Ioan Slavici povesti pentru copii

Stan Bolovan Au fost odată, într-o margine de sat, un om, pe nume Stan, şi muierea lui. Ea era tristă mereu şi degeaba încerca soţul ei să afle de ce, că ea nu voia să-i spună, căci, zicea ea, avea să fie şi el trist dacă află. Dar Stan nu se lăsă şi pînă la urmă ea îi spuse că e suparată că nu au copii şi, într-adevăr, omul se întristă şi el. Într-o bună zi, sosiră la ei în casă Domnul Iisus Cristos şi Sfântul Petru.         I-au primit bine, i-au hrănit şi le-au spus vorbe bune, iar când să plece, Cristos l-a întrebat pe Stan ce îşi doreşte, pentru că el are să-i îndeplinească trei dorinţe. De trei ori l-a întrebat, de trei ori a spus că vrea copii, de trei ori i-a dat copii, aşa că Stan a rămas cu o sută de copii.         În câteva zile copiii au început să strige de foame, iar cei doi părinţi hotărâră ca tatăl să plece în lume, să caute un dar de la Dumnezeu, hrană pentru copii. A umblat cât a umblat Stan, dar nu a găsit ce îi trebuia. A ajuns până la marginea lumii, unde se amestecă ce este cu ce nu este, şi acolo a dat peste o stână cu şapte păcurari. Acolo află că un zmeu vine în fiecare noapte şi le ia câte trei oi, dar şi laptele de la şaptezeci şi şapte de oi, pe care îl ducea zmeoaicei bătrâne, să se scalde în el ca să întinerească. Atunci Stan întrebă ce i-ar da ei dacă i-ar scăpa de zmeu, iar ciobanii îi spuseră că îi dau a treia parte din oi.         Pe la miezul nopţii auzi Stan un zgomot grozav, apoi îl zări pe zmeu apropiindu-se de stână. Îi strigă să stea şi îi spuse că el e Stan Bolovan, care ziua mănâncă stânci, iar noaptea paşte copaci. Zmeul spuse că nu se va atinge de turmă dacă se va întrece cu el, iar Stan scoase din traistă o bucată de caş spunând că e o piatră, îi zise zmeului să ia şi el o piatră de pe malul râului şi să scoată zer din ea. Zmeul strânse piatra în pumn de o făcu praf, dar zer nu curse din ea. Atunci Stan strânse şi el caşul, zerul începu să curgă, iar zmeul începu a se uita pe unde să fugă ca să scape de un aşa voinic.         Gândindu-se el că nu va putea să scape, îi zise lui Stan să vină acasă la el, că mamă-sa are nevoie de o slugă pentru un an. Aflând Stan că anul e de trei zile, iar simbria de şapte saci de galbeni pe zi, se învoi şi plecă cu zmeul. Ajunseră nu departe de casă, iar Stan o zări pe mama zmeului, bătrână şi groaznică la vedere. Zmeul îl lăsă să aştepte afară şi se duse să-i spună maică-si că l-a adus pe omul ăla, care mănâncă bolovani şi stoarce zer din piatră, pentru ca ea să îl scape de el.         A doua zi zmeoaica le zise să dea semn în lumea zmeilor cu buzduganul cel ferecat de şapte ori. Zmeul trebuia să-l arunce cale de trei poşte, apoi Stan, tot cale de trei poşte, apoi iar zmeul şi tot aşa. Când îi veni rândul lui Stan, acesta privi îngrijorat la el, socotind că el şi cei o sută de copii ai săi nu ar izbuti nici să îl ridice de la pământ. Atunci îi spuse zmeului că e păcat de buzdugan, fiindcă el îl va arunca aşa de tare că va rămâne pe lună. Atunci zmeul zise că îl aruncă el, Stan se făcu a nu vrea şi nu se lăsă până când zmeul nu îi făgădui să îi dea şapte saci de galbeni ca să îl lase pe el să arunce buzduganul. Se duseră acasă, iar zmeoaica se cam îngrijoră şi ea când află că vrusese să arunce buzduganul tocmai în lună.         Dimineaţă îi trimise la fântână, să umple fiecare cu apă câte douăsprezece burdufuri, făcute fiecare din pielea unui bivol, şi să aducă apa acasă. Zmeul umplu cât ai clipi burdufurile, dar Stan abia târâse până la fântână burdufurile goale. Scoase el o custură de la brâu şi începu să zgârie pământul de jur împrejurul fântânii. Când îl întrebă zmeul ce face, spuse că are de gând să aducă fântâna acasă, ce să se mai încurce cu pieile de bivol. Zmeul rămase cu gura căscată şi, ca să stea pe loc fântâna rămasă de la moşu-său, zise că îi duce el şi burdufurile lui. Stan se făcu a nu vrea şi nu se învoi decât după ce zmeul îi făgădui alţi saci de galbeni.         În ultima zi a anului de muncă, zmeoaica îi trimise la pădure, după lemne. Până ai număra la trei, zmeul scoase din rădăcină o sumedenie de copaci şi îi aşeză la un loc. Stan începu el să privească la copaci, apoi să-i lege unul de altul, zicându-i zmeului că el nu stă să ia copacii unul câte unul, ci duce toată pădurea acasă. Atunci zmeul îi spuse că duce el şi lemnele lui Stan, numai să lase pădurea la locul ei. Stan nu se învoi până când zmeul nu-i făgădui că va primi simbria de şapte ori câte şapte saci cu galbeni.         Acasă, zmeoaica nu prea se îndura să îi da atâţia bani şi îi zise zmeului să îl omoare pe Stan la noapte, să-i dea cu buzduganul în frunte când va dormi. Numai că Stan auzise şi puse în pat în locul lui troaca porcilor, iar el se culcă sub pat. Zmeul veni şi sfărâmă troaca cu buzduganul, apoi plecă mulţumit că a scăpat de Stan. Dimineaţă şi el şi zmeoaica rămaseră încremeniţi când îl văzură pe Stan viu şi frumos ca un măr. Îl întrebară cum a dormit şi el spuse că a dormit bine, dar l-a pişcat un purice de frunte.         Speriaţi de aşa voinic, îi dădură banii, numai să plece, dar el, îngrozit că nu va putea căra atâţia saci cu galbeni, se făcu că vrea să-i mai slujească un an. Atunci zmeul îi mai dădu încă de şapte ori câte şapte saci cu galbeni şi-i spuse că îi duce el toată comoara asta acasă. Stan se învoi bucuros şi plecară, dar, când se apropiară de casa lui, începu să se teamă că zmeul, ştiind unde stă, va veni să îşi ia banii înapoi. Îl scăpară de grijă copiii lui, care, de cum zăriră zmeul, năvăliră flămânzi, cu câte un cuţit şi o furculiţă în mâini, strigând că ar mânca toţi carne de zmeu. Zmeul aruncă sacii şi fugi înspăimântat şi de atunci nu a mai cutezat să se arate în lume.         Iar Stan, tocmai când număra galbenii cu nevasta şi copiii, se trezi că vin şi ciobanii cu oile pe care le promiseseră dacă îi scapă de zmeu, că de, când dă, Dumnezeu dă cu amândouă mâinile!

