Un nou început

  A fost o data ca niciodata o familie de arici.  Arian avea 5 anișori și era un arici foarte iubit și răsfățat de părinții lui, care nu-i refuzau nimic. Eheeei….si într-o zi de toamnă a venit timpul să plece la grădiniță. I-a plăcut foarte mult clasa, care era plină cu desene colorate la ferestre, fotografii cu Mickey Mouse, Donald sau locomotiva Thomas care-i  zâmbeau dintr-un colț. Primele zile a dansat, s-a jucat, a desenat și s-a distrat alături de ceilalți colegi ai săi. Nimic nu părea să-i displacă. Într-o zi,  educatoarea, o leoaică blândă și răbdătoare, îl rugă pe Arian la ora mesei, să-l ajute pe un pui de broască țestoasă, să se spele pe manuțe. El s-a îmbufnat și i-a intors spatele. A treia zi, doamna l-a rugat să o ajute pe colega lui, un pui de căprioară să împartă fructele celorlați colegi. Arian a strigat supărat la doamna : - Să facă asta singură, nu sunt servitorul tău! Blanda leoaică l-a privit supărată, ca orice îi spunea puiului de arici, el refuza. A treia zi, leoaica se hotărește să plece în pădure cu clasa ei, să le arate cum natura se pregătește de iernat. Le povestea cum iarba prinde viața primavara, cum înfloresc copacii și florile, iar când vine toamna, acestea se scutură și se pregatesc de iarnă. În timpul asta, Arian s-a îndepartat de grup, pentru ca nu i s-a parut interesant ce auzea de la doamna. Îsi luase un băț și dădea frunzele îngălbenite la o parte ca să poată călca direct pe pământ. Nu și-a dat seama că a trecut timpul decât atunci când i se făcuse foame si nici nu mai auzea glasul educatoarei lui. Frica   i se cuibări în inimă și nu știa cum va reuși să-și găsească colegii. Un foșnet de frunze uscate îl făcu să tresară. Se întoarse cu inima cât un purice, gândindu-se că nu e nimeni lângă el să-l apere. "Ce bine era dacă stăteam alături de colegii mei, ce bine era dacă mă purtam frumos cu ei - se gândea Arian - acum eram împreună cu ei și nu singur!!" Îl bătu pe umăr puiul de căprioară, față de care fusese obraznic ieri. Apoi urmară rând pe rând si ceilalți colegi ai săi care strigau fericiți către doamna : - Doamna...doamna l-am găsit pe Arian !!!" Și se strânseră în jurul lui îmbrățișându-l.   Urmatoarea zi la ora de dezvoltare personală care se numea "Cum să ne purtam cu cei din jur”, doamna le-a propus copiilor să povestescă fiecare ce părere au despre ziua de ieri,în timpul lecției de cunoaștere a mediului. Rând pe rând fiecare copil a povestit cum s-a priceput, peripețiile zilei trecute. Unora le-a placut lecția, altora peisajul, alții au povestit pățania lui Arian. Puiul de arici nu zicea nimic, doar asculta. Când a venit randul puiului de caprioara, lui Arian, i-au dat lacrimile, auzindu-i cât de frică le-a fost că el se rătăcise în pădure. La sfârșit ridică mânuța și spuse : - Am fost rău cu voi, dar voi ați fost buni cu mine, de ce ? - Esti colegul nostru și doamna ne iubește pe fiecare la fel - spuse puiul de broscuță - Așa fac prietenii, nu se despart niciodată ! - spuse și puiul de căprioară Doamna îi ascultă apoi le spuse cu voce domoală, încercând să-și ascundă emoția din glas : - Copiii mei, atâta timp cât suntem împreuna nimic rău nu ni se poate întampla și chiar dacă Arian a fost răutăcios cu voi, voi i-ați arătat că binele invinge capriciul si răsfațul. Iar tu Arian cred că ai înțeles ca aici suntem o familie, că făcem totul împreună, fără ca vreunul dintre noi sa fie servitor sau stăpân ! Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa !!!

