Hans Christian Andersen povești

Povestea unui gât de sticlă Era o stradă îngustă şi întortocheată, cu case mici, urâte şi dărăpănate. Dar, dintre toate, una singură, cea mai înaltă, era atât de veche şi de şubredă încât îţi venea să crezi că, dintr-o clipă într-alta, avea să se dărâme. Cine putea să locuiască pe-o astfel de stradă, decât lumea nevoiaşă? Dar sărăcia se dovedea în acest loc cu atât mai necruţătoare cu cât, în faţa odăii de la mansardă, era atârnată o colivie veche în care se afla un canar de toată frumuseţea. Stăpânul n-avusese pesemne la îndemână un păhăruţ din care să-i dea canarului să bea apă şi pusese în loc un gât de sticlă, întors cu fundul în sus şi astupat în partea de jos cu un dop. Dar bietului canar puţin îi păsa de urâţenia coliviei lui. Sărea sprinten de pe o stinghie pe alta şi ciripea cu toată voioşia, mai ales atunci când stăpâna lui, o fată bătrână, îi aducea un pumn de verdeaţă. ― Hei, da’ ţie îţi dă mâna să ciripeşti şi să zbori încoace şi încolo, îi spuse într-o zi gâtul de sticlă. Asta însă o spunea mai mult în şoaptă, fiindcă nu putea să grăiască, deoarece nici un gât de sticlă nu s-a dovedit grăitor până în ziua de astăzi. Am putea mărturisi chiar că rostea cuvintele mai mult în gând, aşa cum facem noi, oamenii, câteodată. ― Da, ţie îţi dă mâna să ciripeşti, reluă gâtul de sticlă, fiindcă bunul Dumnezeu te-a păstrat întreg şi nu te-a schilodit ca pe mine. Dar tare aş vrea să văd ce ai face dacă ai fi în locul meu şi, după ce ţi-ai pierdut toate rosturile de odinioară, te-ai pomeni că nu ţi-a rămas teafără decât gura şi aceasta astupată cu un dop! Ştiu foarte bine că atunci nu ţi-ar mai arde de cântec. Dar dacă norocul te-a urmărit fără încetare, n-ai decât să cânţi, cănăraşule! Tot e mai bine să se găsească o făptură plină de voioşie într-o casă atât de posomorâtă. În ceea ce mă priveşte, cum să-mi mai ardă de cântec? Pe vremea când eram o sticlă întreagă, cântam şi eu când în pântec îmi gâlgâia vinul. Oamenii chiuiau în cinstea mea, sărbătorindu-mă. Hei, ce lucruri de duh nu mi-a fost dat s-aud într-o lungă călătorie pe care am făcut-o pe vremea când trebuia să se logodească fata blănarului! Totul parcă s-a petrecut ieri. Dar de-atunci până azi prin câte n-am mai trecut! Câte neajunsuri nu mi-a fost dat să mai întâmpin! Am străbătut prin foc, prin apă, prin văzduh şi pe sub pământ. Ţi-ar trebui nu ştiu cât timp să stai şi s-asculţi câte ţi-aş mai povesti… Şi gâtul de sticlă începu să povestească, pe îndelete, cum luase naştere din nisip topit pe fundul unui cuptor şi cum, pe măsură ce se răcea, simţea o mare dorinţă să pornească în lume, să nu mai atârne de nimeni şi să-şi croiască drumul pe care l-ar fi crezut de cuviinţă, cu alte cuvinte, să nu se piardă în mijlocul celor de seama lui, oricât era de străveziu şi de strălucitor. La început, după ce luase naştere şi i se dăduse numirea de sticlă, fusese aşezată în rând cu altele, toate ieşite din acelaşi cuptor şi pe care le socotea surorile ei bune. Nu se potriveau însă ca mărime şi erau forme diferite; unele erau sticle de şampanie, altele sticle de bere. Dar e scris în cartea lumii ca şi sticlele să aibă multe de întâmpinat. Aşa, de pildă, multe dintre cele care au fost umplute cu vinul cel mai prost ajung, după câteva vreme, să facă să gâlgâie în cuprinsul lor cel mai adevărat „Lacrima Cristi”, iar sticla în care a spumegat şampania să fie la urmă adăpost pentru bulionul de pătlăgele roşii. Dar, oricât de rău ar ajunge cineva, tot are dreptul să se gândească la obârşia lui, fie că a fost ea nobilă sau nu. După cum spuneam, sticlele au fost trimise prin toate ungherele lumii. Învelite în paie, au fost aşezate cu mare grijă în lăzi. Sticla noastră se bucura pretutindeni de cel mai deosebit respect şi poate că pe vremea aceea, dacă i-ar fi spus cineva, n-ar mai fi crezut în ruptul capului că are să ajungă odată un ciob mărunt şi schilod din care să se adape un canar, rătăcit şi el într-o casă veche şi aproape părăsită. Lada în care a fost aşezată întâia oară a fost coborâtă în pivniţa unui negustor de vinuri. Numaidecât a fost scoasă din paie şi spălată cu apă curată. A simţit atunci ceva foarte plăcut. Apoi au pus-o deoparte, goală şi fără dop. Se simţea parcă stingheră. Îi lipsea ceva şi nu ştia ce. În cele din urmă a fost umplută cu un vin straşnic, dintr-o podgorie renumită. Au astupat-o cu multă dibăcie, iar peste pântec i-au lipit o etichetă pe care erau scrise următoarele cuvinte: „Prima calitate”. Era asemenea şcolarului care-a luat premiul întâi şi mândria era pe de-a-ntregul îndreptăţită. Vinul era foarte bun, iar sticla n-avea nici un cusur. După câtăva vreme, ajunse într-o prăvălie. În anii tinereţii, oricine simte clocotind în el o undă de duioşie. Şi într-adevăr, sticla simţea şi ea că nu mai are astâmpăr şi îşi făcea fel de fel de păreri despre lucrurile pe care nu le cunoştea. În acelaşi timp, glasul vinului amintea de colinele scăldate în soare şi acoperite cu viţă-de-vie, de chiuiturile şi cântecele vesele ale culegătorilor. Într-o bună zi, a intrat în prăvălie ucenicul unui blănar. ― Să-mi daţi vinul cel mai bun pe care-l aveţi, a spus el. Sticla a fost aşezată într-un coş plin cu tot felul de bunătăţi. Se îngrămădeau laolaltă cârnaţii cu şunca, brânza şi untul printre feliile de pâine albă. Totul avea să fie primit de fata blănarului, frumoasă şi rumenă în obraji, cu ochii plini de voioşie şi cu buzele cărnoase ca nişte cireşe coapte. Avea mâinile subţiri şi moi, albe ca zăpada şi tot atât de alb îi era şi grumazul. În sfârşit, era cea mai frumoasă fată din oraş. Se urcaseră toţi într-o trăsură, cu gând să petreacă în crâng. Fata ţinea coşul pe genunchi. Din mijlocul şervetelor albe se ivea gâtul sticlei. Uneori, din pricină că bătea vântul, i se zărea şi eticheta roşie. Sticla urmărea pe furiş obrazul fetei, care şi ea nu-şi mai lua ochii de la vecin, prieten din copilărie, fiul unui zugrav. Isprăvise cu cinste cel din urmă examen şi-a doua zi trebuia să plece la învăţătură în străinătate, pe-o corabie pe care avea s-o conducă el însuşi. Poate că din această pricină obrazul fetei era posomorât şi întunecat, în timp ce amărăciunea îi săpase două cute la colţurile gurii. Când au ajuns în pădure, tinerii s-au retras mai de-o parte, având pesemne să-şi spună unele lucruri în şoaptă. Sticla n-a putut auzi ce-şi spuneau, din pricină că rămăsese în coşul cu merinde. Când a fost luată de-acolo şi a putut să privească în jur cu mai multă uşurinţă, a rămas uimită băgând de seamă câtă schimbare se petrecuse pe obrazul fetei. Era, într-adevăr, tot atât de liniştită ca şi în trăsură, dar se vedea destul de bine că în sufletul ei stăruia un grăunte de fericire deplină. Toată lumea era fericită şi râdea cu voioşie. Blănarul ridică sticla şi se grăbi s-o destupe. În clipa aceea, gâtul sticlei hohotea parcă de un râs înăbuşit, ştiind c-avea să împrăştie în jur o mare mulţumire. A tras o pocnitură straşnică la ieşirea dopului şi, numaidecât, cu glas tineresc, vinul a început să gâlgâie în pahare. ― Să trăiască tinerii logodnici! a strigat blănarul ducând paharul la gură. Toţi ceilalţi şi-au golit paharele, iar tânărul marinar şi-a cuprins logodnica de mijloc. ― Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să v-aducă noroc! a strigat din nou tatăl fetei. Tânărul a umplut iarăşi paharele. ― Să bem pentru grabnica mea reîntoarcere! a zis el. De azi într-un an vom sărbători nunta. După ce toată lumea şi-a golit paharele, el a ridicat sticla şi, ţinând-o strâns de gât, a adăugat: ― Tu mi-ai dat putinţa să sărbătoresc cea mai frumoasă clipă din viaţa mea! Odată încheiată această sărbătoare, nu mai ai ce căuta pe lume. De azi înainte n-ai să fii umplută a doua oară, aşa că n-ai să mai poţi înveseli pe nimeni. Acestea zicând, aruncă sticla din toate puterile. Fata se uită lung după ea, cu încredinţarea c-o vedea pentru ultima oară şi fără să poată bănui că, mult mai târziu, avea s-o întâlnească din nou. Sticla a căzut teafără în păpurişul din apropiere. Şi, cum sta în marginea lacului, s-a gândit cu tristeţe la nerecunoştinţa oamenilor. „Eu le-am dăruit cel mai straşnic vin, şi-a zis ea. În schimb, ei m-au oropsit să înghit fără voie apă din baltă.” De bună seamă, n-avea cum să-i mai vadă pe cei în tovărăşia cărora venise. Dar putea să le-audă cântecele şi hohotele de râs. Târziu, când era aproape să se înnopteze, au trecut pe marginea lacului doi feciori de ţărani. Au dat peste sticlă şi-au luat-o cu ei. În ajun, fratele lor, care trebuia să ajungă marinar şi să pornească într-o lungă călătorie, venise să-şi ia rămas bun de la ai săi. Maică-sa îi punea în desagă lucrurile de care socotea c-avea să aibă nevoie. O sticlă de rachiu fusese astupată şi învelită în hârtie şi bătrâna se pregătea s-o vâre în desagă, când iată că intrară pe uşă cei doi flăcăiaşi care găsiseră sticla goală la marginea lacului. Mama deşertă numaidecât sticla cea mică în cea mare şi adăugă atât rachiu cât s-o umple până la gură. ― Uite, zise ea, vor avea de-acum rachiu destul ca să le-ajungă pe tot timpul călătoriei şi să nu mai sufere de durere de burtă dacă s-o întâmpla să-i apuce furtuna. Şi iată în ce chip sticla noastră porni în largul lumii. Marinarul, pe care îl chema Peter Jansen, o primi bucuros şi-o duse pe corabie, aceeaşi corabie cu care trebuia să plece şi tânărul a cărui logodnă avusese loc în aceeaşi zi. Acesta nu văzu sticla, dar, chiar dac-ar fi văzut-o, de unde să-i treacă prin minte că era aceeaşi pe care-o zvârlise în păpuriş în toiul voioşiei! În ceea ce-o privea, sticla n-avea cum să se socotească înjosită, deoarece rachiul era pentru marinari tot atât de preţios ca şi vinul cu care fusese umplută întâia oară. ― Iată cel mai bun leac, spuneau ei de câte ori Peter Jansen le turna câte-un păhărel. Şi ascultau cu cea mai mare bucurie cum gâlgâia rachiul din fundul sticlei. Câtă vreme a mai păstrat între pereţi cele câteva picături de rachiu, sticla noastră a fost privită cu multă prietenie. Dar într-o zi s-a pomenit goală, goală cu desăvârşire. A fost aruncată într-un ungher, unde-a rămas vreme îndelungată fără ca cineva s-o mai fi băgat în seamă. Dar iată că într-o zi se stârneşte o mare furtună. Valuri uriaşe îmbrâncesc corabia din toate părţile. Catargul cel mare se frânge, apa răzbate pe punte, oamenii nu mai sunt în stare de nimic din pricină că noaptea e neagră ca păcura. Şi în cele din urmă corabia se duce la fund. Cu câteva clipe înainte de-a fi pierit în valuri, tânărul căpitan, la a cărui logodnă luase parte şi sticla, scrisese pe un petic de hârtie, la o scăpărare de fulger: „În numele lui Isus Hristos, am pierit în fundul mării”. Şi pe acelaşi petic de hârtie adăugase numele corăbiei, alături de-al său şi de-al logodnicei sale. A vârât-o apoi în cea dintâi sticlă ce i-a căzut la îndemână, a astupat-o şi i-a dat drumul în valuri. Corabia s-a dus la fund, oamenii s-au înecat cu toţii. Sticla care altădată avea menirea să împrăştie prin conţinutul ei mulţumirea şi voioşia ducea acum vestea înfricoşătoare a morţii. A rătăcit îndelung şi zile în şir a văzut soarele răsărind şi apunând. Atunci când zările erau aprinse ca para focului, ea îşi amintea de cuptorul în care se născuse şi parcă-i venea să se arunce în volbura de scântei. După câtăva vreme s-a simţit obosită să tot rătăcească zadarnic şi fără nici un rost în larg de ape, în timp ce vânturile de miazănoapte şi miazăzi îmbrânceau valurile, când într-o parte, când într-alta. Dacă furtuna se domolea o clipă, venea alta şi-i lua locul. Şi totuşi, oricât de amarnică a fost această rătăcire, biata sticlă a avut norocul să nu se izbească de vreo stâncă şi nici să fie înghiţită de vreun rechin. Peticul de hârtie, cel din urmă bun-rămas al logodnicului către aleasa inimii lui, avea menirea să ducă cu sine tristeţea şi deznădejdea, o dată ce-ar fi ajuns în mâinile aceleia care trebuia să-i cunoască cuprinsul. Dar, la urma-urmei, amărăciunea şi deznădejdea pe care trebuia să le pricinuiască i se păreau mai puţin decât negura aşteptării în care se chinuia biata copilă, care nu primise un singur gând din partea logodnicului ei. Unde se afla oare? Încotro ar fi trebuit să se îndrepte sticla ca să-i poată da de urmă? Nu ştia nimic. Îşi urmă calea, târâtă necontenit de ape. La început îi făcuse plăcere o astfel de rătăcire; dar, în cele din urmă, ajunse să se plictisească. Îşi da foarte bine seama că nu asta era menirea ei pe lume. După cine ştie câtă vreme, unda o aruncă la mal, pe-un maldăr de nisip. O găsi cineva şi-o luă. Dar n-avea cine s-o desluşească în clipa aceea, căci locul în care se afla era la mii de leghe depărtare de locul în care luase naştere. Omul a destupat-o, a scos hârtia dintr-însa, a întors-o pe-o parte şi pe alta, dar neştiind să citească, n-a putut să afle despre ce era vorba în cuprinsul ei. Şi-a dat seama totuşi că trebuia să fie o veste din partea unor naufragiaţi. A vârât peticul de hârtie în sticlă, iar sticla a fost aşezată pe o poliţă, într-un dulap dintr-o mare încăpere. De câte ori venea cineva în casă, i se arăta hârtia, dar nu putea nimeni să-i tălmăcească cuprinsul. Trecând astfel din mână în mână, din pricină că era scrisă cu creionul, slovele începură să se şteargă, până când nu se mai putură cunoaşte nici cel puţin câteva litere. Sticla a rămas în dulap mai bine de un an. Apoi a fost aruncată în pod, unde, în scurtă vreme, a fost acoperită de praf şi de pânze de păianjen. Cu câtă amărăciune îşi amintea de ziua când lăsa să i se deşerte conţinutul spumos în pahare, departe, în răcoarea crângului! Şi iarăşi, n-avea să uite nici goana pe valuri, în timp ce ducea cu sine o tristă veste; cel din urmă bun-rămas al unui suflet răpus atât de timpuriu. N-a mai scos-o nimeni din întunericul podului douăzeci de ani în şir. Poate c-ar fi rămas un veac acolo dacă nu s-ar fi dărâmat casa, ca să se înalţe în locul ei o alta, mult mai frumoasă şi mai încăpătoare. Când au început să dea jos acoperişul, au dat peste sticlă. Cineva şi-a adus aminte că ascundea în fundul ei o taină. Dar sticla aproape că nu-şi mai amintea nimic. „Dacă n-aş fi fost aruncată în pod, poate c-aş fi învăţat limba ţării acesteia, îşi zicea ea. Pe câtă vreme, în beznă şi în praf, printre şoareci şi păianjeni, nu mi-a mai fost cu putinţă să fac nimic şi toţi au uitat de mine…” Ai casei însă au şters-o de praf şi-au spălat-o cu grijă, astfel că tot mai putea fi bună la ceva. Simţea cum o cuprinde din nou voioşia de altădată. Peticul de hârtie s-a dus odată cu apa cu care fusese spălată. Şi când se gândea cât de mult îl păstrase! A fost umplută cu nişte seminţe ce trebuiau duse departe, spre miazănoapte. Bine astupată şi bine împachetată, s-a pomenit din nou pe o corabie, într-un ungher întunecos, unde nu puteau să străbată nici lumina opaiţului, nici razele lunii, nici văpaia soarelui. „La ce-mi foloseşte o astfel de călătorie, când nu mă pot bucura de nimic?” îşi zicea ea. Dar, într-o bună zi, trebuia s-ajungă la capăt. Când a ajuns, a fost numaidecât despachetată. Cel care-o despacheta, aruncând sforile şi hârtiile, striga cu ciudă: ― Au acoperit-o în aşa fel ca să n-o mai poată nimeni desface. Mare minune dacă nu cumva s-o fi spart! Dar sticla era teafără şi nevătămată. În afară de asta, înţelegea fiecare cuvânt rostit. Era aceeaşi limbă pe care-o vorbiseră cei din preajma cuptorului, neguţătorul de vinuri, cei ce făcuseră chef în pădure şi marinarii în tovărăşia cărora călătorise pe corabie, singura limbă pe care-o cunoştea. Aşadar, se reîntorsese în ţara ei! De bucurie, era cât pe-aci să scape din mâinile celui care o despacheta. Se simţea stăpânită de atâta duioşie încât nu-şi dădu seama când i se scoase dopul şi când îi fu deşertat conţinutul. Şi tocmai când îşi veni în fire, se pomeni aruncată într-o pivniţă, unde avea să rămână uitată ani şi ani. „Şi totuşi, îşi zicea ea, unde te-ai putea simţi mai bine decât în ţara