A fost odată ce-au fost; a fost un om şi-o femeie, bărbat şi muiere, oameni de treabă, el bun şi ea cuminte, încât li se dusese vestea că trăiesc bine şi toţi se bucurau când treceau pe la casa lor. Niciodată el nu zicea ba când ea zicea da, dar nici ea nu ieşea din voile lui, şi de aceea era linişte la casa lor şi toate le ieşeau bine şi cu spor. Aveau însă şi oamenii aceştia o mare şi nesecată mâhnire-n sufletele lor: nu le făcuse Dumnezeu parte de copii, şi fără de copii viaţa, mai ales cea bună, n-are nici un rost. Să fi avut fie măcar numai unul, ca să aibă de cine să poarte grijă şi cu ce-şi bate capul, căci aşa numai ei amândoi îşi nădeau zilele în sec şi nu se alegeau cu nimic din ele.         Dădeau dar slujbe pe la toate bisericile, miluiau toţi săracii şi toate văduvele şi se rugau în toate zilele lui Dumnezeu: “Dă-ne, Doamne, şi nouă un copil, unul singur, cât de mic, numai copil să fie!”         Dumnezeu însă nu se opreşte la vorbele omului, ci-i vede şi gândurile ascunse.         – Măi Petre, îi zise dar într-una din zile lui Sf. Petre. Oamenii aceştia sunt adevărată pacoste pe capul meu. Mi s-a înăcrit cu ei!         – De ce, sfinte Doamne? întrebă portarul raiului.         – Nu vezi, răspunse Tatăl Ceresc, că sunt nesăţioşi?! Tot le-am dat, şi nu se mai mulţumesc. Sănătate au, rânduială, pace şi bună înţelegere la casa lor au, cu toată lumea se nărăvesc, iar acum le mai trebuie şi copii.         – Dă-le, Doamne, ca să scapi de ei, grăi Sf. Petre, care pune totdeauna câte o vorbă bună pentru muritorii ce vin cu vreo rugăciune la tronul ceresc, căci, de! tot muritor a fost şi el odată şi ştia ce sunt nevoile omeneşti.         – Păcat că stai de-atât timp la poarta raiului! întâmpină Dumnezeu. Tocmai dacă le dau nu mai scap, căci gândul lor cu unul se începe, iar după el urmează ceilalţi. Când are apoi omul copii, puţine mai cere pentru sine, dar nu mai sfârşeşte cerând câte de toate pentru ei.         – Miluieşte-i, Doamne, stărui iar Petrea, că din plin dai, şi orişicât vei fi dând, nu ţi se istovesc comorile.         Aşa vorbă i-a plăcut lui Dumnezeu. S-a revărsat dar îndurarea Domnului asupra celor doi oameni şi a-nceput muierea să aibă copii, – curat ca-n poveste, – pasul şi copilul, încât li s-a umplut deodată casa de copii.         Şi toţi erau mărunţi, care de care mai mic decât cellalt, mai sfredeluş, mai guraliv, mai drăcos şi – asta să nu uităm – mai mâncăcios şi mai hapsân.         – Aoleo! zise femeia, care se bălăbănea cu ei. Ăştia-mi scot sufletul şi-mi mănâncă şi urechile. Cine m-a pus să mă tot milogesc?! Se vede că Dumnezeu m-a înţeles anapoda şi mi-a dat pentru fiecare milogeală câte unul.         Omul însă stătea şi nu se mai sătura să se uite la ei, c-aşa-i plăceau lui, neastâmpăraţi, hârjoneţi şi mâncăcioşi – adevăraţi prichindei.         – Sari, omule, îi zise-n cele din urmă femeia. Nu sta gură căscată! Nu vezi că azi-mâine n-o să-ţi mai rămâie nici cenuşă-n vatră?!         – Lasă, că dă Dumnezeu! răspunse el. Că doară nu ai tăi sunt, ci ai lui, că făptură omenească sunt, şi dacă-ţi dă dregătoria de părinte, te şi ajută s-o porţi.         – Ţi-o fi dând, dacă mişti şi tu! răspunse ea, şi de aici înainte nu mai era pace-n casa lor. El una, ea alta, el da, ea ba, mereu se ciondăneau ca nişte deşucheaţi, până ce el, nemaiputând să rabde gura nevestei, şi-a luat lumea-n cap şi-a plecat să strângă cumva, de undeva, ceva pentru spuza lui de copii.         A tot umblat el aşa din om în om fără de nici o cărare, dar degeaba vorbea despre copiii lui.         “Mare lucru! zicea unul. Parcă copii nu mai au şi alţii?!” “De ce ţi i-ai făcut, dacă nu eşti volnic să-i ţii?” zicea altul.         Degeaba spunea că nu el i-a făcut, ci Dumnezeu i-a rânduit, că oamenii aşa ceva nu vor să înţeleagă.         “În lumea asta n-o să fac eu nici o treabă”, zise dar, şi trecu pe cellalt tărâm.         Aici a intrat într-un codru des şi tot s-a dus – aşa ducându-se – până ce a dat de o casă cu multe marafeturi.         Aici era cuibul zmeilor. N-a găsit acasă decât pe Mama Zmeilor. Cine n-o ştie cum e? Ruşine-ar fi să zici că n-ai umblat prin lumea aceea şi n-o cunoşti.         – Bună ziua, mamă, îi zise el. Ea dete ursuză din cap.         – Dar tu cine eşti şi ce cauţi p-aici? îl întrebă zgripţuroaica.         – Eu? răspunse el ca un om cu socoteală. Eu sunt tata lor şi caut vreo slujbă.         – Tata lor?! îşi zise Mama Zmeilor. Ştia, biata de ea, că e-n lume Mama Pădurii, e Mama Ielelor, sunt fel de fel de mame, dar tată nu mai pomenise, şi se simţi rău smerită când se văzu, aşa deodată, în faţa tatălui lor – cine or fi ei, aceia.         Mai de voie bună, mai de frică, îl luă dar pe om slugă pe un an, anul, cum se ştie, de trei zile, iar simbria – ziua şi găleata cu galbeni, dac-o fi să-şi poată împlini anul.         Om să fii, însă, ca să împlineşti un an în slujba zmeilor.         – Uite, îi zise zmeoaica cea bătrână celui mai de dai-Doamne dintre feciorii ei, să vă strângeţi toate puterile, că ne-a venit tata lor, şi mare urgie o să ne-ajungă dacă n-o scoatem la capăt cu unu ca el.         – Las’ pe mine, mamă, răspunse zmeul, că-i vin eu de hac. Nu degeaba m-ai făcut zmeu!         Iară el? Ce nu face omul de dragul copiilor săi?! Ziua întâi zmeoaica l-a trimis să aducă apă într-un burduf de bivol, dar bivol, colea, cum sunt cei din lumea zmeilor.         El, biet, abia putea să ducă burduful gol în spinare: de unde ar fi fost în stare să-l aducă plin?!         “De! îşi zise. Văd eu că nici în lumea asta nu poţi s-o duci cu adevărul. Ia s-o mai pornim şi spre minciună.”         Sosit la puţul care era departe-n vale, el îşi scoase costorul de la brâu şi începu să râcâie cu el împrejurul puţului, şi-a râcâit mereu şia-ndelete până ce i s-a făcut zgripţuroaicei lehamite de atâta aşteptare şi a trimis pe cel mai cu forfoi dintre feciorii ei ca să vadă ce face sluga de nu mai vine cu apa.         – Dar tu, măi, ce faci aici? întrebă zmeul.         – Uite, răspunse omul râcâind înainte. Ce să mai pierd vremea scoţând apă din puţ, ca s-o bag în burduf şi apoi iar s-o scot după ce voi fi sosit cu ea acasă? Am să iau puţul aşa cum e în spinare şi-l duc în deal.         – Ba să nu te pună păcatele să faci aşa, răspunse zmeul speriat, că puţul ăsta e făcut de bunicul bunicului, şi-aici e rostul lui să fie.         – Ferit-a Sfântul! grăi omul. Am să-l iau şi să-l duc şi să-l urc în podul casei. Când ai nevoie de apă, îi tragi o gaură la fund, şi curge de te saturi.         – Vai de mine! strigă zmeul, dar ne-neacă pe toţi!         – Nu, stărui omul, aşa se face la noi! Cu fleculeţe de aceste cum e burduful vostru noi nu ne-ncurcăm.         Ba că da, că nu, în cele din urmă s-au învoit ca zmeul să mai dea o găleată de galbeni pe deasupra şi să aibă voia de a scăpa puţul ducând el burduful plin în spinare.         – Auzi, mamă, îi zise apoi zgripţuroaicei, seara, după ce omul adormise, era să ne ia puţul şi să-l aducă-n podul casei!         Pe zfripţuroaică o trecură fiorii. Ziua a doua l-au trimis la pădure ca să aducă lemne, aşa, copaci întregi, smulşi din rădăcină şi duşi în spinare cu craci cu tot – cum se face-n lumea zmeilor.         Ieşit în pădure, omul începu să se scarpine-n creştetul capului. Neam din neamul lui nu mai scosese copaci din rădăcină. El începu s-adune curpăn de prin pădure şi să lege cu el copacii unul de altul.         – Dar tu ce ai de gând să faci? întrebă zmeul, care după cele petrecute în ziua trecută numai la bine nu se mai aştepta!         – Să vezi, îi răspunse omul, m-am gândit să nu-mi mai pierd timpul smulgând copacii unul câte unul, că nu sunt buruieni ori d-alde cânepă: îi leg unii de alţii şi iau pădurea întreagă şi-o duc acasă.         Zmeul se sperie acum şi mai rău, şi iar unul una, altul alta, până ce se învoiră ca să mai dea zmeul o găleată de galbeni, iar în schimb să poată duce el copacii în spinare şi pădurea să rămâie la locul ei, cum o lăsaseră tatul şi bunicul lui.         Seara o trecură pe zgripţuroaică şi mai reci fiori. A sosit, în sfârşit, şi ziua a treia, care e totdeauna cea mai grea, şi-acum omul nostru încă prin crepetul zorilor a-nceput să se scarpine în creştetul capului şi să mai suspine din când în când.         – Acum, grăi cel mai ţanţoş dintre zmei, să ne măsurăm puterile în buzdugane.         – Să le măsurăm, răspunse omul cu o îndrăzneală de-ai fi crezut că viaţa lui toată şi-a petrecut-o aruncând buzdugane.         Erau afară pe prispă douăsprezece buzdugane, care de care mai mare şi mai greu.         El le luă pe rând, de la cel mai mic, pe care numai gâfâind putea să-l ridice, până la cel mai mare.         – Jucărele de copii, zise el. Mai mare n-aveţi?         – Nu! răspunse zmeul pus rău de tot pe gânduri. Ăsta a rămas de la un strămoş al meu, şi numai puţini dintre noi pot să arunce cu el.         – Ei, dacă n-aveţi altul, haid’ şi cu ăsta! grăi omul. Ia-l şi să ieşim în câmp.         După ce ieşiră la câmp, zmeul aruncă buzduganul de se duse până-n al treilea cer şi aşteptară peste jumătate de ceas până ce căzu şi intră în pământ de-un stat de om.         – Carevasăzică, atâta e treaba pe care eşti în stare s-o faci? îi zise omul. Adă buzduganul! adăugă apoi scuipând în palme şi suflecându-se.         El n-aruncă însă buzduganul, ba nici nu-l ridică măcar de la pământ, ci rămase cu picioarele înţepenite-n pământ şi cu ochii ţintă la cer.         – Ce stai? îl întrebă zmeul. Aruncă!         – Stai, bre, să-mi treacă luna din cale, îi răspunse omul. Vrei s-o pat cu buzduganul strămoşului tău cum am păţit cu barda bunicului, pe care am aruncat-o în lună ş-acolo a şi rămas? Uită-te bine, c-o vezi, dar n-o să mai pui mâna pe ea!         Zmeul se uită în lună şi, văzând în adevăr ceva ce seamănă a bardă, începu să tremure ca frunza de plop.         – Nu cumva să-mi prăpădeşti buzduganul, că atâta moştenire mai avem şi noi din vremile cele bune, grăi dânsul.         – Să n-ai teamă, îl molcomi omul, că bag de seamă. De ce adică zic eu că nu-l arunc până ce nu-mi trece luna din cale?! De! s-ar putea, ce-i drept, să cadă-n lună când se întoarce. De asta nu răspund!         – Ştii ce? Haid’ să ne-nţelegem, se milogi zmeul. Nu mai arunca şi-ţi mai dau o găleată de galbeni.         – Ce păcate?! se răsti omul. Puţul nu m-ai lăsat să-l duc; pădurea a rămas la locul ei; vrei acuma ca nici buzduganul să nu-l mai arunc pe plac?! Nu se poate! Haid’! dă-te la o parte! adăugă, şi se plecă spre buzdugan, ca să-l ridice.         – Îţi dau două găleţi! strigă zmeul, şi sări la el ca să-l oprească.         – Ei! de mila mă-tii, care e femeie de treabă, o să te iert! îi zise omul şi nu mai stărui.         Putea el să se mulţumească şi cu şapte găleţi de galbeni, care tot erau ceva pentru un pârlit ca dânsul.         Zmeoaica cea bătrână, aflând că el şi-a aruncat barda-n lună şi era să arunce şi buzduganul, s-a ascuns în fundul pivniţei şi-a stat acolo bocindu-se ca vai de ea. Acum vedea dânsa ce stârpituri a născut şi ce pocitanii a crescut la sânul ei.         Iar leaota de zmei s-a adunat şi s-a sfătuit, ca să vadă ce-i de făcut ca să scape pe mama lor de spaima în care a băgat-o tata lor.         Mai erau apoi şi cele şapte găleţi de galbeni, pe care erau legaţi să le dea, şi zmeii nu sunt doar oameni, ca să nu se ţină de vorbă şi să lingă unde au scuipat, ci trebuiau să le dea.         Orişicât bănet vor fi având însă zmeii în vistieria lor, şapte găleţi de galbeni nu sunt nici pentru ei numai iac-aşa, o pişcătură, ca să zici că nu-ţi pasă.         După multă cioroboreală s-au înţeles dar între dânşii ca peste noapte, când doarme, să meargă unul dintre dânşii şi să-i toace cu buzduganul în cap ca nici “hâc!” să nu mai zică.         Omul însă, trecut acum prin multe, a tras cu urechea, şi cuminte, cum se făcuse, a luat troaca de la porci şi-a pus-o în locul lui în pat, iară el s-a pitit frumuşel sub pat şi-a-nceput să sforăie din greu.         Când zmeii au auzit sforăitura, s-a dus cel mai cu nădejde dintre dânşii şi-a dat o dată cu buzduganul, iar omul a gemut, a mai dat zmeul o dată, şi omul a suspinat din greu. Iar când zmeul a dat de a treia oară, omul a tăcut chitic, ca morţii.         Mare le-a fost dar spaima dimineaţa viitoare, când l-au văzut întreg şi sănătos.         – Dar tu? îi ziseră ei. Cum ai dormit astă-noapte?         – Bine, răspunse el. Aşa-ntr-o vreme mi-e parc-am visat că m-a pişcat un purice-n frunte!         – Auzi, mamă! strigară zmeii. L-a lovit cu buzduganul strămoşului, şi el zice că-i ca şi când ar fi visat numai că l-a pişcat un purice.         Să nu dai şapte găleţi ca să scapi? Ba să dai şi mai mult. El a-nceput însă să facă nazuri, mai că se simte bine aici, mai că-i este ruşine să se-ntoarcă acasă cu numai şapte găleţi, şi-o să râdă şi copiii de el, mai că vrea să mai slujească un an şi încă unul, ca să se facă trei.         – Plătiţi-l pe neslujite! strigă zmeoaica cea bătrână, ca să se descotorosească de el.         – De, zise el, o să vă fac dar pe plac, însă mie nu prea-mi şade bine să umblu cu sacii în spinare. O să plec dacă mi-i aduceţi voi.         I-au mai făcut-o zmeii şi asta.         Mergea dar omul nostru cu paşi mărunţei înainte, cu căciula pe-o ureche şi jucându-şi beţigaşul între degete, iar zmeii duceau sacii de galbeni gâfâind în urma lui.         Toate ca toate însă, dar treaba s-a-ngroşat când au ajuns acasă. Copiii aceia, aşa cum i-a lăsat Dumnezeu, văzându-se fără de tată, numai cu biata lor de mamă, îşi făceau de cap: unul se târa pe jos, altul se dădea peste cap, iar altul se cobora-n puţ ca să caute cuiburi de vrabie, se urca-n copaci ori pe vârful casei, ca să adune miere de prin trestii. Diavolii de ei se hârjoneau prin garduri cu câinii vecinilor, trăgeau pisicile de coadă, ca să le miorlăie, furau ouăle de prin cuibarele găinilor, sfâşiau cămăşi şi cearşafuri, ca să-şi facă coadă de zmeu, câte şi câte nu mai făceau, încât băgaseră spaima-n sat, – să le vie bieţilor de oameni să-şi ia lumea-n cap, şi nu alta!         Iară Dumnezeu şedea-n scaunul lui şi râdea de-i tremura barba, că-i plac şi lui răutăţile nevinovate.         – Ei, ce zici acum, Petre? îi zise portarului său. Îţi place? Vezi în ce-ncurcătură m-ai băgat cu stăruinţele tale?!         – O să te descurci, Doamne, răspunse Sf. Petre, că eşti mare şi înţelept.         Nu ştia sfântul că vine tata copiilor cu ce vine, căci numai Dumnezeu el singur le ştie toate.         Când a simţit spuza de copii că se apropie tata lor, au dat iuruş prin sat, au adunat toate cuţitele şi toate furculiţele şi, luându-şi fiecare câte un cuţit şi câte o furculiţă, le-au ieşit în cale şi, frecând cuţitul şi furculiţa, au început să strige:         – Aş mânca carne de zmeu! aş mânca carne de zmeu! Zmeii, când au văzut aşa ceva, au aruncat sacii şi-au tulit-o la fugă, de nici cu ogarii nu i-ai fi putut prinde.         De aceea nu mai sunt azi zmei pe lume, ba li s-a pierdut şi urma, încât numai prin poveşti mai dăm de ei.

