Ion Luca Caragiale biografie teatru momente si schite opere video audio

Tren de plăcere de I.L.Caragiale  S-a hotărât, care va să zică… Madam Georgescu – Miţa Georgeasca – cu d. Georgescu – Mihalache – pleacă la Sinaia cu trenul de plăcere, însă, de mult madam Georgescu a promis „puiului“ să-l ducă odată şi pe el la Sinaia; prin urmare trebuie să-l ia şi pe puiul; dar puiul nu merge nicăieri fără „gramamá“; prin urmare, şi pe gramamá trebuie s-o ia. Puiul este mititelul Ionel Georgescu, în etate de cinci anişori împliniţi, unicul fruct până astăzi al amorului părinţilor săi; iar gramamá este cocoana Anica, mamiţa mamiţichii puiului. Trenul de plăcere pleacă din Gara de Nord sâmbătă după-amiazi, la orele trei fără cinci. Sâmbătă, aşadar, de la amiazi, amândouă aceste doamne încep să se pregătească de plecare. Madam Georgescu este pe deplin stabilită asupra toaletei sale! bluza vert-mousse, jupa fraise ecrasee şi pălăria asortată; umbreluţa a roşie, mănuşile albe şi demibotinele de lac cu cataramă; ciorapii de mătase vărgaţi, în lungul piciorului, o bandă galbenă şi una neagră, despărţite cu câte un fir stacojiu. Cocoana Anica se-mbracă în negru, aşa se-mbracă dumneei de când a pierdut pe răposatul Nicula; coloare deschisă n-a mai purtat decât acuma, de curând, barej conabiu la cap. Cât despre puiul, nici nu mai încape discuţie – el va purta la Sinaia uniforma de ofiţer de vânători ca prinţul Carol Până să potrivească mamiţa pe madam Georgescu, până să-mbrace pe puiul şi să-i puie sabia, iată că s-a făcut ora două fără douăzeci. La orele două fără un sfert, iată soseşte şi d. Georgescu cu un muscal cu cauciuc. Cum intră şi dă cu ochii de gramamá, strigă: – Cocoană! Încă n-ai plecat? Să ştii c-ai pierdut trenul! Până s-ajungi la tramvai, cum umbli d-ta; până să-l apuci, că poate n-ai noroc să-ţi treacă tocmai atunci; până să ajungi la gară – s-a isprăvit! n-are să te-aştepte trenul pe dumneata… Apoi, văzând pe gramamá că tăndăleşte căutând nişte chei: – N-auzi cocoană că scapi trenul? Cocoana Anica porneşte, şi madam Georgescu după ea: – Mamiţo, ştii unde am vorbit să ne-ntâlnim: În salon de clasa-ntâi… Ai auzit? Gramamá a plecat să caute tramvaiul. D. Georgescu cu familia şi cu un coşuleţ elegant de provizii – salam, opt ouă răscoapte, un pui fript, două jimble, sare, piper, în sfârşit tot ce trebuieşte – se urcă în birjă şi: – La gară, gaspadin! De douăzeci şi cinci minute, familia Georgescu stă în salon de clasa-ntâi, şi gramamá nu mai soseşte. Ceasornicul arată două şi jumătate… Madam Georgescu începe să devină impacientă. Trei fără douăzeci şi cinci… Mai sunt douăzeci de minute; la casă se dau bilete, şi cocoana Anica nu mai vine. D. Georgescu începe a bănui că n-are să trebuiască a mai lua patru bilete, poate că trei or s-ajungă, şi porneşte din salonul de aşteptare să meargă la ghişeu. Dar în uşă-ntâlneşte piept în piept pe gramamá care nu mai poate de gâfâială. – Uf! nu mai poci! – zice cocoana Anica. Dar, d. Georgescu îi numără parale potrivite pentru un bilet de dus şi-ntors clasa III, şi-i arată ghişeul respectiv. Peste câteva minute, trenul zboară-nspre Carpaţi. – Biletele, vă rog, domnilor – zice politicos conductorul intrând în primul vagon de clasa-ntâia. D. Georgescu arată două bilete. – …Mititelul… al dv.? – Întreabă conductorul arătând pe ofiţeraşul de vânători, care s-a suit cu picioarele pe bancheta de catifea. – Da! dar n-a-mplinit patru ani… Nu trebuie să ne-nveţi dumneata pe noi regula – zice madam Georgescu. Conductorul salută politicos şi trece mai departe. – I-ai spus mamiţii (întreabă discret madam Georgescu pe consoartele dumneaei) să bage de seamă să nu-i fure cineva coşul? D. Georgescu dă din cap şi se mulţumeşte să zică numa: – Hîhî! – Mai discret încă, întreabă d. Georgescu pe consoarta d-sale: – I-ai dat ceva parale? Madam Georgescu răspunde consoartelui tot aşa de laconic cum i-a răspuns şi dânsul. – Cât? Madam Georgescu arată mâna cu cele cinci degete răsfirate: cinci – adică, o băncuţă. Treizeci de bani, tramvaiul de la Zece Mese până la gară i care va să zică gramamá are încă douăzeci de bani pentru ca să cumpere două legături de vişine la Comarnic. Şi-n adevăr, le şi cumpără, şi le şi mănâncă pe jumătate până la Valea Largă, cu sâmburi cu tot. Trenul soseşte la Siaia regulat. Lume – destulă. Dar cu toată-mbulzeala, cine ştie să-şi facă un plan bine hotărât nu se rătăceşte niciodată. Familia Georgescu ştie perfect ce are să facă pas cu pas şi minută cu minută. Astfel, madam Georgescu, cu d. Georgescu şi cu puiul se urcă-n birjă şi merg drept la parc, unde muzica militară cântă cadrilul leş petits cochons, să se asigure de o odaie cu două paturi la Regal; iar gramamá cu coşul merge la Mazăre să se asigure de o odaie cu un pat: e atât de aproape Mazăre de gară, că nu face pentru ca să mai dai parale la birjă. D. Georgescu însă dă unui băiat un ban, să ducă după gramamá coşul. S-a întunecat… Lămpile electrice încep a sclipi. Puiului i-e foame. D. Georgescu lasă pe madam Georgescu pe o bancă în aleea principală, unde e toiul promenadei de lume bună, şi pleacă cu puiul la gramamá. Fatalitate! La otel Mazăre i se spune că n-a fost odaie goală şi că a trimis-o pe jupâneasa la otel Manolescu, devale. D.. Georgescu coboară cu bravul ofiţeraş de vânători, care este foarte obosit şi flămând. La Manolescu, iar fatalitate! n-a fost odaie goală şi a trimis-o pe jupâneasa la otel Voinea, în Izvor. D. Georgescu suie cu bravul ofiţeraş, după ce i-a cumpărat o franzelă şi i-a dat să bea apă. Trecând spre Izvor, se abate prin parc să spuie lui madam Georgescu, nu cumva să-şi piarză răbdarea aşteptându-l… Fatalitate! Madam Georgescu lipseşte de pe bancă. D. Georgescu lasă un moment pe puiul, care nu mai poate umbla, să se odihnească pe bancă, face câţiva paşi în sus, apoi în jos, să găsească pe madam Georgescu. Madam Georgescu, nicăieri! Se-ntoarce să ia pe puiul, să-l ducă la Voinea şi să se-ntoarcă apoi în parc, unde trebuie până-n fine să găsească pe madam Georgescu. Fatalitate! Puiul lipseşte! – Pardon – zice d. Georgescu către un domn care stă pe bancă – n-aţi văzut un copilaş frumuşel, îmbrăcat în uniformă ca prinţul Carol? – Ba da… Acu’ a plecat cu o damă… – Cu o damă înaltă, cu bluză verzuie şi cu jupă… – N-am băgat de seamă; dar am auzit că dama zicea „puiule“ şi băiatul „mamiţico“. – Pardon, încotro a pornit? – Încoace, răspunde domnul, arătând înspre Mazăre. Dama zicea că-l duce pe puiul la gramamá. D. Georgescu porneşte