla adevărul, îşi spuse Kirsch, întrebându-se cum aveau să reacţioneze. Istoric vorbind, cei mai periculoşi oameni din lume fuseseră întotdeauna oamenii lui Dumnezeu… mai cu seamă atunci când zeii lor erau ameninţaţi. Iar eu mă pregătesc să arunc o torţă aprinsă într-un cuib de viespi.“ Când trenul ajunse pe culme, Kirsch zări o siluetă solitară care-l aştepta pe peron – un schelet împuţinat, înveşmântat în tradiţionala sutană catolică purpurie cu stihar alb, cu un zucchetto[1] pe cap. Recunoscând din fotografii trăsăturile osoase ale celui care-l întâmpina, Kirsch simţi un neaşteptat aflux de adrenalina. „Valdespino a venit personal să mă salute. “ Episcopul Antonio Valdespino era o personalitate importantă în Spania nu doar un prieten şi un sfătuitor de încredere al regelui, ci şi unul dintre cei mai energici şi mai influenți militanţi pentru păstrarea valorilor catolice conservatoare şi a standardelor politice tradiţionale. — Edmond Kirsch, presupun, rosti episcopul în clipa în care inventatorul coborî din tren. — În persoană, confirmă el zâmbind şi strângând mâna osoasă a gazdei. Vă mulţumesc, Eminenţă, pentru că aţi organizat această întâlnire. — Apreciez faptul că dumneavoastră aţi solicitat-o, replică episcopul, a cărui voce era mai puternică decât se aşteptase Kirsch, limpede şi pătrunzătoare ca dangătul unui clopot. Nu se întâmplă des să fim consultaţi de oameni de ştiinţă, şi mai ales de cineva eu prestigiul dumneavoastră. Pe aici, vă rog. Valdespino îşi conduse oaspetele pe peron, în vreme ce vântul rece de munte îi șfichiuia sutana. — Trebuie să mărturisesc, adăugă el, că arătaţi altfel decât mi-aş fi imaginat. Mă aşteptam la un savant, dar dumneavoastră sunteţi mai degrabă… Aruncând o privire cu o uşoară nuanţă de dispreţ spre elegantul costum Kiton K50 şi spre pantofii Barker din piele de struţ ai oaspetelui său, continuă: — … trendy cred că e cuvântul, nu-i aşa? Kirsch zâmbi politicos. „Termenul trendy nu mai e la modă de vreo zece ani.” — Deşi am citit lista realizărilor dumneavoastră ştiinţifice, tot nu ştiu foarte bine cu ce anume va ocupaţi. — M-am specializat în teoria jocurilor şi modelarea computerizată. — Deci faceţi jocuri pe computer pentru copii? Kirsch bănuia ca episcopul afişa un aer neştiutor în încercarea de a se arăta curtenitor. Fiindcă, ştia bine, Valdespino era un cunoscător extrem de bine informat în domeniul tehnologiei şi adesea îi avertiza pe ceilalţi cu privire la riscurile ei. — Nu, Eminentă. Teoria jocurilor este o ramură a matematicii care studiază tiparele, pentru a face predicţii cu privire la viitor. — Ah da. Parcă am citit că aţi prezis, cu câţiva ani în urmă, izbucnirea unei crize financiare în Europa. Şi atunci când nimeni nu pleca urechea Ia spusele dumneavoastră ați salvat situația concepând un program de computer care a readus Uniunea Europeană la viaţă. Cum suna butada aceea celebră a dumneavoastră? „La treizeci şi trei de ani, am vârsta pe care o avea lisus când a înviat din morţi.“ Kirsch simţi o strângere de inimă. — O analogie nefericită, Eminenţă. Eram tânăr pe atunci. — Tânăr? râse episcopul încetişor. Şi câţi ani aveţi acum…? Poate patruzeci? — Exact. Bătrânul surâse, în vreme ce sutana continua să-i fie fluturată de vânt. — Ei bine, cei săraci cu duhul ar fi trebuit să moştenească Pământul, însă lumea este acum a celor tineri – cei cu preocupări tehnologice, care stau necontenit cu privirile în ecranele video în loc să şi le întoarcă spre propriul suflet. Trebuie să recunosc, niciodată nu mi-aş fi închipuit că-l voi întâlni chiar pe tânărul aflat în avangarda mişcării. Ştiaţi că sunteţi considerat un profet? — În cazul de faţă, un profet nu foarte priceput, Eminenţă. Când v-am solicitat o întâlnire privată împreună cu colegii dumneavoastră, am calculat că şansele de a accepta se ridicau la numai douăzeci la sută. — Aşa cum le-am zis colegilor mei, credincioşii au întotdeauna de câştigat ascultându-i pe cei care nu cred. Doar auzind vocea diavolului putem aprecia mai bine glasul lui Dumnezeu. Glumesc, fireşte, surâse bătrânul. Vă rog să-mi iertaţi simţul umorului învechit. Din când în când, filtrele autoimpuse mai dau rateuri. Cu aceste cuvinte, episcopul Valdespino schiţă un gest. — Ceilalţi ne aşteaptă. Pe aici, vă rog. Kirsch zări destinaţia către care se îndreptau – o colosală citadelă din piatră aburcată pe buza unei stânci al cărei perete vertical cobora sute de metri până într-o vale cuibărită la poalele unor dealuri împădurite. Descumpănit de înălţime, Kirsch îşi întoarse privirea de la hăul căscat și-şi urmă gazda pe poteca şerpuită, îndreptându-şi gândurile spre întâlnirea programată. Ceruse o audienţă cu trei importanţi lideri religioşi care tocmai participaseră la o conferinţă în mănăstire. Parlamentul Mondial al Religiilor Începând din 1893, sute de lideri spirituali din aproape treizeci de