ta, chiar dacă soarta te-a blestemat să putrezeşti într-o pivniţă umedă şi întunecoasă!” După câtăva vreme, omul care locuia în casa aceea s-a mutat, luând toate sticlele cu el. Se îmbogăţise şi trăia acum într-un palat. Într-una din zile, a dat un mare ospăţ. Tot parcul din jurul clădirii era plin de lampioane colorate, asemenea unor lalele învăpăiate de razele soarelui. Seara era minunată. Prin ungherele mai îndepărtate, poate din pricină că lampioanele nu fuseseră de-ajuns, aşezaseră sticle în gâtul cărora înfipseseră lumânări. Printre ele se afla şi sticla noastră. Cât se simţea de fericită! Vedea iarăşi copaci înverziţi, auzea cântece, lua parte la voioşia obştească. Oricum, ar fi avut de ce să fie nemulţumită, deoarece se afla cam la o parte. Dar nu era mai bine acolo decât în forfota oaspeţilor? Putea să guste în linişte un ceas de fericire, uitând că petrecuse douăzeci de ani aruncată într-un pod. Necazurile trecutului nu mai însemnau nimic pentru ea. Într-un târziu, trecu pe lângă sticlă o pereche de tineri logodiţi. Parcă nici n-ar fi vrut să ia parte la voioşia celorlalţi. Sticla îşi aduse numaidecât aminte de tânărul căpitan, de fata atât de drăgălaşă a blănarului şi de logodna din pădure. În parcul din jurul clădirii putea să intre oricine. Venise şi lume de departe, care nu fusese poftită la ospăţ, ca să se bucure de frumuseţea serbării. Printre cei singuratici se afla şi o fată bătrână, pe care nimeni n-o băga în seamă. Întâlnind perechea ce părea să fie atât de mulţumită, îşi aminti de-o veche logodnă, poate tocmai în clipa când la acelaşi lucru se gândise şi sticla. Şi apoi, cum să nu-şi amintească, de vreme ce nu era alta decât fata blănarului? Ceasul logodnei fusese cel mai fericit din viaţa ei şi n-avea cum să-l mai uite. Trecu pe lângă sticlă fără s-o recunoască, deşi nu se schimbase întru nimic. La rândul ei, nici sticla n-o mai recunoscu pe fata blănarului, fiindcă aceasta nu mai păstra nimic din frumuseţea de odinioară. Aşa se întâmplă de multe ori în viaţă. Te întâlneşti cu oameni cu care ai avut strânse legături cândva, fără să-i mai poţi recunoaşte. La sfârşitul serbării, sticla a fost furată de un ştrengar, care-a vândut-o cu zece gologani ca să-şi cumpere o prăjitură. Era acum în stăpânirea unui neguţător de vinuri, care-a umplut-o cu un vin foarte bun. Dar nici în prăvălia lui n-a rămas multă vreme. A fost cumpărată de un călător care, în duminica următoare, trebuia să pornească la drum cu balonul. Când s-a ivit ziua plecării, lumea s-a îngrămădit din toate părţile, ca mai întotdeauna în astfel de împrejurări, deoarece, pe vremea aceea, balonul era un lucru nou şi mulţi nu ştiau la ce anume ar putea să folosească. Căpeteniile oraşului se urcară pe un fel de podeţ şi muzica militară cânta. Sticla vedea totul prin găurile unui coş în care fusese aşezată alături de-un iepure viu. Urecheatul se uita speriat într-o parte şi într-alta. Bănuise pesemne că în scurtă vreme avea să fie lăsat să cadă din balon, ca să aibă lumea de ce râde. Sticla însă nu pricepea nimic din toate acestea. Vedea cum balonul se umflă din ce în ce, clătinându-se. În cele din urmă, frânghiile cu care fusese legat fură tăiate. Numaidecât, cu sărituri sprintene, începu să urce în văzduh, ducând cu el un om şi coşul în care se aflau iepurele şi sticla. Muzica răsuna cu şi mai multă putere şi toată lumea ţipa, bătând din palme. „Într-adevăr, ciudat soi de călătorie! îşi zise sticla. Ai cu toate acestea, străbătând văzduhul, marele noroc de-a nu te izbi de nimic şi asta e de cea mai mare importanţă pentru mine.” Mii de oameni se îngrămădiseră pe străzi, urmărind înălţarea balonului. Fata cea bătrână se afla printre ei. Dar ea nu coborâse în stradă, ci sta la fereastra mansardei, acolo unde fusese aşezată colivia cu micul canar care n-avea din ce să bea apă, mulţumindu-se ca, din când în când, să-şi răcorească ciocul într-o farfurioară spartă. Fata bătrână se plecă mai mult pe marginea ferestrei ca să vadă balonul şi dădu la o parte o glastră în care înflorea o tulpină fragedă de mirt, singura podoabă din odăiţa ei săracă. Văzu cum omul urcat în balon dădu mai întâi drumul iepurelui; după aceea îşi umplu un pahar ca să bea în sănătatea celor de jos, care îl urmăreau cu privirea; în sfârşit, lăsă să cadă sticla, fără să-i fi fost teamă că ea putea să spargă capul cine ştie cărui biet creştin cumsecade. Dar nici sticla n-avu răgazul de trebuinţă să se gândească la marea cinste ce i se făcea, de-a fi lăsată să plutească deasupra oraşului cu acoperişuri de aramă şi turle strălucitoare, ca să cadă după aceea drept în mijlocul mulţimii. Ameţise parcă şi se rostogolea în fugă, dându-se peste cap. O astfel de goană, în cea mai deplină libertate, i se părea o adevărată fericire. Cât se simţea de mulţumită văzând că nu numai toate privirile, dar şi toate ocheanele erau îndreptate numai spre dânsa! Trosc! Dar ce s-a întâmplat? A căzut pe un acoperiş şi s-a spart drept în două. Sfărâmăturile s-au rostogolit la pământ, prefăcându-se în ţăndări, în clipa când se izbiră de lespezile cu care era podită ograda. Singur gâtul rămase întreg şi se desprinse atât de frumos de restul sticlei, încât îţi venea să crezi că fusese tăiat cu diamantul. Cei din apropiere, auzind zgomot, se grăbiră să ridice de jos gâtul sticlei. ― Straşnic păhăruţ de pus în colivie! ziseră ei. Are din ce se adăpa o păsărică. Dar fiindcă n-aveau nici colivie, nici păsărică, chiar dacă n-ar fi fost mai mult decât o biată vrabie, cum era să le treacă prin minte să-şi cumpere şi una şi alta numai pentru că găsiseră un gât de sticlă aruncat de cine ştie cine? Totuşi, cineva îşi aduse aminte de fata bătrână care locuia la mansardă. Într-adevăr, ea primi gâtul sticlei cu multă bucurie, îl astupă la un capăt cu un dop, îl umplu cu apă şi-l aşeză în colivie. Canarul, care avea acum apă din belşug, începu să ciripească cu mai multă voioşie şi cânta de-ţi era mai mare dragul. Gâtul sticlei a primit şi această nouă ciudăţenie a sorţii cu resemnare deplină. La urma-urmei, nu fusese îndeajuns de fericit în atâtea alte împrejurări, mai ales când avusese prilejul să plutească în văzduhuri, rătăcind deasupra norilor? Peste câteva zile, fetei bătrâne veni să-i facă vizită o prietenă şi gâtul sticlei rămase foarte mirat când băgă de seamă că, în loc să aducă vorba şi despre dânsul, ele vorbiră despre cu totul altceva şi, îndeosebi, despre floarea din glastră. ― Să nu cheltuieşti bani cu florile la cununia fiicei tale, spuse fata bătrână. Îţi dăruiesc glastra pe care-o vezi în fereastră. Tulpina e încărcată de flori. E din răsadul pe care mi l-ai dat în ziua când m-am logodit. Peste un an, pe vremea aceea, urma să-mi fac din florile lui cununa de mireasă. Dar această clipă nu s-a mai ivit. Ochii care aveau să mă călăuzească în largul vieţii mi-au secat de plâns şi s-au stins pentru totdeauna. Logodnicul meu se odihneşte în fundul apelor. Floarea a crescut şi eu am îmbătrânit. Dar răsadul pe care mi l-ai dăruit atunci tot mai poate fi bun la ceva. Din florile lui vom împleti cununa care va împodobi fruntea copilei tale. Năpădită de atâtea amintiri dureroase, biata fată bătrână nu-şi mai putea stăpâni hohotele de plâns. Aduse vorba printre suspine de tânărul căpitan şi de logodna care avusese loc în pădure. De toate îşi aduse aminte, fără ca totuşi un singur lucru să-i mai fi trecut prin gând: de unde era să ştie că în marginea ferestrei, în colivia canarului drag, se afla cineva din vremea aceea, cineva ce fusese martor la logodna ei: gâtul sticlei care se desfundase cu atâta zgomot şi din cuprinsul căreia gustaseră toţi cei de faţă, ciocnind în sănătatea tinerei perechi? Dar nici gâtul sticlei n-avea cum s-o mai recunoască pe logodnica de odinioară. Când, în sfârşit, a putut ajunge la încredinţarea că nimeni nu-l mai băga în seamă şi că nu se minuna câtuşi de puţin de trecutul lui, plin de atâta strălucire, când era ştiut că se afla acolo printr-o întâmplare, în urma căderii din înaltul cerului, s-a posomorât în aşa chip încât n-a vrut să mai asculte cele ce-şi spuneau cele două bătrâne.

Hainele cele noi ale împăratului Era pe vremuri un împărat căruia aşa de mult îi plăcea să fie bine îmbrăcat şi să aibă mereu haine noi încât îşi dădea toţi banii numai pe îmbrăcăminte. Nu se îngrijea deloc de oştire, la teatru nu se ducea şi nu-i plăcea să se plimbe prin pădure decât doar ca să-şi arate hainele cele noi. Avea un rând de straie pentru fiecare ceas al zilei şi aşa cum se spune despre un rege că se sfătuieşte cu miniştrii, despre el mereu se spunea că „se îmbracă”, asta fiind îndeletnicirea lui de fiecare clipă. Oraşul era plin de viaţă. Veneau o mulţime de străini şi odată au venit şi doi pehlivani care se dădeau drept ţesători şi spuneau că ştiu să facă o stofă frumoasă cum nu se mai afla alta. Nu numai că culorile şi desenele erau frumoase, dar ei ziceau că hainele făcute din această stofă aveau şi o însuşire minunată, şi anume că toţi cei care nu erau potriviţi pentru slujba pe care o îndeplineau şi toţi cei care erau proşti de dădeau în gropi nu puteau să le vadă. ― Straşnice haine! s-a gândit împăratul. Dacă mi-aş face nişte haine de acestea aş putea să aflu care din slujbaşii împărăţiei nu-s buni pentru slujbele pe care le au şi aş putea să aflu care din supuşii mei sunt proşti şi care sunt deştepţi. Numaidecât trebuie să-mi fac asemenea haine. Şi a dat pehlivanilor o mulţime de parale să înceapă să lucreze. Cei doi şoltici au înjghebat două războaie de ţesut, s-au aşezat şi s-au prefăcut că ţes, dar nu ţeseau nimic. Cereau mătasea cea mai subţire şi fire de aur de cel mai bun, dar băgau mătasea şi aurul în buzunar şi lucrau la stativele goale până noaptea târziu. „Oare unde or fi ajuns cu lucrul?”, s-a gândit împăratul după ce a trecut o bucată de vreme, dar era cam cu inima strânsă când se gândea că toţi cei care-s proşti sau nu-s pricepuţi în slujbă nu vor putea vedea stofa. În ce-l priveşte pe el, n-avea nici o teamă, totuşi voia mai întâi să trimită pe altul să vadă cum stau lucrurile. Toţi în oraş ştiau ce putere ciudată are stofa şi fiecare era curios să ştie cât de nepotrivit în slujbă sau de prost este vecinul. ― Am să-l trimit pe sfetnicul meu cel bătrân; e om cinstit şi de încredere, el poate mai bine decât oricine să judece stofa, fiindcă e înţelept şi nimeni nu-şi îndeplineşte slujba mai bine ca el. Sfetnicul cel bătrân s-a dus în odaia unde cei doi pehlivani lucrau la războaiele goale. ― Doamne fereşte, ce-o mai fi şi asta? s-a gândit sfetnicul şi a deschis ochii mari. Nu văd nimic! Dar n-a spus că nu vede. Pehlivanii l-au rugat să vină mai aproape şi l-au întrebat dacă-i plac culoarea şi desenul stofei. Şi tot îi arătau stativele, care erau însă goale. Bietul sfetnic holba ochii, dar de văzut nu vedea nimic, fiindcă nu era nimic de văzut. „Oi fi eu prost? se gândi el. N-aş fi crezut; oricum, asta nu trebuie s-o afle nimeni. N-oi fi bun pentru slujba pe care o fac? Nu, nu-i bine să spun că nu văd stofa.” ― Ei, ce spuneţi? a întrebat un ţesător. ― Foarte frumos! a răspuns sfetnicul şi şi-a pus ochelarii ca să vadă mai bine. Nişte culori minunate! Am să spun împăratului că-mi place foarte mult. ― Ne pare bine, au zis ţesătorii şi au început să spună ce culori sunt şi ce fel de desen are stofa. Sfetnicul cel bătrân asculta cu luare-aminte ca să spună împăratului tot aşa, şi chiar i-a şi spus. Pehlivanii au cerut şi mai mulţi bani, şi mai multă mătase, şi fir de aur, şi mai mult decât până acuma. Dar le băgau pe toate în buzunarele lor, iar în războaie nu era nici un capăt de aţă, dar ei lucrau ca şi până acum la stativele goale. Peste câtva timp, împăratul a trimis pe alt sfetnic, tot aşa de vrednic, ca să vadă unde au ajuns cu ţesutul şi dacă mai este mult până e gata stofa. Dar şi lui i s-a întâmplat ca şi celuilalt: s-a uitat şi iar s-a uitat, însă cum în stative nu era nimic, n-a putut să vadă nimic. ― Ce ziceţi? Frumoasă stofă, nu? l-au întrebat cei doi pehlivani şi i-au arătat şi i-au spus cum şi ce fel era stofa care nu se vedea nicăieri. „Prost nu sunt, se gândi sfetnicul. Atunci înseamnă că nu-s bun pentru slujba pe care-o fac! Ar fi ciudat şi asta, dar cum o fi, cum n-o fi, nu trebuie să afle nimeni.” ― E foarte frumoasă stofa, a spus el împăratului. Tot oraşul vorbea de stofa asta nemaipomenită. Împăratul s-a gândit să se ducă s-o vadă şi el cât mai era în stative. A luat cu dânsul tot oameni unul şi unul, printre care şi cei doi sfetnici care mai fuseseră, şi s-a dus la cei doi pehlivani care lucrau din răsputeri, dar fără nici un fir de aţă în războiul de ţesut. ― Ia uitaţi-vă ce frumoasă e! au spus cei doi sfetnici. Ce desen, ce culori minunate! Şi arătau stativele goale, fiindcă credeau că toţi ceilalţi văd stofa şi ei nu. „Ce să fie oare? se gândea împăratul. Nu văd nimic! Cumplit lucru! Ce, oi fi cumva prost? Nu-s bun de împărat?” ― Da, într-adevăr, stofa e foarte frumoasă, a spus el cu glas tare; e vrednică de toată lauda! Şi împăratul dădea din cap mulţumit şi se uita la stativele goale. Nu voia să spună că nu vede nimic. Toţi curtenii care erau cu dânsul se uitau şi ei, dar nu vedeau nici ei nimic. Spuneau însă ca şi împăratul: „O, ce frumos!”. Şi toţi l-au sfătuit să se îmbrace cu hainele făcute din stofa aceasta minunată la serbarea care tocmai trebuia să aibă loc peste câteva zile. „Minunat, frumos, măreţ!”, spuneau toţi şi se bucurau grozav. Împăratul a dat celor doi pehlivani câte o decoraţie, ca să şi-o atârne la piept, şi titlul de maestru ţesător al curţii imperiale. În noaptea din ajunul serbării, cei doi pehlivani nu s-au culcat. Au aprins şaisprezece lămpi şi lumea putea să-i vadă cum lucrau de zor să isprăvească hainele împăratului. S-au făcut că iau stofă de la stative, s-au făcut că taie cu foarfecele, pe urmă au cusut cu ace fără aţă şi după aceea au spus: „Hainele sunt gata”. Împăratul a venit cu sfetnicii. Pehlivanii au ridicat braţele în sus, ca şi cum ar fi ţinut ceva în mână, şi au spus: „Poftim pantalonii! Poftim haina! Poftim mantia!” şi aşa mai departe. „Hainele sunt uşoare ca pânza de păianjen, spuneau ei, când le îmbraci nici nu le simţi, dar tocmai asta e frumuseţea.” ― Da, da, ziceau sfetnicii, dar nu vedeau nimic, pentru că nu aveau ce să vadă. ― Dacă maiestatea voastră vrea să se dezbrace, au spus pehlivanii, vă putem pune hainele cele noi chiar acuma, aici, în faţa oglinzii. Împăratul s-a dezbrăcat şi pehlivanii s-au prefăcut că-i pun hainele cele noi care tocmai erau gata şi împăratul se întorcea şi se sucea în faţa oglinzii. ― Ce bine îi vin, ce frumoase sunt! ziceau toţi cei care erau de faţă. Ce stofă minunată! Nici nu se poate ceva mai frumos! ― E gata afară baldachinul pentru maiestatea voastră, a spus marele maestru de ceremonii al curţii. ― Sunt gata şi eu, a spus împăratul şi s-a mai uitat o dată în oglindă, fiindcă voia să creadă lumea că îşi vede hainele. Curtenii, care aveau dreptul să ducă trena mantiei, s-au aplecat, au întins mâinile ca şi cum ar fi ridicat ceva de jos, apoi au pornit prefăcându-se că ţin ceva în mâini; nu îndrăzneau să spună că nu văd nimic. Împăratul mergea acum sub baldachin şi toţi oamenii de pe străzi şi de la ferestre spuneau: „Ce minunate haine are împăratul! Ce trenă straşnică! Ce bine îi vin!” Nici unul nu voia să spună că nu vede nimic; fiindcă atunci lumea ar fi zis că nu-i priceput în slujbă sau că-i prost de dă în gropi. Nici o haină de-a împăratului nu stârnise atâta bucurie printre oameni. ― Împăratul e dezbrăcat! a spus deodată un copil. ― Asta-i vocea nevinovăţiei! a zis tatăl copilului şi a spus în şoaptă altora ce vorbise copilul. ― E dezbrăcat! a strigat tot poporul. Împăratul a auzit şi i s-a părut şi lui că poporul are dreptate, dar s-a gândit: „Acuma nu mai pot să dau înapoi, trebuie s-o ţin întruna aşa cum am început”. Şi curtenii au mers înainte şi au dus trena pe care n-o vedea nimeni fiindcă nu era nici o trenă.