înapoi la Mazăre… Acolo i se spune – fatalitate! – că madam Georgescu a fost acum cu puiul şi, negăsind pe gramamá, a plecat devale la Manolescu. Degrab’ la Manolescu… – A fost o damă cu băieţelul cu care aţi fost dv. Şi i-am spus tot cum v-am spus dv., că n-am avut odaie, şi am mânat-o la Voinea. D. Georgescu suie şi porneşte cu pas regulat cătră Izvor. Ajunge foarte obosit şi asudat la Voinea… Fatalitate! La Voinea nu se află nici madam Georgescu, nici puiul, nici gramamá, nici coşul. – Ce-i de făcut? Cu toată inteligenţa lui, d. Georgescu stă câteva momente pe loc fără să poată răspunde la această-ntrebare… Va trebui să răspunză însă… – Ce? Pentru cine nu e deprins să se caţere pe munţi, putând trece ca o capră din valea Prahovei în a Ialomiţei, Sinaia nu se poate compara mai nemerit decât cu un stomac: o încăpere mai mult sau mai puţin largă, având două deschizături destul de strâmte. Te-a înghiţit odată Sinaia, nu mai poţi ieşi decât ori pe sus, spre miazănoapte, către Predeal, ori pe jos, spre miazăzi, către Comarnic. Prin urmare, îşi face d. Georgescu următoarea judiţioasă socoteală: „Trebuie să fie în Sinaia, că n-au avut pe unde zbura“. N-apucă să isprăvească această gândire, şi cineva, venindu-i drept în faţă, sub lumina unei lămpi electrice, îi zice: – Să-mi scrii, nene Georgescule! – Adio, Mitică… – Te aşteaptă-n parc madam Georgescu cu familia Vasilescu şi cu locotenent Mişu… – În parc?… Să-mi scrii, Mitică! – Adio şi n-am cuvinte, nene Mialache! D. Georgescu îndoieşte pasul… intră în parc; caută peste tot… Madam Georgescu – fatalitate! – nicăieri. Obosit, omul şade pe o bancă, să răsufle, şi, pentru prima oară, după o alergătură de cinci ore, înjură în gând… Pe cine?… Pe coana Anica… Dumneei a făcut toată încurcătura, dumneei face toate încurcăturile… Dar… nu strică dumneei; el strică; nu trebuia s-o ia; trebuia s-o lase la Bucureşti… Şezând astfel pe bancă-n parc, în prada unor gândiri destul de nefavorabile cocoanei Anichii, d. Georgescu nu ia seama că muzica a plecat şi că lumea încet-încet s-a strecurat, mergând fiecare cătră culcuşul său. A! e grozav să ai fiinţe iubite, rătăcite departe de tine, şi să nu ştii la un moment în ce loc se află, ce fac, ce li se-ntâmplă, ce vorbesc, ce simt, ce gândesc despre tine…le e dor de tine, cum ţi-este ţie de ele? Etc., etc. „Unde dracul s-a băgatără?“ – zice d. Georgescu… Şi iar o înjurătură – de astă dată la adresa tutulor celor trei fiinţe iubite pe care le caută fără să le găsească. Dar iată că un glas simpatic îl trezeşte pe d. Georgescu din urâtele-i gânduri. – Bravos! d-le Mihalache! bravos! Este cocoana Anica, mamiţa lui madam Georgescu. – Cocoană! strigă ginerele, sărind drept în picioare… Unde umblaţi, cocoană? – Bravos! tot dumneatale-ntrebi… – Fireşte că eu, dacă nu ştiu… De cinci ore de când umblu după dv. – După noi!… Ce spui, frate?… Dar la Oppler nu puteai să vii?… A nemerit orbul Brăila… Şi d-ta… – La Oppler te-am trimes eu pe d-ta? – strigă d. Georgescu scos din pepene… La Oppler? Dracul era să ştie că dv. sunteţi la Oppler?… Eu v-am căutat la Mazăre, la Manoleseu, la Voinea, în parc… – La Voinea?… Nu mi-a zis Miţa că ne-a găsit loc la Vasileasca?… – Când ţi-a zis Miţa că ţi-a găsit loc la Vasileasca? – Când ne-am întâlnitără pe bulivar… – Când v-aţi întâlnitără pe bulivar? – Când mergeam la Voinea… ne-am întâlnitără, că nu l-am găsit… – Pe cine? – Pe Voinea. Findcă ne-am întâlnitără cu Măndica. – Care Măndica? – zbiară d. Georgescu. – Vasileasca, domnule! Şi cu Miţa… – Ei şi unde e acuma Miţa? – Nu ţi-am spus? – Când mi-ai spus? – Mialache! eşti nebun? Nu ţi-am spus că te aşteaptă la Oppler cu Vasileasca şi cu fratele Vasileaschii, locotentnt Mişu de la itidenţă? – Dar puiul? – L-am culcat. – Unde? – Nu ţi-am spus? – Cucoană! eşti nebună? Când mi-ai spus? – Nu ţi-am spus că am tras la Măndica. – Ei? – Nu zbiera aşa!… Ei! ne-a dat un pat pentru puiul în odaie la copiii ei, şi Miţii i-a dat odaia lui Mişu, şi el doarme pe canapea în antreluţă… Din vorbă-n vorbă, au ajuns la Oppler. La Oppler, fatalitate! Toate luminile sunt stinse. – S-a dusără la Vasileasca acasă,   D. Georgescu şi coana Anica suie încet pe drumul prăpăstios către strada Furnica. E o noapte caldă, cu lună plină… Cu cât suie, cu atât se desfăşură la picioarele drumeţilor panorama mirifică a Sinaiei, cu simetricele ei constelaţii de lampioane electrice. Vederea aceasta o încântă pe coana Anica… D. Georgescu e mai puţin simţitor faţă cu măreaţa privelişte şi înjură bombănind. Au ajuns în sfârşit la Villa Măndica. Puiul doarme cu copiii Vasileaschii; dar, fatalitate! Madam Georgescu lipseşte. A plecat. – Unde? – A plecatără acuşica toţi – zice servitoarea somnoroasă – la Sfânta Ana. – Şi d. Mişu locotenentul? Întreabă cocoana Anica. – Şi dumnealui, răspunde slujnica. – Du-te şi dumneatale repede, Mialache! – zice cocoana. Dar d. Mialache izbucneşte: – Ce? Cocoană! Ce? Sunt nebun? Dumneatale mă socoteşti cal de poşte? – Nu striga, că scoli copiii! – De cinci ore de când alerg după dv. ca un turbat, nu e destul? Nu mai mă duc. – Du-te, Mihalache mamă! zice foarte rugătoare cucoana; o să-i faci mare plăcere Miţii şi la toţi. – Nu mai poci… – O să te căieşti, Mialache! – De ce să mă căiesc?… Nu mă duc! n-o găsesc nici acolo… Mai bine, adu coşul.   Când zice d. Georgescu acestea, orologiul de la castelul Peleş se aude-n depărtare bătând noaptea jumătate. Cocoana scoate coşul de subt canapea, slujnica aduce o sticlă cu vin, d. Mialache se pune să supeze cu coana Anica. La supeu, d. Mialache povesteşte cu de-amănuntul toate peripeţiile prin care a trecut; iar cocoana Anica, cum s-a-ntâlnitără cu madam Vasilescu şi cu toată compania şi cu locotenent Mişu, care e mucalit al dracului „şi cântă teribel!“ Apoi, după supeu, s-a culcat d. Georgescu în odaia locotenentului, rezervată pentru el şi madam Georgescu: iar gramamá, în odaia copiilor, cu puiul. Dormeau încă profund când, pe la cinci şi jumătate dimineaţa, un zgomot straşnic, clopoţei de trăsură, lăutari şi chiote, i-a smuls din braţele lui Morfeu. Se-ntorcea compania de la Urlătoare, cu lăutari: madam Vasilescu, madam Constandinescu, nepoţica ei, domnişoara Popescu, şi d. Vasilescu şi madam Georgescu şi locotenent Mişu… Fusese o partidă de plăcere improvizată, o fantezie a locotenentului. – Vezi, cocoană? – zice d. Mialache lui gramamá. Vezi? dacă mă luam după vorba d-tale şi mă duceam şi la Sfânta Ana!… Ah! a fost o plăcere ce va rămânea neuitată… Pe lună, cu trăsurile la pas, şi deasupra armoniei apelor de munte şi şoaptelor pădurii, lăutarii acompaniind încetinel şi d. Mişu cântând menuetul, pe care-l cântă regulat muzica în parc şi care-i place atât la madam Georgescu!… De aceea, cu sufletul încărcat de fermecătoare amintiri, seara, la Bucureşti, când îşi face toaleta de culcare, madam Georgescu zice oftând: – Ah! mamiţo! menuetul lui Paderewski, mă-nnebunesc!   ascultăm tren de plăcere auditie