mișcări religioase din lume se reuneau Ia fiecare câţiva ani în locuri diferite pentru o săptămână de dialoguri interconfesionale. Printre participanți se aflau diverşi clerici creștini influenţi, rabini evrei și mulahi musulmani din lumea întreagă, dar şi pujari hinduşi, bhikkhu budiști, jainişti, adepţi ai sikhismuhii şi alţii. Parlamentul avea ca obiectiv declarat „cultivarea armonici între religiile lumii, construirea de punţi între diverse mişcări spirituale şi celebrarea comuniunii între toate credinţele religioase”. „Un ţel nobil”, îşi spuse Kirsch, care-I considera totuşi un exerciţiu inutil – o căutare fără rost a unor puncte comune întâmplătoare într-un amestec eterogen de poveşti, mituri şi închipuiri străvechi. Continuând să străbată poteca alături de episcopul Valdespino, Kirsch privi în jos, la stânca abruptă, cu un gând sardonic: „Moise a urcat un munte pentru a primi Cuvântul lui Dumnezeu, eu am urcat un altul pentru a face exact contrariul”. Motivaţia pentru acel demers, îşi spusese el, era una a obligaţiei de ordin etic. Însă ştia bine că vizita lui acolo era alimentată şi de o doză considerabilă de orgoliu personal – aştepta nerăbdător să simtă mulţumirea de a sta faţă în faţă cu clericii aceia şi a le vesti iminenta prăbuşire. „Aţi avut şansa voastră de a ne defini adevărul.” — V-am citit CV-ul, rosti episcopul pe neaşteptate, întorcându-şi privirea spre Kirsch. Am văzut ca aţi studiat în cadrul Universităţii Harvard. — Da, însă n-am luat licenţa. — Înţeleg. Nu cu mult timp în urmă, citeam că, pentru prima dată în istoria acestei universităţi, printre studenţii ei sunt mai mulţi atei şi agnostici decât cei care se consideră adepţi ai unei religii. Este o statistică sugestivă, domnule Kirsch. „Ce pot să zic? ar fi vrut futurologul să-i răspundă. Studenţii noştri sunt cu fiecare an mai inteligenţi.” Vântul sufla şi mai tare când ajunseră în faţa vechiului edificiu din piatră. Înăuntru, în lumina palidă de la intrare, aerul părea greu de la mirosul dens al lămâii arse. Cei doi bărbaţi străbătură un labirint de coridoare întunecate. Kirsch se străduia să se adapteze la semiobscuritate. În cele din urmă, ajunseră în faţa unei uşi din lemn neobişnuit de mici. Episcopul ciocăni, se aplecă şi intră, făcându-i semn să-l urmeze. Nesigur, Kirsch păşi peste prag. Se afla într-o încăpere dreptunghiulară, ai cărei pereţi înalţi erau ticsiți cu tomuri vechi, legale în piele. Rafturi suplimentare, separate, mărgineau zidurile aidoma unor coaste, alternând cu radiatoare din fontă care şuierau şi zăngăneau, dând impresia stranie că încăperea însăşi era vie. Kirsch ridică privirea spre pasarela cu balustradă ornată care înconjura etajul şi în clipa aceea ştiu fără urmă de îndoială unde se aflau. „Celebra bibliotecă de la Montserrat“, îşi dădu el seama uimit de faptul că fusese primit acolo. Se spunea că încăperea aceea găzduia texte rare, chiar unice, la care aveau acces doar călugării care-şi dăruiseră viaţa lui Dumnezeu, trăind sechestraţi pe acel munte. — Aţi cerut discreţie, îi spuse episcopul. Ne aflam în cel mai retras spaţiu al nostru. Puţini dintre cei de afară au intrat vreodată aici. — Un privilegiu generos. Vă mulţumesc. Păşind în urma episcopului, Kirsch se apropie de o masă mare din lemn, la care aşteptau doi bărbaţi în vârstă. Cel din stânga părea istovit de vreme, cu privirea obosită şi barba albă, încâlcită. Purta un costum negru, boţit, o cămaşă alba şi o pălărie Fedora. — Rabinul Yehuda Köves, i-l prezentă episcopul. Un filosof prestigios, autorul unor scrieri ample despre cosmologia Cabalei. Kirsch se întinse şi strânse politicos mâna rabinului Köves. — Îmi face plăcere să vă întâlnesc, domnule. V-am citit cărţile despre Cabala. Nu pot spune că le-am înţeles, dar le-am citit. Köves înclină din cap, afabil, şi-şi tampona cu batista ochii lăcrimoşi. — Iar Domnia Sa, continuă episcopul întorcându-se spre cel de-al doilea bărbat, este reputatul allamah Syed al-Fadl. Venerabilul cărturar islamic se ridică şi surâse larg. Era scund şi îndesat, cu o figură jovială, care părea să nu se potrivească deloc cu ochii lui pătrunzători. Era înveşmântat într-un simplu thawb[2] alb. — Iar eu, domnule Kirsch, am citit previziunile dumneavoastră cu privire la viitorul omenirii. Nu pot afirma că sunt de acord cu ele, însă le-am citit. Kirsch zâmbi îndatoritor și-i strânse mâna. — Oaspetele nostru, reluă episcopul adresându-se colegilor săi, este, aşa cum ştiţi, un apreciat profesionist în domeniul computerelor, specialist în teoria jocurilor, inventator şi un fel de profet al lumii tehnologice. Ţinând cont de sfera de activitate a Domniei Sale, m-a mirat solicitarea sa de a ni se adresa în această formulă. De aceea, îl voi lăsa pe domnul Kirsch să ne explice pentru ce se află aici. Cu aceste cuvinte, episcopul Valdespino se aşeză între colegii lui, îşi împreună mâinile şi ridică spre Edmond o privire nerăbdătoare. Asemenea juraţilor într-o sală de judecată, atitudinea celor trei crea o atmosferă care amintea mai degrabă de Inchiziţie decât de o agapă amicală între nişte minţi luminate. Dintr-odată, Kirsch conştientiza că episcopul nici măcar nu-i pregătise şi lui un scaun. Mai mult nedumerit decât intimidat, îşi studie o clipă gazdele încărunţite. „Deci aceasta este Sfânta Treime pe care am solicitat-o. Cei Trei Magi.