Ion Luca Caragiale biografie teatru momente si schite opere video audio

Five o’clock   Five o’clock pe englezește însemnează cinci ceasuri. În lumea mare, fiecare damă-și hotărăște o zi pe săptămînă (jour fixe), cînd primește, la ceasurile cinci dupăamiazi, vizite și face musafirilor tratație cu ceai ; de aceea se mai zice și five o’clock tea, adică pe românește ceaiul de la cinci ceasuri. În genere, damele din lumea mare publică în carnetul lui Claymoor, spre știința numeroaselor lor cunoștințe, ziua lor de primire. De exemplu, citim în l’Indépendance roumaine:   « Madame Esméralde Piscopesco, five o’clock tea tous les jeudis. »   « Azi e joi. Haide — zic eu — la madame Piscopesco. »   Feciorul în frac și cu mănuși albe mă introduce în salonul splendid al somptuosului hôtel Piscopesco. Dar nu văz pe nimeni… A! în fund! auz, în salonașul intim de cel mai pur stil Louis XV, ciripind pe-ntrecute, ca doi scatii, două glasuri de coconițe. Merg acolo. Madam Măndica Piscopesco cu surioara sa, madam Tincuța Popesco. Cocoana Măndica mă întîmpină cu grația-i obicinuită. Mărturisesc drept… Am mare slăbiciune de ceea de francezul numește la causerie, și de aceea frecventez bucuros cercurile mondains. Îmi place adică, pe românește, să stau de vorbă cu damele din lumea mare. Găsesc în conversația lui mult mai multă grație decît în conversația bărbaților. Femeile știu să spună o mie și o sută de nimicuri într-un mod mult mai interesant decît spun bărbații lucrurile cele mai serioase… O floare, o panglicuță o deosebire d-abia simțită între două nuanțe, un nimic, distilate prin mintea subtilă a unei femei și exprimate prin acele dulci modulațiuni de voce și prin jocul acela încîntător al luminilor ochilor, capătă, pentru mine cel puțin, un farmec indicibil. Iată-mă dar în elementul meu… Aci desigur am să petrec cîteva momente delicioase.   Eu : Madam Piscopesco, dați-mi voie…   Măndica: Vii tocma la pont.   Tincuța: Ai fost…?   Măndica: Taci, tu! Las’ să-l întreb eu… Ai fost aseară la circ?   Eu: Am fost.   Tincuța: Cine mai…   Măndica: Taci, soro! n-auzi? (Către mine:) Ai văzut pe Mița?   Eu: Pe sora matale?   Măndica: Nu… Pe Mița, pe Potropopeasca a tînără?   Eu: Da; era într-o lojă în fața mea…   Măndica (Tincuții): Ai văzut?   Tincuța (mie): Cu cin’…   Măndica: Taci!… (Mie:) Cu ce pălărie era?   Eu (încurcat): Cu…   (Tincuța vrea să mă-ntrerupă.)   Măndica (astupîndu-i gura cu mîna): Cu o pălărie mare…   Eu (răsuflînd): Da…   Măndica (Tincuții): Ai văzut? (Mie:) Bleu gendarme…   Eu: Da…   Măndica (mie): Cu pamblici vieux-rose…   (Eu dau din cap afirmativ.)   Măndica (Tincuții): Te mai prinzi aldată?   Tincuța: Stăi, să vedem… (Mie) : Era cu bărbatu-său.   Măndica (Tincuții): Taci tu!   Tincuța: Apăi, lasă-mă și pe mine, soro!… Tot tu?   Măndica (mie): Era cu Potropopescu?   Eu (încurcat): Mi se pare că…   Măndica: Nu era cu Haralàmbina?   Eu (și mai încurcat): Cu care Haralàmbina?…   Tincuța: Cu mă-sa.   Eu: …   Măndica: …O bătrînă mică, urîtă, parcă-i o smochină uscată, și gătită-gătită…   Eu (răsuflînd): Da.   Tincuța: Cu părul roșu vopsit…   Eu: Da, da.   Tincuța (Măndichii): Ai văzut?   Măndica: Ce să văz?… parcă mă-sa nu știe! (Mie:) A venit cineva în lojă la ele?   Eu: …   Tincuța: Mitică…   Eu: Care Mitică?   Măndica: Ei! care Mitică…   Tincuța: Lefterescu, locotenentul…   Eu: Să mă credeți, cuconițelor, pe onoarea mea vă spun, că nu pot să zic, pentru că eu…   Măndica: Pentru că dumneata ești cavaler și nu vrei să spui.   Tincuța: Da pe Lefterescu l-ai văzut în circ?   Eu: Mi se pare că era într-un stal, drept în fața mea.   Măndica: Lîngă loja ei!… (Tincuții:) Ai văzut? Ai înțeles acuma pontul?… Vezi, daca ești proastă?   Tincuța: Peste poate!   Eu (aruncînd o privire pe fereastră și văzînd o trăsură închisă, care a tras la scară): Vorbești de lup și madam Potropopesco la ușe.   Tincuța: Ea!   Măndica: Vezi ce obraznică e!…   Eu (avînd un presentiment și luîndu-mi pălăria): Doamnelor, dați-mi voie să vă salut… Îmi pare bine că vă găsesc totdeauna vesele și grațioase… Eu trebuie să mă retrag.   Tincuța (tăindu-mi calea): Așa degrab’?   Eu: Vă asigur că… o afacere… urgentă…   Măndica (acoperindu-mi ușa): Fără să iei măcar un ceai?   Eu (apăsat din ce în ce mai mult de negrul meu presentiment): Parol…   Măndica: Tocma acu?   Tincuța (smulgîndu-mi pălăria): Peste poate!   (Eu, trebuind să cedez, cad zdrobit pe un puf.)   Feciorul: Madam Potropopesco.   (Măndica se face roșie, Tincuța vînătă, eu galben. Madam Mița Potropopesco apare, uimitoare de frumusețe și de toaletă ca totdeauna, purtînd pălăria bleu gendarme . Cele trei dame se sărută foarte afectuos.)   Mița: E un ger afară, mașer, că nu-ți poți face o idee… Daca o ținea așa toată noaptea, se duce dracului rapița!   Eu: Nu crez… Am vorbit cu arendașii…   Mița: Aș! nu mi-a scris azi Potropopescu al meu?   Măndica (Miții): Ai fost aseară…   Tincuța (Măndichii): Taci, tu ! Las’ să-ntreb eu. (Miții:) Ai fost aseară la circ, madam Potropopesco?   Mița: Da.   Măndica: Sin…   Tincuța: Taci!… (Miții:) Singură?   Mița: Nu, cu maman…   Tincuța: Cu maman?… Bravo!   Eu (sculîndu-mă): Doamnelor, eu…   Măndica (împiedicîndu-mă să-mi iau palăria, și încet) Tocma la pont? (Merge să apese nasturele soneriei.)   Tincuța: Și… era multă lume la circ?   Mița: Foarte multă.   Măndica (sunînd prelungit): Ce slugi dobitoace!   (Feciorul vine.)   Măndica : Nu te-am chemat pe dumneata : treaba dumitale e să stai la ușe ; unde e dobitoaca de Roza ? Ce face cu ceaiul ?   (Feciorul iese.)   Tincuța (Miții): Era cineva dintre cunoscuți?   Mița: Mai nimeni… Era Costandineasca, Dumitreasca, Vasileasca, Georgeasca si Ogretinencile…   (Roza, subreta, apare.)   Măndica: Ce faci cu ceaiul ăla?   Roza: E gata, coniță.   Măndica: Apăi, de ce dracu nu-l aduci odată?   Roza: E gata, în salon.   Măndica: Atunci de ce nu spui, proasto!   (Roza pleacă bombănind.)   Măndica: Să nu bombănești, obraznico!   (Toată vremea asta, madam Tincuța Popesco tace, bătîndu-se pe palma stîngă cu un cuțit de sidef pentru tăiat corespondența ; pe cînd madam Potropopesco se consideră în oglindă, drăcuindu-și un cîrlionț rebel din frunte, care nu vrea să stea cum trebuie. Madam Piscopesco cu un gest degajat ne poftește în salonul cel mare la ceai. Un samovar și un serviciu de argint cu coroană de conte dasupra monogramei E.P. — Esméralde Piscopesco — de toată frumusețea.)   Tincuța (Miții): Apropo, nu mi-ai spus cine mai era la circ.   Mița: Ba, ți-am spus… Ogretinencile…   Tincuța: Nu… Dintre bărbați…   Mița: Dintre bărbați?   (Eu trec repede din salonaș și-mi iau pălăria.)   Măndica: Nu iei ceaiul?   Eu (ținîndu-mi în sus și bine pălăria): Ba da.   Tincuța: Mitică… nu era?   Mița: Mitică?… nu știu care Mitică…   Tincuța: Lefterescu!… sublocotenentul!   Eu (frigîndu-mă cu ceaiul, către Măndica): Pardon, eu trebuie să…   Mița (rîzînd foarte veselă, către Tincuța): A! Lefterescu! Mitică al dumitale…   Tincuța: Ba al dumitale, obraznico!   Mița: Ba al tău, mojico!   (Eu, scăpînd din mînă paharul cu ceai, împing pe madam Piscopesco cît colo, dau în lături pe fecior și într-o clipă sunt în curte. În poartă întîlnesc pe bravul Lefterescu.)   Eu: Un’te duci?   Mitică: La five o’clock, la madam Piscopesco.   Mita si Tincuta: Mitica… Eu: Fugi, nenorocitule!     Universul, 1900, 25 febr.