  O poveste scrisa tare demult, dar ramasa si aceasta neterminata....        Partea I          Traia odata demult un batran uitat de timp, cu barba alba lunga, cu fata uscativa, parul alb carunt si ochii iscoditori. Locuia intr-un oras si el uitat de timp, unde gaseai din loc in loc cate un caine care latra la vant. Era vara si cald si batranul fara sa stie unde-l poarta gandurile si unde-l duc picioarele, iese pe strada principala. Privea cu nostalgie la drumul, altadata, prafuit si circulat intr-un dute-vino continuu, de precupetii si negustorii, care-si etalau marfa din carutele bine ingrijite si incarcate cu marfa de calitate.           Auzea, clinchenitul clopoteilor de la capastrul cailor, care mergeau mandri in buestru iar cand se opreau fornaind, isi indoiau copita ca si cand isi marcau terenul pregatindu-se de popas.          Dintr-o caruta sari vioi un barbat inalt cu privirea agera si jucausa. I se adresa baiatului care-l privea curios : - Ce faci baiete, vrei sa castigi un galben cinstit?         - Vreau cum sa nu?! - ii raspunse baietelul blond cu parul carliontat si ochii de culoarea verzi-albastru ca cerul senin.        - Haidam sa ma ajuti sa-mi descarc marfa din caruta.        - Dar ce ai acolo? - intreba copilul cu ochii plini de mirare la vederea unor pachete invelite in hartie groasa de culoarea untului.       - Ehei baiete, eu vand iluzii, calatorii intr-o lume pe care n-o inteleg multi!       - Cum asa ? - facu baiatul intinzandu-si mana sa atinga pachetele, dar omul il opri cu o atingere blanda :  - Nu atinge, nu e momentul, nu acum !!       Baiatul se uita in ochii verzi-albastri ca apa limpede de râu ai barbatului cu sprancene stufoase, nasul acvilin, obrajii rotunzi arsi de soare, gura arcuita intr-un zambet prietenos:      - Ai spus de trei ori NU      Barbatul uimit de atentia baiatului ii puse un pachet in brate si ii arata locul unde trebuie dus. Peste drum era o pravalie pe care nu o vazuse deschisa niciodata. Gasi usa deschisa si-si facu loc printre panzele de paianjen, retinandu-si un acces de tuse, provocat de aerul incarcat de praful gros, depus peste tot. Mirosea greu in incaperea intunecoasa. Printr-o firida ingusta pe unde-si facuse loc soarele cu greu, reusi sa distinga mobilierul. Fara sa lase pachetul din mana, sterse cu maneca puloverului, praful de pe  masa de langa fereastra si-l aseza cu grija.        Se intoarse la caruta. Mai primi un pachet si asa le cara pe toate pana aproape de asfintitul soarelui.       Cand aseza si ultimul pachet ii spuse omului : - Acum imi spui ?       - Vrei sa fii partenerul meu? Sa aranjam magazinul impreuna?       - Mda - spuse baiatul frecandu-si barba ca un adult cazut pe ganduri        Barbatul il lua pe dupa umeri si  spuse zambind, uimit de istetimea copilului : - Uite cum facem. Ma ajuti sa fac curat in magazinul asta, sa aranjez marfa si sa vand marfa. Pentru asta iti dau bani frumosi. 10 galbeni pe luna si daca merge afacerea iti dau ceva in plus. Ce zici te invoiesti?        Baiatul tot nu zise nimic, nedezlipindu-si ochii de la pachetele asezate pe tot mobilierul existent in magazin, rafturi, mese, scaune. Nici unul nu era pus pe jos si se intreba cat de pretioasa era marfa strainului si daca nu era cazul sa se tocmeasca pe mai multi galbeni, cu toate ca 10 galbeni ii ajungeau sa traiasca regeste aproape un an. Dar daca strainul il refuza si va pierde si acesti 10 galbeni?, îsi frământă mintea copilul..        