“ Luându-şi un răgaz de o clipă pentru a-şi impune prezenţa, Kirsch se apropie de fereastră şi privi în jos, la superba panoramă care se deschidea dedesubt. Un mozaic de pajişti şi păşuni scăldate în soare acoperea o vale adâncă, lăsând apoi loc piscurilor ascuţite ale munţilor Collserola. Departe în zare, undeva deasupra Mării Balcarelor, un front ameninţător de nori de furtună începuse să se adune la orizont. „Cum nu se poate mai potrivit”, reflectă Kirsch, conştient de tulburarea pe care avea s-o stârnească în scurt timp acolo, în acea încăpere, însă şi în lumea de afară. — Domnilor, începu el, întorcându-se brusc spre cei trei, cred că episcopul Valdespino v-a transmis deja dorinţa mea de confidenţialitate. Înainte de a continua, aş vrea să repet că ceea ce vă voi comunica trebuie păstrat în cel mai strict secret. Mai simplu spus, cer din partea fiecăruia dintre dumneavoastră angajamentul că va păstra tăcerea. Suntem de acord în această privinţă? Cei trei bărbaţi încuviinţară în linişte – gest despre care Kirsch ştia că era totuşi inutil. „Vor vrea să îngroape cât mai adânc această informaţie, nicidecum s-o difuzeze.” — Mă aflu astăzi aici, continuă el, deoarece am făcut o descoperire ştiinţifică, una pe care o veţi considera, cred, surprinzătoare. Este un domeniu pe care l-am studiat ani de-a rândul, cu speranţa că voi găsi răspunsul la două dintre cele mai profunde întrebări ale spiritului omenesc. Iar acum, că am reuşit, mă adresez dumneavoastră, deoarece cred că informația pe care o deţin îi va afecta pe credincioşii din întreaga lume într-un mod radical, provocând, probabil, o schimbare de paradigmă pe care n-aş putea s-o descriu decât ca… explozivă. În acest moment, sunt singura persoană din lume care cunoaşte această informaţie. Şi mă pregătesc să v-o dezvălui. Duse mâna la buzunar şi scoase un smartphone supradimensionat – unul conceput şi realizat în mod special pentru nevoile Iui. Telefonul avea o husă viu colorată, cu ajutorul căreia Kirsch îl aşeză în faţa celor trei bărbaţi ca pe un ecran de televizor. Peste o clipă avea să folosească dispozitivul pentru a apela un server ultrasecurizat, îşi va tasta parola de acces din patruzeci şi şapte de caractere şi va accesa o prezentare on-line live. — Ceea ce veţi vedea, le spuse el, este rezumatul unui anunţ pe care sper să-l împărtăşesc lumii întregi, probabil cam peste o lună. Dar înainte, am vrut să mă consult cu unii dintre cei mai influenţi lideri religioşi, pentru a înţelege mai bine cum va fi primită această informaţie de cei pe care-i va afecta în modul cel mai profund. Episcopul oftă, parând mai degrabă plictisit decât îngrijorat. — Un preambul incitant. Domnule Kirsch. Vorbiţi de parcă ceea ce aveţi de gând să ne arătaţi va zdruncina din temelii marile religii ale lumii. Kirsch privi în jur, la tezaurul străvechi de texte sacre şi îşi spuse: „Nu le va zdruncina din temelii. Le va spulbera”. Apoi îi cântări din ochi pe cei trei bărbaţi aflaţi în faţa lui. Ceea ce nu ştiau ei era faptul că, peste numai trei zile, Kirsch intenţiona sa facă publică prezentarea video respectivă. În cadrul unui eveniment exploziv, meticulos coregrafiat. După aceea, oamenii din lumea întreaga vor înţelege că învăţăturile tuturor religiilor de pe Pământ au, într-adevăr, un lucru în comun. Toate sunt greşite. CAPITOLUL 1 Profesorul Robert Langdon ridică privirea spre câinele înalt de doisprezece metri aflat în piaţetă. Blana animalului era un covor viu de iarbă şi flori parfumate. „Mă străduiesc să te plac, se gândi el. Chiar mă străduiesc.“ După ce mai privi o vreme creatura, îşi continuă drumul pe pasarela suspendată, traversând apoi o vastă suprafaţă terasată, ale cărei trepte inegale erau menite să-i scoată pe vizitatori din ritmul obişnuit al paşilor. „Misiune îndeplinită”, comentă Langdon în sinea lui, după ce aproape că se împiedică de două ori pe treptele neregulate. În capătul de jos al scării se opri brusc, cu privirea aţintită asupra construcţiei masive care se ridica în faţa lui. „Acum chiar că le-am văzut pe toate!” Era un păianjen uriaş – o văduvă-neagră ale cărui picioare subţiri susţineau trupul burduhănos la cel puţin nouă metri în aer. De pântecul păianjenului atârna un sac din împletitură de sârmă plin cu sfere din sticlă. — Se numeşte Maman, se auzi un glas. Plecându-și privirea, Langdon zări sub păianjen un bărbat zvelt. Purta un caftan din brocart negru şi avea o mustaţă arcuită à la Salvador Dali, aproape comică. — Suni Fernando şi mă aflu aici pentru a vă ura bun venit la muzeu, continuă el, după care se opri şi examina un şir de ecusoane aflate pe masa din fața lui. Îmi puteţi spune numele dumneavoastră, vă rog? — Sigur. Robert Langdon. Omul ridică ochii spre el. — Ah, îmi pare foarte rău! Nu v-am recunoscu, domnule.  „Abia mă mai recunosc eu însumi, reflectă Langdon, pășind țeapăn în fracul negru, cu vestă albă şi papion de aceeaşi culoare. Arăt ca un muţunache scorţos.” Fracul clasic era vechi de aproape treizeci de ani, rămas de pe vremea în care activa ca membru al Ivy Club[3] la Princeton, dar, graţie lungimilor de bazin pe care le făcea zilnic cu asiduitate, încă îi venea bine. În graba lui de a-şi face bagajele, luase din dulap fracul în locul smochingului obişnuit. — În invitaţie scria „ținută protocolară”, spuse el. Sper că fracul corespunde. — Fracul este clasic! Iar dumneavoastră arătaţi superb. Bărbatul se apropie în grabă şi-i prinse un ecuson la rever. — E o onoare să vă întâlnesc, domnule, adăugă mustăciosul. Fără îndoială, ne-ați mai vizitat și înainte. Langdon privi printre picioarele păianjenului, spre clădirea strălucitoare de dincolo de ele. — Mărturisesc cu stânjeneală că nu. — Nu se poate! exclamă bărbatul în caftan, prefăcându-se că se clatină pe picioare. Nu sunteţi un admirator al artei moderne? Langdon agrease întotdeauna provocarea pe care o constituia pentru el arta modernă – şi mai cu seamă încercarea de a înţelege de ce anumite opere de artă erau considerate capodopere: lucrările în tehnica picurării ale lui Jackson Pollock, cutiile de supă Campbell’s ale lui Andy Warhol sau dreptunghiurile de culoare ale lui Mark Rothko. Şi totuşi, se simţea mult mai confortabil discutând despre simbolismul religios al lui Hieronymus Bosch ori despre trăsăturile de penel ale lui Francisco de Goya. — Sunt mai degrabă un clasicist, replică Langdon. Mă descurc mai bine cu Leonardo da Vinci decât cu Willem de Kooning. — Însa da Vinci și de Kooning sunt atât de asemănători! Langdon surâse răbdător. — Dacă-i aşa înseamnă că mai am câte ceva de învăţat despre de Kooning. — Ei bine, aţi venit în locul potrivit, exclamă Fernando, schiţând un gest amplu cu braţul spre clădirea impunătoare. Aici, în muzeu, veţi găsi una dintre cele mai bune colecţii de artă modernă din lumea întreagă. Sper să vă facă plăcere. — Aşa intenționez. Aş să știu de ce mă aflu aici. — Dumneavoastră și toți ceilalţi! râse vesel mustăciosul, clătinând din cap. Gazda dumneavoastră a fost foarte discretă cu privire la obiectivul evenimentului din această scară. Nici măcar personalul muzeului nu ştie ce anume se va întâmpla. Misterul e teribil de incitant, iar zvonurile circulă din belşug. Înăuntru se află câteva sute de invitaţi – mulţi celebri – şi nimeni n-are nici cea mai vagă idee despre ce urmează să se petreacă în seara aceasta! Langdon zâmbi larg. Puţine persoane din lume ar fi avut tupeul să expedieze invitaţii de ultim moment cu un text menţionând scurt: „Sâmbătă seară. Să fii acolo. Ai încredere în mine”. Şi chiar mai puţine ar fi reuşit să convingă sute de VIP-uri să lase orice altceva şi să ia primul avion spre nordul Spaniei, pentru a participa la evenimentul respectiv. Ieşind de sub păianjen, Langdon traversă mai departe pasarela, privind spre uriaşul banner roşu care flutura în aer. O SEARĂ CU EDMOND KIRSCH „Edmond n-a dus niciodată lipsă de încredere în sine“, reflectă Langdon amuzat. Cu vreo douăzeci de ani în urmă, tânărul Eddie Kirsch fusese unul dintre primii lui studenţi la Harvard – un pasionat al computerelor, cu părul vâlvoi, care, interesat de coduri, se înscrisese la seminarul de anul întâi, susţinut de Langdon: „Coduri, cifruri şi limbajul simbolurilor”. Profesorul fusese impresionat de inteligenţa sofisticată a lui Kirsch şi, cu toate că Edmond renunţase, în cele din urma, la domeniul prăfuit al semioticii, între el şi Langdon se înfiripase o relaţie învăţător-învăţăcel datorită căreia păstraseră legătura şi în cele două decenii de după ce Kirsch îşi încheiase studiile. „Iar acum, elevul şi-a depăşit maestrul, îşi spuse Langdon. I-a luat-o înainte cu ani-lumină.