Petițiune   E în toiul verii, când serviciile publice încep dimineața la 7 și sfârșesc la 2 d. am. Toată noaptea a bântuit căldură apăsătoare și acuma, pe un cer senin, a răsărit soarele, amenințând cu groaznică dogoare. Ce are să fie peste zi?   Sunt 7 ceasuri fără 10 minute de dimineață. În biuroul registraturii generale a unei mari administrațiuni, impiegatul își pregătește registrul, așteptând să bată ceasul, ca să ridice oblonul de la ferestruia pe unde i se-nmânează corespondența oficială și petițiile particulare. Pe când se șterge de sudoare, gândind la cine știe ce, aude ciocănituri la oblonul lăsat. Se uită la ceasul său, regulat adineaori după cel oficial: 7 fără 5 minute… Dă din umeri, se șterge iarăși și gândește mai departe… Ciocăniturile de afară au trecut; dar peste câteva momente iar încep cu mai multă tărie și insistență. Impiegatul dinăuntru se uită iar la ceas: 7 fără 2 minute. Dă din umeri, se șterge de sudoare și-și urmează gândurile intime… Ciocăniturile se-ndoiesc cu violență… În sfârșit cele două minute au trecut: ceasul arată 7 punct. Impiegatul trage zăvorul și ridică oblonul, lăsând ferestruia închisă numai cu geamul. Se uită afară. La geam e un domn, care așteaptă; probabil acela ciocănea. Impiegatul ridică geamul.   — Dv. ciocăneați așa?   — Da.   — Dv. Nu știți că biroul se deschide la 7?   — Ba da.   Și zicând aceasta, domnul vâră adânc capul pe ferestruică înăuntru; impiegatul, surprins de această mișcare, se dă-napoi și lasă din mână geamul mobil, care pică peste gîtul domnului ca tăișul unei ghilotine. Domnul vrea să tragă afară capul, dar nu poate.   — Ridică! domnule! strigă domnul cu ochii mari.   Impiegatul ridică binișor ferestruica; domnul își retrage capul.   — Ce poftiți?   — Am o afacere de registrat…   Și domnul iar vrea să vâre capul. Dar impiegatul prinde de veste, lasă repede geamul, care atinge vârful nasului domnului.   — Poftiți pe ușă înăuntru, daca aveți vreo afacere! strigă impiegatul, făcând acelui domn semn cu mâna, pe unde poate intra în biurou.   Domnul ascultă, pleacă de la ferestruică și-ndată apare în ușă. Este un om nici prea tânăr, nici prea bătrân; pare foarte ostenit, și un ochi deprins ar pricepe îndată că domnul acesta n-a dormit noaptea. E asudat și prăfuit; mișcările i sunt nesigure ca și articularea vorbelor. Apărând în pervazul ușii, ține într-o mână pălăria de paie, cam ghemuită; cu cealaltă mână se ține de nas.   — Era să-mi tai nasul!… Știi ce teribil m-ai lovit?   — Pardon!… dar nu stric eu… Dacă vârâți așa capul…   — Nu face nimic… N-aveți un scaun?   — Poftiți.   Domnul șade alături de biurou…   — Teribil sunt de ostenit…   Zicând acestea, domnul se uită lung la un pahar ce stă pe masă aproape gol, și din care a băut impiegatul.   — Mă rog, dacă nu vă supărați, aveți apă?   — Da.   — E rece?   — Potrivită.   — Nu-i puneți gheață?   — Ba da.   —Așa? îi puneți gheață?   — Firește!   — E flir… e firl…? …ăsta…   — Da, avem filtru.   — Monșer! te superi dacă te-oi ruga pentru un pahar de apă?… Teribil mi-e de sete!   Impiegatul sună; un aprod se prezentă.   — Un pahar cu apă…   Apoi, după o pauză, către domnul:   — Ați zis că aveți o afacere…   — Da, am o afacere…   — Aici la noi?   — Da, la dv. … o afacere… Pesemne că acum s-a dus s-o scoată din puț…   — Cum s-o scoată din puț?   — Apa… că văz că nu prea are amicul de gând să vie… Aprodul intră. Domnul ia paharul și-l soarbe întreg pe nerăsuflate, apoi, ridicând niște ochi foarte dulci și plini de mulțumire, cătră aprod:   — Mersi… Daca nu te superi… mai îmi dai unul?   Aprodul pleacă. Domnul, după ce s-a căutat prin toate buzunarele, cătră impiegat:   — S-a dus dracului! am pierdut-ol   — Ce?   — Ce, nece… e vorba, am pierdut-o?   — A fost o petiție…   — Nu, frate, batista… Monșer, te superi dacă te-oi ruga să-mi dai batista d-tale?… numai un moment.   Zicând acestea, ia de pe masă batista impiegatului și, până când acesta să scoată măcar o exclamație, se șterge cu ea la gură de apă.   — Și dumneata nădușești ca mine.   Impiegatul dă să-și ia batista înapoi; domnul își trage mâna, se șterge de sudoare și pe urmă la nas; apoi înapoiază batista, punându-o iar la loc pe masă.   — Și eu nădușesc al dracului!   Impiegatul ia batista și o trânteste departe în partea cealaltă a mesei; apoi se așează, ia condeiul și-ncepe a trece hârtii la registru. Aprodul intră, aducând al doilea pahar. Domnul ia paharul și-l dă pe gât; pe urmă, cu tonul dulceag, făcând semn să-i treacă batista:   — Dacă nu te superi…   Impiegatul se face că n-aude. Domnul se scoală, trece pe dinaintea mesei în partea cealaltă, se apleacă peste ea și ia batista. Impiegatul vrea să i-o apuce; dar domnul s-a șters pe frunte și la nas; pe urmă, aruncând batista la loc:   — Mersi!   — Domnule — zice impiegatul — zici că ai venit cu o afacere… Mă rog… Noi n-avem timp aici să stăm de vorbă… Nouă ne plătește statul leafă, să lucrăm… Mă rog, ce afacere?   — Stăi că-ți spun… E cald al dracului!   Se duce la butonul soneriei, pe care-l apasă. Soneria zbârnâie lung.   Impiegatul, impacientat:   — Destul, domnule! Ce poftești?   — Dacă nu te superi, încă un pahar…mi-e sete al dracului. Az-noapte am umblat forfota cu niște prietini… Nici n-am dormit… Știi…   După o pauză:   — Nu-i așa că se cunoaște că n-am dormit?   — Ba bine că nu!   — Pe unde n-am fost!   Aprodul vine. Domnul, cu multă politețe:   — Drăguță, dacă nu te superi, m-aș ruga… încă un pahar cu apă… Aprodul iese. Domnul, către impiegat, cu delicatete:   — Aveți mult de lucru? Impiegatul:   — Nici prea-prea, nici foarte-foarte… potrivit.   Aprodul aduce paharul. Domnul îl bea pe nerăsuflate; cătră aprod:   — Mersi!   Apoi cătră impiegat:   — Daca nu te superi, te-aș ruga… batista…   — Domnule! strigă impiegatul; înțelege odată că nouă nu ne plătește statul aici ca să stăm de vorbă; avem treabă; n-avem vreme de conversație… Spune: ce poftești? Aici n-are voie să intre nimeni fără afaceri. Ce afacere ai?   — Ce afacere?   — Da! ce afacere?   — Am dat o petițiune… Vreau să știu ce s-a făcut. Să-mi dați un număr.   — Nu ți s-a dat număr când ai dat petiția?   — Nu.   — De ce n-ai cerut?   — N-am dat-o eu.   — Da cine?   — Am trimes-o prin cineva.   — Când? În ce zi?   — Acu vreo două luni…   — Nu știi cam când?   — Știu eu?   — Cum, nu știi? Cum te cheamă pe d-ta?   — Nae Ionescu.   — Ce cereai în petiție?   — Eu, nu ceream nimic.   — Cum?   — Nu era petiția mea.   — Da a cui?   — A unui prietin.   — Care prietin?   — Unul Ghiță Vasilescu.   — Ce cerea în ea?   — El, nu cerea nimic.   — Cum, nu cerea nimic?   — Nu cerea nimic; nu era petiția lui.   — Da a cui?   — A unei mătuși a lui… Știa că viu la București și mi-a dat-o să o aduc eu.   — Cum o cheamă pe mătușa lui d. Ghiță?   — Nu știu.   — Nu știi nici ce cerea…   — Ba, mi se pare că cerea…   — Ce?   — Pensie.   Impiegatul, ieșindu-și din caracter și zbierând:   — Domnule, aici este Regia monopolurilor! aici nu se primesc petiții pentru pensii! Du-te la pensii, acolo se primesc petiții pentru pensii!   — Așa? la pensii, care va să zică?   Merge la sonerie, apasă butonul; soneria zbârnâie foarte lung.   — Destul, domnule!   Uite ce e: dacă nu te superi, te-aș mai ruga pentru un pahar cu apă.   Aprodul intră.   — Uite ce e, drăguță, dacă nu te superi, te-aș mai ruga pentru un pahar cu apă.   Aprodul iese.   Impiegatul bufnește și scrie cu ochii aplecați în registru:   — Așa?… care va să zică, la pensii?   Aprodul vine. Domnul ia paharul.   Impiegatul, după ce l-a lăsat să bea în ticnă, către aprod:   — Dă-l afară!   Domnul, plecând, foarte politicos:   — Mersi… Mă duc… Așa? care va să zică, la pensii, care va să zică?!