Ileana cea sireata A fost odinioara un împarat care avea trei fete, dintre care cea mai mare era frumoasa, cea mijlocie si mai frumoasa, iar cea mai tânara, Ileana, atâta de frumoasa încât si Sfântul Soare se oprea în cale ca s-o vada si sa se desfateze de frumusetea ei. Într-o zi împaratul primi carte si veste de la vecinul sau împarat mare si puternic, cum ca, iaca, nu e bine, si are sa se bata cu dânsul pentru o mare pricina împarateasca. Împaratul se puse la sfat cu batrânii tarii si, când vazura cum ca nu e încotro, porunci voinicilor sa încalece pe armasari, sa-si apuce armele si sa se pregateasca de bataia cea grozava ce-avea sa se faca si sa fie. Mai înainte de a încaleca si el însusi, împaratul chema pe fiicele sale la sine, le grai vorbe blânde si parintesti si dete apoi la fiecare câte o floare frumoasa, câte o pasarica vesela si câte un mar fraged. – A carei floare se va vesteji, a carei pasarica se va întrista si al carei mar va putrezi, despre aceea voi sti ca nu si-a pazit credinta, grai împaratul cel întelept. Încaleca apoi pe cal, zise “sanatate buna” si porni cu voinicii sai în calea cea mare. Când cei trei feciori ai împaratului vecin primira vestea ca împaratul a pornit în cale si ca s-a departat de acasa, ei se întelesera între sine si încalecara, ca sa mearga la cetatea cea cu trei fete de împarat sa rapeasca credinta fetelor si sa-i faca împaratului suparare. Cel mai batrân dintre feciori, voinic si viteaz si frumos merse înainte, ca sa vada ce e si cum, si apoi sa aduca veste si sa spuie. Trei zile si trei nopti a stat voinicul pe sub ziduri fara ca vreuna din fete sa se fi aratat la fereastra. În crepetul zorilor celei de-a patra zi el pierdu rabdarea, îsi întari inima si batu la fereastra celei mai mari dintre fetele de împarat. – Ce e? cine e? si ce vrea? întreba fata trezita din somnul cel mai dulce. – Eu sunt, surioara! grai feciorul de împarat. Voinic împaratesc, ce stau de trei zile cu dragoste la tine la fereastra. Fata cea de împarat nici nu se apropie de fereastra, ci grai cu glas întelept: – Mergi pe calea pe care ai venit: flori sa-ti creasca în cale si spini sa-ti ramâna pe urma. Peste trei zile si trei nopti, feciorul de împarat iarasi batu la fereastra. Acuma fata de împarat se apropie de fereastra si grai cu glas blând: – Ti-am zis sa mergi pe calea pe care ai venit: spini sa-ti creasca-n cale si flori sa-ti ramâna pe urma. Înca trei zile si trei nopti stete feciorul de împarat la fereastra fetei. În crepetul zorilor celei de-a zecea zi, adica dupa ce au trecut de trei ori câte trei zile si de trei ori câte trei nopti el îsi netezi parul si batu, acum de-a treia oara la fereastra. – Ce e? cine e? si ce voieste? întreba fata de împarat, acuma mai rastit decât în celelalte rânduri. – Eu sunt, surioara! grai feciorul de împarat. De trei ori câte trei zile stau cu dor la tine la fereastra; vreau sa-ti vad fata, sa-ti privesc ochii si sa aud cum curg vorbele de pe buzele tale. Fata de împarat deschise fereastra, privi cu suparare la voinicul cel frumos, apoi grai cu glas neauzit: – Eu ti-as privi în fata si ti-as grai o vorba: mergi mai-nainte la sora mea cea mijlocie, si numai dupa aceea vino la mine. – Am sa trimit pe frate-meu cel mijlociu, grai feciorul de împarat. Sa-mi dai însa o sarutare pentru ca sa-mi fie calea mai usoara. Si nici n-a zis bine pâna ce si fura un sarutat de la fata cea frumoasa. – Sa n-ai parte de altul! zise fata de împarat stergându-se pe buze cu mâneca cea tesuta cu altite. Mergi pe calea pe care ai venit: flori sa-ti creasca în cale si flori sa-ti ramâna pe urma. Feciorul de împarat merse la fratii sai, le spuse cum si ce, si cel mijlociu porni în cale. Dupa ce feciorul cel mijlociu stete de noua ori câte noua zile si de noua ori câte noua nopti la fereastra fetei celei mijlocii si batu de a treia oara la fereastra ei – ea deschise fereastra si îi grai cu glas dragastos: – Eu ti-as privi în fata si ti-as grai o vorba: sa mergi însa la sora mea cea mai tânara si numai dupa aceea vino la mine. – Am sa trimit pe frate-meu cel mai tânar grai feciorul de împarat. Sa-mi dai o sarutare ca sa pot merge mai iute. Si nici nu zise pâna ce si fura un sarut. – Sa nu ai parte de altul! grai si aceasta fata. Mergi în calea pe care-ai venit: flori sa-ti creasca în cale si flori sa-ti ramâna pe urma. Feciorul cel de împarat merse la fratii sai, le spuse cum si ce si, acum de-a treia oara porni cel mai tânar fecior de împarat. Când el sosi la cetatea cea cu trei fete, Ileana sta la fereastra si, cum sta ea îl vazu si-i grai cu glas vesel: – Cel voinic frumos cu fata de împarat, ce cale ti-ai ales de mâni asa de înfocat? Când feciorul de împarat vazu fata Ilenei si auzi vorba ei, el stete locului, privi la ea si grai cu glas voinicesc: – Am pornit catre soare, ca sa-i fur o raza, sa-i încredintez sora si s-o duc acasa sa mi-o fac mireasa. Acum, surioara, ma opresc în cale sa privesc la tine, în raza fetei tale, si sa-ti zic o vorba si sa-ti fur o vorba. Ileana îi raspunse cu întelepciune: – De ti-ar fi naravul cum îti este vorba, de ti-ar fi sufletul cum îti este fata, mândre si frumoase, blânde si dragastoase, te-as chema în casa, te-as pune la masa si te-as ospata si te-as saruta. Feciorul de împarat sari de pe cal când auzi aceste vorbe, apoi grai cu glas voinicesc: – Ca-mi este naravul cum îmi auzi vorba, ca-mi este sufletul precum îmi vezi fata: lasa-ma în casa, pune-ma la masa si din zori în seara rau sa nu-ti para; si nici nu-si grai vorba, pâna ce si sari pe fereastra si peste fereastra în casa si în casa la masa, si la masa tocmai în frunte, unde sedea împaratul când era mire. -Ei! Stai! grai Ileana. Sa vad mai înainte: esti ce-ar fi sa fii? Si numai dup-aceea sa graim vorba si sa gustam pomana si sa începem dragostea. Poti tu face sa-nfloreasca din brusture trandafir? – Ba! grai feciorul de împarat. – Atunci floarea ta este scaiul! zise Ileana cea înteleapta. Poti tu face ca sa cânte liliacul în glas frumos? – Ba! grai feciorul cel de împarat. – Atunci ziua ta e noaptea! zise Ileana cea înteleapta. Poti tu face sa rodeasca mar pe iarba lupului? – Pot! grai feciorul de împarat. – El sa fie pomana ta! zise Ileana cea frumoasa si sireata. Asaza-te la masa. Feciorul