Craiasa Zapezii de Hans Christian Andersen   Povestea este împărţită în şapte povestiri (şapte capitole), fiecare cu titlul său.               „Întâia povestire, în care e vorba de o oglindă şi de cioburile ei"   Era odata un vrajitor rautacios, unul dintre cei mai rai, era chiar dracul. si vrajitorul acesta a facut o oglinda, dar nu era o oglinda ca toate oglinzile, fiindca tot ce era mai frumos si bun daca se oglindea in ea aproape ca nici nu se vedea, in schimb, tot ce era mai urat se vedea in oglinda foarte limpede si chiar mai urat decat fusese. Cele mai frumoase privelisti in oglinda parca erau spanac fiert si cei mai buni oameni erau in oglinda uraciosi sau sedeau cu capu-n jos. Fetele lor erau asa de schimonosite ca nu le puteai cunoaste si daca, de pilda, cineva, care avea o alunica pe obraz, se uita in oglinda, alunica crestea si ii acoperea tot obrazul ca o pata neagra. Dracul zicea ca asta e foarte nostim si de haz.   Cand ii trecea cuiva prin minte vreun gand bun, in oglinda se arata un ranjet, asa ca desigur dracul vrajitor se bucura de nascocirea lui. Toti cei care umblau la scoala lui de vrajitorie - fiindca trebuie sa stiti ca avea o scoala de vrajitorie - spuneau in toate partile ca s-a savarsit o minune; ziceau ca abia acuma se putea vedea cum arata intr-adevar lumea si oamenii. Umblau in toate partile cu oglinda si in curand n-a mai ramas nici o tara si nici un om pe care sa nu-i fi schimonosit oglinda aceea. intr-o buna zi s-a gandit el sa se urce si in cer cu oglinda, ca sa rada de ingeri si de Dumnezeu. Dar cu cat se urca mai sus in vazduh, cu atat oglinda tremura si se stramba si de-abia mai putea s-o tie; s-a urcat tot mai sus si mai sus si oglinda s-a strambat asa de tare si a tremurat asa de cumplit, incat i-a alunecat din maini, a cazut pe pamant si s-a spart in mii si milioane de bucati.   Dar acum oglinda a pricinuit nenorociri si mai mari, fiindca unele bucati erau cat un fir de nisip si au zburat duse de vant peste tot pamantul si au intrat in ochii multor oameni si cei carora le intrau in ochi cioburile acestea vedeau toate lucrurile schimonosite, sau nu mai gandeau acum decat sucit si intortocheat, pentru ca aceste cioburi pastrasera toate puterile rele pe care le avusese oglinda intreaga. Unii oameni s-au trezit cu cate un ciob chiar in inima si inima lor s-a prefacut deodata intr-un bulgare de gheata. Unele cioburi erau asa de mari, incat unii si altii le-au luat si au facut din ele geamuri; dar fereasca Dumnezeu sa te fi uitat la vreun prieten prin geamurile acestea! Alte cioburi au ajuns ochelari, dar cei care purtau acei ochelari vedeau stramb si judecau nedrept. Dracul radea sa plesneasca de toate aceste nazbatii. si mai erau inca multe cioburi in lume. Vedem noi indata.          „A doua poveste, Un băieţel şi o fetiţă"   În acele vremuri tulburi, în care cioburile oglinzii vrăjite se tot împrăştiau, trăiau şi doi copii, un băieţel şi o fetiţă, Kay şi Gerda, care se iubeau ca doi fraţi, fiind vecini. Cât era vreme bună, ei se jucau lângă trandafiri. Iarna era mai greu... şi ei ascultau poveşti despre Crăiasa Zăpezii, regina fluturilor albi - adică a fulgilor de nea... Într-o seară, chiar, lui Kay i s-a părut (ori a fost realitate) că însăşi Crăiasa Zăpezii a intrat la el în odaie.   Totul până într-o bună zi, când un ciob din acea oglindă blestemată îi intră lui Kay şi în ochi, şi în inimă... Vă daţi seama ce dezastru! Bietul băiat a început să vadă totul pe de-a-ndoaselea, a rupt trandafirii, nu mai asculta poveşti şi se făcuse obraznic! Micuţa Gerda suferea, nu înţelegea ce se întâmplase. Când a venit iarna, Kay şi-a legat săniuţa la o alta mai mare, ca să fie tras, cum a văzut că fac şi băieţii mai mari din oraş. Ghinionul lui: a legat-o tocmai de sania Crăiesei Zăpezii, care l-a răpit... A vrut băiatul să desprindă săniuţa, dar nu a putut. A vrut şi să spună o rugăciune, să cheme pe cineva în ajutor, dar nu-şi amintea decât tabla înmulţirii. Şi aşa s-a văzut el luat de Crăiasă. Aceasta i-a dat două sărutări pe frunte, în urma cărora copilul nu-şi mai aminti nimic, nici de ai lui, nici de trandafiri, nici de Gerda. I se părea minunată Crăiasa cea îngheţată şi rece.         A treia povestire     Gradina femeii care stia sa faca farmece         Ce s-a intamplat oare cu Gretchen cand Karl nu s-a mai intors? Unde s-o fi dus Karl? Nimeni nu stia. Baietii atata stiau ca isi legase saniuta de o sanie mare, alba, si sania aceea s-a dus catre bariera orasului. Nimeni nu stia unde-i si cei de-acasa plangeau dupa el si Gretchen plangea mai tare decat toti; toti credeau ca a murit, ca s-a inecat in raul de la marginea orasului. A fost o iarna lunga si trista.         si, in sfarsit, a sosit primavara, cu raze calde de soare.         - Karl a murit, spunea Gretchen.         - Noi nu credem c-a murit, au spus razele de soare.         - A murit, a spus ea randunelelor.         - Nu credem ca a murit! au zis ele, si de la o vreme nici Gretchen n-a mai crezut. intr-o dimineata ea s-a gandit:         - Am sa-mi pun pantofii cei noi, rosii, pe care Karl inca nu i-a vazut, si am sa ma duc la rau sa-l intreb daca stie ceva de dansul. Era devreme de tot. Gretchen a sarutat-o pe bunica-sa care mai dormea, si-a pus pantofiorii cei rosii si s-a dus singurica la rau si l-a intrebat:         - E adevarat ca mi-ai luat prietenul cu care ma jucam? Uite, iti dau pantofii mei cei rosii, numai sa mi-l dai inapoi pe Karl. Valurile faceau parca niste semne ciudate. si Gretchen si-a scos pantofii la care tinea mai mult decat la orice si i-a aruncat in apa; pantofii insa au cazut prea aproape si valurile i-au adus la mal. Ai fi zis ca raul nu voia sa ia ce-avea ea mai scump, deoarece Karl nu era la el. Gretchen a crezut ca n-a aruncat pantofiorii destul de departe si atunci s-a suit intr-o luntre care era legata in papuris, s-a dus pana la capatul ei si a aruncat pantofii in apa. Luntrea insa nu era legata bine si, cand fetita s-a repezit sa arunce pantofii, s-a desprins de tarm si a pornit pe apa. Gretchen, cand a vazut asa, a vrut sa se intoarca si sa sara pe mal, dar luntrea acuma ajunsese departe si pornise pe rau in jos.         Gretchen s-a speriat si a inceput sa planga, dar cine s-o auda decat vrabiile, dar vrabiile nu puteau s-o traga la tarm, si atunci, ce sa faca si ele, zburau de-a lungul malului si ciripeau vrand parca s-o mangaie: "Uite-aici suntem, aici, aici!" Luntrea mergea repede la vale; Gretchen era numai in ciorapi; pantofii ei cei rosii veneau pe apa dupa luntre, dar nu puteau s-o ajunga, fiindca luntrea mergea mai iute.         Frumos era pe maluri, flori mandre, copaci batrani si pasuni cu oi si vaci, dar nici tipenie de om!         - Poate ca raul ma duce la Karl, se gandea Gretchen si gandindu-se asa i-a mai venit inima la loc. S-a ridicat si a inceput sa se uite la malurile verzi. A mers ea cat a mers si a ajuns cu luntrea la o livada de ciresi si in mijlocul livezii era o casuta cu ferestre rosii si albastre. Casuta era acoperita cu paie si la usa stateau doi soldati de lemn cu pusca la umar.         Gretchen a strigat la ei; credea ca-s vii; dar ei, bineinteles, n-au raspuns nimic. Luntrea s-a apropiat de tarm; raul o impingea intr-acolo. Gretchen a strigat mai tare si atunci a iesit o baba, sprijinindu-se intr-o carja. Avea o palarie mare de soare zugravita cu flori.         - Saracuta de tine! a spus baba. Cum ai nimerit tu in luntre si ai pornit singura pe apa, in lumea larga?       si baba a venit la marginea apei, a apucat luntrea cu carja, a tras-o la mal si a scos-o din luntre pe Gretchen. Fetita era vesela ca a ajuns iar pe uscat, dar se si temea putintel de baba. Aceasta a zis:         - Și acuma spune-mi si mie cine esti si de unde vii? Gretchen i-a spus tot. Baba asculta, dadea din cap si zicea numai "Hm, hm!". si cand Gretchen a ispravit de povestit si a intrebat-o daca nu l-a vazut cumva pe Karl, baba a raspuns ca n-a trecut pe-acolo, dar ca are sa vie el, sa se uite la flori, ca-s mai frumoase decat toate cartile cu poze si fiecare din ele stie cate o poveste. si baba a luat-o pe Gretchen de mana si s-a dus cu ea in casa si a incuiat usa dupa ce au intrat.         Ferestrele erau foarte sus si geamurile erau rosii, albastre si galbene. O lumina tare ciudata patrundea prin ele. Pe masa era o farfurie mare plina de cirese frumoase si Gretchen s-a asezat si a mancat cirese cate a vrut, fiindca avea voie sa manance cat ii place. Pe cand manca, baba a pieptanat-o cu un pieptene de aur si parul s-a carliontat si a capatat o stralucire minunata, si chipul fetitei, rotund si bucalat, era ca trandafirul.         - De mult mi-am dorit o fetita dragalasa, asa ca tine, a spus baba. Ai sa vezi ce bine avem sa ne impacam noi impreuna! si tot pieptanandu-i baba parul, Gretchen a uitat de prietenul ei Karl, fiindca baba facea farmece, dar nu era o vrajitoare rea. Vrajea numai asa, ca sa-si treaca vremea si sa traiasca multumita. si ar fi vrut sa ramana Gretchen la dansa, fiindca ii placea fetita. De aceea s-a dus in gradina, a palit cu carja toti trandafirii cati erau pe-acolo si toti au cazut si-au intrat in pamant, si acuma nici nu se mai cunostea pe unde fusesera. Pasamite baba se temea ca Gretchen, cand are sa vada trandafirii, are sa se gandeasca la trandafirii ei de-acasa si atunci are sa-si aduca aminte de Karl si are sa fuga.         Dupa asta, baba a dus-o pe Gretchen in gradina. Ce mireasma si ce frumusete era aici! Toate florile de pe lume si din toate anotimpurile le gaseai aici inflorite; nici o carte cu poze nu era mai frumoasa.         Gretchen a sarit in sus de bucurie si s-a jucat prin gradina pana seara, cand soarele s-a lasat dupa ciresi; apoi s-a culcat intr-un pat cu perne de matase rosie, brodate cu toporasi, si a dormit si a visat tot visuri frumoase, cum viseaza numai o craiasa in ziua nuntii.         A doua zi, Gretchen s-a jucat iar cu florile prin gradina cat a vrut. Asa a trecut multa vreme. Gretchen cunostea acuma fiecare floare, dar, desi era o multime, ei i se parea ca lipseste una. Care anume nu stia. Iata insa ca intr-o buna zi sa uitat mai bine la palaria de soare pe care o purta baba si care era zugravita cu flori, si a vazut printre florile zugravite si un trandafir, care era mai frumos decat toate celelalte. Baba uitase sa stearga de pe palaria ei trandafirul atunci cand surghiunise in pamant trandafirii din gradina. Dar, ce sa-i faci, asa-i intotdeauna cand nu bagi bine de seama!         - Cum? a spus Gretchen. Sa nu fie oare aici nici un trandafir? si s-a dus repede in gradina, si a cautat in toate straturile, dar n-a gasit nici un trandafir. si atunci s-a asezat jos si a inceput sa planga; si lacrimile ei au cazut tocmai pe locul unde fusese ingropata o tufa de trandafir, si cand lacrimile calde au udat tarana, tufa a iesit deodata din pamant, tot asa de inflorita ca atunci cand fusese ingropata. Gretchen a imbratisat trandafirul, a sarutat florile si s-a gandit la trandafirii ei frumosi de-acasa si la Karl.         - De ce m-am oprit eu oare aici? a spus fetita. Eu voiam sa-l caut pe Karl. Voi stiti unde-i? a intrebat ea trandafirii. Ce credeti, a murit?         - Nu, n-a murit, au spus trandafirii. Noi am fost in pamant si in pamant sunt toti mortii, dar Karl nu-i printre ei.         - Va multumesc de ce mi-ati spus! a zis Gretchen si s-a dus la celelalte flori, s-a uitat in potirul fiecareia din ele si a intrebat: nu stiti unde-i Karl? Dar florile se incalzeau la soare si visau la ce le placea lor sa viseze si nici una nu stia ce-i cu Karl.         - Degeaba mai intreb florile, si-a raspuns Gretchen. Ele stiu numai ce se intampla cu dansele si de altceva habar n-au! si Gretchen si-a pus poalele in brau, ca sa poata sa mearga mai repede, si a luat-o la fuga pana in fundul gradinii. Portita era inchisa, dar ea a apasat pe clanta ruginita si clanta s-a ridicat, portita s-a deschis si Gretchen a pornit in lumea larga, desculta cum era. S-a uitat de cateva ori inapoi, dar n-o urmarea nimeni. De la o vreme n-a mai putut merge si s-a asezat pe un bolovan si cand s-a uitat imprejur a vazut ca nu mai era vara, era toamna tarziu; in gradina babei, in care era mereu cald si erau flori din toate anotimpurile, nu puteai sa-ti dai seama cum trece vremea.         - Doamne, cum am mai intarziat! a spus Gretchen. Uite ca-i toamna, nu mai pot sa zabovesc! Si s-a ridicat si a pornit iar la drum. Vai, piciorusele ei erau obosite si zgariate! De jur imprejur era urat si frig. Crengile pletoase ale salciilor erau galbene si frunzele cadeau smulse de vant si numai porumbarul mai avea poame, dar nu erau bune. si cand Gretchen a incercat sa manance din ele, i-au facut gura punga de acre ce erau. Trist si urat era in lumea larga!      „A patra poveste, Prinţul şi prinţesa"   Tot mergând, Gerda întâlneşte un cioroi vorbăreţ (desigur, şi păsările vorbesc în poveşti, nu numai florile). Ea îi spune povestea ei, iar cioroiul crede că l-a găsit pe Kay, pentru că prinţesa din ţara lor a căutat un soţ deştept, care să nu fie intimidat de fala palatului, şi a găsit un băiat care pare să semene tocmai cu Kay. Iubita cioroiului, o cioară de la palat, o ajută pe Gerda să pătrundă pe furiş la palat, să vadă cu ochii ei pe tânărul cel deştept. Numai că... nu era Kay. Gerda se împrieteni cu prinţul şi cu prinţesa (care au iertat ciorile pentru că au adus o necunoscută în palat) şi le spuse povestea ei. Ciorile au fost avansate în rang (cu dreptul de a primi toate firimiturile de la masă), şi nu au vrut să zboare libere... Iar Gerda a plecat mai departe, în lume, încărcată de daruri, cu ghetuţe noi şi cu o caleaşcă din aur plină de dulciuri... Cu tristeţe a plecat Gerda de la acei oameni buni şi de la acele ciori bune.   A cincea povestire Fetita de talhar         Au intrat intr-o padure deasa, dar caleasca stralucea ca o facla. in padure erau talhari; cum au vazut caleasca, au si venit.         - E de aur! E de aur! au strigat talharii si s-au repezit, au apucat caii de darlogi, au omorat pe vizitiu si pe valeti si au scos-o pe Gretchen din caleasca.         - E grasuta si draguta, hranita numai cu miez de nuca, a spus o baba, nevasta unui talhar; avea par pe obraz si niste sprancene stufoase, care-i atarnau pana peste ochi. E chiar ca un miel gras! Trebuie sa fie foarte gustoasa! si baba si-a scos cutitul; era un cutit ascutit tare si lucios, de te-nfiorai numai cand te uitai. Dar chiar in clipa aceea baba a scos un tipat, fiindca fetita ei, pe care o purta in spate si care era grozav de obraznica si de rea, a muscat-o de ureche.         - Afurisita ce esti! a strigat baba de durere si a uitat s-o taie pe Gretchen.         - Las-o, ca vreau sa ma joc cu ea! a spus fetita de talhar. Am sa-i iau mansonul si hainutele si are sa doarma cu mine. si a mai muscat-o o data pe muma-sa asa de tare ca talharoaica a sarit in sus si s-a invartit de cateva ori de durere. si toti talharii radeau si spuneau:         - Ia uite-o cum joaca cu fiica-sa in spate!         - Vreau sa ma urc in caleasca, a spus fetita de talhar si au trebuit sa-i faca pe plac, fiindca era rasfatata si incapatanata. S-au urcat amandoua in caleasca si s-au infundat in padure. Fetita de talhar era de-o varsta cu Gretchen, dar mai voinica, mai spatoasa, mai negricioasa. Ochii ii erau negri si parca mahniti. A luat-o de mijloc pe Gretchen si i-a spus:         - Eu nu vreau sa te omoare pana nu m-oi supara eu pe tine! Dar tu esti printesa, nu?         - Nu, a raspuns Gretchen, si i-a povestit tot ce i se intamplase si cat de mult tinea ea la Karl. Fetita de talhar s-a uitat ganditoare la ea, a dat usor din cap si a spus:         - Nu, nu trebuie sa te omoare chiar daca m-oi supara pe tine, ca, daca m-oi supara, te omor eu! si i-a sters lui Gretchen lacrimile si si-a bagat mainile in mansonul lui Gretchen, care era calduros si moale. Caleasca s-a oprit. Erau acuma in curtea unui castel de talhari care era darapanat de sus pana jos. Peretii erau sparti si prin gauri intrau si ieseau in zbor corbi si ciori, iar niste dulai voinici ca ar fi putut inghiti si un om sareau in toate partile, dar nu latrau fiindca n-aveau voie.         In sala cea mare a castelului, veche si afumata, in mijloc, pe lespezi, ardea un foc mare; fumul se urca pana in tavan si trebuia sa-si gaseasca singur un loc pe unde sa iasa. Pe foc era un cazan mare cu supa si cativa talhari frigeau la frigare iepuri si iepuri de casa.         - Noaptea asta ai sa dormi cu mine si cu pasarile mele, spuse fetita de talhar. Dupa ce au mancat, s-au dus intr-un colt unde era un maldar de paie acoperit cu covoare. Deasupra, pe niste stinghii, erau peste o suta de porumbei care parca dormeau, dar toti au tresarit cand au venit fetitele.         - Ai mei sunt toti, a zis fetita de talhar si a luat un porumbel de picioare si l-a scuturat pana cand a inceput sa dea din aripi.         - Saruta-l, a strigat ea catre Gretchen si a lovit-o in obraz cu porumbelul. Uite, colo sunt porumbeii salbatici, a mai zis ea si a aratat o gaura in zid, cu niste bete infipte in chip de gratii. Sunt doi si trebuie sa-i tin inchisi, ca altfel zboara. si uite ici pe Bum-Bum, care mi-i foarte drag. si trase de coarne pe un ren care statea legat intr-un colt, cu o zgarda de fier la gat.         - Si pe el trebuie sa-l tinem strans, ca altfel o ia la fuga. in fiecare seara inainte de culcare il gadil cu cutitul si i-i frica grozav. si fetita scoase un cutit lung dintr-o crapatura a zidului si il dezmierda usurel pe ren cu cutitul pe gat. Bietul ren a inceput sa dea din picioare si fetita de talhar a ras si a luat-o pe Gretchen in pat cu ea.         - Tu dormi cu cutitul in mana? a intrebat-o Gretchen uitandu-se cam ingrijorata la cutit.         - Întotdeauna dorm cu cutitul, a raspuns fetita de talhar. Niciodata nu stii ce se poate intampla si acuma ia spune-mi, din nou, cum a fost cu Karl si de ce-ai plecat tu in lumea larga? Gretchen i-a povestit iar cum a fost si porumbeii salbatici uguiau in colivie si ceilalti porumbei dormeau. Fetita de talhar cu o mana a luat-o dupa gat pe Gretchen, iar cu cealalta tinea strans cutitul; n-a trecut mult si a adormit si a inceput sa sforaie. Gretchen insa nu putea inchide ochii si se tot gandea: "Oare ce-o sa se mai intample cu ea, au s-o omoare, au s-o lase sa traiasca?" Talharii sedeau langa foc, beau si cantau si talharoaica se dadea de-a tumba. Era o priveliste groaznica pentru biata fetita. si deodata, porumbeii salbatici au inceput sa vorbeasca:         - U-gu-gu, u-gu-gu! L-am vazut pe Karl. Sania i-o tragea o gaina alba si el sedea in trasura Craiesei Zapezii; Craiasa a trecut pe deasupra padurii cand eram pui si sedeam in cuib; a suflat inspre noi si toti ceilalti au murit, numai noi am ramas. U-gu-gu, u-gu-gu!         - Ce tot vorbiti acolo? a strigat la ei Gretchen. incotro se ducea Craiasa Zapezii? Mai stiti ceva de dansa?         - Noi credem ca s-a dus in Laponia, fiindca acolo-i mereu zapada si gheata. intreaba pe renul acela care e legat.         - Da, acolo-i zapada multa si e strasnic de frumos, a spus renul. Acolo poti sa alergi si sa zburzi cat iti place, acolo isi are Craiasa Zapezii cortul ei de vara, da' palatul ei e departe, tocmai catre Polul Nord, pe o insula careia ii zice Spitzbergen.         - O, saracul Karl! a oftat Gretchen.         - Da' mai astampara-te odata, a strigat fetita de talhar, ca acusi bag cutitul in tine! A doua zi dimineata Gretchen i-a spus tot ce vorbisera porumbeii salbatici. Fetita de talhar s-a gandit o clipa, apoi a dat din cap si a zis:         - Tot una-i! Tot una-i! Tu stii unde-i Laponia? a intrebat ea pe ren.         - Cine sa stie daca n-oi sti eu? a raspuns renul si ochii i-au scanteiat. Doar eu acolo m-am nascut si am crescut si acolo am zburdat pe zapada.         - Uite ce zic eu, spuse Gretei fetita de talhar. Acum toti ai nostri au plecat, numai mama a ramas acasa. Pe la amiaza, ea bea din sticla aceea mare, pe care o vezi acolo, pe urma adoarme. si vedem noi ce-i de facut. Fetita de talhar a sarit din pat, a luat-o pe mama-sa de dupa gat, a tras-o de barba si i-a spus: "Buna dimineata, capra batrana ce esti!" Mama-sa i-a dat cateva bobarnace de i s-a invinetit nasul, dar asta era la ea un semn de dragoste. Dupa ce mama-sa a tras zdravan din sticla si a adormit, fetita de talhar s-a dus la ren si i-a spus:         - Îmi place grozav sa te dezmierd pe gat cu cutitul, ca esti caraghios cand te dezmierd si azvarli din picioare, dar acuma trebuie sa-ti dau drumul. Am sa tai franghia si ai sa pleci in Laponia. Da' sa te duci drept acolo si s-o iei pe fetita asta in spate si s-o duci la palatul in care sta Craiasa Zapezii si unde e prietenul fetitei. Cred c-ai ascultat ce spunea, ca a vorbit destul de tare si tu ai ascultat. Renul a sarit in sus de bucurie. Fetita de talhar a luat-o pe Gretchen si a urcat-o pe ren, a legat-o de spinarea renului si i-a dat si o pernuta sa si-o puna dedesubt.         - De frig n-are sa-ti fie prea frig, ca ai pantofii imblaniti, dar mansonul ti-l iau eu, ca-mi place. Da-ti dau, uite, manusile mamei. is mari, ca-ti ajung pana la coate, ia pune-le! Acuma ai niste maini chiar ca mama. Gretchen a inceput sa planga de bucurie.         - Nu-mi place ca plangi, a spus fetita de talhar. Acuma trebuie sa fii vesela. Uite, iti dau doua paini si o bucata de sunca, ca sa ai pe drum. A legat de spinarea renului sunca si painea, pe urma a deschis usa si a chemat inauntru dulaii, apoi a taiat franghia cu cutitul ei cel bine ascutit si i-a spus renului:         - Pleaca repede si ai grija de fetita! Gretchen a intins catre ea mainile cu manusile pana la coate si si-a luat ramas-bun si renul a luat-o la fuga peste rape si prin ponoare, prin padurea cea mare, pe campii si ape inghetate. Lupii urlau si corbii croncaneau. si pe cer parca se intindeau niste perdele luminoase.         - Asta-i Aurora Boreala, a spus renul; ia uite cum straluceste! si a inceput sa alerge si mai repede. si asa au mers ei ziua si noaptea fara sa opreasca. si cand painea si cu sunca s-au ispravit, au ajuns si ei in tara Laponilor.      „A şasea poveste. Lapona şi finlandeza"             Gerda a ajuns cu renul la casa unei lapone, care i-a dat un mesaj pe o bucată de peşte uscat, pentru o finlandeză, ce locuia mai aproape de conacul Crăiesei Zăpezilor. Finlandeza i-a primit în casa ei, unde era cald, cald, iar ea le ştia pe toate: ştia unde e Kay şi că are un ciob de oglindă în inimă şi praf de oglindă fermecată în ochi. Finlandeza a apreciat puterea Gerdei, care vine din inima ei curată şi pură, încât o ajută pe cale şi oamenii, şi animalele, şi plantele. Apoi i-a poruncit renului să o ducă pe fetiţă până la grădina Crăiesei Zăpezilor şi să o lase acolo. Ei, dar Crăiasa Zăpezii era păzită de o armată de... fulgi uriaşi, cu diferite forme, care o înspăimântau pe fetiţă (care acum era desculţă în zăpadă...). Atunci ea a spus o rugăciune, şi din răsuflarea ei s-au format îngerași care au luptat cu fulgii şi cu frigul. Fetiţa avea acum calea liberă şi nu mai degera.     A saptea povestire In care e vorba de palatul Craiesei Zapezii si despre ce s-a intamplat acolo         Peretii palatului erau facuti din zapada viscolita, ferestrele si usile din vanturi vijelioase; erau peste o suta de incaperi, toate asa cum le alcatuia zapada; cea mai mare era asa de intinsa ca puteai sa mergi cateva ceasuri prin ea de la un capat la altul. Toate erau luminate de Aurora Boreala si erau goale, ghetoase, reci si sclipitoare. Aici nu era niciodata vreo petrecere, nici macar un bal de ursi la care vijelia sa cante si ursii albi sa mearga in doua picioare si sa joace, nici macar o sindrofie de domnisoare vulpi argintii; in palatul Craiesei Zapezii era pustiu si frig. Aurora Boreala se deslusea atat de bine incat ii puteai numara perdelele de lumina. in mijlocul acestei sali nemarginite si pustii era un lac inghetat care se sfaramase in mii de bucati, dar bucatile semanau intre ele asa de tare incat era o adevarata minunatie. in mijlocul lacului sedea Craiasa Zapezii, cand era acasa, si atunci zicea ca sade pe oglinda intelepciunii si ca aceasta oglinda e cea mai buna din lume.         Karl era vanat de frig, ba chiar aproape negru, dar nu simtea ca i-i frig fiindca Craiasa Zapezii ii luase cu o sarutare simtul frigului si inima lui era ca un bulgare de gheata. Acuma se juca; lua bucati de gheata netede ca niste tablite si alcatuia cu ele tot felul de figuri, asa cum se joaca la noi copiii cu cuburile. Jocul lui era insa asa-zisul joc de gheata al intelepciunii. in ochii lui figurile de gheata erau frumoase si de foarte mare insemnatate si asta din pricina ciobului de gheata pe care il avea in ochi. Aseza bucatile de gheata in asa fel incat sa formeze un cuvant, dar niciodata nu izbutea sa formeze cuvantul pe care il voia si care era "vesnicia". Craiasa Zapezii ii spusese asa:         - Daca izbutesti sa formezi cuvantul acesta, atunci ai sa fii stapan pe tine insuti si eu am sa-ti daruiesc lumea intreaga si o pereche de patine noi. Dar Karl nu putea sa formeze cuvantul.         - Ma duc in tarile calde, a spus Craiasa Zapezii. Vreau sa ma uit in caldarile cele negre. Caldarile cele negre erau muntii Etna si Vezuviu, care scuipa flacari.         - Am sa-i mai inalbesc putin si asta nu-i rau, ba chiar e bine pentru lamai si struguri. Și Craiasa Zapezii a plecat in zbor si Karl a ramas singur in sala cea mare de gheata, intinsa cat vedeai cu ochii si pustie. Se uita la bucatile de gheata si se tot gandea si ii trosnea capul de atata gandire. si cum statea neclintit si teapan, ai fi crezut ca-i si el un sloi de gheata.         În vremea asta, Gretchen a ajuns la palat si a intrat pe poarta. Vanturi taioase au intampinat-o. Ea a spus o rugaciune si vanturile indata au stat pe loc si s-au culcat si ea a intrat in salile palatului, mari, goale si reci. si deodata l-a zarit pe Karl, s-a dus repede la el, l-a luat de dupa gat, l-a strans in brate si i-a spus:         - Karl! Bine ca te-am gasit! Karl insa sedea nemiscat, teapan si rece. Gretchen a inceput sa planga si lacrimile ei fierbinti au cazut pe pieptul lui, au patruns pana la inima si au topit bulgarele de gheata si au mistuit ciobul de oglinda. El s-a uitat la dansa si ea a inceput sa cante:                         Ce frumosi sunt trandafirii                         si cad prada ofilirii!                         Traiul nostru e mai bun,                         Ca-nflorim si la Craciun!         Cand a auzit cantecul, Karl a izbucnit in plans si lacrimile cand au curs au luat cu ele si aschia de oglinda din ochi si atunci el a cunoscut-o si a strigat plin de bucurie:         - Gretchen! Gretchen! Dar unde-ai fost atata vreme? si eu unde am fost? Și s-a uitat imprejurul lui.         - Vai! Ce frig e aici! Ce pustiu! Și s-a lipit de Gretchen si ea plangea si radea de bucurie. Era asa de frumos incat pana si bucatile de gheata jucau de bucurie si dupa ce s-au saturat de jucat s-au asezat iar jos si au alcatuit tocmai cuvantul de care spusese Craiasa Zapezii ca daca are sa-l formeze Karl el are sa ajunga stapan pe sine insusi, iar ea are sa-i dea lumea intreaga si o pereche de patine noi.         Gretchen l-a sarutat pe obraji si obrajii s-au facut rosii; l-a sarutat pe ochi si ochii au stralucit ca si ai ei; i-a sarutat mainile si picioarele si el s-a inzdravenit si s-a inviorat. Acuma, Craiasa Zapezii avea sa se intoarca acasa, avea sa gaseasca dezlegarea lui de vraja scrisa cu bucati sclipitoare de gheata.         Cei doi copii s-au luat de mana si au iesit din palat. Au inceput sa vorbeasca de bunica si de trandafirii din streasina; si pe unde mergeau ei, vanturile nu mai bateau si iesea soarele. Cand au ajuns la copacelul cu poame rosii, renul era acolo si-i astepta. Cu el era si un ren mai tanar, cu ugerul plin, si renul acela le-a dat copiilor lapte cald si i-a sarutat pe frunte. si renii i-au luat apoi in spate pe copii si i-au dus la casuta finlandezei si aici s-au incalzit bine si pe urma i-a dus la casuta laponei. Lapona, in vremea asta, le facuse hainute noi si le dresese sania.         Cei doi reni si cu lapona i-au dus pe copii pana la hotarele tarii. Acolo unde incepea iarba, copiii si-au luat ramas-bun de la lapona si de la reni. Pasarile cantau si copacii erau inmuguriti. si deodata au vazut in fata lor o fetita calare pe un cal frumos, pe care Gretchen il cunostea (fusese inhamat la caleasca de aur). Fetita purta o caciulita rosie si avea pistoale la brau. Era fetita de talhar; se saturase de stat acasa si plecase acum in lumea larga, mai intai catre miazanoapte si dupa aceea avea de gand sa ajunga si prin alte parti ale lumii. A cunoscut-o indata pe Gretchen si Gretchen pe ea si amandoua s-au bucurat grozav.         - Te pricepi strasnic sa cutreieri lumea!, i-a spus ea lui Karl. Dar oare meriti tu sa umble cineva dupa tine si sa te caute tocmai la capatul pamantului? Gretchen a batut-o usurel pe obraz si a intrebat-o ce fac printul si printesa.         - Au plecat in strainatate, a raspuns fetita de talhar.         - Da' cioroiul? a intrebat Gretchen.         - Cioroiul a murit. si draguta lui cea domestica, acum o vaduva, si-a legat o ata neagra de picior si plange dupa el. Dar ia spune, tu ce-ai facut si cum l-ai gasit? Gretchen si Karl i-au povestit tot.         Fetita de talhar i-a luat pe amandoi de mana si le-a spus ca, atunci cand are sa treaca prin orasul lor, are sa vie pe la ei si dupa aceea a pornit iar in lumea larga. si Karl si Gretchen au plecat si ei mai departe, mana-n mana, si pe unde ajungeau era primavara cu iarba verde si cu flori. si deodata au zarit turnurile unui oras: era chiar al lor. Au intrat in oras si au ajuns acasa la bunica si s-au urcat in odaita, unde toate erau la locul lor, ca altadata. Ceasornicul spunea "tic-tac" si aratatoarele se miscau. Dar cand au intrat pe usa au vazut ca acuma erau mari, oameni in toata firea. Trandafirii din streasina erau infloriti si langa trandafiri erau scaunelele pe care stateau cand erau copii. Karl si cu Gretchen s-au asezat fiecare pe scaunelul lui, tinandu-se de mana. Maretia rece si pustie din palatul Craiesei Zapezii o uitasera ca pe un vis apasator. Bunica sedea la soare si citea: "Daca nu veti fi cum sunt copiii, nu veti vedea imparatia cerurilor".         Karl si Gretchen s-au uitat unul la altul si deodata au inteles cantecul cel vechi:                         Ce frumosi sunt trandafirii                         si cad prada ofilirii!                         Traiul nostru e mai bun,                         Ca-nflorim si la Craciun!         Erau acuma amandoi oameni in toata firea si totusi copii, copii in inimile lor; si acum venise vara, vara calda si binefacatoare.       Ascutati povestea audio aici............https://latimp.eu/craiasa-zapezii-de-hans-christian-andersen-povesti-audio-copii-partea-a-ii-a/

Crăiasa zăpezii Sapte povestiri     Întâia povestire, în care e vorba de o oglindã si de niste cioburi     Sã începem sã povestim; si cum vom ajunge la sfârsit, avem sã stim mai mult decât stim acuma. Era odatã un vrãjitor rãutãcios, unul dintre cei mai rãi, era chiar dracul. si vrãjitorul acesta a fãcut o oglindã, dar nu era o oglindã ca toate oglinzile, fiindcã tot ce era mai frumos si bun dacã se oglindea în ea aproape cã nici nu se vedea, în schimb, tot ce era mai urât se vedea în oglindã foarte limpede si chiar mai urât decât fusese. Cele mai frumoase privelisti în oglindã parcã erau spanac fiert si cei mai buni oameni erau în oglindã urâciosi sau sedeau cu capu-n jos. Fetele lor erau asa de schimonosite cã nu le puteai cunoaste si dacã, de pildã, cineva, care avea o alunicã pe obraz, se uita în oglindã, alunica crestea si îi acoperea tot obrazul ca o patã neagrã. Dracul zicea cã asta e foarte nostim si de haz.   Când îi trecea cuiva prin minte vreun gând bun, în oglindã se arãta un rânjet, asa cã desigur dracul vrãjitor se bucura de nãscocirea lui. Toti cei care umblau la scoala lui de vrãjitorie – fiindcã trebuie sã stiti cã avea o scoalã de vrãjitorie – spuneau în toate pãrtile cã s-a sãvârsit o minune; ziceau cã abia acuma se putea vedea cum aratã într-adevãr lumea si oamenii. Umblau în toate pãrtile cu oglinda si în curând n-a 5 mai rãmas nici o þarã si nici un om pe care sã nu-i fi schimonosit oglinda aceea. Într-o bunã zi s-a gândit el sã se urce si în cer cu oglinda, ca sã râdã de îngeri si de Dumnezeu. Dar cu cât se urca mai sus în vãzduh, cu atât oglinda tremura si se strâmba si de-abia mai putea s-o tie; s-a urcat tot mai sus si mai sus si oglinda s-a strâmbat asa de tare si a tremurat asa de cumplit, încât i-a alunecat din mâini, a cãzut pe pãmânt si s-a spart în mii si milioane de bucãti.   Dar acum oglinda a pricinuit nenorociri si mai mari, fiindcã unele bucãti erau cât un fir de nisip si au zburat duse de vânt peste tot pãmântul si au intrat în ochii multor oameni si cei cãrora le intrau în ochi cioburile acestea vedeau toate lucrurile schimonosite, sau nu mai gândeau acum decât sucit si întortocheat, pentru cã aceste cioburi pãstraserã toate puterile rele pe care le avusese oglinda întreagã. Unii oameni s-au trezit cu câte un ciob chiar în inimã si inima lor s-a prefãcut deodatã într-un bulgãre de gheatã. Unele cioburi erau asa de mari, încât unii si alþii le-au luat si au fãcut din ele geamuri; dar fereascã Dumnezeu sã te fi uitat la vreun prieten prin geamurile acestea! Alte cioburi au ajuns ochelari, dar cei care purtau acei ochelari vedeau strâmb si judecau nedrept. Dracul râdea sã plesneascã de toate aceste nãzbâtii. Si mai erau încã multe cioburi în lume. Vedem noi îndatã.           A doua povestire Un bãietas si o fetitã   În orasul cel mare, în care sunt atâþia oameni si atâtea case si n-au toti loc unde sã-si facã o grãdinã si de aceea cei mai mulþi trebuie sã se multumeascã cu flori în glastre, erau si doi copii sãrmani, care aveau o grãdinã putin mai mare decât un vas cu flori. Nu erau frate si sorã, dar se iubeau între ei ca si cum ar fi fost. Pãrintii lor locuiau în douã mansarde 6 din cele douã case alãturate si care erau asa de apropiate una de alta încât stresinile mai cã se atingeau si cum ferestrele erau fatã în fatã puteai sã treci de la o locuintã la cealaltã.   