În sfarșit ceata de tâlhari căzuse prinsă în capătul pădurii Dobrenilor. Doi ani de zile, vreo câțiva voinici, spoiți cu cărbuni pe ochi, foarte-ndrăzneți și foarte cruzi, băgaseră spaima în trei hotare. Întâi începuseră cu hoția de cai; apoi o călcare, două cu cazne; pe urmă omoruri. Între altele făcuseră acum în urmă o vizită despre ziuă lui Popa Iancu din Podeni.   Popa era un om cu dare de mână; rămas văduv, deși foarte tânăr, trăia cu maică-sa. Îi mergeau treburile cât se poate de bine. În timp de un an și jumătate, cumpărase două sfori de moșie, ridicase un han și o pereche de case de piatră; vite multe, oi, cinci cai, și mai avea, se zice, și bănet. Astea băteau la ochi, toată lumea credea că popa găsise vreo comoară. La așa stare, trebuia, se-nțelege, să se oprească ochii tâlharilor.   Într-o seară, Iancu a făcut prostia să rămână acasă singur de tot: pe bătrână a trimis-o cu trăsura la târg, cu un băiat; pe un argat l-a mânat la câmp, pe alți doi, cu carele, după lemne la pădure. După miezul nopții, iacăte oaspeții negri: l-au legat, l-au schingiuit și i-au luat o groază de bani. Norocul bătrânei că lipsea; făcea poate greșala să țipe, și tâlharii o omorau, cum s-a și întâmplat în altă parte cu o babă, peste câteva zile.   De mirare însă un lucru – popa avea un buiestraș minunat și două iepe de prăsilă: nu i le-au luat. Dar ceva și mai curios – câinii din curte, niște dulăi ca niște fiare, nu dedaseră măcar un semn de viață! Hoții au fel-de-fel de meșteșuguri ca să adoarmă câinii cei mai sălbatici; le dă pesemne un fel de mâncare descântată ori cine știe ce.   Pe preot l-au găsit a doua zi într-un târziu legat butuc, cu mușchii curmați de strânsura frânghiilor, cu călușu în gură, d-abia mai putând geme. L-au dezlegat degrab, și bietul om a povestit, gâfâind și cu mintea pierdută de groază, tot ce pătimise.   Nu trecură nici două săptămâni și se auzi de altă călcare – aceea, în adevăr, spăimântătoare.     Dar în sfârșit fărădelegea asta fusese cea din urmă. Oamenii spoiți cu negru căzuseră în lanțurile justiției az-noapte, tocmai când se porneau la o nouă ispravă. Vestea aceasta se împrăștiase într-o clipă ca o lumină liniștitoare peste câtetrele hotarele bântuite.   Către seară se întorcea acasă, călare pe buiestrașul lui, popa Iancu. Și calul și omul erau zdrobiți de umblet. De trei zile popa alergase după daraveri de negustorie, – vindea vite și cumpăra porci. Pe unde umblase n-aflase nimica de prinderea tâlharilor. Maică-sa îl aștepta cu masa; fiul n-avea poftă de mâncare; îi era degrabă să meargă la neica Stavrache, hangiul, fratele-său mai mare.   Hangiul era foarte mulțumit: om cu dare de mână, cu han în drum – mare greutate i se luase de pe suflet. Câte nopți nu dormise el o clipă măcar cumsecade, trăgând cu urechea și așteptând cu inima sărită pe musafirii de noapte! Negreșit trebuia să-i vie și lui rândul odată și-odată.   Preotul intră în cârciumă, tocmai când d-l Stavrache se pregătea să închiză.   -Neică, zise el privind ciudat și sperios în toate părțile, aș vrea să-ți spui ceva numaidecât. -Ce? -Ai să vezi. Închide și aide-n odaie amândoi… am venit la d-ta ca la un duhovnic… După aerul și tonul tânărului, fratele mai mare nu știa ce să crează; totuși înțelese că preotul avea lucruri serioase de spus. Trimise pe slugi și pe femeie să se culce, închise obloanele prăvăliei și poarta hanului, și, după ce toată lumea se liniști, intră în odăiță unde-l aștepta popa trăgând tutun și oftând greu.   -Ce e, mă? -Am venit la d-ta ca la un duhovnic… N-aude nimeni? -Aș! cine s-auză? -Neică Stavrache, zise popa înecat, m-am nenorocit! -De ce? Popa a-nceput să plângă cu hohot și să se bată cu pumnii în cap. Neica Stavrache nu înțelegea deloc.   -Ce să mă fac?… ce să mă fac, neică?… spune d-ta, că mi-ești frate mai mare… Ce avea preotul pe suflet? Ce să aibă? Lucru greu de-nțeles, firește; așa de greu că d-l Stavrache, mai întâi, nici n-a voit să crează.   Cum s-a putut? Omul cu greutate, proprietarul cu atâtea acareturi și cuprins, mai bogat decât multă lume dimprejur! – frate-său! preotul – să fi fost capul bandei de tâlhari! Și cu toate astea era adevărat. Dracu-l împinsese! Și nenorocitul își povesti din fir în păr toate isprăvile. Călcarea de la el fusese un marafet ca să adoarmă bănuielile. Cu câteva zile înainte, un notar de stat – era cam beat – dușman vechi al popii, întâlnindu-l la un han pe drum, i-a zis: “Bun buiestraș ai, părinte! ăsta nu mai e cal de popă, e cal haiducesc, să lase toate poterile-n urmă!” și pe urmă: “Bine-ți mai merge, părințele! mai cumpărași o sfoară de moșie! Cum de nu ți-e teamă să te calce tâlharii! pesemne că ești dres!”   Neica Stavrache ascultă în sfârșit și povestirea isprăvii din urmă de la arendașul Dărmăneștilor… Dar nu popa îl omorâse; el luptase cât putuse să-i oprească de la așa crudă faptă; ce era să le faci însă? erau îndârjiți: baba țipa și arendașul a tras cu arma – nu mai era chip să stăpânești pe băieți.   Popa scăpase din cursa întinsă la capătul pădurii numai prin întâmplare: aminteri puneau mâna poterașii și pe el… Dar toți cetașii sunt prinși… Or să-i pună la cazne.. ei au să spună tot… tot… Or să pună mâna și pe el. Și popa, apucat de cutremur, își smulgea părul din cap.   -Ce-i de făcut, neică Stavrache? scapă-mă! -Cum?… Nenorocitule! să fugi! să piei! să te-neci mai bine decât să puie mâna pe tine! în fundul ocnei îți putrezesc oasele. Pe când vorbea d-l Stavrache, deodată s-aud afară zgomot, strigăte și bătăi puternice în obloanele prăvăliei. Amândoi rămân încremeniți.   -Nu deschide! zice popa scoțând un revolver de subt anteriu. Dar bubuiturile se-ndesesc, – sunt oameni mulți afară. D-l Stavrache, fără să mai asculte de stăruințele popii, care tremura ca varga, îl împinge cât colo și trece-n prăvălie. Trăgând bine cu urechea, hangiul înțelege că are a face cu o lume veselă: o ceată de răufăcători e mult mai serioasă și mai tăcută; nu râde și nu chiuiește așa cu chef pe la miezul nopții. Și d-l Stavrache a ghicit bine. Strigând: “Numaidecât!” aprinde lampa și merge să deschiză.   În adevăr, sunt vreo douăzeci de voluntari tineri, claie peste grămadă, în câteva trăsuri, conduși de un ofițer și doi sergenți rezerviști către Dunăre – la război. Poposesc două-trei ceasuri aci, să odihnească și caii; despre ziuă or să pornească; trebuie s-apuce trenul militar care trece dimineață la stația cea mai apropiată – cale de vreo patruzeci de kilometri. Sunt mușterii buni, băieți cu dare de mână, și cântă, și râd, și fac fel-de-fel de nebunii.   D-l Stavrache face tot ce poate ca să-ndatoreze pe bravii tineri. După ce au băut binișor, se aștern unul lângă altul, ticsiți, în cele două odăi mai mari ale hanului. Foarte obosiți, tinerii fără grije dorm buștean. Hangiul, posomorât, stă câteva minute la gânduri adânci; dar deodată fața i se luminează: înăuntrul frunții a scânteiat o mare inspirație. Omul trece repede în odaia unde îl aștepta cu atâta nerăbdare cainicul.   Ce și-au vorbit cei doi frați nu se poate spune, atât de-ncet și de discret și-au șoptit. E destul a arăta numai ce au făcut. Preotul Iancu s-a așezat pe un scaun în mijlocul odăiții. D-l Stavrache a luat o pereche de foarfece și a-nceput să-i reteze pletele; apoi tot mai scurt, unde mai bine, unde mai cu scări, l-a tuns la piele, muscălește. Apoi i-a tuns scurt barba, i-a săpunit-o bine și la urmă i-a ras-o cu perdaf. Toate astea foarte degrabă.   La patru despre ziuă, voluntarii s-au deșteptat, s-au pus la rând și s-au numărat. D-l Stavrache le-a făcut socoteala, a încasat suma de douăzeci și cinci de lei și, mulțumindu-le, le-a zis:   -Uite ce e… e aici un tânăr care ar vrea să meargă și el volintir cu d-v… Îl primiți? -E vârstnic?… -Da. -Are părinți? ori copii? -N-are nimic. -Are formele gata? a întrebat ofițerul. -Forme n-are; dar… să le faceți d-v. -Asta nu se poate; trebuie să se prezinte la divizie. -Da’ nu s-ar putea să-l luați cu d-v. și să-și facă formele acolo unde vă duceți? -Ba… s-ar putea. -Atunci… Și d-l Stavrache aduse în fața camarazilor pe domnul Iancu Georgescu – un tânăr foarte voinic, frumos și curat, ras proaspăt – o înfățișare demnă și severă. Camarazii l-au salutat cu un “ura” puternic de s-a cutremurat hanul, și d-l Iancu Georgescu, după ce s-a sărutat de multe ori cu neica Stavrache, a pornit cu vesela bandă, fără să se mai uite înapoi.   De mult nu se mai pomenea acum în sat de preotul Iancu… Se-necase? Îl răpusăse cineva? Nici urmă nu lăsase, parcă intrase-n pământ. În locul lui se orânduise alt preot; nu-l putuseră aștepta oamenii cât lumea; nu putea rămâne sat de creștini fără liturghie.   