Lângă tine

     Resemnare e cuvântul de azi. Ce înțelegem prin resemnare, ce facem după ce ne resemnăm? Făruim planuri de răzbunare? Ne ridicăm și schimbăm direcția? Dacă nu știm în ce direcție o luăm, ne cumpărăm o busolă? Știm noi cu adevărat ce vom face după ce ne-am resemnat?     Nu, pentru că viața e în mâna noastră și de multe ori nu grăiește ce urmează să facă, iar noi o urmăm, pentru că suntem oameni simpli care-și spun :„dacă asta e viața!”, și ridicăm din umeri. Resemnare:     ❝Azi nu mai sunt așa cum mă știai tu, naivă și cuminte. M-am schimbat. M-ai schimbat tu. M-au schimbat toți oamenii care nu mi-au fost ce trebuia. Puțin câte puțin, așa, fără să simt. Azi, nu mai am regrete și nici nu îmi mai e dor de tine sau de noi... Mi-am prins alte vise în păr de dimineață și nu îmi mai fac iluzii că se vor întâmpla minuni. Am învățat să accept realitatea și să nu îmi mai fac speranțe deșarte. Am învățat să eliberez oamenii care oricum mi-au plecat sau pe cei pe care încă îi păstram în suflet inutil. Să nu mai spui că mă cunoști. Te-am lăsat să-mi pleci din suflet și am închis definitiv acea ușă. Dacă aveai de gând să te întorci… E prea târziu! Nu mă mai rog de oameni să mă iubească și nu îmi mai leg fericirea de ei. Nu mai cred că am nevoie de ajutor ca să mă ridic și nici ca să reușesc ce mi-am propus. Nu mai aștept să mi se întâmple lucruri frumoase, le fac eu însămi și, dacă vreau ceva, îmi iau pur și simplu.❞

Am stabilit ca iubirea nu se rezumă la un cuvant, ca și când ai spune „ce faci”. Iubirea nu se spune, se simte. Cum știi că iubești? Când nu te îndoiești, când întinzi mâna gasești altă mână care o ține pe a ta cu căldură și fermitate. Când mâna ta e una cu cealaltă mână. Iubirea e un întreg. Nu se dobândește, nu se câștigă, nu e o arenă în care gladiatorii se luptă. Ea vine singură și nu are termen de garanție. Nu e condiționată de ce simte celălalt.  Când ai ambiții și orgoliu, dispare iubirea. De fapt nici nu a existat, a existat doar egoul, care a declarat razboi iubirii.

           Locuiam într-o căsuță la țară, impreună cu fratele meu Coni, mai tânăr decât mine cu 2 ani și cu mătușa mea, sora mamei mele, care era bătrână și suferindă. Nu lucra niciunul in afară de mine.            Casa noastră din capătul satului era ferită de zgomot, la trei sute de metri de următoarea casă, și ne oferea confortul pe care l-am căutat după moartea părinților noștri.            Programul mi-l făcusem în așa fel să fiu acasă dimineața, la prânz și seara, pentru a fi lângă ei, să gatesc, să pun masa și apoi fugeam înapoi la serviciu. Lucram la un magazin comunal si comunitatea rurală avea un program lejer, același program de zeci de ani, de aceea îmi permiteam să dau fuga acasă.            A venit ziua de salariu și primisem o primă, pentru că vânzările din luna trecută fuseseră mulțumitoare pentru patroana mea. Zburam veselă ca un fluture cu aripile stravezii, până acasă să le spun alor mei.           Mă întâmpină Coni, care împlinise 23 de ani. Îl iau în brațe și-i spun : -Haide frățioare că azi putem să-ți cumpărăm pantofii aceia de la Mangusta. El râde de felul în care-i pocisem numele doamnei Margareta, o femeie plină de ea, țâfnoasă, repezită, pentru că avea singurul magazin de pantofi din piele naturală din comună. - Și tu să-ți iei șalul acela de culoare grena si fusta maro. - Nu încă. Am timp pentru mine. Să-i luăm mătușii cele de trebuință, tie pantofi si apoi eu. - Off bătrânico, de toți ai grijă!       „Bătrânico”, așa îmi spunea mama de la zece ani, că îi puneam pe ceilalți inaintea mea.

      Venise în sfârșit primăvara, după o iarnă cumplit de grea, cu nămeții cat casa, ger de crapau pietrele de iti înghețau obrajii  aproape sa pleznească. Era primăvara,si copacii  înfloriseră.  Eram aproape de casă. Intrasem pe aleea plina cu copaci înfloriți, aveau toate culorile și mirosurile se amestecau.         L-am văzut venind grăbit spre mine și am grăbit pasul și eu. Aproape că alergam, simțind cum distanta dintre noi se mărește in loc sa se micșoreze. Întind mâna și el mi-o prinde pe-a mea. Mă lipesc de pieptul lui. Avea o cămașă albă cu motive bleu, deschisa la 2-3 nasturi. Mă strângea in brate. Ne-am auzit spunând: - Mi-era dor de tine !!!         Ne-am uitat unul in ochii celuilalt și el mă întreabă: - Ti-e dor de mine  numai sambata sau in fiecare zi?        - În fiecare zi, dar mai ales sâmbăta! Închid ochii lasandu-mi nasul să absoarbă mirosul de aftershave, atât de familiar și atât de drag.          Din depărtare se aude o sonerie. Deschid ochii și aud alarma telefonului. Îl iau și îi scriu: Mi-era dor de tine!