“ În prezent, Edmond Kirsch era un nonconformist de renume internaţional specialist IT miliardar, futurolog, inventator şi om de afaceri, autorul unei game incredibile de tehnologii de ultimă generaţie în domenii variate, ca robotica, neurologia, inteligenţa artificială şi nanotehnologia. Iar predicţiile lui infailibile cu privire la viitoarele evoluţii ştiinţifice îi conferiseră o aură aproape mistică. Langdon bănuia că neobișnuita abilitate vizionară a Iui Kirsch izvora din uriaşul lui bagaj de cunoștințe despre Iumea din jur. De când îl ştia, Edmond fusese un bibliofil împătimit, citind tot ce-i cădea în mână. Pasiunea Iui pentru cărţi şi uluitoarea capacitate de a le asimila conţinutul depăşeau tot ce întâlnise vreodată. În ultimii ani, Kirsch trăise în cea mai mare parte a timpului în Spania, motivându-şi alegerea prin dragostea pe care o resimţea pentru şarmul ei desuet, pentru arhitectura avangardistă, barurile excentrice şi vremea perfectă. O dată pe an, când revenea la Cambridge pentru o alocuţiune la MIT Media Lab[4], Langdon i se alătura pentru o masă în doi la unul dintre noile localuri la modă din Boston, de care el, unul, n-auzise. Niciodată nu discutau despre tehnologic; tot ce-l interesa pe Kirsch la acele întâlniri era arta. — Robert, eşti conexiunea mea cu domeniul culturii, glumea el deseori. Singurul meu maestru în arte! Aluzia glumeaţă la starea civilă a lui Langdon era ironica, deoarece venea din partea unui burlac la fel de înrăit ca el, care declarase că monogamia era „un afront la adresa evoluţiei” şi care fusese fotografiat în decursul timpului alături de nenumărate supermodele feminine. Ţinând seama de reputaţia lui de inovator în domeniul informaticii, toţi cei care nu-l cunoşteau şi l-ar fi închipuit ca pe un împătimit al tehnicii plin de el şi megaloman. Kirsch îşi luase însă aerul unei vedete pop la modă care frecventa lumea celebrităţilor, se îmbrăca după ultimele tendinţe, asculta muzică underground obscură şi colecţiona o gamă largă de opere de artă modernă şi impresionistă. Deseori îi trimitea lui Langdon câte un e-mail în care-i cerea sfatul cu privire la piesele cu care ar fi vrut să-şi îmbogăţească astfel colecţia. „Şi pe urmă procedează exact pe dos!”, comentă Langdon în sinea lui. Cu aproximativ un an în urmă, îl luase prin surprindere întrebându-l nu despre artă, ci despre Dumnezeu – un subiect de discuţie ciudat pentru un ateu declarat. În fața unui platou cu cotlet de viţel la Tiger Mama în Boston, Kirsch îl descususe cu privire la credințele fundamentale ale diverselor religii ale lumii, și mai eu seamă referitor la variatele mituri ale creaţiei. Langdon îi conturase o imagine detaliată a diferitelor convingeri, de la povestea Genezei, aceeaşi în iudaism, creştinism şi islamism, până la mitul hindus al lui Brahma, cel babilonian al Iui Marduk şi multe altele. — Sunt curios, remarcase Langdon când ieşeau din restaurant, de ce un futurolog ca tine este interesat de trecut. Înseamnă asta, oare, că renumitul nostru ateu l-a găsit, în sfârşit, pe Dumnezeu? Edmond izbucnise într-un râs vesel. — Ai vrea tu! Îmi evaluez concurenţa, Robert! Langdon zâmbise. „Tipic pentru el!“ — Ei bine, ştiinţa şi religia nu sunt rivale; sunt doar două limbaje diferite care încearcă să spună aceeaşi poveste. E loc suficient în lumea asta pentru amândouă. După întâlnirea aceea, Edmond rupsese legătura cu el aproape un an. Dar cu trei zile în urmă, din senin, Langdon primise un plic Fedex cu un bilet de avion, rezervarea unei camere la hotel şi un bileţel scris de mână prin care Edmond îl invita să participe la evenimentul din acea seară: „Robert, ar însemna foarte mult pentru mine dacă tu, mai presus decât nimeni altcineva, ai putea veni. Cunoştinţele pe care mi le-ai împărtăşit la ultima noastră întâlnire au făcut posibilă seara asta“. Langdon rămăsese nedumerit; nimic din ceea ce vorbiseră atunci nu părea nici pe departe relevant pentru un eveniment organizat de un futurolog. În plicul Fedex se aflau o imagine reprezentând două chipuri aşezate faţă în față, și o scurtă poezie pe care Kirsch i-o compusese fostului său profesor, Robert, Când față în faţă ne vom privi, Spaţiul gol ți-l voi dezvălui Edmond Langdon zâmbise văzând imaginea – o aluzie ingenioasă la o poveste în care fusese implicat cu câţiva ani în urmii: conturul unei cupe, sau potirul Graalului, vizibil în spaţiul gol dintre doua figuri omeneşti. Şi iată-l în fața muzeului, nerăbdător să afle ce anunţ intenţiona să facă fostul lui student. O adiere uşoară îi flutura poalele fracului în vreme ce străbătea aleea de pe malul râului Nervión, odinioară coloana vertebrală a unui prosper oraş industrial. În aer plutea un iz vag de aramă. Când trecu de un cot al aleii, îşi permise, în sfârşit, să ridice ochii spre clădirea masivă a muzeului. Era imposibil ca întreaga construcţie să-i poată fi cuprinsă în câmpul vizual, aşa că-şi lăsă privirea să alerge înainte şi-napoi de-a lungul ciudatelor forme alungite. „Clădirea asta nu numai că încalcă toate regulile, chibzui el, ci le ignoră cu desăvârşire. E locul perfect pentru Edmond.