Când d-l Stavrache se-ntorcea de la parastasul de nouă zile al maică-sii, pe la-nceputul lui decembrie – (bătrâna, după ce zăcuse de inimă-rea vreo câteva săptămâni, murise, dimineața, la 28 noiembrie) – se-ntâlni cu factorul rural… O scrisoare cu timbrul de la Turnul-Măgurele și cu data din ajunul morții bătrânii. Neica Stavrache a cunoscut slova. Repede, omul deprins a nu mai aștepta zadarnic vești de la acela pe care-l credea pierdut de-a binele, se închise în odăiță și desfăcu nervos plicul:   “Iubite neică, mai întâi nu lipsesc a cerceta despre scumpa d-v. sănătate, a dumitale și a maichii”… D-l Stavrache își șterse ochii cu colțul șorțului și, foarte înduioșat, urmă semnele pe petecul de hârtie, sosit de așa de departe ca să aducă în liniștitul sat un fel de răsunet al zbuciumului din locurile războiului. Fugarul era dinaintea Plevnei. Se bătuse cu mare curaj și cu mult noroc în trei rânduri; luase un steag de la inamic, într-o încăierare unde ai noștri erau aproape zdrobiți; fusese numai sergent pe câmpul de onoare, căpătând “Virtutea militară” și o decorație rusească. În curând Plevna era să fie atacată cu toată puterea armatelor aliate.   Curios lucru! Cine ar fi văzut figura lui neica Stavrache, presupunând că acela ar fi fost un om deprins să descifreze înțelesuri din chipurile omenești, ar fi rămas în mirare pricepând bine că în sufletul fratelui mai mare nu se petrecea nimic analog cu bucuria la citirea veștilor despre succesul de bravură al răspopitului.   Hangiul mototoli hârtia după ce mai privi bine data: în adevăr, scrisoarea era expediată cu trei zile mai nainte de luarea Plevnei. Dar acuma… Plevna era luată – asta se zvonise oficial în toate unghiurile țării.   Primarul mai știa, tot din izvor oficial, că voluntarii au să fie liberați zilele acestea spre a se-ntoarce pe la căminuri, fiindcă războiul s-a sfârșit.   -Dar… întrebă distrat d-l Stavrache, ce s-o mai fi făcut cu tâlharii prinși astă-primăvară? Tâlharii fuseseră osândiți la diferite pedepse și desigur erau și așezați la locurile de muncă.   “Care va să zică, clipi gândul hangiului, nici vorbă n-a fost la judecată despre popa, despre capul și gazda tâlharilor. Aoleu! Ce mai judecători!   …Dar o să-ndrăznească să se mai întoarcă? …Dar dacă îndrăznește și se-ntoarce?… Atunci, ce-i de făcut? …Da! dar sergentul se poate întoarce; popa, ba! …Dar dacă-i vine așa o nebuneală sergentului să spuie că el e stăpânul averii, întâmplându-se orice s-o întâmpla! că odată a purtat barbă și plete. …Da, dar atunci procurorul îl rade și-l tunde de-a binele. …O veni?… n-o veni?…” Pe când d-l Stavrache își ridică așa de sus interesanta-i clădire de ipoteze, iacătă altă scrisoare: e tot de la Turnu-Măgurele – de astă dată însă e slovă străină… Slovă străină!… Ei! lucru dracului!…   “Salutare, domnu Stavrache, n-avem onoare să vă cunoaștem, dar venim să îndeplinim rugămintea unui brav camarad, sublocotenentul Iancu Georgescu, voluntar înaintat în grad în timp de campanie, mort pe câmpul de onoare cu trei gloanțe inamice primite în pântece. Am stat la căpătâiul lui plângând până când a închis ochii. Mare păcat că s-a prăpădit așa viteaz soldat! Un moment nu a arătat lașitate; deși foarte slăbit de atîta durere și pierdere de sânge, tot glumea; zâmbind și-a cântat singur popește foarte frumos: vesnica pomenire! apoi ne-a dat adresa dumitale și ne-a rugat să-ți scriem negreșit să-l ierți, fiindcă acuma s-a spălat de sânge, și să-i spui maică-sii, bătrânii, pe care o cunoști, să-i poarte regulat de grijă sufletului. Pe urmă a-nceput să aiurească și s-a sfârșit. Salutare: sub-loc. Marin Dobrescu; sergent major, George Popescu”. D-l Stavrache a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste. Dar un bărbat trebuie să-și facă inimă! Nu trebuie să se lase copleșit de așa durere. A strâns bine scrisoarea; s-a spălat frumos pe ochi; a pus caii la brișcă și a plecat repede la târg să întrebe pe avocat, cu ce forme intră cineva regulat în stăpânirea averii unui frate bun pierdut, care n-are alt moștenitor.   II Demult, acuma, domnul Stavrache stăpânește mirazul rămas de la frate-său, părintele Iancu, de a cărui urmă nu s-a mai putut da și despre care nici nu se mai pomenește.   Avocatul povățuise destul de limpede pe hangiu…   Un om stăpânește o avere ; cu drept ori fără drept, o stăpânește. Câtă vreme nu-l supără nimeni, câtă vreme nu se ridică nici o pretenție asupră-i, el n-are nevoie să ia nici o măsură legală. Și mai mult la urmă situația d-lui Stavrache este mai limpede decât a oricărui proprietar.   -Averea a fost a popii? -Da, a popii. -Făcută de el, din munca lui?… -Cea mai mare parte. -Popa are copii? -N-are. -Are femeie? -Nu. -Are părinți? -Nu. -Mai are alt frate? -Nici unul, decât pe mine. -Atunci… stăpânește sănătos, a adăugat avocatul, și dacă te-o supăra cineva, atunci vino la mine… Numai unul singur te-ar putea călca… -Cine? întrebă d-l Stavrache. -Popa. Moștenitorul zâmbi și cu siguranță răspunse:   -Aș, nu mai poate călca, săracu! Apoi, văzând că răspunsul său era prea sigur face o impresie ciudată avocatului, se grăbi s-adaoge cu tonul cel mai duios:   -Cine știe unde s-o fi prăpădit bietul frate-meu. dacă n-a mai venit el la avutul lui atâta amar de vreme! Au trecut cinci ani de la război și nimeni, în adevăr, n-a supărat pe d-l Stavrache, afară decât popa Iancu volintiru, care venea din când în când, de pe altă lume, să tulbure somnul fratelui său. Avocatul avusese dreptate. Singur popa avea dreptul să neliniștească pacinica stăpânire a hangiului.   Dar orice se-ntâmplă des nu ne mai mișcă ; orice minune a treia oară trebuie să ni se pară lucru foarte firesc. Pentru aceea, hangiul primi fără multă emoție vizita înstrăinatului, care venea cine știe de unde, de departe.   D-l Stavrache stă în odăiță, căutând să desfacă niște socoteli încurcate, când intră nenorocitul fugar.   Stins de oboseală, bolnav, cu fața hiravă și cu ochii-n fundul capului ca în clipa morții, ocnașul era îmbrăcat în haina vărgată de la ocnă, de unde scăpase, ca prin minune, pilindu-și lanțurile.   Umblase prin codri nemâncat ; trecuse prăpăstii ; haina și nădragii îi erau numai zdrențe ; opincile sfâșiate ; palmele și tălpile picioarelor și gleznele pline de sânge. Dar în sfârșit, ajunsese la frate-său.   -Ticălosule! Strigă d-l Stavrache, ne-ai făcut neamul de râs! Să piei să nu te mai văd! Pleacă! Du-te înapoi de-ți ispășește păcatele! Fugarul a plecat oftând și când a ajuns în prag:   -Nene, zice, fă-ți pomană, dă-mi o bărdacă de apă. Atâta a putut să zică și a picat jos moale ca o cârpă.   Lui d-l Stavrache i s-a făcut milă ; s-a repezit să-l ridice ca să-l puie pe pat: nu-l putea lăsa să moară ca un câine. Ocnașul în luptă cu moartea s-a acățat de frate-său cu o mână de gât și cu alta de brațul stâng. Hangiul a dat atunci să-l salte de jos ; a incercat o dată, de două, de mai multe ori din răsputeri – degeaba: toate puterile și sudorile fuseseră de prisos ; trupul greu ca plumbul era peste putință de dezlipit de la pământ.   Hangiul simțind că se frânge de la mijloc, voi să dea drumul murindului și să se ridice în picioare ca să răsufle și să-și recapete puterile. Dar încercarea aceasta fu și mai grea decât cea dintâi: ocnașul, în ceasul morții, se încleștase cu o putere covârșitoare de gâtul și de brațul hangiului.   Se opinti încă o dată cu supremă energie, ridică de la pământ pe nenorocit ; dar acesta fu apucat de un cutremur grozav, se zbătu din toate încheieturile și, biruind cu greutatea-i de mortăciune cea din urmă putere de împotrivire a lui Stavrache, îl îngenunche, îl trânti jos și-i puse, ca un luptător teafăr, genunchiul pe piept. Apoi începu să râză ca un nebun scrâșnind din dinți și-i zise:   -Gândeai c-am murit, neică? A stat mult d-l Stavrache supus sub călcâiul ocnașului ; mult a suferit în ochi rânjeala acelei fiare. Dar când nebunul a voit să-l sugrume, atunci hangiul, smintit și el de frica morții, a făcut o săritură deznădăjduită… Ocnașul a sărit cât colo ca un mototol, a bufnit în ușă, ușa s-a deschis de perete, și mototolul a pierit în întunericul nopții.   D-l Stavrache era-n picioare, în mijlocul odăii, tremurând din toate încheieturile și făcându-și cruci peste cruci… Dor de frate – bine ; dar urâtă vizită.   Până la ziuă, d-l Stavrache s-a plimbat prin odaie de colo până colo ; s-a-nchinat într-una rugându-se fierbinte pentru odihna sufletului răposaților, și a băut mereu rachiu bun, ca să-și îndepărteze gândurile rele.   A doua zi s-a dus la biserică și a aprins lumânări pentru sufletele morților. Apoi, deși zdruncinat, și-a văzut omul de daraveri, mai pe ici, mai pe colea… mai cu seamă și-a petrecut vremea cu niște vin care pornise să se turbure și să se oțețească… acu era limpede ca untdelemnul franțuzesc și dulce ca mustul năsprit. Toată ziua nu i-a cerut inima nimica ; a băut doar două-trei năstrape de zeamă de varză ; tocmai înspre seară de tot a gustat nițel pește sărat cu usturoi și a băut câteva pahare de vin nou. Pe urmă s-a-nchinat frumos și s-a culcat cu gândul la cine știe ce.   ………………………………………………………………………………………………………..   Afară plouă mărunțel, ploaie rece de toamnă, și boabele de apă prelingându-se de pe streșini și picând în clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit, lăsat gol într-adins la umezeală, făceau un fel de cântare cu nenumărate și ciudate înțelesuri. Legănate de mișcarea suntelor, gândurile omului începură să sfârâie iute în cercuri strâmte, apoi încet-încet se rotiră din ce în ce mai domol, în cercuri din ce în ce mai largi, și tot mai domol, și tot mai larg. Când cercul unui gând ajunse-n fine așa de larg încât conștiinții îi era peste putință din centru să-l mai urmărească din ce se tot depărta – omului i se pare c-aude afară un cântec de trâmbițe… militari, desigur.   