Pãrintii puseserã fiecare în streasinã câte o cutie mare de lemn umplutã cu pãmânt si sãdiserã legume si verdeþuri de care aveau nevoie la gãtit si mai sãdiserã si câte un trandafir; era câte unul în fiecare cutie si înflorea frumos. Pe urmã, ce s-au gândit ei, sã puie cutiile de-a curmezisul peste streasinã, asa cã acuma aproape cã ajungeau de la o fereastrã la cealaltã si erau ca douã straturi. Pãstãile de mazãre atârnau peste marginile cutiilor si trandafirii îsi întindeau crengile pe deasupra si se împreunau fãcând o boltã de flori si frunze. Cum cutiile erau foarte înalte si copiii stiau cã nu trebuie sã se urce pe ele, aveau voie câteodatã sã se coboare pe fereastrã si sã stea pe scãunele între cutii, la umbra trandafirilor, si sã se joace.   Iarna petrecerea asta se isprãvea. Geamurile erau îngheþate. Copiii însã încãlzeau pe sobã bãnuti de aramã, îi lipeau de geamurile înghetate si deodatã se ivea un rotocol strãveziu si prin rotocol se uita, de la fiecare fereastrã, câte un ochi drãgãlas si blând; erau bãietasul si fetita. Pe el îl chema Karl si pe ea Gretchen. Vara fãceau numai un pas si erau unul lângã altul, iarna însã trebuiau sã coboare si sã urce pe o multime de scãri si afarã ningea. – Au început sã roiascã albinele cele albe – zicea bunica. – Au si o reginã?, întrebã bãietasul, fiindcã stia cã albinele cele adevãrate au o reginã. – Da, au – spunea bunica. E acolo unde-i roiul mai des, e mai mare decât celelalte, dar nu stã mult pe pãmânt, se urcã iar în norii cei negri. Noaptea, ea porneste în zbor pe strãzi si se uitã pe fereastrã în casã si atunci geamurile îngheaþã si se fac flori de zãpadã pe la ferestre. – Da, da, am vãzut – ziceau copiii, si acuma stiau cã e adevãrat ce spunea bunica. – Crãiasa Zãpezii vine si pe la noi?, a întrebat odatã fetita. – Atâta-i trebuie, sã vie – a rãspuns bãietasul – cã o pun pe sobã si îndatã se topeste. Bunica l-a mângâiat pe pãr si a început o altã poveste. Seara, înainte de culcare, când era pe jumãtate dezbrãcat, Karl s-a dus la fereastrã, s-a urcat pe un scaun si s-a uitat prin rotocolul de pe geam.   Afarã începuse sã ningã si un fulg, cel mai mare, s-a prins de marginea unei cutii de flori; fulgul a crescut pânã s-a prefãcut într-o femeie îmbrãcatã cu o rochie albã, care parcã era þesutã din mii si mii de fulgi de zãpadã.   Femeia era frumoasã si gingasã, dar era de gheaþã, de gheaþã sclipitoare, si totusi era vie; ochii îi strãluceau ca douã stelute, dar nu stãteau o clipã locului. Femeia a dat din cap si a fãcut un semn cu mâna cãtre fereastrã. Bãietasul s-a speriat si s-a dat jos de pe scaun si i s-a pãrut cã la geam bate din aripi o pasãre mare. A doua zi a fost senin si ger. Si dupã aceea n-a mai trecut mult si a venit primãvara; era cald, copacii au început sã înverzeascã, rândunelele au sosit si si-au fãcut cuiburi, fereastra era mereu deschisã si copiii sedeau iar în grãdinita lor de pe streasinã.   Trandafirii au înflorit. Fetita învãtase un cântec în care era vorba de trandafiri si când îl cânta, ea se gândea la trandafirii ei si l-a învãtat si pe bãietas si cântau acuma amândoi: Ce frumosi sunt trandafirii Si cad pradã ofilirii! Traiul nostru e mai bun, Cã-nflorim si la Crãciun! Si copiii se tineau de mânã, sãrutau trandafirii si se uitau la cerul senin. Ce frumos e vara când trandafirii înfloresc! Karl si Gretchen se uitau într-o carte cu animale si pãsãri; ceasul de la bisericã tocmai bãtea cinci, când deodatã bãietasul spuse: – Au! M-a lovit ceva în piept! Si mi-a intrat ceva în ochi! Fetita l-a luat de dupã gât, el tot clipea din ochi; dar în ochi nu se vedea nimic. – Mi se pare cã s-a dus – a spus el.   Dar nu se dusese nimic. Era un ciob mãrunt din oglinda cea fermecatã care schimonosea si urâtea tot ce era frumos si bun, iar tot ce era rãu si urât se oglindea în ea pe de-a-ntregul, asa cum era, si orice cusur iesea la ivealã.   Bietului Karl îi intrase în inimã un ciob si, în curând, inima lui avea sã fie ca un bulgãre de gheatã. Acuma nu-l mai durea, dar ciobul rãmãsese în inimã. – De ce plângi?, a întrebat-o el pe fetitã. Vai, ce urâtã esti când plângi! N-am nimic, nu vezi? – Phu! – a strigat el deodatã – uite, trandafirul acela e mâncat de viermi si celãlalt de colo e strâmb si botit! Urâti mai sunt trandafirii ãstia! Ca si cutia în care stau! Si a dat cu piciorul în cutie si a rupt un trandafir. – Vai! Karl, ce faci?, a strigat fetiþa si când a vãzut-o asa de speriatã, bãietasul a mai rupt un trandafir si a intrat în casã si a lãsat-o pe Gretchen singurã. Când mai târziu ea a venit iar cu cartea cu poze, el a spus cã asta-i pentru copiii de tâtã.   Când bunica spunea vreo poveste, el o tot întreba dacã-i adevãrat. Pe urmã îsi punea ochelarii bunicãi si vorbea ca ea; o îngâna foarte bine si toþi râdeau. În scurtã vreme a ajuns sã imite în vorbã si în miscãri pe toti vecinii. Imita mai cu seamã tot ce era urât si caraghios la fiecare. Lumea zicea: „Bãiatul e foarte destept!“ Dar asta era numai din pricina ciobului pe care-l avea în inimã si tot din pricina asta o necãjea si o strâmba si pe Gretchen, care-l iubea din tot sufletul. Jocurile lui erau acuma cu totul altfel decât fuseserã, erau jocuri chibzuite. Odatã, iarna, pe când afarã ningea, Și-a întins poala surtucului, ca sã prindã câtiva fulgi, apoi a luat o lupã si a spus fetitei: – Ia uitã-te prin sticla asta, Gretchen. Fetita s-a uitat. Fiecare fulg era mult mai mare si semãna cu o floare sau cu o stea în sase colþuri, era foarte frumos. – Vezi ce mestesugiti sunt?, a spus Karl. Sunt mai frumosi decât florile adevãrate si nu-i nici o gresealã în ei, sunt fãcuti cu o potrivealã anumitã; pãcat numai cã se topesc! Peste vreo câteva zile, Karl a venit cu o sãniutã în spate si cu mãnusi groase în mânã si i-a spus Gretei: – Mi-au dat voie sã mã dau cu sãniuþa în piatã, unde se dau si ceilalþi bãieti. În piatã, bãierii îsi prindeau uneori sãniuta de câte o cãrutã si se duceau asa o bucatã de drum.   Era minunat. De data asta a trecut pe acolo si o sanie mare, vopsitã cu alb, si în sanie sedea cineva înfãsurat într-o blanã albã si cu o cãciulitã albã pe cap. Sania a fãcut de douã ori înconjurul pieþei si Karl, când a vãzut cã vine iar, si-a prins repede sãniuta de ea si a pornit în urma ei. Sania cea mare aluneca tot mai repede si mai repede si a cotit într-o ulitã alãturatã. Vizitiul întorcea din când în când capul si-i fãcea semn prieteneste lui Karl, parcã   l-ar fi cunoscut, si ori de câte ori bãiatul voia sã-si desprindã sãniuta, cel care stãtea în sanie fãcea din cap si Karl rãmânea asa cum era. Au ajuns la barierã si au iesit din oras. Ninsoarea s-a întetit asa de tare încât, de deasã ce era, bãietasul nu-si mai vedea nici mâinile.   Sania mergea tot mai repede. Karl a vrut iar sã se desprindã de sania cea mare, dar 10 n-a izbutit; sãniuþa alerga ca vântul. A început sã strige, dar nimeni nu-l auzea; ningea mereu si sania aluneca tot mai iute. Deodatã a simþit o hurducãturã, de parcã ar fi trecut peste santuri si garduri. Karl s-a speriat cumplit si a încercat sã spunã o rugãciune în gând, dar degeaba, nu-si mai aducea aminte decât tabla înmultirii. Fulgii cãdeau tot mai mari si mai mari, pânã au ajuns cât niste gãini albe; au sãrit deodatã într-o parte, sania cea mare s-a oprit si cel care o mâna s-a ridicat. Blana si cãciula erau de omãt; în fata lui Karl stãtea acum o cucoanã înaltã si mlãdioasã, strãlucitor de albã; era Crãiasa Zãpezii. – Am mers bine!, a spus ea. Dar mi se pare cã ti-i frig. Ia vinã ici, în blana mea de urs! L-a luat si l-a pus lângã ea în sanie, l-a învelit cu blana si lui i s-a pãrut deodatã cã îl aruncã în mijlocul viscolului. – Tot ti-i frig?, l-a întrebat ea si l-a sãrutat pe frunte. Sãrutarea era mai rece decât gheaþa si îl sãgeta pânã în inimã, si doar inima lui era pe jumãtate un bulgãr de gheaþã. O clipã a crezut cã moare, dar numai o clipã, fiindcã îndatã dupã aceea i-a fost iar bine si n-a mai simtit frigul. – Sãniuta mea! Sãniuta mea! Sã n-o uitati! La asta s-a gândit mai întâi si una din gãinile cele albe a luat sãniuta în spate si a pornit în zbor dupã ei. Crãiasa Zãpezii l-a mai sãrutat o datã pe Karl si el a uitat de Gretchen, de bunicã-sa si de toþi cei de-acasã. – De-acuma nu te mai sãrut – a spus ea – cã dacã te mai sãrut mori.   Karl s-a uitat la ea; era foarte frumoasã, o fatã mai cuminte si mai drãgãlasã nici nu se putea închipui. Acuma nu i se mai pãrea de zãpadã, ca atunci când o vãzuse la fereastrã si ea îi fãcuse semn. Nu-i era fricã de dânsa. A început sã-i spuie cã el stie sã facã socoteli în gând, chiar cu fractii, cã stie ce întindere si câti locuitori are þara si ea zâmbea si nu zicea nimic.   Si deodatã bãiatului i s-a pãrut cã ce stie el nu-i destul si s-a uitat în vãzduhul larg si înalt si atunci ea a zburat cu el sus de tot pânã în norii cei vinetii, si vijelia vuia si suiera, si în vuietul ei parcã se auzeau cântece strãvechi. Si au trecut în zbor peste pãduri si peste ape, peste mãri si peste tãri; dedesubtul lor vâjâia crivãtul, urlau lupii, sclipea zãpada; deasupra lor zburau ciori negre care croncãneau prelung si sus de tot era luna mare si luminoasã, si o noapte întreagã Karl s-a uitat la lunã si în zorii zilei a adormit la picioarele Crãiesei Zãpezii.   A treia poveste Grãdina femeii care stia sã facã farmece     Ce s-a întâmplat oare cu Gretchen când Karl nu s-a mai întors? Unde s-o fi dus Karl? Nimeni nu stia. Bãieþii atâta stiau cã îsi legase sãniuta de o sanie mare, albã, si sania aceea s-a dus cãtre bariera orasului. Nimeni nu stia unde-i si cei de-acasã plângeau dupã el si Gretchen plângea mai tare decât toti; toþi credeau cã a murit, cã s-a înecat în râul de la marginea orasului. A fost o iarnã lungã si tristã. Si, în sfârsit, a sosit primãvara, cu raze calde de soare. – Karl a murit – spunea Gretchen. – Noi nu credem c-a murit – au spus razele de soare. – A murit – a spus ea rândunelelor. – Nu credem cã a murit!, au zis ele, si de la o vreme nici Gretchen n-a mai crezut.   Într-o dimineaþã ea s-a gândit: – Am sã-mi pun pantofii cei noi, rosii, pe care Karl încã nu i-a vãzut, si am sã mã duc la râu sã-l întreb dacã stie ceva de dânsul. Era devreme de tot. Gretchen a sãrutat-o pe bunicã-sa care mai dormea, si-a pus pantofiorii cei rosii si s-a dus singuricã la râu si l-a întrebat: – E adevãrat cã mi-ai luat prietenul cu care mã jucam?   Uite, îti dau pantofii mei cei rosii, numai sã mi-l dai înapoi pe Karl. Valurile fãceau parcã niºte semne ciudate. Si Gretchen si-a scos pantofii la care þinea mai mult decât la orice si i-a aruncat în apã; pantofii însã au cãzut prea aproape si valurile i-au adus la mal. Ai fi zis cã râul nu voia sã ia ce-avea ea mai scump, deoarece Karl nu era la el. Gretchen a crezut cã n-a aruncat pantofiorii destul de departe si atunci s-a suit într-o luntre care era legatã în pãpuris, s-a dus pânã la capãtul ei si a aruncat pantofii în apã. Luntrea însã nu era legatã bine si, când fetita s-a repezit sã arunce pantofii, s-a desprins de þãrm si a pornit pe apã. Gretchen, când a vãzut asa, a vrut sã se întoarcã si sã sarã pe mal, dar luntrea acuma ajunsese departe si pornise pe râu în jos. Gretchen s-a speriat si a început sã plângã, dar cine s-o audã decât vrãbiile, dar vrãbiile nu puteau s-o tragã la þãrm, si atunci, ce sã facã si ele, zburau de-a lungul malului si ciripeau vrând parcã s-o mângâie:   „Uite-aici suntem, aici, aici!“ Luntrea mergea repede la vale; Gretchen era numai în ciorapi; pantofii ei cei rosii veneau pe apã dupã luntre, dar nu puteau s-o ajungã, fiindcã luntrea mergea mai iute. Frumos era pe maluri, flori mândre, copaci bãtrâni si pãsuni cu oi si vaci, dar nici þipenie de om!   – Poate cã râul mã duce la Karl – se gândea Gretchen si gândindu-se asa i-a mai venit inima la loc. S-a ridicat si a început sã se uite la malurile verzi. A mers ea cât a mers si a ajuns cu luntrea la o livadã de ciresi si în mijlocul livezii era o cãsutã cu ferestre rosii si albastre. Cãsuta era acoperitã cu paie si la usã stãteau doi soldati de lemn cu pusca la umãr. Gretchen a strigat la ei; credea cã-s vii; dar ei, bineînþeles, n-au rãspuns nimic. Luntrea s-a apropiat de tãrm; râul o împingea într-acolo. Gretchen a strigat mai tare si atunci a iesit o babã, sprijinindu-se într-o cârjã.   Avea o pãlãrie mare de soare zugrãvitã cu flori. – Sãrãcuța de tine!, a spus baba. Cum ai nimerit tu în luntre si ai pornit singurã pe apã, în lumea largã? Si baba a venit la marginea apei, a apucat luntrea cu cârja, a tras-o la mal si a scos-o din luntre pe Gretchen. Fetita era veselã cã a ajuns iar pe uscat, dar se si temea putintel de babã. Aceasta a zis: – Si acuma spune-mi si mie cine esti si de unde vii? Gretchen i-a spus tot. Baba asculta, dãdea din cap si zicea numai „Hm, hm!“ Si când Gretchen a isprãvit de povestit si a întrebat-o dacã nu l-a vãzut cumva pe Karl, baba a rãspuns cã n-a trecut pe-acolo, dar cã are sã vie el, sã se uite la flori, cã-s mai frumoase decât toate cãrtile cu poze si fiecare din ele stie câte o poveste. Si baba a luat-o pe Gretchen de mânã si s-a dus cu ea în casã si a încuiat usa dupã ce au intrat.   Ferestrele erau foarte sus si geamurile erau rosii, albastre si galbene. O luminã tare ciudatã pãtrundea prin ele. Pe masã era o farfurie mare plinã de cirese frumoase si Gretchen s-a asezat si a mâncat cirese câte a vrut, fiindcã avea voie sã mãnânce cât îi place. Pe când mânca, baba a pieptãnat-o cu un pieptene de aur si pãrul s-a cârliontat si a cãpãtat o strãlucire minunatã, si chipul fetitei, rotund si bucãlat, era ca trandafirul.   – De mult mi-am dorit o fetiþã drãgãlasã, asa ca tine – a spus baba. Ai sã vezi ce bine avem sã ne împãcãm noi împreunã! Si tot pieptãnându-i baba pãrul, Gretchen a uitat de prietenul ei Karl, fiindcã baba fãcea farmece, dar nu era o vrãjitoare rea. Vrãjea numai asa, ca sã-si treacã vremea si sã trãiascã multumitã.   Si ar fi vrut sã rãmânã Gretchen la dânsa, fiindcã îi plãcea fetita. De aceea s-a dus în grãdinã, a pãlit cu cârja toti trandafirii câti erau pe-acolo si toti au cãzut si-au intrat în pãmânt, si acuma nici nu se mai cunostea pe unde fuseserã. Pasãmite baba se temea cã Gretchen, când are sã vadã trandafirii, are sã se gândeascã la trandafirii ei de-acasã si atunci are sã-si aducã aminte de Karl si are sã fugã. Dupã asta, baba a dus-o pe Gretchen în grãdinã. Ce mireasmã si ce frumuseþe era aici! Toate florile de pe lume si din toate anotimpurile le gãseai aici înflorite; nici o carte cu poze nu era mai frumoasã. Gretchen a sãrit în sus de bucurie si s-a jucat prin grãdinã pânã seara, când soarele s-a lãsat dupã ciresi; apoi s-a culcat într-un pat cu perne de mãtase rosie, brodate cu toporasi, si a dormit si a visat tot visuri frumoase, cum viseazã numai o crãiasã în ziua nuntii.   A doua zi, Gretchen s-a jucat iar cu florile prin grãdinã cât a vrut. Asa a trecut multã vreme. Gretchen cunostea acuma fiecare floare, dar, desi era o multime, ei i se pãrea cã lipseste una. Care anume nu stia. Iatã însã cã într-o bunã zi sa uitat mai bine la pãlãria de soare pe care o purta baba si care era zugrãvitã cu flori, si a vãzut printre florile zugrãvite si un trandafir, care era mai frumos decât toate celelalte. Baba uitase sã steargã de pe pãlãria ei trandafirul atunci când surghiunise în pãmânt trandafirii din grãdinã. Dar, ce sã-i faci, asa-i întotdeauna când nu bagi bine de seamã!   – Cum? – a spus Gretchen – sã nu fie oare aici nici un trandafir? Si s-a dus repede în grãdinã, si a cãutat în toate straturile, dar n-a gãsit nici un trandafir. Si atunci s-a asezat jos si a început sã plângã; si lacrimile ei au cãzut tocmai pe locul unde fusese îngropatã o tufã de trandafir, si când lacrimile calde au udat þãtrâna, tufa a iesit deodatã din pãmânt, tot asa de înfloritã ca atunci când fusese îngropatã. Gretchen a îmbrãtisat trandafirul, a sãrutat florile si s-a gândit la trandafirii ei frumosi de-acasã si la Karl. – De ce m-am oprit eu oare aici?, a spus fetiþa. Eu voiam sã-l caut pe Karl. Voi stiti unde-i?, a întrebat ea trandafirii. Ce credeti, a murit? – Nu, n-a murit – au spus trandafirii. Noi am fost în pãmânt si în pãmânt sunt toti mortii, dar Karl nu-i printre ei. – Vã mulþumesc de ce mi-aþti spus!, a zis Gretchen si s-a dus la celelalte flori, s-a uitat în potirul fiecãreia din ele si a întrebat: – Nu stiti unde-i Karl? Dar florile se încãlzeau la soare si visau la ce le plãcea lor sã viseze si nici una nu stia ce-i cu Karl. – Degeaba mai întreb florile – si-a rãspuns Gretchen. Ele stiu numai ce se întâmplã cu dânsele si de altceva habar n-au! Si Gretchen si-a pus poalele în brâu, ca sã poatã sã meargã mai repede, si a luat-o la fugã pânã în fundul grãdinii. Portita era închisã, dar ea a apãsat pe clanþa ruginitã si clanta s-a ridicat, portita s-a deschis si Gretchen a pornit în lumea largã, descultã cum era. S-a uitat de câteva ori înapoi, dar n-o urmãrea nimeni. De la o vreme n-a mai putut merge si s-a asezat pe un bolovan si când s-a uitat împrejur a vãzut cã nu mai era varã, era toamnã târziu; în grãdina babei, în care era mereu cald si erau flori din toate anotimpurile, nu puteai sã-ti dai seama cum trece vremea. – Doamne, cum am mai întârziat!, a spus Gretchen. Uite cã-i toamnã, nu mai pot sã zãbovesc! Si s-a ridicat si a pornit iar la drum. Vai, piciorusele ei erau obosite si zgâriate! De jur împrejur era urât si frig. Crengile pletoase ale sãlciilor erau galbene si frunzele cãdeau smulse de vânt si numai porumbarul mai avea poame, dar nu erau bune. Si când Gretchen a încercat sã mãnânce din ele, i-au fãcut gura pungã de acre ce erau. Trist si urât era în lumea largã!      