“ Muzeul Guggenheim din Bilbao, în Spania, părea ceva desprins dintr-o halucinaţie extraterestră – un alambicat colaj de siluete metalice curbe, sprijinite, parcă, una de alta aproape la întâmplare. Întinzându-se departe în faţa lui, masa haotica de forme era acoperită cu peste treizeci de mii de plăci din titan care luceau ca solzii unui peşte şi confereau structurii un aspect organic şi, totodată, nepământesc, ca şi cum cine ştie ce leviatan futurist ieşise din apă pentru a se încălzi la soare pe malul râului. Când clădirea fusese inaugurată, în 1997, un articol din The New Yorker nota că arhitectul, Frank O. Gehry, concepuse „o fantastică navă onirică de formă vălurită, într-o mantie din titan“, în vreme ce alţi critici din lumea întreagă se extaziară: „O senzaţională construcţie a epocii noastre!”, „Splendoare diafană!", „O extraordinară reuşită arhitecturală! “ De atunci fuseseră construite alte zeci de clădiri „deconstructiviste” – Disney Concert Hall din Los Angeles, BMW Welt din München şi chiar noua bibliotecă de la Princeton. Toate aveau o concepţie şi o realizare categoric neconvenţionale, însă Langdon se îndoia ca vreuna dintre ele ar putea concura cu Muzeul Guggenheim din Bilbao. Pe măsură ce se apropia de ea, faţada mozaicată părea să se metamorfozeze la fiecare pas, vădind un aspect cu totul nou. În scurt timp deveni vizibilă cea mai impresionantă iluzie vizuală a clădirii. Din perspectiva din care o privea în acel moment, uriaşa structură părea să plutească efectiv pe apă, unduind pe o vastă lagună „fără margini”, ale cărei valuri clipoceau pe zidurile muzeului. Langdon se opri o clipă pentru a admira efectul şi apoi păşi pe podul minimalist care se arcuia deasupra oglinzii apei, traversând laguna. Ajunsese abia la jumătate, când un şuierat îl făcu să tresară. Venea de sub picioarele lui. Se opri locului în timp ce un fuior de pâclă începu să se ridice în valuri de sub pasarelă. Norul de ceaţă deasă se încolăci în jurul Iui, pe urmă se revărsă deasupra lagunei, vălătucindu-se spre muzeu şi înghițindu-i temelia. „Sculptura de ceaţă”, reflectă Langdon. Citise despre acea operă de artă a artistei nipone Fujiko Nakaya. „Revoluţionar” în privinţa sculpturii era materialul din care era realizată: aer vizibil – un perete de ceaţă care se materializa şi se disipa în timp. Şi cum vântul şi condiţiile atmosferice nu erau niciodată identice de la o zi la alia, sculptura era mereu alta de fiecare dată când îşi făcea apariţia. Şuieratul podului încetă. Langdon văzu cum zidul de ceaţă se aşternu în tăcere peste lagună, învolburându-se şi înaintând, aparent, cu de la sine putere. Efectul era diafan şi deconcertant. Muzeul părea să plutească deasupra apei, alunecând imponderabil pe un nor – o corabie-fantomă pierdută pe mare. În clipa în care se pregătea să-şi reia drumul, zări suprafaţa neclintită a apei, încreţită de o serie de mici erupţii. Dintr-odată, cinci coloane de foc ţâşniră spre cer din lagună, vuind asemenea unor motoare cu reacţie ce străpungeau aerul pâclos, aruncând sclipiri bruşte de lumină pe plăcile din titan ale muzeului. Deşi preferinţele lui arhitecturale se îndreptau mai degrabă spre stilul clasic al unor muzee ca Luvru sau Prado, Langdon îşi spuse, privind ceaţa şi locul care pâlpâiau deasupra lagunei, că nu putea exista un loc mai potrivit decât acel muzeu ultramodern pentru a găzdui evenimentul organizat de un om ce iubea arta şi inovaţiile şi privea cu atâta realism în viitor. Străbătând valul de pâclă, se apropie de intrarea în clădire – o sumbră gaură neagră deschisă în structura reptiliană. Şi când păşi peste prag avu deconcertanta senzațiile că pătrunde în gura căscată a unui dragon.   [1] Acoperământ mic și semirferic pentru cap, purtat de clericii Bisericii Catolice (n.tr.) [2] Veșmânt arăbesc asemănător unei robe, lungă până la gleznă şi, de obicei, cu mâneci lungi, purtat îndeosebi în ţările arabe, (n.tr.) [3] Cel mai vechi și mai prestigios club din cadrul Princeton, fondat în 1879 (n.tr.). [4] Laborator de cercetări interdisciplinare de la Massachusetts Institute of Tehnology (n.tr.)            
  Serialul „Leylifer” o are în prim-plan pe Meryem (Camila Duarte Çakir), o tânără columbiană stabilită în Spania. Împreună cu soțul ei turc, Kemal (Kadir Doğulu), și cei doi copii, femeia călătorește la Istanbul pentru câteva zile, ca să participe la nunta cumnatei sale. Însă Kemal dispare fără urmă, iar ceremonia se amână, apoi totul se transformă într-o adevărată tragedie, căci bărbatul e găsit mort, într-o mașină arsă. Convinsă că soțul ei a fost omorât, Meryem decide să rămână în Istanbul ca să afle adevărul, însă viața ei nu e deloc ușoară, căci nu are prieteni, iar rudele sale o privesc cu suspiciune, pentru că e străină. Apoi, într-o zi, îl cunoaște pe Aziz (Can Verel), un cunoscut creator de bijuterii, cel care a desenat, de altfel, și inelul Leylifer, pe care Meryem îl poartă pe deget. Iar între cei doi începe o poveste de dragostte neașteptată. „Cu „Leylifer”, pornim într-o călătorie extraordinară care celebrează fuziunea creativă dintre Columbia și Turcia”, declara Can Okan, directorul de la Inter Medya, în mai anul trecut, la lansarea oficială.             Episodul 1 https://www.serialelatimp.net/leylifer-episodul-1-subtitrat-in-romana/ https://voe.sx/iqp5xa0hudir   Episodul 2      