Hangiul ascultă mai bine: cântecul strălucește din ce în ce mai tare. Se apropie.   D-l Stavrache iese afară pe prispa cârciumii.   E o zi luminoasă de primăvară.   În adevăr niște militari, o companie care urcă la deal în marș de paradă. Tot satul: oameni, copii, câini fac alai după militari.   Au ajuns în fața hanului. Căpitanul comandă oprirea pe loc.   Hangiul rămâne trăsnit: Căpitanul!   Căpitanul bagă sabia în teacă și înaintează către d-l Stavrache ; acesta se dă pas cu pas mereu înapoi până în cârciumă, închide repede ușa și-ncearcă s-o încuie ; dar până să clipească, ușa sare din țâțâni și căpitanul s-arată-n prag și, râzând cu hohot, strigă:   -Gândeai c-am murit, neică? Stavrache trece-n tindă – căpitanul – după el ; fuge în odăiță – degeaba: nesuferita arătare îl urmărește de aproape. Nemaiputând răbda prigonirea, hangiul se repede sălbatic și apucă de gât pe căpitan ; acesta se lasă fără a face o mișcare.   Hangiul se-ndârjește și-l strânge de gât, îl strânge din ce în ce mai tare: simte cum degetele-i pătrund în mușchii grumazului strivindu-i, afundând beregata, sfărâmând încheietura cerbicii. Dar cu cât strânge mai tare cu atât chipul căpitanului se luminează ; cu cât el scrâșnește, cu atât militarul râde mai zgomotos și mai vesel. Și când d-l Stavrache își descleștează degetele amorțite și cade pe o laviță, căpitanul îl întreabă:   – Gândeai c-am murit, neică? Și rămase multă vreme în picioare, cu mâinile încrucișate și cu privirea țintă asupra lui Stavrache. Apoi făcu un semn poruncitor la care hangiul se supuse. Ieșiră amândoi pe prispa din drum. Căpitanul dete comanda plecării, trâmbițele sunară, soldații își ridicară armele și urmată de obștea satului compania plecă, în frunte cu căpitanul al cărui râs acoperea cântecul trâmbițelor și zgomotul mulțimii.   ………………………………………………………………………………………………………..   Dis-de-dimineață, d-l Stavrache, tremurând de friguri, era la popa satului rugându-l să vie negreșit până seara să-i facă sfeștanie acasă.   III Era o sloată nemaipomenită: ploaie, zăpadă, măzărică și vânt vrăjmaș, de nu mai știa vita cum să se-ntoarcă să poată răsufla. Deși aproape de nămiez, în tot satul era astâmpăr desăvârșit ca-n puterea nopții ; ba nici glas de câine nu se mai auzea – cine știe în ce adăposturi se odihneau paznicii curților! Drumul parcă era pustiu: care om cuminte să-nfrunte așa tărie de vreme? Pe la toacă, s-a hotărât vântul să bată numai dintr-o parte ; ploaia a contenit ; a-nceput ninsoarea mărunțică și deasă, și s-a pornit crivățul s-o vârtejască. Așa vreme ține trei zile și trei nopți: halal de cine n-are nici pentru vatră, nici pentru căldare!   D-l Stavrache n-a mai ridicat oblonul prăvăliei. Singur la tarabă ce să facă omul? Mai bea un rachiu, mai morfolește un covrig uscat și se gândește mai la una, mai la alta. Dar e frig în prăvălie. Mai înțeleg să se canonească negustorul când știe pentru ce ; dar așa, degeaba! Pe așa vreme e de prisos să mai aștepți mușterii. D-l Stavrache încuie cicmigeaua, pe urmă prăvălia și trece-n odaie, la căldură: călători n-or să mai treacă, și toată lumea din sat știe să intre pe portiță-n curte și să bată la ușa din dos.   În adevăr, după ce se dezmorțește bine d-l Stavrache la gura sobei, iacăte, pe-nseratele că bate cineva la ușă.   -Cine-i acolo? întreabă hangiul. -Eu, domn’ Stavrache, răspunde un glas slab de copilă… Deschide… Hangiul trage veriga. Vântul de afară duhnește pe ușă aruncând înăuntru o fetiță foarte rebegită. Copila d-abia poate vorbi ; fălcile îi sunt înțepenite de frig, deși, pe potrivă de copil sărac, e destul de bine îmbrăcată: are peste cămășuță minteanul lui tată-său ; pe picioarele goale niște cizmulițe vechi ale mă-sii, și pe cap un testemel.   -Ce vrei? -M-a trimes maica, să-i dai de un ban gaz, și taica de doi bani țuică. Și fata scoate de sub mintean cu băgare de seamă două clondire.   -Da’… zice să nu mai pui gaz în a de țuică și țuică-n a de gaz, ca alaltăieri, că iar mă bate… Și… să măsori bine… -Da’ bani ai adus? -Ba!… zice că să scrii. -Iar să scriu? Și d-l Stavrache, urmat de fetiță, trece-n prăvălie bolborosind:   -Scrie-v-ar popa să vă scrie, de pârliți! În prăvălie d-abia se mai vede. Fetița, apropiindu-se de d-l Stavrache, care-i toarnă țuică, rămâne cu ochii pe un covrig stingher, uitat pe tarabă. Hangiul s-apleacă subt tarabă să ridice tinicheaua cu gaz ; în clipa aceea, fetița întinde mâna, ia covrigul și să să-l vâre iute sub mintean ; dar d-l Stavrache se ridică. O fi tras cu coada ochiului, ori știa că fusese un covrig pe tarabă și acu pierise? că, fără vorbă, lip! o palmă peste obrazul înghețat.   -Lasă covrigul jos, hoațo!… De mici vă-nvățați la furat, fire-ați ai dracului! Fata a lăsat covrigul și a pus mâna la obrazul încălzit. Apoi a luat cuminte sticlele, le-a ascuns sub mintean și a pornit afundându-se în negura nopții viscoloase.     Hangiul a încuiat ușa, a mai aruncat o răgălie în sobă, a mai băut un păhăruț, a mai cotrobăit prin odaie… Să fi trecut așa ca la un ceas, când prin urletul viforului, i se pare c-aude glasuri de oameni afară… Ascultă cu dinadinsul – urechea nu l-a amăgit. De astă dată se aud și bătăi în ușa de la drum a prăvăliei. Mușterii.. călători… Cine dracu mai umblă pe vremea asta! Hangiul aprinde o lumânare și trece-n prăvălie la ușe, unde cei de-afară bat mereu.   -Care-i acolo? -Oameni buni! E o sanie cu clopoței afară. D-l Stavrache deschide.   -Bună vremea! zice o momâie de om, înalt și spătos, cu glugă mare, și intră, pe când altul, tot așa de îmbrobodit, stă în fața cailor, care nu se pot astâmpăra locului de bătaia vremii. -Bună să-ți fie inima! răspunde gazda. -Ne rugăm dumitale, negustorule, de adăpost pentru la noapte. Nu mai e chip să mergem înainte, caii prăpădiți ; noi, degerați. Să punem caii la grajd și nouă să ne dai un colțișor până la ziuă. -Bucuros, zice hangiul… Dar dacă o fi poarta nemețită, e greu de deschis. Din norocire, poarta era nemețită numai pe dinafară ; pe dinăuntru, fiind adăpostit dinspre partea hanului, locul era limpede. Doi argați ieșiră din grajd, poarta trosni spărgându-și lipiturile de gheață, sania fu trasă în curte și caii puși la iesle.   Cei doi musafiri suiră pe prispă, își scoaseră glugile, se scuturară bine de zăpadă și intrară în căldură. Se vedeau pe cât se poate vedea pe-ntunerec, oameni cu dare de mână, cirezari, orzari, ori cine știe ce…   Când d-l Stavrache se-ntoarse peste câteva minute în odaie, aducând pe tavă vin și pahare, găsi pe unul din musafiri în picioare încălzindu-se lângă sobă, acela care intrase întâi ; celălalt era culcat pe pat cu fața la perete: drumeț obosit, se-ntinsese să-și dezmorțească oasele.   -N-ai ceva mezelic? Se afla… Măsline, costițe de râmător afumate, pastramă și telemea… Pe când gazda căuta în prăvălie, cu ușa de la mijloc deschisă, auzi pe musafiri vorbind așa de încet că nu putu înțelege un cuvânt. Dar întorcându-se cu mezelicul, văzu că fusese o părere. Amândoi musafirii erau la locurile de mai nainte, ba cel culcat începuse să sforăie. -Lasă-l să se odihnească: e foarte trudit! zise cel din picioare, și așezându-se singur la masă, începu să guste cu mare poftă. Mâncând, firește, începu vorba.   -Strașnic viscol, domnule! -Da’ de unde sunteți d-v.? -De departe… -Și încotro vă duceți? -Nu știu… Să mă crezi că nu știu. M-a luat prietenul cu el așa, tovarăș de drum, și uite ce sfântă de vreme ne-a apucat. -Ciudată vorba dumitale! zise hangiul, ridicând sprâncenile ; să umble omul așa pe drumuri fără să știe unde merge… -Ei de! răspunse simplu musafirul ; vezi? Și-și urmă gustarea liniștit. După ce se gândi nițel, gazda:   -Dumneavoastră sunteți… negustori? -Nu. -Foncționari… -Știi, nici tocma funcționari ; dar… cam așa. -Am înțeles: vorba vine, umblați la inspecții. -Ba nu! După o pauză, în timp ce musafirul bău unul după altul două pahare de vin:   -Bravo! bun vin ai, domnule Stavrache. -De unde știi că mă cheamă Stavrache? -Mi-a spus prietenul. -Da’… dumnealui… de unde știe? -Știu eu? Mi-a spus pe drum, că mi-era frică să înnoptăm pe așa vreme ; zice: n-ai grije ; mânem aici aproape, la han la neica Stavrache. -Pesemne că m-o fi cunoscând dumnealui! zise hangiul și dete să se apropie de pat, să vază pe omul care dormea cu fața la perete. Când deodată: -Cum să nu te cunosc, neică Stavrache, dacă suntem frați buni? zise omul din pat râzând și ridicându-se drept în picioare în fața hangiului. Tot viforul care urla în noaptea grozavă să fi năpădit dintr-o dată în țeasta lui Stavrache nu l-ar fi clătinat mai cu putere decât înfățișarea și vorbele acestea!   Hangiul deschise gura mare să spună ceva, dar gura fără să mai scoată un sunet nu se mai putu închide ; ochii clipiră de câteva ori foarte iute și apoi rămaseră mari, privind țintă, peste înfățișarea aceea, în depărtări neînchipuite ; mâinile voiră să se ridice, dar căzură țepene de-a lungul trupului, care se-ntinse-n sus, nălțându-și gâtul afară din umeri, ca și cum o putere nevăzută l-ar fi tras de păr vrând să-l desprindă de la pământ, unde parcă era înșurupat… Dar după acest moment dintâi, trupul se înfundă repede mai jos chiar decât fusese, apăsându-și gâtul în umeri, ca și cum puterea nevăzută îl scăpase de păr, mâinile se ridicară și-ncepură să frământe sec din degete ; ochii-și întoarseră privirile din adânci depărtări de-afară afundându-le treptat înăuntrul bolții capului, în alte depărtări mai adânci poate ; gura se-nchise și fălcile se-ncleștară.   -Șezi, necă, zise fratele mai mic, așezându-se la masă. Hangiul ascultă.   -Te miri firește că mă vezi… Hangiul zâmbi.   -Mă credeai mort, nu-i așa?… Aș! scrisoarea din urmă a fost o glumă… Hangiul începu să râză.   -Uite, neică Stavrache, la ce-am venit noi… E vorba de dreptate frățească… Dumneata ai la mână chezășie averea mea. Eu… de! până acuma m-am învârtit prin lume cum am putut ; de-atâta vreme nu te-am supărat… Acu… ce să-ți mai spui? Am umblat cu banii reghimentului… și de-aia am venit… să nu mă lași! nu mai e vorba de dreptate: de pomană îmi dai… Nu bei și d-ta cu noi? Zicând acestea îi întinse un pahar. Stavrache luă paharul ; îl duse spre gură, dar gura rămase-ncleștată, tremurând și, ca și cum ar fi băut, deșertă paharul peste bărbie pe sân.   Musafirii se uitară lung unul la altul.   -…Dacă până poimâine n-am cincisprezece mii, trebuie să mă-mpușc… Neică! adăogă omul cu multă căldură ; neică! să nu care cumva să mă lași… Nu zici nimic? Drept răspuns, Stavrache se ridică în picioare foarte liniștit ; se duse drept la icoane ; făcu câteva cruci și mătănii ; apoi se sui în pat și se trânti pe o ureche, strângându-și genunchii în coate.   Pe când musafirii steteau nedormiți, uitându-se când la unul când la altul, când la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă.   Dormea?… Visa urât?… Așa de repede s-adoarmă?… Se preface?…   Dar n-apucase să-și pună din ochi atâtea întrebări, și horcăielile se porni ca un clocot, întrerupte de gemete din adânc, în timp ce trupul tremura tot mai tare și mai tare clănțănind din dinți.   Fratele se apropie de pat și atinse cu mâna umărul omului chinuit de cine știe ce vis. La acea ușoară atingere, un răcnet! – ca și cum i-ar fi împlântat în rărunchi un junghi roșit în foc – și omul adormit se ridică drept în picioare, cu chipul îngrozitor, cu gura plină de spumă roșcată. Ca o furtună se repezi, apucă masa și o trânti de dușumea, făcând tot țăndări.   Lumânarea căzând se stinse, și odaia rămase luminată numai de candela icoanelor și de tăciunele din vatră.   Stavrache rămase o clipă cu mâinile ridicate cât mai nalt, dete alt răcnet zguduitor și se năpusti asupra lu frate-său: îl doborî la pământ, năruindu-se peste el.   -Săi, că mă omoară! Tovarășul voi să apuce pe Stavrache de la spate ; acesta părăsi pe cel trântit, se-ntoarse-n loc și-nhăță pe celălalt de gât: într-o clipă la pământ.   -Mă strânge de gât! vrea să mă muște! Atunci începu o luptă crâncenă. Pe lângă o necovârșită putere față de amândoi uniți, hangiul mai avea și o repeziciune de mișcări ne’nchipuită. S-ar fi a sfârșit rău pentru musafiri înfiorătoarea tăvăleală, dacă nu-i dădea fratelui prin minte o stratagemă. Scoase repede cureaua de la brâu… Stavrache ocupat cu tovarășul nu lua seama că i se întâmplă ceva la picioare ; fratele i le apucă, le-nfășură de două ori strâns bine și închise capătul curelii în cataramă ; apoi îl apucă pe la spate dându-i cu sete pumni în cerbice. Stavrache lăsă pe tovarăș, dete să se-ntoarcă în loc ; dar picioarele nu se mai putură cumpăni. Fratele îi trase un pumn strașnic în furca pieptului așa că Stavrache șovăind nu-l mai ajunse cu mâinile și se prăbuși ca un taur, scrâșnind și răgind.   Viscolul afară ajuns în culmea nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului bătrân.   Până să se ridice hangiul într-un cot, îl răstigniră jos. Îi prinseră fiecare câte o mână, i le răsuciră în loc, frângându-le degetele pe dos, apoi cu mare silă le împreunară pe amândouă din susul capului și i le legară strâns cu brâul tovarășului, pe când Stavrache îi scuipa și râdea cu hohot. Acu era legat butuc.   Tovarășul se sui pe pat, luă candela de la icoane, să caute lumânarea printre lucrurile risipite pe jos. O găsi și o aprinse. Cum îi dete lumina-n ochi, Stavrache începu să cânte popește.   -Ce-i de făcut? zise tovarășul cu groază. -N-am noroc! răspunse fratele. Zdrobit de luptă și de gânduri, omul se așeză încet pe pat și privi lung asupra celui țintuit jos, care cânta nainte, legănându-și încet capul, pe mersul cântecului, când într-o parte când într-alta.

Tren de plăcere de I.L.Caragiale  S-a hotărât, care va să zică… Madam Georgescu – Miţa Georgeasca – cu d. Georgescu – Mihalache – pleacă la Sinaia cu trenul de plăcere, însă, de mult madam Georgescu a promis „puiului“ să-l ducă odată şi pe el la Sinaia; prin urmare trebuie să-l ia şi pe puiul; dar puiul nu merge nicăieri fără „gramamá“; prin urmare, şi pe gramamá trebuie s-o ia. Puiul este mititelul Ionel Georgescu, în etate de cinci anişori împliniţi, unicul fruct până astăzi al amorului părinţilor săi; iar gramamá este cocoana Anica, mamiţa mamiţichii puiului. Trenul de plăcere pleacă din Gara de Nord sâmbătă după-amiazi, la orele trei fără cinci. Sâmbătă, aşadar, de la amiazi, amândouă aceste doamne încep să se pregătească de plecare. Madam Georgescu este pe deplin stabilită asupra toaletei sale! bluza vert-mousse, jupa fraise ecrasee şi pălăria asortată; umbreluţa a roşie, mănuşile albe şi demibotinele de lac cu cataramă; ciorapii de mătase vărgaţi, în lungul piciorului, o bandă galbenă şi una neagră, despărţite cu câte un fir stacojiu. Cocoana Anica se-mbracă în negru, aşa se-mbracă dumneei de când a pierdut pe răposatul Nicula; coloare deschisă n-a mai purtat decât acuma, de curând, barej conabiu la cap. Cât despre puiul, nici nu mai încape discuţie – el va purta la Sinaia uniforma de ofiţer de vânători ca prinţul Carol Până să potrivească mamiţa pe madam Georgescu, până să-mbrace pe puiul şi să-i puie sabia, iată că s-a făcut ora două fără douăzeci. La orele două fără un sfert, iată soseşte şi d. Georgescu cu un muscal cu cauciuc. Cum intră şi dă cu ochii de gramamá, strigă: – Cocoană! Încă n-ai plecat? Să ştii c-ai pierdut trenul! Până s-ajungi la tramvai, cum umbli d-ta; până să-l apuci, că poate n-ai noroc să-ţi treacă tocmai atunci; până să ajungi la gară – s-a isprăvit! n-are să te-aştepte trenul pe dumneata… Apoi, văzând pe gramamá că tăndăleşte căutând nişte chei: – N-auzi cocoană că scapi trenul? Cocoana Anica porneşte, şi madam Georgescu după ea: – Mamiţo, ştii unde am vorbit să ne-ntâlnim: În salon de clasa-ntâi… Ai auzit? Gramamá a plecat să caute tramvaiul. D. Georgescu cu familia şi cu un coşuleţ elegant de provizii – salam, opt ouă răscoapte, un pui fript, două jimble, sare, piper, în sfârşit tot ce trebuieşte – se urcă în birjă şi: – La gară, gaspadin! De douăzeci şi cinci minute, familia Georgescu stă în salon de clasa-ntâi, şi gramamá nu mai soseşte. Ceasornicul arată două şi jumătate… Madam Georgescu începe să devină impacientă. Trei fără douăzeci şi cinci… Mai sunt douăzeci de minute; la casă se dau bilete, şi cocoana Anica nu mai vine. D. Georgescu începe a bănui că n-are să trebuiască a mai lua patru bilete, poate că trei or s-ajungă, şi porneşte din salonul de aşteptare să meargă la ghişeu. Dar în uşă-ntâlneşte piept în piept pe gramamá care nu mai poate de gâfâială. – Uf! nu mai poci! – zice cocoana Anica. Dar, d. Georgescu îi numără parale potrivite pentru un bilet de dus şi-ntors clasa III, şi-i arată ghişeul respectiv. Peste câteva minute, trenul zboară-nspre Carpaţi. – Biletele, vă rog, domnilor – zice politicos conductorul intrând în primul vagon de clasa-ntâia. D. Georgescu arată două bilete. – …Mititelul… al dv.? – Întreabă conductorul arătând pe ofiţeraşul de vânători, care s-a suit cu picioarele pe bancheta de catifea. – Da! dar n-a-mplinit patru ani… Nu trebuie să ne-nveţi dumneata pe noi regula – zice madam Georgescu. Conductorul salută politicos şi trece mai departe. – I-ai spus mamiţii (întreabă discret madam Georgescu pe consoartele dumneaei) să bage de seamă să nu-i fure cineva coşul? D. Georgescu dă din cap şi se mulţumeşte să zică numa: – Hîhî! – Mai discret încă, întreabă d. Georgescu pe consoarta d-sale: – I-ai dat ceva parale? Madam Georgescu răspunde consoartelui tot aşa de laconic cum i-a răspuns şi dânsul. – Cât? Madam Georgescu arată mâna cu cele cinci degete răsfirate: cinci – adică, o băncuţă. Treizeci de bani, tramvaiul de la Zece Mese până la gară i care va să zică gramamá are încă douăzeci de bani pentru ca să cumpere două legături de vişine la Comarnic. Şi-n adevăr, le şi cumpără, şi le şi mănâncă pe jumătate până la Valea Largă, cu sâmburi cu tot. Trenul soseşte la Siaia regulat. Lume – destulă. Dar cu toată-mbulzeala, cine ştie să-şi facă un plan bine hotărât nu se rătăceşte niciodată. Familia Georgescu ştie perfect ce are să facă pas cu pas şi minută cu minută. Astfel, madam Georgescu, cu d. Georgescu şi cu puiul se urcă-n birjă şi merg drept la parc, unde muzica militară cântă cadrilul leş petits cochons, să se asigure de o odaie cu două paturi la Regal; iar gramamá cu coşul merge la Mazăre să se asigure de o odaie cu un pat: e atât