Soldățelul de plumb de Hans Christian Andersen   Erau odată douăzeci și cinci de soldați de plumb și toți erau frați, fiindcă fuseseră făcuți dintr-o lingură veche. Țineau pușca în mână și fruntea sus. Aveau o uniformă foarte frumoasă, roșie și albastră. Cel dintâi lucru pe care l-au auzit pe lumea asta, când s-a ridicat capacul de pe cutia în care ședeau, au fost cuvintele: “Soldați de plumb!” Cuvintele acestea le-a rostit un băiețaș care bătea din palme de bucurie. Tocmai îi primise cadou de ziua lui. I-a scos și i-a înșirat pe masă. Toți semănau leit între ei, unul singur era puțin mai altfel: avea numai un picior, pentru că fusese făcut cel din urmă și nu mai ajunsese plumbul; dar deși avea numai un picior, stătea tot așa de drept ca și ceilalți cu două picioare și tocmai el avea să facă cele mai mari isprăvi, așa cum aveți să vedeți îndată. Pe masa pe care stăteau ei înșirați mai erau o mulțime de jucării; era mai cu seamă un castel de hârtie de toată frumusețea. Pe ferestre puteai să te uiți înăuntru și să vezi toate încăperile. În fața castelului era un pâlc de copaci și în mijlocul lor era o oglinjoară care închipuia un lac. Pe ea pluteau și se oglindeau lebede de ceară. Toate jucăriile erau drăgălașe, dar cea mai drăgălașă era o fetiță care stătea în ușa castelului; era făcută și ea din hârtie, însă avea haine frumoase și pe umeri o panglică subțire și albastră, chiar ca o broboadă. Pe broboadă, drept la mijloc, era o stea strălucitoare, cât fața ei de mare. Fetița stătea cu brațele ridicate, fiindcă era dansatoare și își ridicase și un picior, dar așa de sus încât departe soldatul de plumb nu vedea unde-i și credea că fata are ca și el numai un picior. “Ar fi o nevastă tocmai potrivită pentru mine – se gândi el; atâta numai că e cam boieroaică, stă într-un castel și eu stau într-o cutie în care suntem douăzeci și cinci de inși; nu-s tocmai potrivit pentru ea; da’ eu tot am să încerc să intru în vorbă cu dânsa.”   Și s-a întins cât era de lung după tabachera de pe masă. De aici, putea să se uite în voie la dansatoarea cea mititică și subțire, care stătea mereu într-un picior, fără să cadă. Seara, soldații de plumb au intrat în cutie și toți cei din casă s-au dus la culcare. Și atunci, cutia cu muzicuță a început să cânte tot felul de cântece vesele. Soldații de plumb au început să zăngănească în cutia lor, fiindcă voiau și ei să iasă și să vadă ce-i, dar nu puteau să ridice capacul. Spărgătorul de nuci se dădea de-a tumba și creta se zbenguia pe tăbliță. De atâta larmă, canarul s-a trezit și a început și el să vorbească în versuri. Numai soldatul de plumb și cu dansatoarea nu se mișcau din loc. Ea stătea mereu într-un picior, în vârful degetelor și cu brațele întinse, el stătea tot așa de neclintit pe singurul lui picior și nu-și lua nici o clipă ochii de la dânsa. Deodată, ceasul a bătut douăsprezece și poc!, capacul tabacherei s-a deschis, dar în tabacheră nu era tutun, era numai un drăcușor mititel și negru. O șmecherie strașnică! – Ascultă, soldat de plumb – a spus drăcușorul – mută-ți ochii în altă parte! Dar soldatul parcă nici n-ar fi auzit. – Bine, ai să vezi tu mâine dimineață! a spus drăcușorul.   Când s-a făcut ziuă și copiii s-au sculat, au luat soldatul de plumb și l-au pus pe marginea ferestrei și, deodată, c-o fi fost drăcușorul, c-o fi fost vântul, fereastra s-a deschis și soldatul de plumb a căzut de la etajul al treilea. A fost un drum cumplit. A căzut cu piciorul în sus și s-a înfipt cu chivăra și cu vârful baionetei între două pietre ale caldarâmului. Fata din casă și băiețașul s-au dus repede jos ca să-l caute; dar, cu toate că erau cât pe ce să calce pe el, nu l-au zărit. Dacă soldatul de plumb ar fi strigat: “Aici sunt!”, desigur că l-ar fi găsit, dar el n-a strigat fiindcă era în uniformă și nu se cuvenea să strige așa, în gura mare. Începuse să plouă. Picăturile cădeau tot mai dese și de la o vreme turna cu găleata. După ce-a trecut ploaia, au venit doi băieți. – Ia uite – zise unul dintre ei – un soldat de plumb! Ia să-l luăm și să-i dăm drumul pe apă!   Au făcut o luntre dintr-un ziar, au pus pe soldat în luntre și i-au dat drumul pe apa care curgea prin șanțul de pe marginea străzii; cei doi băieți alergau pe lângă el și băteau din palme. Ce umflată era apa și ce valuri făcea! Fusese ploaie, nu șagă! Luntrea de hârtie se legăna încoace și încolo și câteodată se învârtea așa de repede încât soldatul tremura. Dar tot neclintit rămânea, fața îi era nemișcată și el se uita drept înainte și nu scăpa pușca din mână. Deodată, luntrea a intrat pe sub un podeț. Era întuneric chiar ca în cutie. – Oare unde mă duc? – se gândea el. Asta-i numai din vina drăcușorului! Ah, dacă fetița aceea ar fi aici cu mine, în luntre, nu mi-ar păsa chiar dacă ar fi de două ori mai întuneric decât este! Deodată, a venit un șobolan care își avea casa acolo, sub podeț. – Ai pașaport? – a întrebat șobolanul. Arată-mi pașaportul! Soldatul de plumb n-a răspuns nimic și și-a strâns și mai tare arma la umăr. Luntrea a plecat mai departe și șobolanul după ea! Brr!, cum își mai rânjea dinții și striga la așchiile și la paiele care pluteau duse de apă: – Opriți-l! Opriți-l! N-a plătit vama și nu a arătat pașaportul!   Apa curgea tot mai repede. Soldatul de plumb a mai putut să vadă o clipă lumina zilei când a ieșit pe sub podeț, dar deodată a auzit un vuiet care ar fi speriat și pe un om, cât de viteaz. Aici, la capătul podețului, pârâiașul de ploaie se vărsa într-un canal mare; pentru soldatul de plumb asta era tot așa de primejdios cum ar fi pentru noi dacă ne-am rostogoli într-o cascadă. Acuma era greu de tot. Luntrea a ieșit de sub podeț; soldatul se ținea cât putea mai drept, nimeni n-ar fi putut să spună că a clipit măcar! Luntrea s-a învârtit de vreo trei-patru ori, s-a umplut de apă și a început să se scufunde. Soldatul de plumb era acum în apă până la gât; luntrea se scufunda tot mai tare și hârtia tot mai tare se desfăcea; apa-i ajunsese soldatului până peste cap. El se gândea la dansatoarea cea mititică și drăgălașă, pe care nu avea s-o mai vadă niciodată, și-n urechile lui răsuna un cântec: Du-te la război, oștene, Și de moarte nu te teme!   Hârtia s-a rupt și soldatul de plumb s-a prăbușit în apă, dar n-a ajuns la fund, fiindcă, chiar în clipa aceea, un pește mare l-a înghițit. Ce întuneric era înăuntru! Era mai rău decât sub podeț și era așa de strâmt locul! Soldatul de plumb însă era neclintit și zăcea întins, cu arma la umăr. Peștele umbla încoace și încolo prin apă și se zbuciuma cumplit. Apoi s-a oprit deodată și nu s-a mai mișcat; pe urmă, o fâșie de lumină l-a străbătut ca un fulger. Lumina s-a făcut tot mai mare și s-a auzit un glas strigând: “Uite soldatul de plumb!” Ce se-ntâmplase? Peștele fusese prins, dus la piață, vândut și acuma ajunsese în bucătărie pe masă și bucătăreasa îl spintecase cu satârul. Bucătăreasa l-a luat de mijloc cu două degete și l-a dus în casă; toți cei din casă s-au îngrămădit să vadă pe năzdrăvanul care călătorise pe apă până-n pântecele unui pește; dar soldatul de plumb nu se prea fălea cu asta. L-au pus pe masă și… să mai spui că lumea nu-i plină de întâmplări minunate! Soldatul de plumb era acuma în odaia în care stătuse până în clipa când căzuse de pe fereastră. Erau tot copiii aceia; pe masă erau aceleași jucării și castelul cel frumos cu dansatoarea cea mititică și drăgălașă. Stătea și acuma tot într-un picior și cu celălalt ridicat în sus, dar fără să se clintească. Soldatul de plumb s-a înduioșat așa de tare încât mai că ar fi început să plângă cu lacrimi de plumb, dar s-a gândit că un oștean nu trebuie să plângă, așa că s-a uitat numai țintă la dânsa și n-a spus nimic. Deodată, un băiețaș a luat soldatul și l-a azvârlit drept în sobă – de ce l-o fi azvârlit, că doar nu făcuse nimic rău? Dar aici desigur că tot drăcușorul din tabacheră și-a vârât coada. Soldatul de plumb stătea acuma pe jeratic și se simțea năpădit de-o căldură nemaipomenită; căldura asta o fi fost de la foc sau o fi fost de la dragoste, nu știa nici el. Culorile i se șterseseră; că i s-or fi șters de zbuciumul călătoriei ori de atâtea necazuri care dăduseră peste el, cine mai știe? Se uita la fetița într-un picior, fetița se uita și ea la dânsul și soldatul simțea că se topește, dar tot neclintit stătea, cu arma la umăr. Deodată, s-a deschis ușa, s-a făcut curent și dansatoarea, luată pe sus de vânt, a zburat drept în sobă, lângă soldatul de plumb, a luat foc și s-a făcut scrum. Soldatul s-a topit de n-a mai rămas nimic din el decât un cocoloș de plumb și, când a doua zi dimineața servitoarea a scos cenușa din sobă, n-a mai găsit din el decât o inimioară de plumb; din dansatoarea cea drăgălașă nu mai rămăsese decât steaua de pe broboadă, dar steaua era acuma arsă și neagră ca tăciunele.

Povestea celor trei purceluşi Au fost odată trei purceluşi care şi-au părasit mama şi tata şi au plecat în lume. Toată vara ei au hoinărit, au cântat, s-au jucat şi s-au distrat. Dar, când a venit toamna şi a început să bată vântul şi să plouă purceluşii au început să-şi facă griji, dându-şi seama că au mare nevoie de o casă care să-i apere de vremea rea şi de lupul cel rău. Primul purceluş, care era tare leneş, se gândi să-şi facă o casă din paie. “Va fi gata într-o zi!”, le spuse el fraţilor săi. Curând, lupul veni la casuţă şi îi strigă purceluşului: ” Ieşi imediat afară! Vreau să vorbesc cu tine!” Pentru că purceluşul nu vru să iasă, lupul trase adânc aer în piept, suflă puternic şi dărâmă casa din paie. Purceluşul, tare speriat, o luă la fugă. Cel de-al doilea purceluş, leneş şi el, îşi construi o casă din lemn, crezând ca va fi mai rezistentă. Îşi primi frăţiorul speriat înăuntru, spunându-i : “Să sperăm că va rezista mai mult decât cealaltă…” Lupul veni şi le ceru purceluşilor să iasă afară. Înfricoşaţi, aceştia refuzară. Atunci lupul trase aer în piept, suflă din nou tare, tare, şi dărâmă şi casa din lemn. Al treilea purceluş, căruia îi plăcea munca şi era foarte harnic, îşi construi o casă din cărămizi, ciment şi mortar, mai rezistentă şi mai sigură. Îşi chemă cei doi frăţiori în casă şi le spuse: “Această casă nu se va dărâma!” Lupul apăru iaraşi, suflă odată, suflă de doua ori, dar…nu se întâmplă nimic! Casa de cărămidă, bine făcută, rezistă şi nu se dărâmă! Atunci lupul se hotărî să urce pe acoperiş şi să coboare prin horn în casă, pentru a-i surprinde pe cei trei purceluşi. Văzând ce face fiara, purceluţii, isteţi, aprinseră repede focul în şemineu. Lupul căzu în foc şi-şi arse coada! Urlând, o lua la fugă şi de atunci nu mai fu văzut! De a doua zi, fraţii purceluşului isteţ şi harnic începură să muncească şi să-şi construiască propriile căsuţe din cărămidă. Acum erau toţi în siguranţă. Atunci purceluşul cel isteţ îşi chemă fraţiorii şi le spuse: “Gata cu munca! Haideţi să mergem să ne jucăm şi să ne distrăm!”