de împarat se aseza la masa. Ei, dar Ileana e Ileana cea sireata! El nu se aseza înca bine, si iata ca si cazu, cu scaun cu tot în pivnita cea adânca în care era ascunsa comoara împaratului. Acuma Ileana începu sa strige: “primejdie”, si când se adunara toti argatii ca sa vada ce e si pentru ce, ea le spuse ca a auzit troncote prin pivnita si se teme cum ca a intrat cineva în pivnita ca sa fure comoara împaratului. Multe vorbe n-au facut argatii, ci pe loc deschisera usa cea de fier si intrara în pivnita si aflara pe feciorul cel de împarat si cu rusine Îl scoasera la judecata. Ileana spuse judecata: – Douasprezece fete pedepsite sa-l scoata afara din tara si când vor ajunge cu el la marginea tarii fiecare sa-i dea câte un sarutat. Asa s-a poruncit, asa s-a întâmplat. Când feciorul cel de împarat a sosit acasa la fratii sai, le-a spus toata întâmplarea si, dupa ce le-a spus-o, mare suparare a intrat în sufletele lor. Ei au trimis dara vorba la cele doua mai mari fete de împarat, ca ele sa faca ce vor face ca sa trimita cumva pe Ileana la curtea împaratului celui cu trei feciori, pentru ca ei sa se poata razbuna asupra ei pentru batjocura ce a pus pe capul lor. Când cea mai mare fata de împarat primi cuvântul feciorilor de împarat, ea se facu bolnava, chema pe Ileana la sine la pat si îi spuse ca ea, numai asa se va putea însanatosi, daca Ileana îi va aduce mâncare de pe vatra feciorilor de împarat. Ileana, de dragul surori sale, le facea toate; ea lua asadar cofita si porni catre curtea celor trei feciori de împarat, ca sa mearga sa ceara sau sa ieie si sa aduca. Sosind la curte, Ileana intra în ruptul sufletului în curtea împarateasca si grai catre bucatarul cel mare: – Pentru numele lui Dumnezeu! n-auzi tu cum te striga împaratul? Mergi iute, ca sa vezi ce si pentru ce si care pricina! Bucatarul îsi lua picioarele pe umeri si se departa – ca si la porunca împarateasca adica. Ileana ramase singura în cuhne, îsi umplu vasele de bucate, varsa apoi pe jos toate bucatele cele scumpe ce stau la foc si dupa aceea se feri din cale. Dupa ce feciorii de împarat întelesera si despre asta batjocura, ei se suparara înca mai tare decât ce-au fost pâna acuma, trimisera din nou vorba la cele doua surori si se pregatira din nou de razbunare. Abia primi sora cea mijlocie cuvântul voinicilor, ea se facu bolnava, chema pe Ileana la sine la pat si îi spuse ca numai asa se va însanatosi, daca va gusta din vinul ce se afla în pivnitele feciorilor de împarat. Ileana pentru sora sa le facea pe toate; lua dar cofita si porni ca sa mearga – si sa vina. Sosind la curte, ea intra în ruptul sufletului în pivnita si grai catre pivnicerul cel mare: – Pentru numele lui Dumnezeu! n-auzi cum te striga împarateasa? Fugi si vezi cum, ce si pentru ce pricina! Pivnicerul îsi lua picioarele pe umeri si se departa ca la porunca împaratesei adica. Ileana îsi umplu vasele cu vin, varsa ce-a mai ramas prin pivnita, si apoi porni catre casa. Feciorii de împarat trimisera acuma d-a treia oara veste la cele doua fete de împarat ca ele sa trimita pe Ileana cum n-au trimis-o înca. Fetele de împarat se facura acuma amândoua bolnave, chemara pe sora lor la sine si îi spusera ca ele numai atunci se vor însanatosi, daca Ileana le va aduce doua mere de la feciorii cei de împarat. – Dragi surorile mele – grai Ileana catre ele – pentru voi ma duc si în foc, si în apa; cu atâta mai bucuroasa la voinicii cei împaratesti! Si lua dupa aceea cofita si porni, ca sa mearga, sa afle, sa ia, sa aduca si sa scape pe dragele surorile sale de la moarte. Dupa ce-a înteles feciorul de împarat cel mai tânar cum ca Ileana are sa vina la el în gradina ca sa fure merele cele de aur, el porunci ca, daca va auzi cineva vaiete în gradina, nimeni sa nu cuteze sa intre, ci sa lase pe cel ce s-ar vaita ca sa se vaiete în pace. Lua dupa aceea cutite mari, si sabii, si sulite si fel de fel de lucruri si le ascunse în pamânt, pe sub marul cel cu poame de aur; le ascunse asa, ca numai vârful ascutit sa iasa din pamânt. Dupa ce a gatit tot, el se ascunse într-un tufis, asteptând sosirea Ilenei. Ileana sosi la poarta gradinii si când ea vazu leii cei mari ce stau paza la intrare, le arunca câte o bucatica de carne; leii începura a se bate, iar Ileana merse la mar, pasi încet printre cutite, sabii, sulite si alte lucruri si se sui în pom. – Sa-ti fie de bine, surioara! grai feciorul de împarat acuma. Îmi pare bine ca te vad la casa mea. – A mea sa fie bucuria! raspunse Ileana, ca am voinic împaratesc, si frumos si viteaz, de tovaras. Aide, sui-te în pom si-mi ajuta sa culeg mere pentru dragele surorile mele, ca le-au cerut cu limba de moarte. Feciorul de împarat nici nu dorea mai mult, el avea de gând ca sa traga pe Ileana din pom între cutite. – Esti buna, tu, Ileano, grai el, fii dar înca mai buna si-mi da mâna de ma ajuta sa urc în pom! “Rau e gândul tau – îsi gândi Ileana – dar parte sa ai de el!” îi dete apoi mâna, îl ridica pe trupina pâna la cracuri, îl lasa apoi ca sa cada între cutite, si sabii, si sulite si fel de fel de alte lucruri ce erau gatite spre pierzarea ei. – Na-ti, grai dupa aceea, sa stii si tu ce ai avut de gând. Voinicul cel rau la suflet începu sa strige si sa se vaiete: hei! dar nimeni nu venea sa-i ajute, ci-l lasau ca, dupa porunca lui, sa se vaiete în pace si sa sufere si sa rabde usturaturile cele grozave. Ileana îsi lua merele, le duse acasa, le dete la surorile ei, se întoarse dupa aceea la curtea împaratului si le spuse argatilor ca sa mearga sa scape pe domnul lor din primejdia cea mare. Feciorul cel de împarat, batjocorit ca vai de el, trimise dupa cea mai vestita vrajitoare din tara, ca sa vina sa-i faca de leac si sa-i vindece ranile. Ileana s-a dus însa mai înainte la vrajitoare si i-a dat bani multi ca s-o lase pe ea, pe Ileana, sa mearga în locul vrajitoarei. Asa ajunse Ileana ca vrajitoare la curtea împaratului; ea porunci apoi ca sa se ia pielea unui bivol si sa se puna trei zile si trei nopti în muratura sarata, si dupa aceea s-o scoata si sa înveleasca în ea pe feciorul cel ranit. Usturaturile feciorului de împarat se facura înca mai strasnice, durerile lui înca mai nesufente. Când el vazu dar cum c-acuma nu e bine, trimise dupa un popa, ca, mai