Repausul duminical de I.L.Caragiale   1909 Petrecerile cu mult înainte pregătite rar se întâmplă să iasă bine; câtă vreme, cele încinse așa din întâmplare, pe negândite, aproape totdeuna izbutesc frumos…De ce oare? – De ce, de nece – nu trebuie să ne batem mereu capul să filozofăm, să tot căutăm cauza la orșice… Destul să constatăm cum se petrec lucrurile, și din constatarea asta să tragem învățătura că: nici la petreceri de mult puse la cale să nu mergem cu prea mari închipuiri de veselie, și nici să stăm la îndoială când, pe negândite, ni se ivește prilej de petrecere; să mergem cu voie bună, daca n-avem altă treabă mai serioasă de făcut – zic mai serioasă, fiindcă, în viața noastră scurtă și trudită, nici petrecerea nu e ceva atât de neserios cum spun câțiva înțelepți, unii ursuji și alții fățarnici. Așa cel puțin gândesc eu, și de aceea am petrecut așa de frumos alaltăieri noaptea. Joia trecută, 21 mai, neavând treabă, mă plimbam încet pe Calea Victoriei, pe la șapte seara, privind la forfoteala aceea de calești, birji, automobile – ce mulțime! ce eleganță! ce belșug!… cum rar se vede chiar în orașele cele mai prospere – și mă gândeam: cine or fi aceia care au scornit de la o vreme că-n țară e sărăcie, că s-a scumpit traiul și că suntem amenințați de o criză agricolă? ce moftangii! Pe când gândeam așa, iacătă, dau piept în piept cu amicul meu Costică Parigoridi – care, contrariu felului său cunoscut de toți, are acum aerul unui om prea puțin vesel. – Monșer – îmi zice – nevastă-mea s-a dus la țară cu copiii, la neamurile ei, tocmai în Muscel… Eu n-am vrut să merg… mai întâi, mi-a fost lene să mă scol așa de dimineață; și pe urmă, drept să-ți spun, nu-mi plac petrecerile patriarhale; eu sunt orășean; mie-mi place orașul… dar… nu duminicile și sărbătorile… N-am văzut ceva mai urât pe lume decât un oraș mare în zilele de repaus dominical! Toate prăvăliile cu obloanele lăsate ca pleoapele în somn… Ce somn!… Peste tot închis!… Să vrei să te spânzuri, n-ai de unde să-ți cumperi un ștreang… Lipsa asta de activitate, de viață, de mișcare comercială mă apasă pe umeri, mă trage și pe mine la somn; și nu pot dormi măcar – parcă sunt în stare de insomnie… și când mai văd și toată mitocănimea asta parvenită, prostimea asta elegantă, învârtindu-și roatele cu cauciuc în neștire, îmi vin fel de fel de idei… primejdioase… De un ceas umblu să dau de un prietin… parcă toți au intrat în pământ! – Iată, m-ai găsit pe mine, îi zic eu. – Bine că te-am găsit, nene Iancule! Afurisit să fie repausul dominical! – Dragă Costică, recunosc, în adevăr, că un oraș mare în repaus dominical nu este așa de frumos ca în plină activitate; și mie-mi face aceeași penibilă impresie ca și ție… Decât, ia să ne gândim și la oamenii care muncesc, o saptămână întreagă, de dimineață până seara târziu… Nu le trebuie și lor o zi de odihnă? – Da, răspunde amicul meu; dar în loc să se odihnească, își fac bășici pe tălpi umblând toată ziua gura-cască, și seara cad morți de oboseală. – Bine; dar s-au recreat… au petrecut… – Da! s-au îmbătat! – Dar ce să facă?… să citească psalmii proorocului David?… Și pe urmă, dă-mi voie să-ți spun că-mi pare rău să te aud pe tine, spirit modern, suflet așa de uman, vorbind astfel despre lumea muncitoare… și asta numai de necazul urâtului… Să presupunem că se-mbată și poporul… Ei! și?… parcă… – Înțeleg ce vrei să zici! – … Ei! apoi? – Nu știu, monșer; dar sunt plictisit ca un cățel pe care stăpânul l-a uitat încuiat în casă… Îmi vine să urlu de urât… Ai treabă? – De loc. – Unde mănânci astă-seară? – Indiferent. – Vrei să mâncăm împreună? – Mai ales. – Unde, zici? – Unde poftești. Pornim amândoi la vale. Pe drum, Costică, privind la obloanele prăvăliilor, bombănește mereu… În dreptul lui Capșa, întâlnim pe alt prietin; îl luăm, fără vorbă multă, ca de rechiziție; la răspântia bulevardului, încă doi; îi înhățăm; în dreptul legațiunii rusești, încă unul; e prizonier… Curios lucru! toți foarte plictisiți de repausul dominical; și cu cât banda sporește, cu atât dispare plictiseala! Toți șase – oameni de condiție frumoasă în societate – ajungem, aproape bine dispuși, la Iordache, în Covaci. Sus, pe terasă… – Domnilor – zice Costică – trebuie să știți că, grație întâmplării fericite că v-am întâlnit, mi-au fugit din minte niște idei foarte negre… Dacă, adineaori, nu-ntâlneam pe nenea Iancu, mergeam, cum eram de plictisit, drept la gară, să mă arunc subt roatele primului tren la-ndemână. Vă mulțumesc… Sunteți salvatorii vieții părintelui copiilor soției mele, care era să citească mâine, la Câmpulung, în Universul, încă o nouă tragică sinucidere la stația B.M.!… Ei bine, faptul acesta, că, din fericire, v-am întâlnit, combinat cu faptul, nu mai puțin fericit, că astăzi este ziua mea onomastică, sf. împărați Constantin și Elena, ne obligă: pe mine să vă rog, iar pe dv. să primiți, a face eu cinste astă-seară. Îl sărutăm cu toții și, care mai de care, îi urăm: – La mulți ani, Costică! cu noroc, sănătate și veselie!… Și cinstit socru, dragă Costică! Pe urmă, din parte-mi, îi cer scuze că am uitat să-l felicit, fiindcă, necâzând sub prescripțiile legii repausului dominical, nu țin niciodată socoteala sfinților. Costică se-ntoarce-n loc și deodată, vesel ca totdeuna, strigă: – Băiete! aperitive, lista și răcitori în lege! să vie! Știu c-am petrecut!… Ce chef!… și, dacă trebuie să fim drepți, Costică a plătit de două ori petrecerea improvizată – și cu bani și cu spirit – ce vervă!… Din când în când, constatând că lăsam “să se răcească” paharele noastre pline, ne strigă, ridicind pe al său: – Jos repausul dominical!… Să lucrăm!… lucrați, domnilor! Iar noi, împărtășind părerile lui, lucram cu stăruință… Ce activitate! Cinci ore fără-ntrerupere, pe nerăsuflate… Cam pe la deșteptatul rânduricilor – țal!