Isi ridica privirea spre omul din fata lui, care tragea linistit dintr-o pipa, adancit in gandurile lui.       - Ma invoiesc, dar spune-mi ce ai in pachetele astea?       - Ai sa vezi cand am sa le desfac. Pana atunci iti dau avans 2 galbeni sa le duci alor tai !       - Nu am pe nimeni!  - spuse baiatul fara a se simti vreo emotie sau tristete in glasul lui      Omul isi ascunse uimirea si-i intinse mana mare : - Sa batem palma atunci!      - Sa vad banii intai!      - Bine, bine! - zise omul amuzat de spiritul  afacerist al baiatului. Nu intalnise pana atunci un copil care sa fie atat de vertical in decizii si atat de atent la detalii. Ii intinse cei doi galbeni si apoi isi dadura mainile. Cand se intoarse sa plece, il opri: - Cum te numesti pustiule?     - Lidian!     - Nu am auzit niciodata un nume ca al tau!    - Pe tine cum te cheama?    - Lotus Lidian surase : - Si tu ai un nume ciudat!! Se intoarse si se pierdu in noaptea instelata de vara.   Partea a II– a             Ajuns acasa Lidian se uita cu  privirea fara expresie, catre casa imensa, impunatoare dar pe care o simtea extrem de rece si neprimitoare. Conacul in care locuia cu parintii si cei doi frati mai mici, nu reusea sa-i imprime notiunea de casa parinteasca. Cele trei niveluri ale casei erau puternic iluminate si inca nu se intunecase de-a-binelea. Se opri in mijlocul curtii. Fiecare fereastra era acoperita de iedera si jardiniere cu flori, ingrijite de mainile delicate ale mamei lui. Gazonul pe care tocmai calcase era tuns o data pe saptamana si udat de doua ori pe zi de gradinarul lor, un barbat inalt si slab, nici tanar dar nici batran.           Spre el alerga o femeie micuta, cu fusta lunga si un sort petrecut peste ea. Cand fu aproape de el ii spuse dintr-o suflare :- Conasule, de trei ore ma intreaba stapanul de tine, unde ai fost, uite in ce hal arati. Si se uita la hainele lui Lidian, rufoase, un pulover subtire din in, pantalonii rupti in genunchi, o pereche de sandale cu baretele tinute-ntr-un fir de ata, fata lui rotunda, altadata curata si mirosind a sapun de trandafiri, acum plina de praf si cenusa.          Ii lua mainile cu blandete si-l trase dupa ea. Lidian ii spuse cu aceeasi intonatie de om batran :- Nu-ti mai face atatea griji doica, e atat de bine sa fii om simplu, sa nu te recunoasca nimeni si sa poti sa te murdaresti cand vrei. Si sa mai castigi si un ban cinstit ! - surase el, facandu-i cu ochiul strengareste         Doica il privi stupefiata :- Conasule, ti-ai pierdut mintile!?         - Tttt tocmai sunt pe cale sa mi le regasesc, sa mi le descopar, pe ale mele, cele adevarate, nu pe cele dintre zidurile casei.        - Eu n-am mai pomenit una ca asta, altii isi doresc sa aiba traiul tau, fara sa trudeasca si tu iti rupi mainile muncind prin targ.       - Altii doica, altii, nu eu !!!  - spuse el cu voce grava       - De cand haladuiesti cine stie pe unde, din zori si pana-n seara, nu te mai recunosc.      - Nici eu. Si se opri, oprind-o si pe ea si punandu-se in fata ei, o privi si o intreba : - Iti place ce vezi acum doica?        Doica il privi asa cum isi priveste o mama pe pruncul ei. Zambi si-i lua obrajii in palme spunandu-i gatuita de emotie : - Imi place ce vad dragul doicii, imi place foarte mult! Dar tatal tau n-o sa fie de acord cu omul asta nou. Daca ar stii el ce faci tu toata ziua !!!  - si dadu din cap cu teama.       - Numai ca n-o sa afle, nu-i asa?? Ochii ei de culoarea cafelei, se adancira in cei de culoare catifelei ai baiatului. Il stranse iar de manuta slaba si firava :- N-o sa stie copilul meu, nu de la mine!      - Haidam in casa atunci!      Si surase chicotind, dandu-si seama ca a folosit un cuvant de-al strainului. Pe drum ii povesti doicii ce-a facut toata ziua la pravalia negustorului, facand-o si pe ea curioasa gandindu-se la misterul din pachetele invelite in hartia de culoarea untului.     Inainte sa mearga la culcare trecu pe la mama sa, dupa ce se primenise si imbracase in hainele de seara, isi saluta tatal repede si se scuza, motivand ca are mult de invatat pentru a doua zi, cand avea sa vina profesorul de matematici.     Tatal sau se asigura ca primeste o educatie aleasa, care sa-i faca cinste numelui si rangului sau.    Dar Lidian vroia mai mult, vroia sa obtina si altceva pe langa asta.   Partea a III-a            A doua zi Lidian imbracat intr-o pereche de pantaloni de in, de culoare alba, o camasa de culoarea petrolului cu maneci lungi si largi si intr-o pereche de sandale, nu mai parea un cersetor zdrentaros si un baiat de 12 ani nevoias dar bine ingrijit. Era felul lui de a se transpune in pielea oamenilor simpli, de a se confunda cu ei, de a stii cum gandesc ei. Toate astea nu le putea afla, nu le putea simti de la ferestrele conacului sau daca iesea imbracat in hainele lui obisnuite, ca fiu al boierului, stapan pe acea zona.           Ajuns in fata pravaliei, gasi usa deschisa si pe negustor pierdut prin praful care cuprinsese toata incaperea. Pe data isi sufleca manecile si fara sa spuna o vorba ii lua din mana acareturile pline de mucegai si praf. Toata ziua aceea eliberasera incaperea care era imensa acum fara nimic in ea.           Lotus se uita la baiat care era plin de funingine si praf. Nu zicea nimic, decat statea asezat pe podea, cu piciorele incrucisate si cu ochii la pachetele nedesfacute. Incepuse sa-l enerveze misterul asta si-i trecu prin minte sa vina la noapte sa le desfaca.          - Nici sa nu-ti treaca prin minte sa faci asta, Lidian - auzi vocea baritonala dar blanda a partenerului sau.           - Mi-ai spus ca azi imi vei spune, incep sa-mi pierd rabdarea!  - raspunse Lidian, frustrat ca nu avea acces la ce-si dorea, asa cum fusese invatat.           - In seara asta va veni o femeie sa termine curatenia, ce a fost treaba de barbati am ispravit, iar maine dimineata vom primi mobilierul si sper ca pana la asfintit sa aranjam totul, ca de poimaine sa intram in paine. Te rog sa nu te superi !              In urmatoarea zi, nu putu sa plece de acasa cu nici un chip. Abia dupa ce termina orele cu profesorul de literatura, doica il facu scapat si reusi sa fuga la pravalie. Se opri sa-si traga sufletul, caci alergase fara oprire aproape doi kilometri si nu mica ii fu mirarea cand vazu pravalia stralucind. Geamurile mari, inalte si late lasau soarele sa-si oglindeasca chipul in ele, Usa mare de metal era vopsita intr-o ciudata combinatie de grena cu alb si galben pe la toc. O impresionanta firma scrisa cu litere mari aplecate in partea dreapta ii facu cunostinta cu noua lui slujba. Aurea mediocritas (Aurita calea de mijloc). Ii placea. Era timpul sa afle despre ce cale de mijloc e vorba!!