    În centrul poveștii se află Emilia Sánchez (Livia Brito), o mamă singură și foarte sigură pe ea, care lucrează într-o mină. Ea îl întâlnește pe Leonardo Santamaría (Osvaldo de León), fiul Robertei Castro (Anette Michel), cea mai puternică femeie din oraș. Emilia și Leonardo se îndrăgostesc, iar acest lucru o înfurie pe Roberta. Aceasta va face tot posibilul ca cei doi să nu fie fericiți împreună. Emilia va supraviețui tuturor răutăților Robertei, dar va rămâne cu inima zdrobită cand află că Leonardo a trădat-o. Când toată lumea va crede că Emilia a murit ea se va întoarce în oraș pentru a-și recupera fiul și pentru a se răzbuna pe toți dușmanii ei. „“Iubirea din mine” este o poveste plină de dragoste, pasiune, intrigi, despre femei puternice care luptă pentru dreptate. Am acceptat acest proiect pentru că mi s-a părut o mare provocare. În această telenovelă interpretez același personaj, dar total diferit de-a lungul episoadelor, nu am mai făcut asta înainte”, a spus Livia, citată de “People en Español”.(TVMania)               Episodul 1 https://ok.ru/video/7871587289682     Episodul 2 https://ok.ru/video/7871600462418     Episodul 3 https://ok.ru/video/7875928525394     Episodul 4 https://ok.ru/video/7875941435986     Episodul 5 https://ok.ru/video/7884191828562     Episodul 6 https://ok.ru/video/7884212537938     Episodul 7        
  Montecristo este o telenovelă mexicană realizată de TV Azteca în colaborare cu Telefe Internacional, produsă de Rita Fusaro. Aceasta a fost ultima telenovelă a Silviei Navarro pentru TV Azteca înainte de a merge la Televisa.​ Se bazează pe o adaptare a telenovelei argentiniene cu același nume, fiind a treia poveste care a fost adaptată după romanul Contele de Monte Cristo a scriitorului francez Alexandre Dumas bazată pe un eveniment real care a găsit în memoriile unui om pe nume Jacques Peuchet.           Episodul 1 https://ok.ru/video/7879280757330     Episodul 2 https://ok.ru/video/7879489489490     Episodul 3 https://ok.ru/video/7879882115666     Episodul 4 https://ok.ru/video/7879908067922     Episodul 5 https://ok.ru/video/7880158349906     Episodul 6 https://ok.ru/video/7880302791250       FINAL SERIAL      
  Când Defne rămâne însărcinată, singura persoană care se bucură mai mult decât soțul ei, Cinar, este servitoarea lor, Meryem, care, la scurt timp, anunță că e gravidă și ea. Pe măsură ce trece timpul, între cele două se formează o legătură specială. Un eveniment tragic îi schimbă viața lui Defne - copilul ei e răpit. Meryem îi e alături și o ajută să-și găsească copilul, fără a bănui că e implicată și că, de fapt, ea nu a fost niciodată gravidă. Poveşti nespuse / Annenin Sırrıdır Çocuk, are 26 de episoade.             Episodul 1 https://www.serialelatimp.net/povesti-nespuse-serial-drama-episodul-1/ https://voe.sx/dfvsf26ou6la     Episodul 2 https://www.serialelatimp.net/povesti-nespuse-serial-drama-episodul-2/ https://voe.sx/mfjbnvmzgjxy       Episodul 3 https://www.serialelatimp.net/povesti-nespuse-serial-drama-episodul-3/ https://voe.sx/erz4t4ayo6xv     Episodul 4      
  Yaban Çiçekleri spune povestea lui Ela și Kılıç, care sunt născuți în familii influente din orașul lor natal. În ciuda faptului că au sentimente unul pentru celălalt, nu își exprimă niciodată emoțiile. După facultate, Ela devine un avocat de succes la Istanbul, în timp ce Kılıç se întoarce acasă pentru a îmbunătăți orașul. Când tatăl Elei moare suspicios, ea se întoarce și descoperă aventura lui cu cumnata ei. Kılıç ajută la ascunderea adevărului pentru a proteja familia. Conflictul apare atunci când Kılıç plănuiește să construiască un hotel pe pământul tatălui Elei, în timp ce ea vrea să continue afacerea tatălui ei. Planurile lor conflictuale le testează dragostea, dar și amestecul lui Behice, care îl iubește pe Kılıç, și Gökhan, care se îndrăgostește de Ela. În ciuda provocărilor, Ela și Kılıç vin împreună pentru a îmbunătăți orașul și a depăși obstacolele pentru a fi împreună.                 Episodul 1 https://www.serialelatimp.net/yaban-cicekleri-flori-salbatice-episodul-1-subtitrat-in-romana/ https://brookethoughi.com/6tankonqhmbe https://vidmoly.me/w/d2i2pwvsi93h       Episodul 2 https://www.serialelatimp.net/yaban-cicekleri-flori-salbatice-episodul-2-subtitrat-in-romana/ https://voe.sx/ozafzwxvcpcl https://vidmoly.me/w/i0xmocs0i9h5     Episodul 3 https://www.serialelatimp.net/yaban-cicekleri-flori-salbatice-episodul-3-subtitrat-in-romana-ultimul-episod/ https://ryanagoinvolve.com/so4w45igayra https://vidmoly.me/w/zg8ndpxx4vol       FINAL SERIAL           