… Aperitive, 18; baterii, 8; șampanii, 12, și 22 pachete de regale… și 5 rânduri de marghilomane. Foarte – cum m-aș putea exprima în termeni mai aleși, adică mai potriviți? – foarte… gata, coborâm frumos, însă pe tăcute – nu o tăcere lugubră, totuși solemnă… Ne reculegem. Ajungem jos, unde moțăie câțiva birjari, pândindu-și prada matinală; ne oprim puțin, să aspirăm până-n adânc praful sănătos ridicat spre firmament de târnul municipal. Costică, după o sforțare eroică, întreabă: – Un’e me’gem? Noi medităm un moment… Eu ridic din umeri… Ceilalți, ca și mine. – Bi’jar! Și, câte doi, câte doi, binișor, ne-am așezat frumușel în trei birji. Eu cu Costică pornim în frunte… Zic, eu acuma, lui Costică: -Un’e me’gem? Costică ridică din umeri, și pe urmă mă sărută; îi plătesc prompt cu aceeași monedă. Din Covaci, apucăm la dreapta-n sus pân Șelari; din Șelari, apucăm la dreapta pân Lipscani; din Lipscani, la stânga – și Costică mă sărută și zice: – Eș’ du’ce, ‘ne Iancule! – Sân’ tu’tă, Co’tică! – Tu’tă du’ce, ‘ne Iancule! Și râzi… Și, dând să mă pupe încă o dată, nu știu cum face, că-mi ridică pălăria, care-mi zboară afară din trăsură, înapoi spre Iordache. – Bi’jar!… pă’ria lu’nea Iancu! Oprim… Birjarul mi-aduce pălăria. Costică mi-o pune pe cap… mai îndesat… ca să nu-mi mai zboare… Și râzi… Și ne pupăm du’ce… Dar unde ne aflăm? Pe bulevardul Colței, aproape de Piața Victoriei. – Une’e me’gem, mă, ‘mboule?… știi? întreabă Costică pe birjar. – La Lăptărie, conașule; cum să nu știu? – E ‘mb’avo! i răspunde Costică; și pe urmă cătră mine: auzi ce ide’ f’umoasă a’avut ‘mbou! Dar celelalte două birji nu se văd în urma noastră. – Ne-a t’ădat, ca niște lași, ne’ Iancule! Aerul de la Șosea ne face mult bine. Ajungem la Lăptărie. Plin! Acolo, cei patru amici, care au sosit, prin Calea Victoriei, înaintea noastră, ne așteaptă; ei nu puteau crede că i-am trădat ca niște lași. Câte un pahar de șampanie, la botul calului! – etc.!! etc.!!! Se face ziuă… Rândurelele au și plecat la vânătoare… Reintrăm în Capitală, în căutarea unui jvarț cu cognac fin… Am găsit… Ciudat efect face cafeaua tare!… Ni s-a dezlegat limba… Ieșim… E lumină mare… O aglomerație… Un accident?… Să anunțăm Salvarea!… Ne apropiem…Un cetățean șade jos pe marginea trotoarului și nu vrea să se scoale, cu toate insistențele sergentului. – Ce e? întreb pe sergent. – E repausul duminical, domnule: nu mai poate umbla; trebuie să-l ridic de-aici, să nu-l calce vreo trăsură… Haide, sus! Și dă să-l ridice; cetățeanul se lasă greu din balamale, scapă din brațele omului ordinii și se așează iar la loc. Îl privesc de aproape… Îl cunosc… Este un excelent culegător tipograf, om în vârstă și foarte cumsecade. Zic: – Scoală, monșer, nu face pentru d-ta să te dai în spectacol… ești om serios, tată de familie… – Ba, pe tat’to! răspunde el. – Îmi pare rău – adaog eu – că n-ai înțeles bine morala mea… – Ba am înțeles; dar vorba mea e: unde găsim noi acuma ciorbă de burtă? – D-tale ți-ar trebui acuma un jvarț cu cognac fin… nu știi ce bine ți-ar face! – Moft!… am băut jvarț la Comșa… ciorbă de burtă! n-auzi? Dar Costică, foarte-ncântat de vorbele acestea, zice: – N’ne Iancule, schembea, ca’va s’zică?… știi că are o idee frumoasă! hai la o schembea! L-am suit pe cetățean în birje și am pornit la piață. Pe drum cetățeanul dormea strașnic în brațele lui Costică. – Uite la el, în ce hal! zice Costică… Uite, domnule, efectele nenorocite ale repausului dominical! – Dragă Costică – zic eu – orcum, lumea noastră are nevoie și de asta, de repaus dominical, după atâta trudă… Și mai la urmă, toți, toți suntem niște… stricați. Și cu toții ne-am dus prin urmare să ne dregem lângă hală. Adevărul e că schembeaua dreasă bine, cu puțin ardei roșu, este, la ocazie, superioară cafelei cu cognac fin – drege… lucru mare! După schembea, pe la șapte de dimineață, în toiul halei, luăm seama că amicul nostru, culegătorul, a dispărut dintre noi. – Ne-a trădat, zice Costică; amicul d-tale este un laș! Dar n-apucă să isprăvească vorba; și iată iar amicul meu, spălat și dichisit, cât s-a putut mai bine… A fost la bărbier. – Ei! acuma, unde mergem? îl întreabă Costică. – Eu – răspunde omul nostru – mă duc la atelier… După repausul dominical, începem la șapte… Sunt șef de echipă, nu pot să fac blau. S-a scuzat dacă ne-a făcut cumva vreo necuviință, ne-a mulțumit frumos de cinstea ce i-am făcut și a plecat la treaba lui. Noi – am dejunat – mai devreme – la Lăptărie – până seara.

Onor. prim-ministru   București.   Directoru prefecturi locale Raul Grigorașcu insultat grav dumnezeu mami și palme cafine central. Amenințat moarte. Viața onorul nesigure. Rugăm anchetat urgent faptu.   Costăchel Gudurău   avocat, aleg. coleg. I, fost deputat.   * * * Onor. prim-ministru   București.   Repet reclama telegrama No… Petiționat parchetului. Procoror lipsește oraș mănăstire maici chef. Substitut refudat pără vini procoror. Tremur viața me, nu mai putem merge cafine. Facem responsabil guvern.   Costăchel Gudurău.   avocat, aleg. col. I, fost deputat.   * * * Procuror tribunal X…   Anchetați urgent scandalul Costăchel Gudurău cu directorul prefecturii și raportați imediat.   Ministrul Justiției.   * * * Ziarului “Aurora Română”   București.   Az pitrecut scenă nostimă piața noastră. Madam Atenaisa P. al cărui nume trecem sub tăcere, care părăsit soțul cetățean onorabil, pentru romanse cu individ infam localitate, întâlnind nefericitul soț, căpătat bună lecție moralitate în public, care aprobat. Această fimee fără inimă neroșind amenințat cu sbiri puteri, deoarece complicele directoru prefecturi.   Corespondent.   * * * Onor. prim-ministru   București.   A doua oară atacat palme picioare piața endepedenți acelaș bandit director scandalos însoțit sbiri. Situația devenit insuportabilă. Oraș stare asediu. Panica domnește cetățeni.   Costăchel Gudurău   avocat, ecțetera.   * * * Procuror trib. X…   Repet ordinul telegrafic. Cercetați imediat incidentul directorului prefecturii cu Costăchel Gudurău la cafeneaua centrală și în piața Independenței și raportați urgent.   Ministrul Justiției.   * * * Onor. prim-ministru   București   Faceți înceta atacuri contra fratemeu Costăchel bandă infamă talari ziua meaza mare sub conducerea personală directorului Raul Grigorașcu. Reclamat tronului.   Iordachel Gudurău   mari propietar, aleg. col. I, fost senator.   * * * sale regelui   Sinaia   Bandiți regimului acest secol lumină bagiucurind constituția ce ați giurat voit ucidi di două ori cafine central și piața endepedenți fratemeu fost reprezentant națiuni. Victima frică merge telegraf sigur al treilea atentat bandiți. Implorăm garanția vieți onorului contrar siliți face justiție singuri. Trăiască Dinastia.   