Fiecare primim la nastere o samanta, care-si are locul ei pe pamanat si sub soare. E mica, firav,a dar puternica  si creste o data cu noi. Invatam sa vorbim iar ei ii cresc frunzele mari, verzi, gingase la atingere ca obrazul nostru de copil. Trecem cu repeziciune de la copilarie la adolescenta apoi la maturitate acumuland experienta si informatii. Copacul e mare si frumos intocmai ca noi, gandeste ca noi, isi doreste aceleasi lucruri ca noi, suntem legati ancestral unul de altul, chiar daca nu facem legatura constient sau daca o facem dam vina pe destin. Inaintam in viata alaturi si suntem intr-o permanenta miscare, cautand ceva, asteptand ceva, aruncam cu vorbe, dar nu ne intereseaza daca acestea ajung cu adevarat la inima cuiva.              Nu avem timp pentru amanunte, vrem sa ne realizam, sa lasam ceva in urma noastra, nu ne pierdem vremea cu “nimicuri”. Intr-o zi ceva se intampla si ne oprim din goana noastra dupa acel ceva, si ne asezam la umbra copacului nostru care ne mangaie usor obrazul cu adierea lui, adiere pe care n-am luat-o in seama pana acum, sau cel putin nu i-am dat importanta ca acum. Privim in sus si vedem frunzele care incep sa se desprinda, si nu toate sunt ingalbenite. Pe ici pe colo e golas si un gand fulgerator si sfasietor ne strabate mintea si apoi trece cu repeziciune prin inima facandu-ne sa ne incovoiem de durere. El ne transmite ca tot ce-am facut pana acum nu e in totalitate bine, ca undeva in urma am lasat ceva neterminat. Cautam cu repeziciune in locasul cu amintiri care-si deschide poarta si ne arata, persoane pe care nu le-am iertat, persoane carora, in goana noastra nu le-am aratat ca le iubim chiar daca am facut risipa de cuvinte la momentul respectiv, persoane carora le-am promis o zi din viata noastra dar pe care n-am avut timp sa le-o dam si in sfarsit ne intalnim pe noi, care stam timizi intr-un colt privind motivele unui covor de lana, neavand curaj sa cerem ceva, doar asteptand putina atentie din partea noastra.             Ne dam seama ca am realizat atat de multe in viata, cand in fapt lucruri cu adevarat importante nu si-au gasit rezolvarea. Un zambet ne lumineaza fata si intelegem de ce frunzele incep sa cada? Sufletul nostru este singur, suparat, pe alocuri neimplinit si trist dar realizat din punct de vedere material.                    Sa nu lasam frunzele sa cada…sa ne intoarcem acolo pe unde am trecut ca un tren de mare viteza printr-o gara micuta care nu si-a avut locul pe harta, sa facem ceea ce n-am avut timp sa facem si sa nu mai facem risipa de vorbe inutile….pentru ca ele duc la caderea frunzelor.                       Copacul nostru se hraneste cu faptele noastre, pe cand vorbele se desprind si cad pe pamanat uitate de vreme !   Am gasit un citat care pare sa contrazica ce spun eu dar in esenta mai adauga ceva la cele spuse de mine. "Atunci când te naşti, nu eşti un copac, ci o sămânţă. Trebuie să creşti, trebuie să ajungi la o înflorire, iar această înflorire va fi mulţumirea ta, împlinirea ta. Această înflorire nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legatură decât cu tine, cu evoluţia ta personală". – Osho

Povestea aceasta am scris-o acum 8 ani. Aveam mai mult timp liber si-mi hraneam imaginatia cu povesti, mi-am imbogatit vocabularul cu diferite carti si ca sa nu uit de mine scriam povesti. Din pacate nu am terminat-o, dar poate o sa-i vina si ei timpul, la timp...Nu e editata, corectata ci doar in forma bruta, la prima suflare, cum se zice.                                                                                                                                        