  Inima nu minte (Toprak și Fidan)   Toprak (Osman Aydin) s-a trezit din comă după cinci ani și fără nicio amintire de dinainte de accidentul care l-a blocat într-un pat. Dar se pare că are pe lângă el o întreagă familie care e gata să-l ajute să facă primii pași în noua lui viață. În primul rând mama lui și apoi iubita, care a așteptat atâta amar de vreme promisiunea unei logodne făcută cu mult timp în urmă. Cu toate că Toprak nu își amintește nimic, mama lui îl grăbește să se căsătorească. Dar, în mod inexplicabil, bărbatul simte nevoia să o protejeze pe Fidan (Hazal Adiyaman), o tânără care și-a pierdut copilul și soțul într-un accident de mașină. Și, la rândul ei, Fidan nu înțelege de ce tot i se pare că Toprak seamănă cu iubitul ei Nejat care-a murit în urmă cu cinci ani…                 Episodul 1 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-1/ https://voe.sx/17ratprciglh     Episodul 2 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-2/ https://voe.sx/jodcu1zrq7rv     Episodul 3 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-3/ https://voe.sx/7ogf40j5gmj7       Episodul 4 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-4/ https://voe.sx/p8yzlfrfgmld       Episodul 5 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-5/     Episodul 6 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-6/     Episodul 7 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-7-2/     Episodul 8 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-8/     Episodul 9 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-9/     Episodul 10 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-10/     Episodul 11 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-11/     Episodul 12 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-12/     Episodul 13 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-13/     Episodul 14 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-14/     Episodul 15 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-15/     Episodul 16 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-16/     Episodul 17 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-17/     Episodul 18 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-18/     Episodul 19 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-19/     Episodul 20 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-20/     Episodul 21 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-21/     Episodul 22 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-22/     Episodul 23 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-23/     Episodul 24 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-24/     Episodul 25 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-25/ https://voe.sx/hwji1ahsxnbg     Episodul 26 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-26/ https://voe.sx/qvjjs4hsm9gj     Episodul 27 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-27/     Episodul 28 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-28/     Episodul 29 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-29/     Episodul 30 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-30/     Episodul 31 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-31/     Episodul 32 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-32/     Episodul 33 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-33/     Episodul 34 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-34/     Episodul 35 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-35/     Episodul 36 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-36/     Episodul 37 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-37/     Episodul 38 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-38/     Episodul 39 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-39/     Episodul 40 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-40/       Episodul 41 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-41/     Episodul 42 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-42/     Episodul 43 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-43/     Episodul 44 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-44/     Episodul 45 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-45/     Episodul 46 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-46/     Episodul 47 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-47/     Episodul 48 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-48/     Episodul 49 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-49/     Episodul 50 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-50/     Episodul 51 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-51/     Episodul 52 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-52/     Episodul 53 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-53/     Episodul 54       Episodul 55 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-55/     Episodul 56 https://www.serialelatimp.net/inima-nu-minte-serial-drama-episodul-56/     Episodul 57