de aproape Mazăre de gară, că nu face pentru ca să mai dai parale la birjă. D. Georgescu însă dă unui băiat un ban, să ducă după gramamá coşul. S-a întunecat… Lămpile electrice încep a sclipi. Puiului i-e foame. D. Georgescu lasă pe madam Georgescu pe o bancă în aleea principală, unde e toiul promenadei de lume bună, şi pleacă cu puiul la gramamá. Fatalitate! La otel Mazăre i se spune că n-a fost odaie goală şi că a trimis-o pe jupâneasa la otel Manolescu, devale. D.. Georgescu coboară cu bravul ofiţeraş de vânători, care este foarte obosit şi flămând. La Manolescu, iar fatalitate! n-a fost odaie goală şi a trimis-o pe jupâneasa la otel Voinea, în Izvor. D. Georgescu suie cu bravul ofiţeraş, după ce i-a cumpărat o franzelă şi i-a dat să bea apă. Trecând spre Izvor, se abate prin parc să spuie lui madam Georgescu, nu cumva să-şi piarză răbdarea aşteptându-l… Fatalitate! Madam Georgescu lipseşte de pe bancă. D. Georgescu lasă un moment pe puiul, care nu mai poate umbla, să se odihnească pe bancă, face câţiva paşi în sus, apoi în jos, să găsească pe madam Georgescu. Madam Georgescu, nicăieri! Se-ntoarce să ia pe puiul, să-l ducă la Voinea şi să se-ntoarcă apoi în parc, unde trebuie până-n fine să găsească pe madam Georgescu. Fatalitate! Puiul lipseşte! – Pardon – zice d. Georgescu către un domn care stă pe bancă – n-aţi văzut un copilaş frumuşel, îmbrăcat în uniformă ca prinţul Carol? – Ba da… Acu’ a plecat cu o damă… – Cu o damă înaltă, cu bluză verzuie şi cu jupă… – N-am băgat de seamă; dar am auzit că dama zicea „puiule“ şi băiatul „mamiţico“. – Pardon, încotro a pornit? – Încoace, răspunde domnul, arătând înspre Mazăre. Dama zicea că-l duce pe puiul la gramamá. D. Georgescu porneşte înapoi la Mazăre… Acolo i se spune – fatalitate! – că madam Georgescu a fost acum cu puiul şi, negăsind pe gramamá, a plecat devale la Manolescu. Degrab’ la Manolescu… – A fost o damă cu băieţelul cu care aţi fost dv. Şi i-am spus tot cum v-am spus dv., că n-am avut odaie, şi am mânat-o la Voinea. D. Georgescu suie şi porneşte cu pas regulat cătră Izvor. Ajunge foarte obosit şi asudat la Voinea… Fatalitate! La Voinea nu se află nici madam Georgescu, nici puiul, nici gramamá, nici coşul. – Ce-i de făcut? Cu toată inteligenţa lui, d. Georgescu stă câteva momente pe loc fără să poată răspunde la această-ntrebare… Va trebui să răspunză însă… – Ce? Pentru cine nu e deprins să se caţere pe munţi, putând trece ca o capră din valea Prahovei în a Ialomiţei, Sinaia nu se poate compara mai nemerit decât cu un stomac: o încăpere mai mult sau mai puţin largă, având două deschizături destul de strâmte. Te-a înghiţit odată Sinaia, nu mai poţi ieşi decât ori pe sus, spre miazănoapte, către Predeal, ori pe jos, spre miazăzi, către Comarnic. Prin urmare, îşi face d. Georgescu următoarea judiţioasă socoteală: „Trebuie să fie în Sinaia, că n-au avut pe unde zbura“. N-apucă să isprăvească această gândire, şi cineva, venindu-i drept în faţă, sub lumina unei lămpi electrice, îi zice: – Să-mi scrii, nene Georgescule! – Adio, Mitică… – Te aşteaptă-n parc madam Georgescu cu familia Vasilescu şi cu locotenent Mişu… – În parc?… Să-mi scrii, Mitică! – Adio şi n-am cuvinte, nene Mialache! D. Georgescu îndoieşte pasul… intră în parc; caută peste tot… Madam Georgescu – fatalitate! – nicăieri. Obosit, omul şade pe o bancă, să răsufle, şi, pentru prima oară, după o alergătură de cinci ore, înjură în gând… Pe cine?… Pe coana Anica… Dumneei a făcut toată încurcătura, dumneei face toate încurcăturile… Dar… nu strică dumneei; el strică; nu trebuia s-o ia; trebuia s-o lase la Bucureşti… Şezând astfel pe bancă-n parc, în prada unor gândiri destul de nefavorabile cocoanei Anichii, d. Georgescu nu ia seama că muzica a plecat şi că lumea încet-încet s-a strecurat, mergând fiecare cătră culcuşul său. A! e grozav să ai fiinţe iubite, rătăcite departe de tine, şi să nu ştii la un moment în ce loc se află, ce fac, ce li se-ntâmplă, ce vorbesc, ce simt, ce gândesc despre tine…le e dor de tine, cum ţi-este ţie de ele? Etc., etc. „Unde dracul s-a băgatără?“ – zice d. Georgescu… Şi iar o înjurătură – de astă dată la adresa tutulor celor trei fiinţe iubite pe care le caută fără să le găsească. Dar iată că un glas simpatic îl trezeşte pe d. Georgescu din urâtele-i gânduri. – Bravos! d-le Mihalache! bravos! Este cocoana Anica, mamiţa lui madam Georgescu. – Cocoană! strigă ginerele, sărind drept în picioare… Unde umblaţi, cocoană? – Bravos! tot dumneatale-ntrebi… – Fireşte că eu, dacă nu ştiu… De cinci ore de când umblu după dv. – După noi!… Ce spui, frate?… Dar la Oppler nu puteai să vii?… A nemerit orbul Brăila… Şi d-ta… – La Oppler te-am trimes eu pe d-ta? – strigă d. Georgescu scos din pepene… La Oppler? Dracul era să ştie că dv. sunteţi la Oppler?… Eu v-am căutat la Mazăre, la Manoleseu, la Voinea, în parc… – La Voinea?… Nu mi-a zis Miţa că ne-a găsit loc la Vasileasca?… – Când ţi-a zis Miţa că ţi-a găsit loc la Vasileasca? – Când ne-am întâlnitără pe bulivar… – Când v-aţi întâlnitără pe bulivar? – Când mergeam la Voinea… ne-am întâlnitără, că nu l-am găsit… – Pe cine? – Pe Voinea. Findcă ne-am întâlnitără cu Măndica. – Care Măndica? – zbiară d. Georgescu. – Vasileasca, domnule! Şi cu Miţa… – Ei şi unde e acuma Miţa? – Nu ţi-am spus? – Când mi-ai spus? – Mialache! eşti nebun? Nu ţi-am spus că te aşteaptă la Oppler cu Vasileasca şi cu fratele Vasileaschii, locotentnt Mişu de la itidenţă? – Dar puiul? – L-am culcat. – Unde? – Nu ţi-am spus? – Cucoană! eşti nebună? Când mi-ai spus? – Nu ţi-am spus că am tras la Măndica. – Ei? – Nu zbiera aşa!… Ei! ne-a dat un pat pentru puiul în odaie la copiii ei, şi Miţii i-a dat odaia lui Mişu, şi el doarme pe canapea în antreluţă… Din vorbă-n vorbă, au ajuns la Oppler. La Oppler, fatalitate! Toate luminile sunt stinse. – S-a dusără la Vasileasca acasă,   D. Georgescu şi coana Anica suie încet pe drumul prăpăstios către strada Furnica. E o noapte caldă, cu lună plină… Cu cât suie, cu atât se desfăşură la picioarele drumeţilor panorama mirifică a Sinaiei, cu simetricele ei constelaţii de lampioane electrice. Vederea aceasta o încântă pe coana Anica… D. Georgescu e mai puţin simţitor faţă cu măreaţa privelişte şi înjură bombănind. Au ajuns în sfârşit la Villa Măndica. Puiul doarme cu copiii Vasileaschii; dar, fatalitate! Madam Georgescu lipseşte. A plecat. – Unde? – A plecatără acuşica toţi – zice servitoarea somnoroasă – la Sfânta Ana. – Şi d. Mişu locotenentul? Întreabă cocoana Anica. – Şi dumnealui, răspunde slujnica. – Du-te şi dumneatale repede, Mialache! – zice cocoana. Dar d. Mialache izbucneşte: – Ce? Cocoană! Ce? Sunt nebun? Dumneatale mă socoteşti cal de poşte? – Nu striga, că scoli copiii! – De cinci ore de când alerg după dv. ca un turbat, nu e destul? Nu mai mă duc. – Du-te, Mihalache mamă! zice foarte rugătoare cucoana; o să-i faci mare plăcere Miţii şi la toţi. – Nu mai poci… – O să te căieşti, Mialache! – De ce să mă căiesc?… Nu mă duc! n-o găsesc nici acolo… Mai bine, adu coşul.   Când zice d. Georgescu acestea, orologiul de la castelul Peleş se aude-n depărtare bătând noaptea jumătate. Cocoana scoate coşul de subt canapea, slujnica aduce o sticlă cu vin, d. Mialache se pune să supeze cu coana Anica. La supeu, d. Mialache povesteşte cu de-amănuntul toate peripeţiile prin care a trecut; iar cocoana Anica, cum s-a-ntâlnitără cu madam Vasilescu şi cu toată compania şi cu locotenent Mişu, care e mucalit al dracului „şi cântă teribel!“ Apoi, după supeu, s-a culcat d. Georgescu în odaia locotenentului, rezervată pentru el şi madam Georgescu: iar gramamá, în odaia copiilor, cu puiul. Dormeau încă profund când, pe la cinci şi jumătate dimineaţa, un zgomot straşnic, clopoţei de trăsură, lăutari şi chiote, i-a smuls din braţele lui Morfeu. Se-ntorcea compania de la Urlătoare, cu lăutari: madam Vasilescu, madam Constandinescu, nepoţica ei, domnişoara Popescu, şi d. Vasilescu şi madam Georgescu şi locotenent Mişu… Fusese o partidă de plăcere improvizată, o fantezie a locotenentului. – Vezi, cocoană? – zice d. Mialache lui gramamá. Vezi? dacă mă luam după vorba d-tale şi mă duceam şi la Sfânta Ana!… Ah! a fost o plăcere ce va rămânea neuitată… Pe lună, cu trăsurile la pas, şi deasupra armoniei apelor de munte şi şoaptelor pădurii, lăutarii acompaniind încetinel şi d. Mişu cântând menuetul, pe care-l cântă regulat muzica în parc şi care-i place atât la madam Georgescu!… De aceea, cu sufletul încărcat de fermecătoare amintiri, seara, la Bucureşti, când îşi face toaleta de culcare, madam Georgescu zice oftând: – Ah! mamiţo! menuetul lui Paderewski, mă-nnebunesc!   ascultăm tren de plăcere auditie