PICATURI DE TOAMNA      Bucuresti, 21.sept.2012 h: 13,42                                                                                                          Capitolul 1                    Statea la fereastra si se uita la ploaia care nu mai contenea de doua zile. O ploaie de toamna, marunta si rece. Isi stranse mainile pe langa ea zgribulita. Ii placea ploaia, nu se supara daca ploua doua zile sau o saptamana dar astazi parca aceasta era dusmanul ei. Isi propusese sa se duca la teatru cu prietena ei si o indispunea sa intre in sala, murata ca o curca. Simti o prezenta in spatele ei si se intoarse. Zambi : -  Tu esti ? - Cine ai vrea sa fie ? – ii zambi o fata bruneta, cu ochii caprui, fata prelunga si cu pometii ososi . - Nimeni… - Nu vine nimeni sa te deranjeze…ai un talent sa-i indepartezi pe toti cum n-am mai vazut ! - Ce facem astazi femeie, ca uite ce e afara ? - spuse ea aratand spre picaturile marunte care se loveau de fereastra. - Mergem ca avem bilete..doar n-o sa ne impiedicam de o ploaie ! - Cum zici tu ! - si ridica umerii cu indiferenta - Hai ca vine “urata” si iar zice ca intarziem la clasa ? - Mai am o ora la clasa a-V-a ! - spuse ea zambind in coltul gurii - Hai ! - si o trase spre birou. Nu stateau impreuna, rar vorbeau la scoala, isi scriau scrisori chiar daca discutau pe tot drumul de intoarcere acasa. Dupa terminarea orelor s-au intalnit in statie. Mihaela venea cu inca doua colege de ale lor de scoala. Cand le vazu se incrunta si se uita fix in ochii prietenei ei, care intelese ce insemna privirea ei. Cand s-au apropiat fetele o salutara :       - Buna Elia ! - Buna si voua ! - spune ea zambind amabila nelasand sa se vada ca e deranjata de prezenta lor. - Unde mergeti ? - Dam o tura prin centru si…. - Si cam atat ! - ii lua ea vorba Mihaelei. - A ! credeam ca mergeti cu noi - spuse o fata subtirica cu parul roscat ondulat si strans in coada. Avea ochii mici ca ai unei veverite si zambetul aidoma uneia. Se surprinse zambind. - Nu mergem astazi Georgeta, poate alta data ! - ii spuse pe acelasi ton amabil. - Bine atunci…paaaaa fetelor ! - si se intoarse sporovaind vesela cu celelalte. - La revedere -  raspunse aceasta sec Prietena ei se intoarse surprinsa la ea : - Vai…ai gasit tolba cu amabilitate fata ? - Ma straduiesc sa nu te supar…stiu ca esti atasata sufleteste de Georgeta si nu vreau sa te supar. - Pentru fiecare dintre ele am o afinitate aparte…dar nici una nu-ti ia locul..geloaso !!! - Eu ? - Da…tu..cine ? - Nu sunt geloasa ! - se apara ea dar chiar asta simtea… Mihaela era singura ei prietena si suferea cand o vedea razand si glumind cu ceilalti colegi ai lor. Ea era colega cu toata lumea si atat…femeile i se pareau parsive si invidioase… si prea moderne pentru ea. Mihaela o intelegea o citea, numai daca se uita la ea cand intra in cancelarie.  Daca nu era ea nu se apropia de nimeni. - Hai ca vine troleibuzul ai bilet ? - spuse fata bruneta privind-o dar aceasta nu-i raspunse - am inteles, iar n-ai bilet ca iar a trebuit sa platesti tu cheltuielile casei ca tac’tu e amarat. Mihaela avea intotdeauna bani iar Elia, nu. Ea isi oprea cea mai  mica parte din salariu si restul ii dadea in casa. Dar intre ele nu era cu suparare. Elia mai stramba din nas cand se adunau prea multe datorii, dar Mihaela o punea imediat la punct. Si chiar daca accepta sapuneala prietenei ei, tot gasea o modalitate de a se rascumpara fata de ea.           In fata Teatrului National se opri sa-l admire. Ii placea mult acea cladire si prin ochii ei o vedea ca pe o cetate. Dar ca de obicei ajunsesera tarziu si alergara pana la sala unde  spectacolul se pregatea sa inceapa. Se inchise lumina si se deschise cea de deasupra scenei. Dupa cateva minute simti ca langa ea se aseza cineva. Ii simti mirosul de after-shave amestecat cu mirosul ploii si cu aerul rece de toamna tarzie. Nu intoarse capul dar se simti privita insistent. Intoarse capul si-i vazu ochii in intuneric.         