Iordăchel Gudurău   mari propietar, aleg. col. I, fost senator.   * * * Procuror trib. X…   Pentru ultima oară repetăm ordinul privitor scandalul Costăchel Gudurău. Dacă până mâne dimineață n-avem raportul dv., veți fi considerat ca demisionat.   Ministrul Justiției   * * * Ecs. sale ministru Justiției   București.   Raport.   Cercetat imediat cazul și cu respect raportez urgent.   Acu cinci zile duminecă, fiind absent anchetă județ, orele 2 p.m. directorul prefecturi Raul Grigorașcu afla cafine central jucând table cu căpitan Pavlache intedență. Mare devenă foarte iritat pronunțat dumnezeu mami, nu personal cineva, ci ghinion. Atunci Costăchel Gudurău care sta altă masă criticând guvernul gura mare, sculat și apostrofând directoru strigat ba pe al măti și ridicat bastonu. Directoru parând răpide lovitura aplicat agresorului palme și promițând cavalirește duel. Agrisorul plecat înjurând amenințând guvern de bandiți, propriile cuvinte.   Cu respect adaog spre cunoștința dv. între ambi suscitați ură veche cauză politică și familie. Fimeea nepotului lui Costăchel Gudurău, anume Albert Gudurău, unul din capii înverșunați opoziție locală, divorsată, iar ei bănuiesc Raul directoru cauza divorsului, acuzând trăiește cu mencionatu concubinagiu, dar vrând s-o iee socie legiti mă, care reclamat restituțiunea dotei și parafernei di 2 mii lei obținind titlu executoriu, iar opoziția promis răzbunare pretinzând paraferna cheltuită cu luxul di notoritate publică.   În consecință alaltaeri nepotul lor însoțit de moșii lui pândind piață fosta socie insultato public foarte grav. Dama chemat sergent stradă care nefiind nici unul urcat birje un cal plecând degrab huiduită di toți trii și cu vorbe triviale incapabile a vi le reproduce. Sosit imediat directoru prefecturi ofensat polițai ipistați cerut cont. Dar agrisori fugind, directoru prins Costăchel și întrebat pentru ce insulți dame mișălule și apucat de pept, dar el răspuns să nu mai dai mizerabile canalie, încât directoru apărânduse tras două palme, atunci agrisorul smucind voit fugi și directoru prima furie lovindul piciorul spate gios.   Cred nu trebuie dăm altă urmare pără parchetul nu sezisat în regulă.   Binevoiți, d-le ministru etc.   Procuror trib. X…   * * * Directorul prefecturii X…   Vă invit căutați aplanarea diferendului cu familia Gudurăilor. Contrariu, puneți guvernul în situațiune prea delicată. Nu convine acum, în așteptarea campaniei electorale, ca agenți superiori ai autorității să dea loc la scandaluri, din toate punctele de vedere regretabile.   Ministrul de Interne.   * * * D-lui ministru de Interne   București.   Interese familie obligă părăsi funcțiune. Rog dar respectuos primi demisia me postul director prefecturii pe ziua di poimâne când prefect întoarce congediu.   Raul Gregoraschco   * * * Onor. prim-ministru   București.   Fratemeu Costăchel Gudurău avocat, alegător col. I, fost reprezentant națiuni ligitimă aparare contra treilea atac mișelesc bandiți amenințând viața, fost az arestat procoror. Victima arest torturată ca inchiziță. Cuțitul os.   Iordăchel Gudurău   mari propietar, aleg. col. I, fost senat.   * * * Ministre interieur   Bucarest   N’acceptez point demission cousin Raoul. Pauvre jeune homme, embete par cochons opposition, veut faire coup de tete. Ne point se fier aux criailleries de ces canailles. Si Raoul se retire, ce cretin de prefet capable de tout compromettre. Pourrais plus garantir situation locale. Se duce dracului giudețul.   Ami   General Gregoraschco.   * * * Procuror trib. X…   Raportați imediat cauza arestării lui Costăchel Gudurău. Ar fi bine să înceteze odată scandalurile de acolo. Purtarea parchetului dv. lasă de dorit. Cercetați dacă arestatul suferit maltratări arest. Avem denunțări că ar fi fost torturat poliție. Răspundeți telegrafic.   Ministrul Justiției.   * * * Directorul prefecturii jud. X…   În interesul serviciului, demisia respinsă. Rămâneți la post.   Ministrul de Interne   secretar general Z…   * * * Ecs. sale ministru Justiției   București.   Bandă desperată opozanți îndârjiți sub conducerea Costăchel Gudurău, Iordăchel Gudurău și nepot Gudurău, Albert divorsat Atenaisa Perjoiu, atacat directoru prefecturi față grădina primării. Acesta aparat bastonu, lovit cap Iordăchel, Costăchel tras revolver spart glob lampa centrul grădini electrică. Panică, asasin arestat. Luăm prim interogatoriu. Garantăm invențiuni fictive torturile.   Procuror trib. X…   * * * sale regelui   Sinaia   Fratemeu Costăchel omorât torturi secret beciurile poliției locale. Familia orfană cerem liberarea cadavrului reclamând satisfacție la picioarele tronului. Trăiască Dinastia.   Iordăchel Gudurău   mari ecțetera, ecț.   * * * Procuror trib. X…   Aci denunțare Costăchel Gudurău mort arest în urma torturilor. Vă facem răspunzător. Răspundeți la moment, dacă nu vreți să fiți telegrafic destituit.   Ministru Justiției.   * * * Ecs. sale ministru Justiției   București   Costăchel Gudurău liberat az dimineață lipsă probe intenție asasinat. Împăcat cu directoru. Pupat toți piața endependenți. Mâne sară logodna Raul madam Atenaisa Perjoiu. Dânsa renunțat orce pretenție revandicare paraferna de la Albert Gudurău, dând înscris primit toată suma.   Adineaori ora două post meridiane avocatul statului Pamfil mort subit cafine central. Medic primar constatat caz apoclepsie celebrală.   În consi derația vechimi mele di magistrat procuror de aproape douazăci și trii di ani, fiind înaintat în vârstă și o familie numeroasă devenind misiunea de minister public pre gră pentru mini, vă rog respectos a mi se acorda mie postul de avocatu statului, pe care o voiu îndeplini cu zel și activitate. Binevoiți etc.   Vechiu procuror trib. X…   * * * președinte al Consiliului   București   Avocat public Pamfil mort subit. Raportându-mă la depeșa confidențială de azi noapte, cu respect stăruesc a se numi în postul rămas vacant persoana știută, de care acuma garantez.   Prefectul de X…   Directorul Raoul Gregoraschco.   * * * D-lui Costăchel Gudurău, avocat, fost deputat, etc.   București   În urma bunelor recomandații din localitate și în considerația titlurilor dv., d. ministru al domenelor v-a numit avocat al statului în locul decedatului Antonache Pamfil. Cu poșta de mâne primiți decretul oficial. Șeful de cabinet al Ministerului Domenelor   aici ascultati Telegrame audio