Lebedele de Hans Christian Andersen Departe de-aici, acolo unde se duc rândunelele când la noi e iarnă, era odată un crai care avea unsprezece băieţi şi o fată pe care o chema Eliza.   Cei unsprezece fraţi erau prinţi, aveau câte o decoraţie la piept şi sabie la şold şi aşa se duceau la şcoală; scriau cu creioane de diamant pe tăbliţe de aur şi învăţau pe de rost tot atât de bine pe cât citeau. Când îi auzeai, ştiai numaidecât că sunt prinţi. Eliza, sora lor, şedea pe un scăunel de sticlă şi avea o carte cu poze care costase o mulţime de parale. Trăiau bine copiii, numai că asta n-a ţinut prea mult! Tatăl lor, craiul, s-a însurat cu o crăiasă rea şi hapsână, căreia nu-i erau dragi copiii. Au putut să vadă asta chiar de la început; în palat era petrecere mare şi ei s-au apucat să se joace de-a musafirii; de obicei, când se jucau aşa căpătau o mulţime de prăjituri şi de mere coapte, acum însă crăiasa cea nouă le-a dat o ceaşcă cu nisip şi le-a spus că se pot juca foarte bine şi aşa. Peste vreo săptămână, crăiasa a dus-o pe Eliza la ţară, la nişte ţărani, iar pe prinţi atâta i-a tot vorbit de rău faţă de crai, că acesta nici nu s-a mai îngrijit deloc de ei. – Duceţi-vă şi voi în lumea largă, le-a spus crăiasa cea hapsână; zburaţi ca nişte păsări fără glas! Dar n-a fost chiar aşa de rău cum ar fi vrut ea. Prinţii s-au prefăcut în unsprezece lebede frumoase. Au scos un strigăt şi au ieşit în zbor pe ferestrele palatului şi au luat-o peste parc şi peste pădure. Era dis-de-dimineaţă tare când au trecut pe la căsuţa în care stătea sora lor Eliza. La vremea asta ea dormea. S-au învârtit pe deasupra casei, şi-au întins gâturile lungi şi au bătut din aripi, dar nimeni nu i-a văzut, nici nu i-a auzit. Aşa că au plecat mai departe, s-au înălţat deasupra norilor şi s-au tot dus până au ajuns la o pădure care se întindea chiar până la marginea mării. Eliza şedea în căsuţa ţăranului şi se juca cu o frunză verde de brusture, că altă jucărie n-avea; făcuse o gaură în frunză şi acum se uita prin gaură la soare şi i se părea că vede ochii limpezi ai fraţilor ei şi când razele de soare îi alunecau pe obraz parcă ar fi sărutat-o ei.   Zilele treceau toate la fel. Când vântul se strecura printre tufele de trandafir din grădină şi şoptea: “Cine-i mai frumos decât voi?”, trandafirii clătinau din cap şi spuneau: “Eliza”. Când vreo babă şedea duminică la uşă cu cartea de rugăciuni pe genunchi şi vântul întorcea filele şi spunea cărţii: “Cine-i mai cucernică decât tine?”, cartea răspundea: “Eliza”. Şi chiar aşa era cum spuneau trandafirii şi cartea de rugăciuni. Când a împlinit cincisprezece ani s-a întors acasă. Dar când a văzut crăiasa cât era de frumoasă, i-a fost ciudă pe fată şi grozav ar fi vrut s-o schimbe în lebădă ca şi pe fraţii ei, dar n-a îndrăznit să facă asta chiar îndată, fiindcă craiul voia să-şi vadă fiica. Crăiasa s-a dus de dimineaţă în odaia ei de baie, care era de marmură, cu sofale moi şi covoare scumpe. A luat trei broaşte, le-a sărutat şi a spus uneia din ele: “Când are să intre în baie Eliza, să te aşezi pe capul ei ca să se facă proastă ca tine!” Altei broaşte i-a spus: “Aşează-te pe fruntea ei ca să se facă urâtă ca tine şi tată-său să n-o mai cunoască!”, iar celei de-a treia broaşte i-a spus: “Aşează-te pe inima ei, ca să nu mai fie cu cugetul curat şi să o doară inima!” După aceea a băgat în apă cele trei broaşte şi apa deodată s-a făcut verde; a chemat-o pe Eliza, a dezbrăcat-o şi a pus-o să intre în apă. Şi când Eliza a intrat în apă, o broască i s-a pus în păr, alta pe frunte şi alta pe piept, însă Eliza parcă nici nu le-ar fi simţit. Când a ieşit din baie, pe apă au rămas trei flori roşii de mac. Dacă broaştele n-ar fi fost veninoase şi nu le-ar fi sărutat vrăjitoarea, s-ar fi prefăcut în trandafiri roşii, dar oricum, tot în flori au trebuit să se prefacă, fiindcă şezuseră pe capul şi pe inima Elizei şi Eliza era aşa de cucernică şi de nevinovată încât farmecele nu aveau asupra ei nici o putere.   Crăiasa, când a văzut aşa, a frecat-o pe fată cu zeamă de nucă şi a înnegrit-o toată, a uns-o pe faţă cu o alifie rău mirositoare şi i-a încâlcit părul. Aşa că acuma era cu neputinţă s-o mai cunoască cineva. Tată-su s-a speriat când a văzut-o şi a spus că nu-i fata lui; nimeni n-a mai cunoscut-o, numai câinele din curte şi cu rândunelele ştiau că-i ea, dar pe ei nu-i întreba nimeni. Biata Eliza a început să plângă şi s-a gândit la cei unsprezece fraţi ai ei, care acuma nu mai erau acolo. A plecat amărâtă de la palat şi a umblat o zi întreagă pe câmp şi prin mlaştini şi seara a ajuns la o pădure mare. Nu mai ştia nici ea încotro să apuce şi era tare necăjită şi îi era dor de fraţii ei, care de bună seamă că fuseseră alungaţi ca şi ea. Voia să-i caute şi să-i găsească. Abia apucase să intre în pădure şi a prins-o noaptea. Cum nu mai ştia pe unde să meargă, s-a aşezat pe muşchiul moale, şi-a spus rugăciunea şi şi-a pus capul pe o buturugă. Era o linişte adâncă, nu bătea vântul şi de jur împrejur, prin iarbă şi pe muşchi, străluceau o sumedenie de licurici; când a atins o creangă cu mâna, gândacii luminoşi au căzut peste ea ca nişte stele căzătoare. Toată noaptea i-a visat pe fraţii ei; se făcea că se jucau ca altădată, când erau mici, scriau cu creioane de diamant pe tăbliţe de aur şi se uitau în cartea cu poze care costase o mulţime de parale, însă pe tăbliţă nu mai scriau ca altădată linii şi rotocoale, ci isprăvile vitejeşti pe care le făcuseră; tot ce trăiseră şi văzuseră de atunci încoace. Şi în carte toate prinseseră viaţă, păsările cântau şi oamenii ieşeau din carte şi vorbeau cu Eliza şi cu fraţii ei, dar când se întorcea fila, ei săreau repede înăuntru, ca să nu se încurce pozele.   Când s-a trezit, soarele era sus. Eliza nu putea să-l vadă, fiindcă copacii îşi întindeau crengile dese deasupra ei, dar razele se jucau printre frunze şi fluturau ca un văl de aur. Mireasma răcoroasă a pădurii o învăluia şi păsările aproape că i se aşezau pe umeri. Auzea un murmur de apă; erau nişte pâraie care se vărsau într-un lac cu fundul de nisip moale. Pe mal erau tufişuri dese, numai într-un loc era o deschizătură pe care o făcuseră cerbii şi pe aici s-a scoborât şi Eliza către apă. Lacul era aşa de limpede încât, dacă vântul n-ar fi mişcat crengile, ai fi putut crede că-i zugrăvit, aşa de desluşit se oglindeau pe luciul lui frunzele, şi cele luminate de soare, şi cele care stăteau în umbră. Când şi-a zărit faţa în apă, s-a speriat văzând cât era de urâtă şi de neagră. Dar când a luat apă în pumni şi s-a frecat pe faţă şi pe ochi, pielea iar s-a înălbit; atunci s-a dezbrăcat şi s-a băgat în apă; o fată mai frumoasă decât ea nu se mai afla pe lume. După ce s-a îmbrăcat iar şi şi-a împletit părul, s-a dus la un pârâu, a luat în pumni apă, a băut şi a intrat iar în pădure, fără să ştie nici ea încotro merge. Se gândea la fraţii ei şi se gândea că Dumnezeu n-are s-o lase să piară; doar el pusese să crească meri sălbatici prin pădure, ca să aibă ce mânca vreun rătăcit flămând cum era ea. Şi chiar a găsit un măr de-aceştia cu crengile încovoiate de atâtea mere câte avea. A mâncat până s-a săturat, a pus crengile proptele şi a plecat mai departe, în întunericul pădurii. Era aşa de mare liniştea încât îşi auzea paşii când călca pe frunzele uscate. Nu era nici o pasăre nicăieri şi razele de soare nu străbăteau prin frunzişul des; trunchiurile copacilor erau aşa de aproape unul de altul încât făceau ca un zid de jur împrejurul ei. Era o singurătate cum nu mai pomenise ea niciodată. Noaptea a venit, dar de data asta nu mai era nici un licurici. Mâhnită, s-a aşezat jos ca să doarmă şi i se părea că ramurile de deasupra ei s-au dat într-o parte şi Dumnezeu se uita blând la ea, şi îngeraşii se uitau şi ei peste umerii şi pe sub braţele lui, ca s-o vadă. Dimineaţa, când s-a trezit, nu ştia dacă visase sau dacă fusese chiar aşa. A pornit iar prin pădure şi s-a întâlnit cu o babă care culegea într-un paner zmeură şi mure. Baba i-a dat şi ei mure şi zmeură. Eliza a întrebat-o dacă n-a văzut unsprezece prinţi călări prin pădure. – Nu, a spus baba, da’ ieri am văzut unsprezece lebede pe-un râu aici aproape şi fiecare cu câte o coroană de aur pe cap. Baba a dus-o pe Eliza până la un pripor, la picioarele căruia şerpuia un râu mititel; copacii de pe maluri îşi întindeau unii către alţii ramurile stufoase şi acolo unde nu ajunseseră să se împreune îşi smulseseră din pământ rădăcinile şi atârnau cu crengile încâlcite peste apă. Eliza şi-a luat rămas bun de la babă şi a pornit de-a lungul râului până a ajuns la malul mării. Marea se întindea în faţa ei, dar nu se zărea nici o luntre; cum să meargă mai departe? Şi cum stătea ea aşa pe gânduri, privirile i-au căzut pe pietricelele care umpleau ţărmul. Sticlă, fier, piatră, tot ce arunca marea pe ţărm era şlefuit şi poleit şi căpătase înfăţişarea apei care era mai moale decât mâna ei gingaşă. Şi ea s-a gândit: “Apa se mişcă mereu şi tot ce-i aspru netezeşte; tot aşa am să fiu şi eu, neostenită; vă mulţumesc că m-aţi învăţat asta, voi, valuri veşnic mişcătoare! Îmi spune inima că o dată şi o dată aveţi să mă duceţi la fraţii mei dragi”.   Pe iarba de mare udă de pe ţărm erau unsprezece pene albe de lebădă. Eliza le-a strâns şi le-a luat. Era singurătate mare şi acolo, dar Eliza nu se simţea singură, fiindcă marea era mereu alta; în câteva ceasuri îşi schimba înfăţişarea mai mult decât un lac într-un an întreg. Când trecea câte un nor mare şi negru, marea parcă zicea: pot să fiu şi întunecată; pe urmă bătea vântul şi valurile erau albe de spumă, iar când norii erau roşii şi vântul stătea, marea era trandafirie şi pe urmă era iarăşi când verde, când albă, dar oricât ar fi fost de liniştită, lângă ţărm apa tot se mişca; se ridica domol ca pieptul unui copil care doarme. Când soarele tocmai asfinţea, Eliza a văzut cum veneau din larg unsprezece lebede cu coroane de aur pe cap; zburau una după alta şi de departe parcă erau o panglică lungă, albă. Eliza s-a ascuns după un tufiş; lebedele s-au lăsat jos şi şi-au scuturat aripile mari şi albe. Când soarele s-a scufundat în apă, lebedele deodată s-au preschimbat în oameni; în faţa Elizei stăteau acuma cei unsprezece prinţi frumoşi, fraţii ei. Fata a scos un ţipăt. Cu toate că se schimbaseră mult de când nu-i mai văzuse, a ghicit că fraţii ei erau. S-a repezit în braţele lor, a spus fiecăruia pe nume şi fraţii nu mai puteau de bucurie că au găsit-o iar pe sora lor, care acuma era mare şi frumoasă. Râdeau şi plângeau şi spuneau cât de rău se purtase mama vitregă cu ei toţi. – Noi, a zis fratele cel mai mare, suntem lebede numai cât stă soarele pe cer; îndată ce soarele apune ne căpătăm iar înfăţişarea omenească. De aceea trebuie să avem grijă ca la apusul soarelui să avem pământul sub picioare, fiindcă dacă ne prinde noaptea în văzduh, deasupra apei, cădem în chip de oameni în apă şi ne înecăm. Nu locuim aici. Stăm într-o ţară tot aşa de frumoasă ca asta, de cealaltă parte a mării, dar drumul până acolo e lung. Trebuie să trecem în zbor marea şi nu-i nici o insulă pe care să poposim noaptea. Este numai o stâncă îngustă în mijlocul mării; de-abia avem loc să stăm strânşi unul lângă altul; când marea-i zbuciumată, valurile ne stropesc până sus, dar noi stăm neclintiţi şi mulţumim lui Dumnezeu că avem unde să poposim. Şi stăm aşa toată noaptea, cu chipurile noastre de oameni; dacă n-ar fi stânca asta, n-am putea să ne mai vedem niciodată ţara noastră dragă, fiindcă ne trebuie două zile, cele mai lungi ale anului, ca să ajungem până aici. Numai o dată pe an ne este îngăduit să ne întoarcem în ţară şi nu putem sta decât unsprezece zile, în care timp zburăm pe deasupra pădurii de unde putem să zărim palatul în care ne-am născut şi unde stă tata şi să vedem turla bisericii în care-i înmormântată mama. Aici parcă toţi copacii şi toate tufişurile sunt rude cu noi, aici aleargă pe câmpie caii sălbatici pe care i-am văzut în copilăria noastră, aici lemnarii cântă vechi cântece după care jucam când eram copii, aici e patria noastră, încoace ne trage mereu inima să venim şi aici, în sfârşit, te-am găsit surioară dragă. Numai două zile putem să mai rămânem şi după aceea trebuie să plecăm iar pe deasupra mării, într-o ţară minunată, dar care nu-i ţara noastră. Dar cum să te luăm cu noi, că n-avem nici corabie, nici luntre? – N-aş putea oare să vă mântui de vrajă? i-a întrebat ea. Şi aşa au stat de vorbă mai toată noaptea şi au aţipit doar câteva ceasuri. Eliza s-a trezit de fâlfâitul aripilor pe deasupra ei. Fraţii se schimbaseră iar în lebede. Au zburat de câteva ori de jur împrejur, apoi şi-au întins aripile şi au plecat în zori; cel mai tânăr însă a rămas în urmă, s-a lăsat în jos şi şi-a plecat capul pe genunchii ei şi ea l-a mângâiat pe aripi; toată ziua au stat aşa împreună. Către seară au venit şi ceilalţi şi când soarele a asfinţit, s-au prefăcut iar în oameni. – Mâine – au spus ei – plecăm şi nu ne mai putem întoarce decât peste un an. Nu putem să te lăsăm aici. Mai bine hai cu noi. Suntem destul de voinici ca să te ducem în braţe, atunci de ce adică n-am putea să te luăm pe aripi şi să zburăm cu tine pe deasupra mării? – Da, da, luaţi-mă cu voi! a spus Eliza. Toată noaptea au lucrat şi au împletit o plasă mare şi groasă din răchită mlădioasă şi trestie tare. Au pus-o pe Eliza în plasă şi, când a răsărit soarele şi fraţii s-au prefăcut iar în lebede, au apucat plasa cu pliscurile şi s-au înălţat în zbor, spre nori, cu sora lor, care încă dormea. Razele soarelui îi cădeau drept pe obraz şi de aceea o lebădă zbura chiar deasupra capului ei, ca să-i facă umbră cu aripile.   Erau departe-n larg când Eliza s-a trezit; întâi a crezut că visează când s-a văzut dusă aşa prin aer pe deasupra mării. Lângă ea erau o creangă de zmeură şi o legătură de rădăcini bune de mâncat. Fratele cel mai mic le culesese şi le pusese acolo. Ea i-a mulţumit c-un zâmbet, fiindcă ştia care era: era acela care îi zbura deasupra capului şi îi făcea umbră cu aripile. Erau aşa de sus încât o corabie dedesubtul lor părea un pescăruş alb. Deodată au ajuns deasupra unui nor mare, dar când Eliza s-a uitat mai bine, era un munte şi pe munte alergau umbra ei şi umbrele celor unsprezece lebede. Era o privelişte mai minunată decât tot ce văzuse ea vreodată. Dar când soarele s-a urcat mai sus pe cer şi muntele a rămas în urmă, au pierit şi umbrele. Toată ziua au zburat prin văzduh ca o săgeată zbârnâitoare; totuşi mergeau mai încet decât de obicei, fiindcă acuma o duceau şi pe Eliza cu ei. Vremea a început să se strice. Se făcea seară. Eliza vedea cu îngrijorare cum soarele se lasă către asfinţit şi stânca din mijlocul mării nu se zărea. I se părea că lebedele dădeau şi mai tare din aripi. Era vina ei că nu puteau să zboare destul de repede; când soarele avea să apună, ei aveau să se facă iar oameni, să cadă în apă şi să se înece. Se ruga în gând lui Dumnezeu, dar stânca tot nu se zărea. Se întuneca şi vântul bătea tot mai tare, vestind furtuna. Norii deşi şi negri acoperiră cerul ameninţător şi plin de fulgere, care ţâşneau unul după altul. Soarele ajunsese chiar la marginea apei. Elizei îi bătea inima cu putere. Deodată lebedele se lăsară în jos aşa de repede încât ea a crezut că se prăbuşesc; dar ele au zburat mai departe. Soarele era pe jumătate în apă; deodată se zări sub dânsa stânca. De sus nu părea mai mare decât o focă cu capul afară din apă. Soarele se cobora repede din dosul zării; acuma nu mai era decât ca o stea. În sfârşit, piciorul ei atinse stânca şi soarele se stinse cum se stingea cea din urmă pâlpâire a unei hârtii aprinse. Fraţii stăteau braţ la braţ în jurul ei şi nu era loc pe stâncă decât numai pentru ei toţi. Marea se lovea de stâncă şi împrăştia o ploaie de stropi peste dânşii; cerul era mereu sfâşiat de fulgere şi tunetul bubuia întruna, dar fraţii şi cu sora se ţineau de mână şi asta le dădea mângâiere şi curaj.   