înainte de-a muri, sa-si usureze sufletul si sa se împartaseasca. Dar Ileana nici acuma nu dormea; ea merse la popa, îi dete multi bani si facu ca el sa o trimita pe ea în locul lui. Asa ajunse Ileana ca popa la curtea împaratului. Când Ileana ajunse la patul feciorului de împarat, el era pe pragul mortii; nu mai erau în el decât trei rasuflari. – Fatul meu, grai Ileana popita, m-ai chemat la tine ca sa-ti marturisesti pacatele, Gândeste dar la ceasul mortii si spune-mi ce-ti zace la inima. Esti suparat pe cineva ori ba? – Ba! pe nimeni! grai feciorul de împarat, pe nimeni, afara de Ileana, fata cea tânara a împaratului vecin si o urasc cu dor si dragoste, vorbi mai departe feciorul de împarat. Daca ar fi sa nu mor si sa ma însanatosesc, ma duc s-o petesc la împaratul, si daca n-o pieri în noaptea cea dintâi, atunci ea sa-mi fie sotie credincioasa si dupa lege! Ileana asculta aceste vorbe, zise înca si ea putine si apoi merse acasa. Aici întelese ca surorile ei plâng si se vaieta pentru ca au simtit ca împaratul are sa soseasca acasa de la lupta cea mare. – Bucurie s-aveti, le zise Ileana când auzi ca tatal nostru cel bun are sa vina acasa întreg si sanatos. – Hei! ca noi ne-am bucura, raspunsera, daca nu ne-ar fi vestejit floarea, nu ne-ar fi putrezit marul si nu ni s-ar fi suparat pasarica; dar acum e vai si amar de capul nostru. Când Ileana auzi astfel de vorbe, ea merse la sine în casa si afla ca floarea e înca aburita de roua, ca pasarea e flamânda si ca marul numai nu zice “manânca-ma, surioara”. Ca sa le ajute dar dragilor surorilor ei, ea dete la una dintre ele floarea, la alta dete pasarica, iar sie-si tinu numai marul cel fraged. Asa astepta sosirea împaratului celui aspru la porunca. Împaratul, îndata ce sosi acasa, intra la fata cea mai mare si o întreba de floare, de pasarica si de mar. Ea îi arata numai floarea; si asta era însa pe jumatate vestejita. Împaratul nu zise nimic, ci merse la fiica-sa cea mijlocie. Asta-i arata numai pasarica; si asta era însa pe jumatate întristata, împaratul iarasi nu zise nimic, ci merse fara vorba la fiica-sa cea mai mica, la Ileana cea înteleapta. Când împaratul vazu marul pe dulapul Ilenei, el era sa-l manânce cu ochii de frumos ce era. – Unde ai pus floarea si ce ai facut cu pasarica? întreba el pe Ileana. Ileana nici nu raspunse, ci fugi la surorile sale si aduse o floare proaspata si o pasare vesela. – Mare sa cresti, fata mea! grai împaratul, acum vad ca ti-ai pazit credinta. De la Ileana împaratul iarasi merse la fiica-sa cea mijlocie si apoi la cea mare. Dupa ce el le întreba de cele trei lucruri ce le-a încredintat, ele îsi adusera cu graba pasarea, floarea si marul de la Ileana. Hei! dar bunul Dumnezeu nu rabda minciuna: la ele floarea era vesteda; pasarea era trista si numai marul era proaspat, fraged, rumen si îmbietor la fata. Când împaratul o vazu aceasta, el întelese toata treaba; porunci dar ca pe cele doua fete mai mari sa le îngroape pân’ la sânisori în pamânt si asa sa le lase ca sa vesteasca asprimea pedepsei împaratesei, iar pe Ileana o lauda si o saruta si multa vorba buna si împarateasca facu cu ea, zicându-i: – Mult noroc sa ai, fata mea, caci tu ti-ai pazit credinta. Dupa ce feciorul cel mai tânar al împaratului vecin s-a însanatosit, el încaleca si porni ca sa vina si sa peteasca pe Ileana, Împaratul cel batrân, tata Ilenei, îi zise cu vorba parinteasca, când el îsi spuse gândul care l-a facut sa porneasca în cale: – Fatul meu, voinice, mergi si întreaba pe Ileana; cum ca doreste, cu ajutorul lui Dumnezeu, asa are sa fie. Iar Ileana nu zise nici o vorba, ci lasa ca voinicul cel patit sa o sarute. Atunci împaratul pricepu toata treaba si grai: – Dragi copiii mei, bag seama asa a fost dat, ca voi sa va fiti sot si sotie; sa va fie dara de bine! Multa vreme n-a trecut pâna ce Ileana se cununa cu feciorul cel voinic, încât i-a mers vestea în septe tari… Hei! dar Ileana n-a uitat vorba si gândul cel rau al feciorului de împarat: ea stia ca în cea dintâi noapte dupa cununie are sa o primejduiasca. Porunci dara ca sa se faca o papusa de zahar tocmai atât de mare cum era ea însasi, cu fata, cu ochi, cu buze, cu toata faptura Ilenei… si când papusa fu gatita, ea o ascunse în patul în care ea avea sa se culce în acea noapte. Sara, când cuscrii si corinteii s-au fost asezat la odihna si Ileana s-a fost culcat în pat, feciorul de împarat grai catre mireasa lui: – Draga Ileana, sa mai astepti putintel, ca eu vin îndata. Iesi dupa aceea din casa. Ileana nu se gândi mult, ci sari din pat, lasa papusa cea de zahar în locul sau si se ascunse sub o perdea ce sta la capul patului. Ileana nici nu se ascunsese bine, pâna ce feciorul cel de împarat si intra în casa cu o sabie ascutita în mâna. – Sa-mi spui acuma, Ileana draga mea, grai el, tu m-ai aruncat pe mine în pivnita? – Eu! grai Ileana de sub perdea. Feciorul de împarat dete o data cu sabia peste sânisorii papusii. – Tu m-ai scos cu batjocura din tara? întreba el de-a doua oara. – Eu! grai Ileana. Feciorul de împarat dete peste fata. – Tu mi-ai varsat mâncarile? întreba feciorul de împarat de-a treia oara. – Eu! grai Ileana. Feciorul de împarat dete cu spada de sus în jos. – Tu mi-ai varsat vinul? întreba feciorul de împarat de-a patra oara. – Eu! grai Ileana. Feciorul de împarat dete cu spada o data crucis si o data curmezis. Iar Ileana începu a rasufla aburi de moarte. – Tu m-ai aruncat în cutite? întreba feciorul de împarat de-a cincea oara, si mai în urma. – Eu! grai Ileana. Feciorul de împarat împunse acuma cu sabia în inima Ilenei, începu apoi sa dea în toate partile, si crucis, si curmezis, si în lung, si în lat, sa dea din toate puterile ce avea, încât îi curgeau lacramile pârau. Când se apropiara zorile de ziua, el începu sa plânga din toata inima. O data îi sari o bucatica de zahar în gura. – Hei! Ileana! dulce ai fost vie, dar dulce esti si moarta! zise el plângând înca mai tare. – Dulce, zau! grai Ileana, iesind de sub perdea, dar pe de-o suta si de o mie de ori mai dulce am sa fiu de aci înainte. Feciorul de împarat stete împietrit de bucurie când vazu pe Ileana întreaga si sanatoasa. El o cuprinse în brate, si de aci înainte traira multi ani fericiti si împaratira peste tara cu pace si cu noroc.