Lumina palida a unui reflector se oglindea pe obrazul barbatului de langa ea.Ochii lui erau de o culoare inchisa, obrajii ii erau prelungi si buzele groase cu un contur frumos. Barbia usor ascutita si nasul la fel de frumos si putin in vant. Parul era de culoarea corbului, bogat in fata si tuns scurt in spate. Isi intoarse privirea de la el cand simti ca inima incepe sa-i bata puternic. Piesa de teatru nu reusi sa o mai vada, nu reusea sa se concentreze. Privirea de foc a barbatului de langa ea nu-i  dadea pace. Ii simti mana subtire si calda ca se puse peste a ei si tresari dar nu si-o trase. Se intreba de ce ?. Avea douazeci si patru de ani si chiar daca toata ziua era pe langa colegii ei la scoala nu simtise nimic cand acestia o luasera de mana.         Mihaela o simti si se uita la ea apoi isi arunca privirea spre mana ei. Facu ochii mari si apoi iar se uita spre ea care era incordata ca un arici. Zambi. Barbatul de langa ea ii mangaia mana usor si ea ofta zgomotos. Nu stia ce sa faca…in copilarie baietii ii spusesera cum fac ei curte unei fete, cum ar vrea ei sa se comporte o fata la prima intalnire…dar din ce-si amintea, nici unuia nu-i placea ca fata sa accepte sa fie mangaiata din prima. Si cu aceasta amintire parca se trezi si-si trase mana din mana strainului si le puse pe amandoua in poala framantandu-si-le suparata. Simti privirea “lui” dar nu mai intoarse capul. Se termina piesa si se aprinsera luminile. Se ridica fara sa se uite in dreapta sau in stanga, isi trase jaketa rosie dintr-un material impermeabil pe ea. Isi puse geanta pe umar si abia apoi ridica capul din pamant cautand iesirea. Acolo il vazu. Se uita la ea. Ea se uita in spate sa fie sigura ca pe ea o priveste.           Nimeni nu se uita la el si el se uita numai la ea. Isi lasa capul in pamant apoi si-l ridica din nou dar nu mai era acolo. Ofta. Mihaela se uita la ea. Nu spuse nimic. Asteptara cu rabdare sa iasa lumea. In fata teatrului il vazu sprijinit de o masina inchisa la culoare. Era imbracat in negru, numai un tricou alb i se zarea iesind din jaketa de piele. Statea asa cu mainile impreunate la piept si cu ochii tinta la ea.Il privi in ochi apoi o trase pe Mihaela spre statia de troleibuz. Alergara si-l prinse. Nu aveau mult pana acasa. Stateau in acelasi bloc pe aceeasi scara fata in fata cu scoala lor. In scara blocului se opri si se uita la fata care nu indrazni sa spuna nimic : - L-ai vazut pe maniacul ala ? - De ce maniac ? - M-a urmarit tot timpul spectacolului de nici nu stiu ce-am vazut, m-a atins pe mana si m-a mangaiat si colac peste pupaza m-a si  urmarit…. - Stai  fata, nu-mi face rezumat ca am fost si eu acolo ! - o opri prietena ei, poate ca nu-i maniac, poate chiar a vrut sa intre in vorba cu tine, poate.. - Hai scuteste-ma..ii stiu eu pe astia ! - Daaaaa e bancul serii…si i-a spune-mi mataluta de unde stii tu atatea despre maniaci…perversi si cine stie ce-ti mai trece tie prin cap…? - Am citit…am vazut la televizor… ! - ezita ea uitandu-se in alta parte. - Da…hai du-te de te culca ca dadu ancheta peste tine !! - Nu ma iei in serios ?! - spuse ea dezamagita ca Mihaela nu-i impartaseste punctul de vedere - Noapte buna fata draga ! - si urca scarile pana la primul etaj si se intoarse, hai ce stai ? - Vin…vin - Si nu fii botoasa…ia partea frumoasa a lucrurilor…te-a mangaiat n-a facut nimic rau…- apoi uitandu-se la ea o vazu ca se imbujoreaza,ce senzatie  ti-a creat ? - Ei… - Ti-a placut ? - Da..- raspunse ea lasandu-si capul in pamant - nu sunt o stricata nu ? - Esti femeie….nebuno !!! Auzi…daca-i stricata ! Hai du-te la culcare ca ma enervezi ! - spuse Mihaela suparata, intra in casa bombanind.         Peste o ora, dupa ce toata lumea s-a culcat o suna pe prietena ei, nu putea sa doarma stiind ca e suparata. Aceasta raspunse repede : - Ce-i cucoana ? - N-am vrut sa te supar…iarta-ma ! - Auzi…intotdeauna arunci cu prostia si apoi iti ceri scuze..