  O scrisoare pierdută  de Ion Luca Caragiale   Persoanele ŞTEFAN TIPĂTESCU, prefectul judeţului AGAMEMNON DANDANACHE, vechi luptător de la 48 ZAHARIA TRAHANACHE, prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii TACHE FARFURIDI, avocat, membru al acestor comitete şi comiţii IORDACHE BRÂNZOVENESCU, asemenea NAE CAŢAVENCU, avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor, prezident-fundator al Societăţii enciclopedice-cooperative “Aurora economică română” IONESCU, institutor, colaborator la acel ziar şi membru al acestei societăţi POPESCU, asemenea GHIŢĂ PRISTANDA, poliţaiul oraşului UN CETĂŢEAN TURMENTAT ZOE TRAHANACHE, soţia lui ZAHARIA TRAHANACHE UN FECIOR ALEGĂTORI, CETĂŢENI, PUBLIC În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre. ACTUL I (O anticameră bine mobilată. Uşă în fund cu două ferestre mari de laturi. La dreapta, în planul din fund o uşă, la stânga altă uşă, în planul din faţă. În stânga, planul întâi, canapea şi un fotoliu) Scena I TIPĂTESCU, puţin agitat, se plimbă cu „Răcnetul Carpaţilor” în mână; e în haine de odaie; PRISTANDA în picioare, mai spre uşă, stă rezemat în sabie TIPĂTESCU (terminând de citit o frază din jurnal) : „…Ruşine pentru oraşul nostru să tremure în faţa unui om!… Ruşine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase judeţe ale României pradă în ghearele unui vampir!…” (indignat) Eu vampir, ‘ai?… Caraghioz! PRISTANDA (asemenea) : Curat caraghioz!… Pardon, să iertaţi, coane Fănică, că întreb: bambir… ce-i aia, bampir? TIPĂTESCU: Unul… unul care suge sângele poporului… Eu sug sângele poporului!… PRISTANDA: Dumneata sugi sângele poporului!… Aoleu! TIPĂTESCU: Mişel! PRISTANDA: Curat mişel! TIPĂTESCU: Murdar! PRISTANDA: Curat murdar! TIPĂTESCU: Ei! nu s-alege! PRISTANDA: Nu s-alege! TIPĂTESCU: Cu toată dăscălimea dumnealui, cu toată societatea moftologică a dumnealui… degeaba! să-mi rază mie mustăţile! PRISTANDA: Şi mie! TIPĂTESCU: Dar în sfârşit, las-o asta! lasă-l să urle ca un câine! PRISTANDA: Curat ca un câine! TIPĂTESCU: Începuseşi să-mi spui istoria de aseară. (şade) PRISTANDA: Cum vă spuneam, coane Fănică (se apropie), aseară, aţipisem niţel după-masă, precum e misia noastră… că acuma dumneavoastră ştiţi că bietul poliţai n-are şi el ceas de mâncare, de băutură, de culcare, de sculare, ca tot creştinul… TIPĂTESCU: Fireşte… PRISTANDA: Şi la mine, coane Fănică, să trăiţi! greu de tot… Ce să zici? Famelie mare, renumeraţie mică, după buget, coane Fănică. Încă d-aia nevastă-mea zice: „Mai roagă-te şi tu de domnul prefectul să-ţi mai mărească leafa, că te prăpădeşti de tot!…” Nouă copii, coane Fănică, să trăiţi! nu mai puţin… Statul n-are idee de ce face omul acasă, ne cere numai datoria; dar de! nouă copii şi optzeci de lei pe lună: famelie mare, renumeraţie mică, după buget. TIPĂTESCU (zâmbind): Nu-i vorbă, după buget e mică, aşa e… decât tu nu eşti băiat prost; o mai cârpeşti, de ici, de colo; dacă nu curge, pică… Las’ că ştim noi! PRISTANDA: Ştiţi! Cum să nu ştiţi, coane Fănică, să trăiţi! tocma’ dumneavoastră să nu ştiţi! TIPĂTESCU: Şi nu-mi pare rău, dacă ştii să faci lucrurile cuminte: mie-mi place să mă servească funcţionarul cu tragere de inimă… Când e om de credinţă… PRISTANDA: De credinţă, coane Fanică, să trăiţi! TIPĂTESCU: Nu mă uit dacă se foloseşte şi el cu o para, două… mai ales un om cu o familie grea. PRISTANDA: Nouă suflete, coane Fănică, nouă, şi renumeraţie… TIPĂTESCU: După buget!… PRISTANDA: Mică, sărut mâna, coane Fănică. TIPĂTESCU: Lasă, Ghiţă, cu steagurile de alaltăieri ţi-a ieşit bine; ai tras frumuşel condeiul. PRISTANDA (uitându-se pe sine şi râzând): Curat condei! (luându-şi numaidecât seama, naiv) Adicăte, cum condei, coane Fănică?… TIPĂTESCU: Contul jidanului s-a plătit la Comitet pe patruzeci şi patru de steaguri… PRISTANDA (naiv): Da. TIPĂTESCU: Ei?… s-a pus patruzeci şi patru de steaguri? PRISTANDA (cu tărie): S-a pus, coane Fănică, s-a pus… Poate unul-două să le fi dat vântul jos… da’ s-a pus… TIPĂTESCU: Patruzeci şi patru? PRISTANDA: Patruzeci şi patru în cap, coane Fănică. TIPĂTESCU (râzând): Nu umbla cu mofturi, Ghiţă. Nu m-am plimbat eu la luminaţie în trăsură cu Zoe şi cu nenea Zaharia în tot oraşul? Tocmai ea, cum e glumeaţă, zice: „ia să-i numărăm steagurile lui Ghiţă…” PRISTANDA (mâhnit): Îmi pare rău! tocmai coana Joiţica, tocmai dumneei, care de!… să ne aşteptăm de la dumneei la o protecţie… TIPĂTESCU: Apoi, ea n-a zis-o cu răutate, a zis-o de glumă. Nu ştie şi nenea Zaharia şi ea că eşti omul nostru… PRISTANDA: Al dumneavoastră, coane Fănică, şi al coanii Joiţichii, şi al lui conul Zaharia… Ei? şi le-aţi numărat, coane Fănică?… Ei? aşa e? patruzeci şi patru… TIPĂTESCU: Vreo paispce… cinspce. PRISTANDA: Apoi să le numărăm, coane Fănică; să le numărăm: două la prefectură. TIPĂTESCU: Două… PRISTANDA: Două pe piaţa lui 11 Fevruarie… TIPĂTESCU: Patru… PRISTANDA (căutând în gând): Două la primărie… TIPĂTESCU: Şase… PRISTANDA (acelaşi joc): Unul la şcoala de băieţi… TIPĂTESCU: Şapte… PRISTANDA: Unul… la şcoala de fete… TIPĂTESCU: Opt… PRISTANDA: Unul la spital… TIPĂTESCU: Nouă… PRISTANDA: Două… la catrindală, la Sf. Niculae… TIPĂTESCU: Unsprezece. PRISTANDA: Două la prefectură… paispce… TIPĂTESCU (râzând): Le-ai mai numărat pe ale de la prefectură. PRISTANDA: Nu, coane Fănică, să trăiţi! (continuă repede, pe nerăsuflate) Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci… TIPĂTESCU (râzând): Le-ai mai numărat o dată pe toate astea şi aduni rău… PRISTANDA: Doamne păzeşte, coane Fănică, să trăiţi, patruzeci şi patru, în cap… patruzeci şi patru… Cum zic, unul-două, poate vântul… ori cine ştie… TIPĂTESCU (râzând): Ghiţă… apoi nu mă orbi de la obraz aşa. PRISTANDA (schimbând deodată tonul, umilit şi naiv): Famelie mare… renumeraţie după buget mică… TIPĂTESCU (uitându-se la ceas) : Ia să lăsăm steagurile, Ghiţă… PRISTANDA: Curat să le lăsăm, coane Fănică. TIPĂTESCU: Spune odată istoria de-aseară, că mă grăbesc. PRISTANDA: Bine ziceţi, coane Fănică. Aseară pe la zece şi jumătate, mă duc acasă, îmbuc ceva şi mă dau aşa pe-o parte să aţipesc numai un minuţel, că eram prăpădit de ostenit de la foc. Nevasta zice, pardon: „Dezbracă-te, Ghiţă, şi te culcă”. Eu, nu; eu, la datorie, coane Fănică, zi şi noapte la datorie. Aşa, mă scol cam pe la douăspce fără un sfert şi, pardon, mă dezbrac de mondir, scoţ chipiul, mă-mbrac ţivileşte şi plec… la datorie, coane Fănică. Până să plec se făcuse vreo unul după douăspce. O iau prin dosul primăriei, şi apuc pe maidan ca să ies la bariera „Unirii”. Când dau să trec maidanul, văz lumină la ferestrele de din dos ale lui d. Nae Caţavencu, şi