Zana Zorilor de Ioan Slavici A fost odată un împărat mare şi puternic, şi el avea trei feciori. Făcându-se mari, împăratul se gândi fel şi chipuri cum să facă să-şi însoare copiii ca să fie fericiţi. Într-o noapte, nu ştiu ce visă împăratul, că a doua zi, de mânecate, îşi chemă copiii şi se urcă cu dânşii în pălimarul unui turn ce avea în grădină. Porunci să-şi ia fiecare arcul şi câte o săgeată. – Trageţi, copii, cu arcul, le zise împăratul, şi unde va cădea săgeata fiecăruia, acolo îi va fi norocul.         Copiii se supuseră fără a cârti câtuşi de puţin, căci ei erau încredinţaţi că tatăl lor ştia ce spune. Traseră, deci, şi săgeata celui mai mare din fii se înfipse în casa unui împărat vecin; a celui de al doilea se înfipse în casa unui boier mare d-ai împăratului; iară săgeata celui mai mic se urcă în naltul cerului. Li se strâmbaseră gâturile uitându-se după dânsa, şi p-aci, p-aci, era să o piarză din ochi. Când, o văzură coborându-se şi se înfipse într-un copaci nalt dintr-o pădure mare.         Se duse fiul cel mare, îşi luă soţie pe fata împăratului vecin, şi se întoarse cu dânsa la tatăl său.         Se duse şi cel mijlociu şi se întoarse şi el cu o soţioară mândră şi frumoasă.         Se duse şi cel mic. Cutreieră lumea până ce ajunse la pădurea cea mare unde se lăsase săgeata lui. Bâjbâi el şi orbăcăi p-acolo prin bunget, până ce dete de copaciul în care se înfipsese şi săgeata lui. Acest copaci era nalt şi gros şi bătrân, de când urzise Dumnezeu pământul. Se încovrigă el de dânsul, şi se urcă până ce ajunse de se agăţă de o ramură. Şi din ramură în ramură, când atârnat cu mâinile, când cu picioarele încrucişate şi încleştate, ajunse până în vârf. Acolo puse mâna şi-şi luă săgeata. Se dete jos cu sufletul plin de obidă şi de mâhnire, socotind că este sec de noroc, căci, se gândea el, ca ce era să găsească în acel copaci?         Nu-i fu destul că nu-şi aflase acolo pe scrisa lui, nu-i fu destul că făcuse atâta cale în deşert, se mai pomeni, când vru să plece de lângă copaci, că se agaţă de spinarea lui o bufniţă. Hâţ în sus, hâţ în jos, bufniţa să se ducă din spinarea lui, ba. Îl înhăţase, drăcoaica, cu ghiarele, ca o gaiţă spurcată, şi nu-l slăbea nici cât ai da în cremene.         Mai se suci, mai se învârti să scape de pacoste, şi nu fu nici un chip. Dacă văzu şi văzu, se hotărî şi el a se duce acasă cu saxanaua în spinare şi o luă la drum. În cale, băgă de seamă că alte şase bufniţe se ţineau după dânsul. Merse el, biet, cu alaiul după dânsul, şi potrivi ca să ajungă acasă noaptea, spre a nu se face de râsul dracilor de copii.         Cum intră în cămara unde locuia dânsul în palaturile tătâne-său, cele şase bufniţe se aşezară careşi pe unde; iar cea d-a şaptea bufniţă, care se încleştase de spinarea lui, se aşeză în pat.         Mai stătu, bietul flăcău, se mai socoti, se mai gândi, mai plănui, şi în cele din urmă găsi cu cale să le lase în pace, să vază unde are să iasă această întâmplare. Mai cu seamă că acum se cotorosise de saxanaua din spinare.         Şi cum era şi rupt de osteneală de atâta călătorie şi de atâta tevatură ce avu pe drum, adormi, cum puse capul jos, de parcă l-ai fi lovit cu mechea în cap.         A doua zi, ce să-i vază ochii? Lângă dânsul în pat, o zână aşa de frumoasă, de amuţea şi nu ştiu cine când o vedea; iară la capetele patului lor şase roabe, una mai frumoasă decât alta. Mai văzu, într-un colţ al cămărei, şapte piei de bufniţe, aruncate una peste alta.         Se miră tată-său, se miră mumă-sa de aşa frumuseţe şi gingăşie, ce nu mai văzuseră de când erau ei.         Ziua de nuntă a fratelui celui mai mare viind, se duse şi fiul ce mic la împăratul, însă singur, căci nu putea să ia şi pe zână, măcar că era să-i fie logodnică. Când, se pomeni cu dânsa că se prinde în horă lângă dânsul. Nu mai putea de bucurie, când o văzu. Se fălea, nene, cât un lucru mare, căci alta ca dânsa nu se găsea în toată împărăţia lor şi a vecinilor. Toţi nuntaşii rămaseră cu ochii bleojdiţi la dânsa. Iar ceilalţi fii de împăraţi şi domni cari erau poftiţi la nuntă dedeau târcoale roabelor ce venise cu zâna, şi care de care umbla să se prinză în horă lângă dânsele. Şi astfel se veseliră până seara. La masă, zâna se aşeză lângă fiul cel mic al împăratului. Mâncară şi se chefuiră până la miezul nopţii. Apoi se duseră fiecare la ale sale. Fiul cel mic al împăratului se duse în cămara lui. Zâna după dânsul. Se culcară şi dormiră ca nişte împăraţi ce erau ei. Când se sculă dimineaţa şi văzu pieile de bufniţă tot acolo, îl apucă un cutremur de scârbă, aducându-şi aminte de cele ce păţise de la dânsele.         Se făcu şi nunta fiului de al doilea al împăratului. Fiul cel mic se duse la nuntă iarăşi singur, şi iară se pomeni cu zâna că vine, şi nici una, nici alta, ţop! se prinse lângă dânsul în horă. Creştea inima într-însul de bucurie şi de fală, mai cu seamă când vedea pe ceilalţi fii de împăraţi şi de domni că le lăsa gura apă la toţi după o aşa bucăţică. Ei, vorba ăluia, în pofida căpşunelor, mâncau foile. Îşi scoteau şi ei focul jucând în horă cu roabele zânei. Seara iară se puseră la masă.         Fiului celui mic al împăratului, ce-i dă lui dracul în gând, se scoală de la masă, se duce în cămara lui, ia pieile de bufniţă şi le aruncă în foc, apoi vine şi se aşează la masă din nou.         O dată se făcu o tulburare între mese. Şi iată de ce. Una din roabe strigă:         – Stăpână, suntem în primejdie!         Alta zise:         – Stăpână, mie îmi miroase a pârlit! Este prăpădenie de noi.         Iară ea răspunse:         – Tacă-vă gura, tocmai acum la masă v-aţi găsit şi voi să voribiţi secături?         Nu trecu însă mult şi mai zise şi a treia:         – Stăpână! nu e scăpare, suntem vândute mişeleşte.         În aceeaşi vreme, şi dânsa strâmbă niţel din nas. Pasămite îi venise şi ei miros de pârleala pieilor. Şi deodată sculându-se cu toatele de la masă, se făcură şapte porumbei. Apoi zâna zise fiului celui mic de împărat:         – Ai fost nerecunoscător. Cu bine te-am găsit, cu bine să rămâi. Până nu vei izbuti să faci ce n-a făcut om pe lume, să nu dai cu mâna de mine.         Se înălţară, deci, în slava cerului şi îndată pieriră din ochii lui.         În deşert mai rugară mesenii pe fiul împăratului să şează la masă, în deşert îl îndemnară părinţii să nu-şi mai facă inimă rea, căci el rămăsese cu ochii după porumbei şi nu se mai puse la masă.         A doua zi până în ziori plecă să-şi găsească logodnica. El simţea bine acum că fără dânsa nu mai putea trăi. Îşi luă ziua bună de la părinţi şi de la fraţi şi o porni în pribegie.         Trecu dealuri, văi, colnice, străbătu păduri întunecate şi de picior neumblate, dete prin smârcuri şi lacovişte, şi de urma porumbeilor săi nu putu da. Se frământa cu firea voinicul, cerceta, căuta, întreba; dară nici o ispravă nu-mi făcea. Cu inima înfrântă, cu sufletul zdrobit de mâhnire, şi cu dogorul dragostei într-însul, umbla ca un zmeu şi ca un leu paraleu, dară toate în deşert. Uneori îl bătea gândurile să-şi facă seama singur, să se dea de râpă, ori să-şi sfărame capul de colţii de piatră de prin munţi; dară parcă îi spunea inima că odată, odată, o să se sfârşească toate necazurile sale, şi deodată îşi venea în sine, şi se punea din nou pe drum, mai cu hărnicie şi mai tare în credinţă că cine caută cu amăruntul şi cu stăruinţă trebuie să găsească şi gândul să şi-l izbândească.         