În secolul nostru s-a nascut si s-a sfârsit un stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric constiincios sa-l piarza din vedere. Voi sa vorbesc despre Republica de la Ploesti, un stat care, desi a durat numai vreo cinsprezece ore, a marcat desigur o pagina celebra în istoria contemporana. Nascuta din, prin si pentru popor, pe la doua ceasuri în dimineata zilei de 8 august 1870, tânara republica a fost sugrumata în aceeasi zi pe la ceasurile patru dupa-amiazi. Nu face nimica! marirea si importanta statelor nu se judeca dupa extensiunea si durata lor, ci dupa rolul mai mult sau mai putin stralucit pe care l-au jucat în complexul universal.   Cadrul meu e prea strâmt ca sa pot închide într-însul istoria generala a veselei republice podgorene. Voiesc numai sa contribuiesc si eu la consemnarea materialului necesar unui viitor istoric; si sunt autorizat a o face – eu am fost cetatean al acelei republice. Am asistat la marirea si decadenta ei, si nu în calitate de gura-casca, ci în calitate oficiala. Când poporul a calcat politia, eu m-am repezit si am dezarmat pe un subcomisar de serviciu, luându-i sabia din cui. M-am încins cu ea, si am avut norocul sa treaca atunci pe lânga mine Prezidentul Republicei. Eram de saptesprece ani; înfatisarea mea hotarâta atrase privirile Prezidentului – ma numi subcomisar în locul zbirului pe care-l dezarmasem.   Astazi, când sper ca s-a prescris vina mea contra monarhiei, am curajul s-o spun cu mândrie. Da, am fost unul dintre cei mai aprigi sustinatori ai ordinii în Republica Ploestilor. Ceasuri glorioase, n-am sa va uit! Seful meu, politaiul, era simpaticul si bravul Stan Popescu, unul dintre cei 1.000 ai lui Giuseppe Garibaldi – volintir în Italia, volintir într-o revolutie polona, vrajmas jurat al tiranilor si frate pasionat al poporului. Cu astfel de sef, mergi în foc bucuros pentru o idee mare.   De cu seara din ajun, 7 august, mai multi conspiratori, între cari si Stan Popescu, asteptând vesti (de unde? istoria nu poate înca spune), jucasera, în salonul de la otel “Moldova”, la chilometru. Ce însemneaza la chilometru? E un joc inocent, foarte putin complicat – iata. Jucatorii, indiferent de numarul lor, se aseaza la o masa în coltul unui salon. Se aduce fiecaruia câte o sticluta de vin. Încep sa bea. Când unul si-a ispravit portia, asaza sticla goala pe jos, lânga zid, în lungul salonului. A doua sticla golita, o asaza cu fundul în gâtul celei dintâia, si asa mai departe, pâna când sirul sticlelor ajunge la zidul din potriva – la chilometru. Cel ce a ajuns mai întâi la chilometru a câstigat partida – ceilalti trebuie sa-i plateasca sticlele baute, în proportie dreapta cu numarul de sticle ce le lipseste lor pâna la tinta. Se întelege, când jucatorii sunt toti de talie, se-ntâmpla sa se joace o contra si adesea partida sa fie remisa. În seara aceea, Stan câstigase cu mare avans partida-ntâia.   Pe la unu trecute, dupa miezul noptii, când era sa se-nceapa o noua partida, se aud trei lovituri rare în geam. Toti jucatorii, uitând de petrecerea lor inocenta, se ridica încruntati. Tocsinul sunase. Cauza sfânta a poporului îi chema pe câmpul de onoare. Era ceasul actiunii… Toti pornesc tacuti si hotarâti în gramada. Ies pe gangul otelului si apuca spre obor. Pâlcuri-pâlcuri vin din toate partile; se contopesc toate gramada; cu cât înainteaza acest brav popor, cu atât numarul sporeste.   La 2 si jum. despre ziua, telegraful e în mâna republicanilor; toate firele rupte si mai ales casa confiscata. La 4, usile temnitei de pe drumul Rudului se deschid pentru câtiva republicani închisi în preventie. La 5, batalionul de linie din cazarma de la Sf. Nicolae face act de supunere în mânile Prezidentului. La 5 si jum., politia republicana este organizata; poporul, ca garda civica a Republicei, e înarmat cu sabii confiscate de la pompieri si de la ipistati, cu pusti de vânat, cu pistoale si reteveie. La 6, în Piata Unirii plina de popor – tocmai pe locul unde se ridica astazi mândra statua Libertatii (cetatenilor ploesteni, Natiunea recunoscatoare!) – Prezidentul, urcat pe un scaun de tocat cârnati, citeste actul solemn al întemeierii Republicii. La 7, se desfunda în toate raspântiile boloboace, în sunetele marsului eroic de la ’48. La 8, o parte din popor, cu politaiul si un taraf de lautari, mergem la gradina Lipanescului.   Aci, pe iarba, se-ncinge un ziafet nepomenit în analele celor mai batrâne republice. Gratarele sfârâie aruncând în aer valuri de miros fierbinte si gras, ca niste altare antice pe cari se ard ofrande unui zeu tutelar. Canalele o data deschise nu se mai închid. Boloboacele golite se rostogolesc hodorogind departe, ca niste ruginite institutiuni ce nu mai corespund exigentelor moderne, si, în locul lor, se-mping cu greutate alte boloboace pline, ca niste reforme pe cari le reclama spiritul progresist al timpului si interesele vitale ale societatii. Ce veselie! ce avânt! ce entuziasm!… A! sunt sublime momentele când un popor martir sfarma obedele si catusele tiraniei si, aruncându-le departe, tare de dreptul sau, fara ura, uitând trecutul odios, închina des, dar sincer, pentru sfânta Libertate si – te pupa! O!   Eram la Lipanescu-n gradina de vreo câteva ceasuri. Uraganul entuziasmului crestea mereu, când o onoare nenchipuita veni sa-l ridice la paroxism. Prezidentul – el, în persoana! – urmat de un adiutant, veni sa viziteze petrecerea noastra populara si sa sparga o oala cu poporul lui. Marele om ne zise câteva cuvinte. Era încântat de purtarea bravilor sai ploesteni, cari au stiut ca totdeauna sa se sacrifice pentru libertate. A fost un fanatism; o furie! Oalele toate de pamânt, caciulile-n sus si “Ura! Vivat Republica!” Prezidentul a plecat, luând cu dânsul pe Stan Popescu, politaiul… Încet-încet, cu ultimii cârnati, cu ultimele fleici si oale, se strecura si poporul martir… Probabil cheltuiala frugalei gustari populare ramase sa fie trecuta în viitorul buget al Republicei.   Mi-adusei aminte ca am parinti, cari m-asteptau, si ma dusei degrab acasa încins cu sabia mea peste jiletca. Raposata mama era foarte buna, dar o femeie de moda veche, un spirit reactionar; era departe de a-ntelege importanta politica a formelor democratice. Aflase tot ce se petrecea în oras si tremura de grija mea vazând ca nu viu la dejun. Mi-a facut o scena grozava – ca de ce m-am amestecat cu derbedeii, ca doresc s-o fac de râs în mahala, ca vreau sa grabesc, poate, sfârsitul lui tata, care era greu bolnav; pe urma mi-a poruncit aspru sa ramân acasa; în zadar am protestat; în zadar i-am spus, aratându-i arma, ca am o functiune publica de îndeplinit: mi-a luat sabia, pe care a aruncat-o, unde? nu stiu, si mi-a încuiat ghetele si palaria în scrin. O saptamâna m-a tinut astfel captiv, pâna s-a potolit primejdia. Atât mai bine! Când eu plângeam acasa de ciuda soarta rusinoasa a sabiii mele, ce se-ntâmpla în inima Republicei?   Pe la trei si jumatate dupa-amiazi, în vagoanele de material ale liniei ferate Bucuresti-Ploesti, atunci înca-n constructie, sosea grabnic în Republica un grozav oaspete. Ce era? Era Reactiunea. Reactiunea cu tot ce are ea mai oribil si mai hidos – un batalion complet de vânatori sub comanda maiorului Gorjan. Cum pusera piciorul pe pamântul sacru, începura vânatoarea dupa republicani. Reactiunea cauta însa mai cu seama pe Prezident; dar acesta, printr-o inexplicabila coincidenta, iesise prin granita de rasarit a Republicei, bariera Bucovului, pe când Reactiunea intrase pe granita de apus, bariera Rudului. În trei ceasuri de goana, vânatorii arestara mai bine de sease sute de copii ai poporulul. Puscaria si patru hanuri, prefacute în puscarii, gemeau de republicani. Cuminte mama! Dumnezeu s-o odihneasca! Era o femeie fara multa învatatura, dar ce prevedere politica! Daca ma prindea Reactiunea cu sabia la brâu!   Reactiunea restabili cu brutalitate statu quo ante. Pe Prezident l-au prins calaretii prefecturii catre seara de tot, pe drumul Buzaului, dincolo de Lipia, la vreo doua posti departe de granitele rasaritene ale Statului sau. Când i-au strigat calaretii din goana: “Stai!” el, care era pe jos, a avut curajul sa stea. Iar când l-au întrebat: “Ce faceai aici?” el a raspuns scurt: “Ma plimbam”. Si fiindca este indiferent, când te plimbi, daca te plimbi asa ori asa, l-au pus mizerabilii sa se plimbe-napoi. Tot înapoi si iar înapoi! niciodata înainte! iata deviza Reactiunii.   Dar politaiul?… Ce se facuse Stan Popescu? Se dusese sa ia în posesiune jetul lui de musama în cancelaria politiei. De doua zile nu dormise… Partida la chilometru… apoi alergaturile cu poporul… pe urma festivitatea de dimineata la Lipanescu… entuziasmul… Se simtea zdrobit, si era atât de placuta racoarea în cancelarie. O dulce aromeala, foarte naturala dupa atâtea emotiuni, dupa atâta triumf, îi apasa cu putere brava cerbice. Omul îsi încrucisa mânile pe biuroul sau, îsi aseza bine capul si, gândind cu drag la viitorul tinerei Republice, adormi butuc.   Pe dânsul îl cautau mai întâi dupa Prezident – a carui urma o aflasera si în goana caruia pornisera calaretii – si l-au si gasit. Maiorul Gorjan, dând usa de parete, intra cu zbirii sai în cancelarie. Politaiul horcaie cu capul pe masa. Maiorul face patru pasi mari si trage o puternica lovitura cu palma pe masa. Stan Popescu tresare cu ochii cârpiti. – Cine te-a pus pe tine aici? racneste strasnic reactionarul. – Boborul! raspunde foarte ragusit republicanul.   Atâta i-a trebuit Reactiunii! Când a auzit de bobor, a turbat: l-a si-nhatat pe Stan si, valvârtej cu el, drept la hanul Calugarului! Asa s-a sfârsit cu Republica noastra! Asa Reactiunea a sfâsiat cea mai eroica pagina a liberalismului român!