A fost o data ca niciodata o familie de arici. Arian avea 5 anișori și era un arici foarte iubit și răsfățat de părinții lui, care nu-i refuzau nimic. Eheeei….si într-o zi de toamnă a venit timpul să plece la grădiniță. I-a plăcut foarte mult clasa, care era plină cu desene colorate la ferestre, fotografii cu Mickey Mouse, Donald sau locomotiva Thomas care-i zâmbeau dintr-un colț. Primele zile a dansat, s-a jucat, a desenat și s-a distrat alături de ceilalți colegi ai săi. Nimic nu părea să-i displacă.
Într-o zi, educatoarea, o leoaică blândă și răbdătoare, îl rugă pe Arian la ora mesei, să-l ajute pe un pui de broască țestoasă, să se spele pe manuțe. El s-a îmbufnat și i-a intors spatele. A treia zi, doamna l-a rugat să o ajute pe colega lui, un pui de căprioară să împartă fructele celorlați colegi. Arian a strigat supărat la doamna : - Să facă asta singură, nu sunt servitorul tău!
Blanda leoaică l-a privit supărată, ca orice îi spunea puiului de arici, el refuza.
A treia zi, leoaica se hotărește să plece în pădure cu clasa ei, să le arate cum natura se pregătește de iernat. Le povestea cum iarba prinde viața primavara, cum înfloresc copacii și florile, iar când vine toamna, acestea se scutură și se pregatesc de iarnă.
În timpul asta, Arian s-a îndepartat de grup, pentru ca nu i s-a parut interesant ce auzea de la doamna. Îsi luase un băț și dădea frunzele îngălbenite la o parte ca să poată călca direct pe pământ.
Nu și-a dat seama că a trecut timpul decât atunci când i se făcuse foame si nici nu mai auzea glasul educatoarei lui.
Frica i se cuibări în inimă și nu știa cum va reuși să-și găsească colegii. Un foșnet de frunze uscate îl făcu să tresară. Se întoarse cu inima cât un purice, gândindu-se că nu e nimeni lângă el să-l apere. "Ce bine era dacă stăteam alături de colegii mei, ce bine era dacă mă purtam frumos cu ei - se gândea Arian - acum eram împreună cu ei și nu singur!!"
Îl bătu pe umăr puiul de căprioară, față de care fusese obraznic ieri. Apoi urmară rând pe rând si ceilalți colegi ai săi care strigau fericiți către doamna : - Doamna...doamna l-am găsit pe Arian !!!"
Și se strânseră în jurul lui îmbrățișându-l.
Urmatoarea zi la ora de dezvoltare personală care se numea "Cum să ne purtam cu cei din jur”, doamna le-a propus copiilor să povestescă fiecare ce părere au despre ziua de ieri,în timpul lecției de cunoaștere a mediului.
Rând pe rând fiecare copil a povestit cum s-a priceput, peripețiile zilei trecute.
Unora le-a placut lecția, altora peisajul, alții au povestit pățania lui Arian.
Puiul de arici nu zicea nimic, doar asculta. Când a venit randul puiului de caprioara, lui Arian, i-au dat lacrimile, auzindu-i cât de frică le-a fost că el se rătăcise în pădure.
La sfârșit ridică mânuța și spuse : - Am fost rău cu voi, dar voi ați fost buni cu mine, de ce ?
- Esti colegul nostru și doamna ne iubește pe fiecare la fel - spuse puiul de broscuță
- Așa fac prietenii, nu se despart niciodată ! - spuse și puiul de căprioară
Doamna îi ascultă apoi le spuse cu voce domoală, încercând să-și ascundă emoția din glas :
- Copiii mei, atâta timp cât suntem împreuna nimic rău nu ni se poate întampla și chiar dacă Arian a fost răutăcios cu voi, voi i-ați arătat că binele invinge capriciul si răsfațul. Iar tu Arian cred că ai înțeles ca aici suntem o familie, că făcem totul împreună, fără ca vreunul dintre noi sa fie servitor sau stăpân !
Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa !!!