Rupt de oboseală şi de zdruncinare, se dete niţel la umbră într-o vâlcea, să se mai odihnească oleacă. Şi stând el acolo, îl fură somnul. Deodată se deşteptă, auzind o gârâială de graiuri omeneşti, şi sări drept în sus. Ce să vezi dumneata? Trei draci se certau de făceau clăbuc la gură. Se duse la dânşii cu pieptul înainte şi le zise:         – Cearta fără păruială, ca nunta fără lăutari.         – Se lovi ca nuca în perete şi vorba ta, iacă, răspunseră ei. Dară noi nu ne certăm, ci numai ne sfădim.         – Şi pentru ce vă sfădiţi voi? îi întrebă el; căci gălăgia ce faceţi voi, mort d-ar fi cineva şi tot îl deşteptaţi.         – Uite, avem de moştenire, de la tata, o pereche de opinci, o căciulă şi un bici, şi nu ne învoim între noi, care ce să ia din ele.         – Şi la ce sunt bune bulendrele pe care vă sfădiţi voi?         – Când se încalţă cineva cu opincile, trece marea ca pe uscat. Când pune căciula în cap, nu-l vede nici dracul, măcar de i-ar da cu degetul în ochi. Iară când va avea biciul în mână şi va trosni asupra vrăjmaşilor săi, îi împietreşte.         – Aveţi dreptate să vă sfădiţi voi, mă. Căci una fără alta, aceste bulendre nu fac nici două cepe degerate. Iacă ce-mi zice mie gândul, de veţi voi să mă ascultaţi, să vă fac cu dreptate omenească.         – Te ascultăm, te ascultăm, răspunseră dracii într-o glăsuire, spune-ne cum, şi vom vedea.         – Vedeţi voi cei trei munţi ce stau în faţa noastră? Să vă duceţi fiecare în câte unul, şi cine va veni mai curând, după ce vă voi face eu semn, ale lui să fie toate astea.         – Că bine zici d-ta! Aşa vom face. Bravo! iacă ne-am găsit omul carele să ne facă dreptate.         Şi îndată o rupseră d-a fuga dracii, tulind-o înspre câte un munte.         Până una, alta, voinicul puse opincile în picioare, căciula în cap şi luă biciul în mână. Când ajunseră dracii în vârfurile munţilor şi aşteptară să le facă semnul, fiul cel mic al împăratului trăsni de trei ori cu biciul în faţa fiecărui drac, şi îi împietri acolo locului. Apoi o luă şi el la drum în treaba lui, unde îl trăgea dorul.         Abia mai făcu vro zece paşi şi văzu pe sus un stol de şapte porumbei. Îi urmări din ochi până ce îi văzu în ce parte de loc se lăsară. Într-acolo deci şi dânsul îşi îndreptă cărările pentru care se ostenise atâta mare de vreme.         Trecu mări, pâraie şi ape mari ca pe uscat, mai cutreieră ţări şi pustiuri, până ce ajunse la un munte mare, mare, al cărui vârf da de nori. Aci văzuse el că se lăsase porumbeii. Se puse a se urca pe dânsul, şi, din văgăună în văgăună, din stei de piatră în colţi, din râpă în râpă, căţărându-se când pe muchi, când pe coame de munţi, ajunse la o peşteră. Intrând acolo, rămase ca lovit de trăsnet când văzu nişte palaturi ca de domn şi aşa de măiestrit lucrate, cum nu se văd pe pământul nostru. Acolo locuia logodnica lui, zâna zânelor. Cum o văzu primblându-se prin grădină cu roabele după dânsa, o şi cunoscu. Un copilaş de drăguleţ se ţinea după zână, alerga, se zbenguia printre flori, şi tot striga pe zâna ca să-i arate câte un fluturel. Pasămite zâna rămăsese grea când zburase de la masă. Şi acesta era copilul lor.         Nu mai putea de bucurie fiul cel mic al împăratului. Îi venea să dea fuga, ca un dezmetic, să ia copilaşul să-l sărute. Dară îşi luă seama, nu care cumva să se sperie. Pe dânsul nu-l vedea nimeni, căci era cu căciula în cap.         Începu a da înde seară, şi el nu ştia cum să se arate. În cele din urmă auzind că pofteşte la masă pe zâna, se duse şi el şi se aşeză între dânsa şi între copilaşul lor. Aduseră bucate. El mânca ca un lup flămând, căci nu mai ţinea minte de când nu mâncase el legumă fiartă. Zâna se mira cum de se sfârşeşte bucatele aşa de iute. Porunci de mai aduse. Dară şi acele se fituiră într-o clipă.         Între acestea, el ridicându-şi niţel căciula dinstre partea copilului, acesta îl zări şi odată strigă:         – Uite tata, mamă!         – Tată-tău, dragul meu, nu va da peste noi până nu va săvârşi o faptă năzdrăvană, răspunse mă-sa.         El îşi trase iute, iute, căciula pe ochi şi începu iarăşi a mânca, de părea că se bat lupii la gura lui. După ce sfârşi şi aceste bucate, zâna, coprinsă de mirare, porunci să se mai aducă, ca să fie din destul.         Fiul împăratului se mai arătă copilaşului încă o dată, plin de bucurie că fiul său îl cunoscu.         Copilul iarăşi spuse mă-si; şi aceasta iarăşi îl ţinu de rău, vezi că nu-i venea ei a crede să fi făcut bărbatu-său niscai fapte minunate, prin care să poată ajunge la dânsa. Ea ştia că pe acolo nici pasăre măiastră nu calcă. Copilul tăcu, căci tată-său îşi trăsese căciula pe ochi numaidecât.         Mai mâncă până ce se isprăvi şi aceste bucate. Mânca, nene, şi nu se mai sătura. Nemaiavând ce să mai aducă la masă, zâna începu a cârti că nu mai rămăsese şi pentru roabe. Când iată copilul că strigă iarăşi:         – Mamă! zău că este tata.         – Dară unde este, mă? ce tot aiurezi tu?         – Ba nici aiureală, nici nimic. Uite-l, este colea lângă mine, uite-l, mă ia în braţe.         Se sperie zâna când auzi. Dară el nu o lăsă până în cele din urmă fără să se arate, ca să nu-i vie ceva rău. Şi luându-şi căciula din cap, zise:         – Iată-mă şi eu. Tu n-ai vrut să crezi pe fiul nostru când ţi-a spus că m-a văzut. Eu n-am ştiut ce să crez când am văzut scârboasele alea de piei, ci am socotit că fac bine, dându-le focului, ca să vă scap pe voi de ele.         – Aşa am fost noi ursiţi să pătimim, răspunse zâna. Lasă acum cele trecute uitării, şi spune-mi cum ai izbutit de ai ajuns până aici.         Şi după ce-şi povesti toate întâmplările, şi tot ce păţi, se îmbrăţişară, sărută copilul şi rămase acolo cu toţi. El stărui de dânsa să iasă la lume, şi ea îl ascultă. Se întoarseră deci cu toţii la împăratul, tatăl voinicului, şi acolo făcu o nuntă de se duse vestea în lume.         Împăratul acela îmbătrânind, toată boierimea şi tot poporul aleseră pe fiul său cel mai mic de împărat, pentru că era român verde, întreg la minte şi drept la judecată; şi trăiră şi împărăţiră în fericire, de le rămase numele de pomenire în vecii vecilor.

Odată, Păcală stătea la marginea unei păduri. Deodată vede o trăsură venind spre el. Repede se scoală, ia un trunchi mare de copac, şi-l ridică drept în sus. În trăsură era boierul, cucoana şi vizitiul, care mâna caii. Boierul, văzând pe Păcală, spuse vizitiului să oprească trăsura: – Bună ziua! Păcală răspunde:  – Mulţămim!  – Dar ce faci aici?  – D-apoi, cucoane, ia, am pus şi eu lemnul ista să se hodinească olecuţă, că apoi îl duc acasă. Da’ dumneavoastră unde vă duceţi?         – Eu am auzit de unul Păcală, care păcăleşte oamenii, şi mă duc să-l găsesc, să mă păcălească şi pe mine. Păcală îi zice boierului:         – Nu te mai duce, cucoane, că eu sunt Păcală. Dar acum nu pot să vă păcălesc, că am uitat păcălitorul acasă. Daţi-vă jos din trăsură, să-mi aduc păcălitorul. Dumneavoastră, cucoane, ţineţi lemnul ista bine, să nu se clatine, că eu vin îndată.         Când boierul ţinea cât putea trunchiul să nu se clatine, Păcală se sui în trăsură şi plecă. Se face noapte, şi Păcală nu mai vine. Stau aşa toată noaptea şi a doua zi după-amiaza.         Numai ce trece un om.         – Bună ziua! zice omul.         – Bună ziua! îi răspunde boierul.         – Dar de ce staţi dumneavoastră acolea?         – Aşteptăm să vină Păcală de-acasă cu păcălitorul, să ne păcălească. Mi-a spus că vine degrabă cu trăsura, şi nu mai vine.         Atunci omul spune boierului:         – D-apoi, cucoane, nu-i destulă păcăleală asta, că s-a dus cu trăsură şi cu cai cu tot?         Şi aşa rămase boierul păcălit şi fără trăsură.