- spuse aceasta suparata…nu inteleg de ce ai o parere atat de proasta despre tine ? - Asa mi-au spus baietii in liceu ca lor nu le-ar place sa cada o fata in plasa de prima oara. - Stii ceva… ii dau dracului pe baietii tai…nu trebuie sa luam de buna tot ce cred barbatii despre femei ! - turuie Mihaela enervata - Nu fii suparata…dar asta mi-a venit in minte atunci ! - adauga Elia impaciuitoare. - Bine…hai sa vorbim despre lucruri frumoase….cum te-ai simtit ? - Offf…am simtit cum tot corpul mi-a luat foc si stomacul mi se face ghem…si acum cand iti povestesc am aceeasi senzatie… - Of...aveam impresia cateodata ca minunata ta familie ti-a distrus si simturile, nu numai sufletul…. - Nu numai ei sunt de vina…si eu i-am lasat sa ma conduca, probabil ca mi-a convenit…la un moment dat. - Atunci cand erai eleva..poate ca da, era bine, nu aveai griji in plus…le dadeai bursa si le aveai pe toate la nas, dar acum esti femeie in toata firea…esti profesor de trei ani dar  tot ca o eleva te comporti.. - Ei…ghinionul meu, ca am ramas profesor in scoala unde am invatat si poate n-am facut trecerea cum trebuie… - Hello…nu te filosofa cu mine…ca nu de asta e vorba…acasa la tine esti eleva.. - Stiu…stiu - ofta ea neputincioasa, ca nu avea curaj sa vorbeasca cu parintii ei despre schimbari, ei asa s-au obisnuit si ea nu stia cum sa faca sa-si revendice drepturile si salariul. Singurul lucru castigat era ca nu le mai dadea socoteala de unde vine, unde se duce, cu cine se duce.. - Sa stii ca incerc, stii si tu ca incerc ! - incerca ea sa-si convinga prietena cu toate ca nu era convinsa nici ea de ce spune. - De trei ani imi pui placa asta si acasa taci ca bleamba - In fiecare zi imi propun sa fac o schimbare dar ei mi-o iau inainte mereu. Ba ca au probleme, ba ca nu le ajung banii de intretinere…in fine stii si tu..si nu ma lasa inima  sa-i refuz ! - Elia trezeste-te odata, incepi sa-mi pierd rabdarea cu tine..! - spuse Mihaela suparata - Offf…iti promit ca o sa incerc ! - Vreau ca intr-o luna sa pui la punct chestia asta ! - striga prietena ei enervata. - Iti promit…iti promit…- ofta ea din nou - hai sa ne culcam ! - Noapte buna copile…vise frumoase ca sunt convinsa ca ai la ce visa ! - Oh..da macar atat sa am - sopti ea vorbele si inchise. Isi roti privirea princamera ei, era locul ei cel mai de pret, indiferent ce se intampla in restul casei aici se regasea…se linistea, si-si aduna gandurile. Toti cei patru pereti ai camerei erau plini de rafturi cu carti, un birou si un pat de o persoana jumatate. Avea si un balcon unde de asemenea era o bibloteca in care-si tine biblorafturile, o cafetira si un fotoliu urias, pe care statea seara la o cafea. Acesta dadea in strada avand vedere spre liceul unde a invatat douasprezece ani si preda de trei. Stia ca Mihaela are dreptate si ca trebuia sa le spuna parintilor ei ca avea, ca fiecare tanara, nevoile ei dar nu avea curaj.        Relatia ei cu ei era de respect si atata timp cat nu-i deranja totul era perfect, din punctul lor de vedere. Al ei nu conta si uneori nici nu-i pasa. Iesi pe balcon si se uita la strada umeda, ploaia se oprise si lasase in urma ei o atmosfera rece. Isi roti privirea in stanga si in dreapta acesteia si inima ii ingheta.      Barbatul de la teatru era pe trotuarul din fata scolii, lipit de masina de culoare inchisa cu mainile stranse la piept si cu privirea in cautare de ceva. Picioarele ii intepeni parca lipindu-se de covorul persan, inima ii batea cu putere si corpul parca i se racea pe masura ce continua sa se uite la el. Cand privirile li se intalnira el se dezlipi de masina se urca si pleca. Ramase cu ochii urmarind masina lui care prindea viteza pe masura ce se indeparta.