A doua zi în zori vremea s-a liniştit; cum a răsărit soarele, lebedele au plecat în zbor cu Eliza. Marea era încă zbuciumată; de sus, de unde erau ei, spuma albă de pe întinsul verde întunecat al valurilor parcă ar fi fost milioane de lebede care pluteau pe apă. Când soarele era sus, Eliza a văzut în faţa ei plutind în văzduh nişte munţi cu piscuri acoperite de zăpadă; în mijlocul lor se ridica un palat mare şi înalt, cu mai multe rânduri de stâlpi, unii peste alţii; în jurul lui erau păduri de palmieri şi flori minunate, mari cât nişte roţi de moară. Ea a întrebat dacă asta e ţara la care trebuiau să ajungă, dar lebedele au clătinat din cap, fiindcă ceea ce vedea ea era palatul pe care şi-l clădeşte în nori Fata Morgana, şi care se schimba mereu, şi în care oamenii nu pot pătrunde. Eliza s-a uitat mai bine şi deodată munţii, pădurile şi palatul s-au prăbuşit şi în locul lor au răsărit douăzeci de biserici, toate la fel, cu turnuri înalte şi ferestre arcuite. Parcă se auzea şi orga, dar era numai marea care vuia. Când s-au apropiat, bisericile s-au preschimbat în tot atâtea corăbii, iar când Eliza s-a uitat mai bine a văzut că erau neguri care pluteau pe apă. Într-adevăr, totul în faţa lor se schimba mereu. În sfârşit au zărit ţara cea aievea la care voiau să ajungă. În faţa lor, departe, erau munţi albaştri, păduri de cedri, oraşe şi palate. Soarele nu asfinţise când au ajuns la o peşteră în care muşchiul moale era ca un covor. – Să vedem ce-ai să visezi aici la noapte – a spus fratele cel mai mic şi i-a arătat odaia ei de culcare. – Să dea Dumnezeu să visez cum aş putea să vă scap – a spus ea. S-a rugat lui Dumnezeu s-o ajute şi s-a culcat. Deodată i s-a părut că zboară şi ajunge la palatul zânei Morgana. Zâna i-a ieşit înainte, frumoasă şi strălucitoare, şi totuşi semăna cu baba din pădure care îi dăduse zmeură şi-i spusese de lebedele cu coroane de aur pe cap. – Fraţii tăi pot să scape – a zis zâna – numai să ai răbdare şi să nu-ţi fie frică. E drept că apa, deşi e mai moale decât mâinile tale, totuşi şlefuieşte pietrele, dar ea nu simte durerea pe care au s-o simtă degetele tale şi ea nu are o inimă şi nu simte frica şi chinul pe care ai să le simţi tu. Vezi tu urzica asta pe care o ţin în mână? Urzici de acestea cresc prin preajma peşterii în care dormi tu acuma şi numai acestea care cresc pe-aici şi cele care cresc în cimitir sunt bune. Pe acestea tu trebuie să le culegi şi să nu te sperii că au să te usture mâinile. După aceea să le zdrobeşti cu piciorul şi să faci din ele fire şi cu firele acestea să ţeşi şi să coşi unsprezece cămăşi cu mâneci lungi şi să le arunci peste cele unsprezece lebede şi atunci vraja are să se desfacă. Dar să ştii că din clipa în care ai să începi lucrul şi până ai să-l isprăveşti nu trebuie să vorbeşti deloc, chiar dacă ar trece ani şi ani de zile. Cel dintâi cuvânt pe care îl vei rosti va străpunge ca un cuţit inima fraţilor tăi; de limba ta atârnă viaţa lor. Bagă bine de seamă!   Zâna a lovit-o uşurel cu urzica peste mână; Eliza a simţit ca o arsură şi s-a trezit. Se făcuse ziuă şi lângă ea era o urzică la fel cu aceea din vis. Fata a căzut în genunchi, a mulţumit lui Dumnezeu şi a ieşit din peşteră ca să-şi înceapă lucrul. Culegea urzici cu mâinile ei gingaşe şi urzicile o ardeau ca focul; mâinile şi braţele ei erau pline de băşici, dar ea îndura bucuroasă orice, numai să poată scăpa pe fraţii ei de vrajă. Zdrobea urzicile cu piciorul şi le prefăcea în fire verzi. După ce a apus soarele, au venit fraţii şi s-au speriat când au văzut că Eliza e rănită; ei credeau că-i iar vreo vrajă de-a maşterii; când însă i-au văzut mâinile, au înţeles ce face sora lor pentru dânşii şi fratele cel mai mic a început să plângă pe mâinile ei şi acolo unde cădeau lacrimile băşicile usturătoare piereau. Toată noaptea a lucrat, fiindcă simţea că nu mai are linişte până nu scapă de vrajă pe fraţii ei. În ziua următoare, după ce lebedele au plecat, ea a rămas singură, dar niciodată n-a trecut vremea mai repede. O cămaşă era gata; tocmai începuse pe-a doua când deodată s-a auzit un corn de vânătoare. Eliza s-a speriat. Cornul suna tot mai aproape şi s-auzeau şi câinii lătrând. Eliza a intrat repede în peşteră, şi-a adunat grămadă urzicile pe care le culesese şi le zdrobise şi s-a aşezat pe ele. Deodată din râpă a ieşit un câine şi după el altul, şi încă unul; toţi au început să latre la gura peşterii şi în curând vânătorii au fost şi ei acolo să vadă ce-i. Cel mai frumos dintre ei şi care era craiul ţării aceleia s-a apropiat de Eliza; fată mai frumoasă decât ea nu văzuse niciodată. – Cum ai ajuns aici, fată frumoasă? a întrebat-o el. Eliza a dat numai din cap, pentru că n-avea voie să vorbească, că dacă vorbea punea în primejdie viaţa fraţilor ei. Mâinile şi le-a ascuns sub şorţ, ca să nu vadă craiul ce trebuia ea să îndure. – Hai cu mine! a spus el; nu trebuie să mai stai aici! Dacă eşti tot aşa de bună pe cât eşti de frumoasă, am să te îmbrac numai în catifea şi-n mătase, am să-ţi pun pe cap coroană de aur şi ai să stai în palatul cel mai frumos pe care-l am. Şi craiul a luat-o pe Eliza şi a aşezat-o pe cal lângă el. Ea plângea şi-şi frângea mâinile. Şi atunci craiul a spus: – Eu îţi vreau numai binele. O dată şi o dată ai să-mi mulţumeşti.   Şi a pornit cu ea prin munţi, cu vânătorii după dânsul. Soarele asfinţea când au ajuns în cetatea de scaun a ţării, oraş cu multe biserici şi palate. Craiul a dus-o pe Eliza la palatul lui, unde prin săli de marmură clipoceau havuzuri şi pereţii erau zugrăviţi şi tavanele erau şi ele zugrăvite. Eliza însă nu se uita la nimic, era mâhnită şi plângea. Slujitoarele au îmbrăcat-o cu haine scumpe, i-au pus mărgăritare în păr şi mănuşi în degetele urzicate. Gătită cum era acuma, era atât de frumoasă încât curtenii s-au închinat şi mai adânc în faţa ei şi craiul a hotărât să se însoare cu ea, deşi duhovnicul curţii clătina din cap şi zicea că fata asta frumoasă, găsită în pădure, era o vrăjitoare care l-a orbit pe crai şi i-a furat minţile. Craiul însă nu a ascultat ce spune, a pus muzica să cânte, a poruncit cele mai bune bucate şi a pus fete frumoase s-o însoţească dansând. Apoi a dus-o pe Eliza prin grădini pline de miresme şi prin odăi măreţe, dar ea nici nu zâmbea măcar, fiindcă era năpădită de durere. Când au ajuns în odăile ei, craiul a deschis o uşă şi i-a arătat Elizei o cămăruţă aşternută cu covoare verzi şi scumpe şi care semăna cu peştera în care o găsise. Pe jos era mănunchiul de fire pe care ea le scosese din urzici şi de-un cui era atârnată cămaşa pe care tocmai o isprăvise; toate fuseseră aduse de un vânător, care le socotise drept o ciudăţenie. – Aici ai să crezi că eşti tot la tine acasă – a spus craiul. Uite şi lucrul pe care-l lucrai. Când Eliza a văzut lucrul care îi era ei drag, un zâmbet i-a răsărit pe buze şi sângele i s-a întors în obraji. S-a gândit la mântuirea fraţilor ei, a sărutat mâna craiului şi el a strâns-o la piept şi a poruncit să tragă clopotele şi să vestească nunta. Frumoasa fată mută din pădure era acum crăiasa ţării aceleia. Duhovnicul i-a spus craiului câteva vorbe rele la ureche, dar ele n-au ajuns până la inima lui. Nunta s-a făcut şi duhovnicul a trebuit chiar el să-i puie Elizei pe cap coroana şi când i-a pus-o i-a apăsat-o aşa de tare pe frunte că a durut-o. Dar inima o durea şi mai tare când se gândea la fraţii ei şi durerile trupului nu le mai simţea. Gura ei era mută; fiindcă o singură vorbă ar fi curmat viaţa fraţilor ei, dar ochii ei vorbeau şi arătau o adâncă dragoste craiului celui bun şi frumos, care făcea tot ce putea ca s-o bucure. Îi era drag tot mai tare şi mult ar fi vrut ea să-i spună ce are pe suflet şi ce o doare. Dar nu putea, trebuia să fie mută şi mută să săvârşească lucrul pe care-l începuse. Noaptea se scula de lângă el şi se ducea în cămăruţă şi ţesea cămaşă după cămaşă; dar când s-o înceapă pe a şaptea, n-a mai avut fire.   În cimitir ea ştia că sunt urzici de care avea nevoie, dar trebuie să se ducă chiar ea să le culeagă; cum să facă oare ca s-ajungă până la ele? “Ce-i durerea degetelor pe lângă chinul pe care îl îndură inima mea? se gândea ea. Trebuie să încerc numaidecât!” Cu inima strânsă ca şi cum ar fi făcut ceva rău, a ieşit pe furiş în grădina luminată de lună, a pornit prin aleile lungi, apoi pe străzile pustii şi a ajuns la cimitir. Un singur om o văzuse, duhovnicul. Numai el fusese treaz pe când toată lumea dormea. Şi el se gândi că avusese dreptate când spusese că nu-i lucru curat cu crăiasa; era fără nici o îndoială vrăjitoare şi înşelase pe crai şi pe toată lumea. Duhovnicul a spus craiului ce văzuse şi ce credea el că ar fi şi, la vorbele aspre pe care le rostea, pe obrajii craiului au curs două lacrimi grele. În inima lui a pătruns îndoiala. Noaptea s-a prefăcut că doarme, dar n-a dormit şi a văzut cum Eliza s-a sculat şi s-a dus încetişor în cămăruţa ei; şi asta se întâmpla în fiecare noapte. Cu fiecare zi care trecea, faţa craiului se întuneca tot mai tare. Eliza vedea asta, dar nu înţelegea de ce şi se îngrijora, dar şi mai tare se îngrijora când se gândea la fraţii ei. Cu lacrimi fierbinţi, ea uda catifeaua şi purpura crăiască. Şi iată că lucrul ei s-apropia de sfârşit; doar o cămaşă mai trebuia, dar acuma iar nu mai avea fire şi nici o urzică; trebuia deci să se mai ducă o dată, cea din urmă, la cimitir şi să culeagă nişte urzici. Se gândea cu frică la drumul până acolo, dar nu s-a lăsat clintită în voinţa ei. Noaptea a ieşit din palat şi s-a dus, dar de data asta craiul şi duhovnicul s-au luat după ea; au văzut cum Eliza a intrat pe poarta cimitirului şi când au intrat şi ei au văzut cum nişte vrăjitoare şedeau pe o lespede de mormânt. Craiul şi-a întors capul în altă parte, fiindcă şi-a închipuit că printre ele e şi aceea care adormise aseară cu capul pe pieptul lui. – Poporul o va judeca! a spus el şi poporul a judecat-o şi a osândit-o să fie arsă pe rug. Au luat-o pe Eliza din odăile cele frumoase şi au dus-o într-o hrubă neagră şi umedă în care vântul intra şuierând printre gratii; în loc de catifea şi mătase i-au dat mănunchiul de urzici ca să-şi pună capul pe ele. Cămăşile aspre şi usturătoare pe care le ţesuse i le-au dat ca să se înveselească, dar nimic n-ar fi putut să-i fie mai drag decât ele şi ea a început iar să lucreze ca să le isprăvească. Afară, copiii de pe uliţă cântau cântece în care îşi băteau joc de dânsa şi nimeni nu-i spunea o vorbă de mângâiere.   Spre seară iată că la gratii s-a auzit un fâlfâit de aripi; era fratele cel mai mic; aflase unde era soră-sa şi venise s-o vadă. Ea a început să plângă de bucurie, deşi se gândea că noaptea asta avea să fie cea din urmă pe care o mai avea de trăit. Dar bine cel puţin că erau cămăşile aproape gata şi fraţii ei erau aici! Duhovnicul a venit să stea în ceasul din urmă cu dânsa, fiindcă aşa făgăduise craiului; dar ea a clătinat din cap şi l-a rugat din ochi să plece. Noaptea asta voia să-şi isprăvească lucrul, că dacă nu-l isprăvea, atunci toate fuseseră degeaba, necazurile, lacrimile şi nopţile ei nedormite. Duhovnicul a plecat spunându-i vorbe aspre. Eliza însă ştia că era nevinovată şi nu s-a sinchisit de vorbele lui şi s-a pus să lucreze. Şoriceii umblau repede încoace şi încolo şi îi aduceau urzicile la picioare, ca s-o ajute şi ei cât de cât. La fereastră a venit o pasăre şi i-a cântat toată noaptea tot cântece vesele, ca s-o îmbărbăteze. Cu vreun ceas înainte de răsăritul soarelui, cei unsprezece fraţi au venit la poarta palatului şi au cerut să fie duşi în faţa craiului. Li s-a răspuns că nu se poate, e noapte, craiul doarme şi nu vrea să fie trezit. S-au rugat, au ameninţat, a venit straja, a ieşit şi craiul şi a întrebat ce este; dar tocmai atunci a răsărit soarele şi pe cei unsprezece fraţi nu i-a mai văzut nimeni; dar pe deasupra castelului zburau unsprezece lebede. La poarta oraşului se adunase lume de pe lume să vadă cum au s-o ardă pe vrăjitoare. O mârţoagă trăgea căruţa în care era Eliza; o îmbrăcaseră cu o rochie de pânză de sac, părul ei cel frumos îi atârna desfăcut pe umeri, obrajii îi erau galbeni, buzele i se mişcau încetişor şi degetele ei împleteau firele verzi de urzică. Nici chiar pe drumul către moarte ea nu-şi lăsa lucrul. La picioarele ei erau zece cămăşi, la a unsprezecea lucra acuma. Lumea râdea de ea: – Ia uite vrăjitoarea cum tot şoşoteşte! Nu spune rugăciuni, cine ştie ce vrăji o fi făcând! Şi şi-a luat şi lucrul ei afurisit! Să i-l rupem în bucăţi! Şi lumea s-a repezit şi a vrut să ia cămăşile şi să le rupă, dar deodată au venit în zbor unsprezece lebede şi s-au aşezat de jur împrejurul ei în căruţă şi au început să dea din aripi. Lumea s-a tras înapoi speriată. – E semn ceresc! E nevinovată! şopteau mulţi, dar nu îndrăzneau să spună cu glas tare. Călăul a luat-o de mână, dar Eliza a aruncat cele unsprezece cămăşi peste lebede şi deodată au răsărit unsprezece prinţi frumoşi; numai cel mai tânăr avea la un umăr aripă în loc de braţ, deoarece cămaşa lui avea numai o mânecă, din pricină că Eliza nu mai avusese timp s-o facă şi pe cealaltă. – Acuma pot să vorbesc! a spus ea. Sunt nevinovată! Când lumea a văzut ce s-a întâmplat, s-a închinat în faţa ei, dar ea a căzut leşinată în braţele fraţilor ei: încordarea, spaima şi durerea o copleşiseră. – Da, e nevinovată! a spus fratele cel mai mare şi a povestit tot ce se întâmplase. În timp ce vorbea s-a răspândit o mireasmă parcă de mii şi mii de trandafiri, fiindcă fiecare lemn din rug făcuse rădăcini şi scosese ramuri. Rugul era acuma ca o tufă mare de trandafiri roşii, care toţi erau înfloriţi, în vârf cu o floare albă şi strălucitoare, care lumina ca o stea. Craiul a cules-o şi a prins-o Elizei în piept. Şi atunci ea s-a trezit uşoară şi senină. Toate clopotele au început să bată singure şi păsări multe au venit în stoluri; şi a fost iar nuntă la palat, dar o nuntă cum nici un crai nu mai văzuse vreodată.

Fetiţa cu chibriturile de Hans Christian Andersen Era un ger grozav; ningea şi începuse a innopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul acela şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biata fetiţă cu capul gol, şi cu picioarele goale. Avusese ea doar nişte papuci când plecase de-acasă, dar nu-i folosiseră mult: erau nişte papuci mari, pe care mama ei ii rupsese aproape, şi erau aşa de largi pentru ea, încat mititica-i pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde cât p-aci era să fie strivită între două trăsuri. Unul din papuci nici nu-l mai găsise, iar celălalt îl luase un băiat care zicea că vrea să facă din el leagăn pentru copilul lui, cand o avea şi el unul. Fetiţa mergea cu picioarele ei goale, roşii-vinete de frig; şi o cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa şi nimeni nu-i cumpărase în ziua aceea nimic, şi n-avea prin urmare nici un ban; şi-i era foame şi frig tare. Biata fetiţă! Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung şi bălai, care se încreţea frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la parul ei creţ. Luminile străluceau pe la ferestre, miros de fripturi se răspandea în stradă; era ajunul Anului Nou, iată la ce se gândea ea. Se opri şi se ghemui într-un colţ dintre două case, din care una ieşea în stradă mai mult ca cealaltă. Îşi strânse picioruşele sub dânsa. Frigul o pătrundea din ce în ce mai mult, şi totuşi nu-i venea să se ducă acasă; aducea înapoi toate chibriturile, şi nici un bănuţ măcar.   Tatal sau are s-o bată; şi afară de asta, şi acasa nu era tot asa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperis si vantul sufla in voie, cu toate ca fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie şi cu trenţe vechi. Mănuţele ei erau aproape îngheţate de frig. A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar îndrazni să scoată unul, numai unul din cutie, să- l zgarie de zid şi să-şi încalzească degetele! Scoase unul: hârşti! Cum mai trosni, şi cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumanărică, ţinu mânuţa deasupra flăcării. Ce lumină ciudată. I se păru fetiţei că stă lângă o sobă mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de aramă. Înăuntru ardea focul şi era aşa de cald; dar ce-i oare asta? Fetiţa îsşi întindea acum picioruşele ca să şi le încălzească şi pe ele; flacăra se stinse şi soba pieri; fetiţa rămase stând cu rămăşiţa de chibrit în mână. Harscai un altul, care se aprinse, străluci, şi zidul în care bătea lumina se făcu străveziu ca o pânză subţire. Fetiţa putu vedea până-ntr-o odaie unde era o masă acoperită c-o faţa albă, pe care sclipeau porţelanuri subţiri; în mijloc era o gâscă friptă umplută cu prune şi cu mere ce răspândeau un miros plăcut; şi, lucru de necrezut, deodată gâsca sări de pe masă, şi veni cu cuţitul în spinare până la biata fetiţă. Chibritul se stinse: şi nu mai avu în faţa ei decât zidul rece şi gros. Mai aprinse încă unul. Deodată se văzu şezând sub un pom frumos de Crăciun; e mult mai mare şi mai împodobit decât a văzut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau pe crengile verzi, şi poze de tot felul, ca cele ce împodobesc ferestrele prăvăliilor, păreau că-i zâmbesc. Fetiţa ridică amândouă mâinile: chibritul se stinse: toate lumânărelele din pom se înălţau tot mai sus, tot mai sus, şi ea văzu deodată că luminiţele acelea erau stele. Una din ele cazu şi trase o dungă mare de foc pe cer. “A murit cineva”, îşi zise micuţa; căci bunica ei, care fusese foarte bună pentru dânsa şi care acum nu mai trăia, îi spusese adesea: “Când cade o stea, un suflet se înalţă la Dumnezeu”. Mai trase încă un chibrit pe zid: şi se făcu o lumina mare, în mijlocul căreia era bunica ei în picioare, şi era aşa de strălucitoare, o privea blând şi duios! – Bunică, strigă fetitţa, ia-mă cu tine. Când s-o stinge chibritul, ştiu că n-o să te mai văd. Ai să pieri şi tu din faţa ochilor mei, ca şi soba de fier, ca şi gâsca friptă, ca şi frumosul pom de Crăciun. Şi aprinse repede toate chibriturile ce-i mai rămăsese în cutie, căci voia să vadă mereu pe bunicuţa ei. Se făcu o lumină ca ziua. Niciodata bunica nu fusese aşa de frumoasă, aşa de mare. Ea lua pe fetiţă în braţele ei, şi amândouă zburară vesele în strălucirea aceea, aşa sus, aşa sus, şi nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu. Dar în colţul dintre cele două case, când se lumină de ziuă, zăcea jos fetiţa, cu obrajii roşii, cu zâmbetul pe buze… moartă, moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului. Ziua Anului nou o găsi acolo zgribulită cu gramajoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă. “A vrut să se încălzească”! zise cineva. Nimeni nu ştiu ce frumuseţi văzuse fata, şi-n ce strălucire intrase împreună cu bunica, în ziua Anului nou.