ferestrele vraişte. Ulucile înalte… dacă te sui pe uluci, poţi intra pe fereastră în casă. Eu, cu gândul la datorie, ce-mi dă în gând ideea? zic: ia să mai ciupim noi ceva de la onorabilul, că nu strică… şi binişor, ca o pisică, mă sui pe uluci şi mă pui s-ascult: auzeam şi vedeam cum v-auz şi m-auziţi, coane Fănică, ştiţi, ca la teatru. TIPĂTESCU (interesându-se): Ei, ce? PRISTANDA: Jucaseră stos[1] TIPĂTESCU: Cine era? PRISTANDA: Cine să fie? dăscălimea: lonescu, Popescu, popa Pripici… TIPĂTESCU: Şi popa? PRISTANDA: Da, popa şi d. Tăchiţă, şi Petcuş, şi Zapisescu, toată gaşca-n păr. Jocul era pe isprăvite… şi fumărie de tutun… işea pe fereastră ca de la vapor. Mai juca popa şi cu Petcuş. Ăilalţi şedeau de vorbă. TIPĂTESCU: Şi Caţavencu mă-njura? PRISTANDA: Grozav, coane Fănică, pe guvern şi pe dv. … şi-şi număra voturile. TIPĂTESCU: Dăscălimea, popa şi moflujii. PRISTANDA: Curat moflujii! TIPĂTESCU: Las’ că le dau eu voturi. PRISTANDA: Da’ să vedeţi ce s-a-ntâmplat… coane Fănică. Din vorbă-n vorbă, Caţavencu zice: „Mă prinz cu d-voastră că o să voteze cu noi cine cu gândul nu gândiţi, unul pe care contează bampirul — şi acolo, pardon, tot bampir vă zicea — pe care contează bampirul ca pe Dumnezeu… şi când l-om avea pe ala, i-avem pe toţi… Ia ascultaţi scrisoarea asta”… şi scoate o scrisorică din portofel… „Ia ascultaţi…” Diavolul de popă, n-are de lucru? se scoală repede de la joc şi zice: „Să mă-ngropi, sufletul meu, Năică, nu citi… stăi, s-o ascult şi eu… să-mi aprinz numai ţigara…” Şi, coane Fănică, se scoală de la joc, aprinde chibritul, trage din ţigară şi vine să arunce chibritul aprins pe fereastră drept în ochii mei… Mă trag înapoi, alunec de pe uluci şi caz pe maidan, peste un dobitoc, care pesemne trecea ori şedea lângă uluci. Dobitocul începe să strige, toţi din casă sar năvală la fereastră; eu, cum căzusem, mă ridic degrabă, o iau pituliş pe lângă uluci şi intru în curtea primăriei. TIPĂTESCU (interesându-se de povestire): Ei! PRISTANDA: M-am mai întors eu, dar închiseseră ferestrele şi lăsaseră perdelele. TIPĂTESCU: Cine să fie? Ce scrisoare? Nu pricep… Ghiţă, eu trebuie să mă duc la dejun, să nu fac pe nenea Zaharia şi pe Zoe să m-aştepte. Ei nu dejunează fără mine, şi nenea Zaharia nu iese înainte de dejun. Şi mai ales cum e Zoe nerăbdătoare… PRISTANDA: Ce-mi ordonaţi, coane Fănică? TIPĂTESCU: Să-mi afli ce scrisoare e aia şi de cine e vorba. PRISTANDA: Ascult, coane Fănică. TIPĂTESCU: Dacă s-ar putea să punem mâna şi pe firul ăsta, — nu doar că mi-e teamă de intrigile proaste ale lui Caţavencu, — dar n-ar fi rău să-l dezarmăm cu desăvârşire, ş-apoi să-l lucrăm pe onorabilul! PRISTANDA: Curat să-l lucrăm! TIPĂTESCU: Stăi un minut până să-mi schimb haina; ieşim împreună; am să-ţi mai spun ceva. PRISTANDA: Stau, coane Fănică. (Tipătescu iese în stânga) January 9, 2018 at 4:01 pm#2567 Elia Keymaster Offline Topics: 1417 Replies: 911 Been thanked: 29 times Scena II PRISTANDA singur Grea misie, misia de poliţai… Şi conul Fănică cu coana Joiţica mai stau să-mi numere steagurile… Tot vorba bietei neveste, zice: „Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând…” Zic: curat! De-o pildă, conul Fănică: moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache… (luându-şi seama) babachii… Da’ eu, unde? famelie mare, renumeraţie după buget mică. (şade în fund pe un scaun la o parte) Scena III ZAHARIA TRAHANACHE, GHIŢĂ PRISTANDA, apoi TIPĂTESCU şi ZOE TRAHANACHE (intră prin fund, fără să ia seama la Ghiţă, care se ridică repede la intrare. Trahanache e mişcat) : A! ce coruptă soţietate!… Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul… Bine zice fiu-meu de la facultate alaltăieri în scrisoare: vezi, tânăr tânăr, dar copt, serios băiat! zice: „Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!…” Auzi d-ta mişelie, infamie. (vede pe Ghiţă) Aici erai Ghiţă? (se stăpâneşte) PRISTANDA: Aici, sărut mâna, coane Zahario. TRAHANACHE: Fănică a ieşit ? PRISTANDA: Ba nu, coane Zahario, vine numaidecât momental, e dincolo… A! iată conul Fănică… TIPĂTESCU (cu pălăria şi haina de oraş vine din stânga, e surprins la vederea lui Zaharia): Neica Zaharia! Cum se poate? Ai ieşit înainte de dejun ? Ce e ? TRAHANACHE: E comèdie, mare comèdie, Fănică, stăi să-ţi spui. (îi face semn să expedieze pe Pristanda) PRISTANDA (răpede): Mai aveţi ceva să-mi ordonaţi, coane Fănică? TIPĂTESCU: Nu… Nu uiţi de ce-am vorbit. Trebuie să avem dezlegarea istoriei cât mai degrabă. PRISTANDA: Ascult. TIPĂTESCU: Nene Zahario, e lung ce ai să-mi spui? Nu mi-o poţi spune la dejun? TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare… Nu trebuie să ştie Joiţica… E comèdie mare, Fănică. (şade pe canapea, cu spatele spre fund) TIPĂTESCU (uitându-se la ceas): Atuncea treci, Ghiţă, pe la nenea Zaharia p-acasă şi lasă-i vorbă coanei Joiţichii — nu-i aşa, nene Zahario? — să fie aşa de bună să nu se supere dacă om întârzia de la dejun… avem ceva politică de vorbit între bărbaţi. PRISTANDA: Ascult, coane Fănică. (Pristanda pleacă spre fund. Tipătescu se întoarce spre Trahanache şi coboară. Când Pristanda vrea să iasă prin fund, uşa din dreapta se deschide puţin, Zoe scoate capul, cheamă pe Pristanda: „Pst! Pst!” şi închide repede uşa. Tipătescu se întoarce şi îl vede pe Pristanda lângă uşa din dreapta) TIPĂTESCU: ‘Ai? Un’ te duci? PRISTANDA (făcându-i semn să tacă şi arătându-i pe Trahanache): Unde mi-aţi ordonat. TIPĂTESCU (fără a înţelege): De ce nu ieşi prin faţă? PRISTANDA (urmându-şi jocul): Da, prin faţă… (se-ntoarce spre uşa din fund. Tipătescu se-ntoarce iar spre Trahanache. Jocul Zoii se repetă. Fănică se-ntoarce iar. Ghiţă care este iar lângă uşa din dreapta, iese năvală pe acolo. Tipătescu, dând din umeri, fără să-nţeleagă, se coboară să şază pe fotoliu, lângă Trahanache). Scena IV TIPĂTESCU, TRAHANACHE TIPĂTESCU: Ei! neică Zahario, ce e? ia spune, te văz cam schimbat!… TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare, să vezi… Azi-dimineaţă, pe la opt şi jumătate, intră feciorul în odaie, — nici nu-mi băusem cafeaua, — îmi dă un răvăşel şi-mi zice că aşteaptă răspuns… De la cine era răvăşelul? TIPĂTESCU: De la cine? TRAHANACHE: De la onorabilul d. Nae Caţavencu. TIPĂTESCU: De la Caţavencu ? TRAHANACHE: Zic: ce are a face Caţavencu cu mine şi eu cu Caţavencu, nici în clin, nici în mâneci, ba chiar putem zice, dacă considerăm după prinţipuri, dimpotrivă. TIPĂTESCU: Fireşte… Ei ? TRAHANACHE: Stăi, să vezi. (scoate un răvăşel din buzunar şi-l dă lui Tipătescu) TIPĂTESCU (luând răvăşelul şi citind): „Venerabilului d. Zaharia Trahanache, prezident al Comitetului permanent, al Comitetului şcolar, al Comitetului electoral, al Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii… Loco. (scoate hârtia din plic) Venerabile domn, în interesul onoarii d-voastre de cetăţean şi de tată de familie, vă rugăm să treceţi astăzi între orele 9 jum. şi 10 a.m. pe la biuroul ziarului « Răcnetul Carpaţilor » şi sediul Societăţii Enciclopedice-Cooperative « Aurora Economică Română » unde vi se va comunica un document de cea mai mare importanţă pentru d-voastră… Al d-voastră devotat, Caţavencu, director-proprietar al ziarului « Răcnetul Carpaţilor », prezident fundator al Societăţii Enciclopedice-Cooperative « Aurora Economică Română »…” Ei ? ce document ? TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare! Să vezi… M-am gândit: să nu mă duc… să mă duc… să nu mă duc… ia, numai de curiozitate, să mă duc, să văz ce moft mai e şi ăsta. Mă îmbrac degrabă, Fănică, şi mă duc. TIPĂTESCU: La Caţavencu? TRAHANACHE: Stăi, să vezi… la Caţavencu. — Cum intru se scoală cu respect şi mă pofteşte pe fotel. „Venerabile”-n sus, „venerabile”-n jos. „îmi pare rău că ne-am răcit împreună, zice el, că eu totdeauna am ţinut la d-ta ca la capul judeţului nostru…” şi în sfârşit o sumă de delicateţuri… Eu serios, zic: „Stimabile, m-ai chemat să-mi arăţi un docoment, arată docomentul!” Zice: „Mi-e teamă, zice, că o să fie o lovitură dureroasă pentru d-ta, şi ar fi trebuit să te pregătesc mai dinainte, d-ta un bărbat aşa de, şi aşa de…” şi iar delicateţuri. Zic iar: „Stimabile, ai puţintică răbdare, docomentul”… El iar: „… că de, damele…” Să vezi unde vrea să m-aducă mişelul!… Biata Joiţica! să nu cumva să-i spui, să nu care cumva să afle! cum e ea simţitoare!… TIPĂTESCU: Ce! a cutezat? mizerabilul! (se ridică turburat.) TRAHANACHE (oprindu-l): Stăi, să vezi! „…că de, damele, zice, nu înţeleg totdeauna meritele şi calităţile morale ale bărbatului, şi respectul care va să zică, ce trebuie să-i poarte…” În sfârşit (Tipătescu fierbe) ce s-o mai lungesc degeaba! După ce-i pui piciorul în prag şi-i zic: „Ia ascultă, stimabile, ai puţintică răbdare: docomentul!” vede mişelul că n-are încotro, şi-mi scoate o scrisorică… Ghici a cui şi cătră cine? TIPĂTESCU (de abia stăpânindu-şi emoţia) : A cui? a cui, nene Zahario ? TRAHANACHE: Stăi să vezi. (răspicat şi râzând) A ta cătră nevastă-mea, cătră Joiţica! scrisoare de amor în toată regula… ‘Ai? ce zici d-ta de asta? TIPĂTESCU (turburat rău): Nu se poate, nu se poate! TRAHANACHE: Am citit-o de zece ori poate: o ştiu pe din-afară! ascultă: „Scumpa mea Zoe, venerabilul (adică eu) merge deseară la întrunire (întrunirea de alaltăieri seara). — Eu (adică tu) trebuie să stau acasă, pentru că aştept depeşi de la Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată; poate chiar să mă cheme ministrul la telegraf. Nu mă aştepta, prin urmare, şi vino tu (adică nevastă-mea, Joiţica), la cocoşelul tău (adică tu) care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o mie de ori, Fănică…” (priveşte lung pe Tipătescu, care e în culmea agitaţiei) TIPĂTESCU (primblându-se înfuriat): Nu se poate! O să-i rup oasele mizerabilului!… Nu se poate! TRAHANACHE (placid): Fireşte că nu se poate; dar ţi-ai fi închipuit aşa mişelie… (cu candoare) Bine frate, înţeleg plastografie, până unde se poate, dar până aci nu înţeleg… Ei, Fănică, să vezi imitaţie de scrisoare! să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri! (oprindu-se şi privind la Tipătescu, care se primblă cu pumnii încleştaţi; cu mirare şi ciudă) Uite-te la el cum se turbură! Lasă, omule, zi-i mişel şi pace! Ce te aprinzi aşa? Aşa e lumea, n-ai ce-i face, n-avem s-o schimbăm noi. Cine-şi poate închipui până unde poate merge mişelia omului! TIPĂTESCU (acelaşi joc): Mizerabilul! TRAHANACHE: Măi omule, ai puţintică răbdare, zi-i ce i-am zis eu: „Eşti tare, stimabile, la machiaverlicuri tare, n-am ce să zic; dar nu ţi-ai găsit omul…” Ei, dacă a văzut că nu i se trece cu mine, ştii la ce-a ajuns? Mi-a spus că, dacă nu dau eu importanţă lucrului, o să-i dea publicul, pentru că scrisoarea o să se publice duminică la gazetă şi o să fie pusă în cercevea, ca s-o vază oricine-o pofti. TIPĂTESCU (turbat): Îl împuşc! îi dau foc! trebuie să mi-l aducă aici numaidecât, viu ori mort, cu scrisoarea. (se răpede în fund) Ghiţă! Ghiţă! Să vie poliţaiul! TRAHANACHE (după el până în fund): Ai puţintică… (întorcându-se singur în scenă) E iute! n-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect. Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip… trebuie să ai şi puţintică diplomaţie! TIPĂTESCU (întorcându-se din fund): Infamul! Canalia! TRAHANACHE: Ei, astâmpără-te, omule, şi lasă odată mofturile, avem lucruri mai serioase de vorbit. Deseară e întrunire. S-a hotărât? Punem candidatura lui Farfuridi? Ce facem? — Deseară, am aflat că dăscălimea cu Caţavencu şi cu toţi ai lor vor să facă scandal. Trebuie să-i spunem lui Ghiţă să îngrijească. Mişelul de Caţavencu o să ia deseară cuvântul ca să ne combată… TIPĂTESCU (fierbând mereu): Nu te teme, nene Zahario, deseară d. Caţavencu nu o să fie la întrunire, o să fie în altă parte — la păstrare. TRAHANACHE: ‘Aide, mergi la dejun? TIPĂTESCU: Nu, neică Zahario, mulţumim, am treabă. Du-te dumneata singur; sărutări de mâini coanii Joiţichii. TRAHANACHE: Bine, dar la prânz desigur. Deseară eu mă duc la întrunire, trebuie să stai cu Joiţica, i-e urât singură. După întrunire avem preferanţă[2] TIPĂTESCU (ameţit): Da, neică Zahario. TRAHANACHE: La revedere, Fănică. TIPĂTESCU: La revedere, neică Zahario… TRAHANACHE (mergând spre uşe, condus de Tipătescu) : Şi nu te mai turbura, neică, pentru fitece mişelie. Nu vezi tu cum e lumea noastră? Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip, nu merge s-o iei cu iuţeală, trebuie să ai (cu fineţă) puţintică răbdare… (iese în fund.) Scena V TIPĂTESCU, apoi ZOE TIPĂTESCU (vine ameţit şi-mpleticindu-se din fund şi cade pe un scaun cu capul în mâini): Ce să fac ? Ce să fac ? şi nu mai vine Ghiţă!… ZOE (ieşind din dreapta misterios şi coborând repede lângă el): Fănică! Fănică! TIPĂTESCU (ridicându-se iute): Zoe!… Ştii ? ZOE (dezolată): Ştiu! Sunt nenorocită, Fănică. Ştiu… am fost dincolo în odaie, am intrat pe scăricica din dos… Am venit numaidecât după Zaharia. N-am avut curaj să dau ochii cu el, măcar că nu crede… Am auzit tot, tot, tot. Sunt nenorocită, Fănică… Când a plecat Ghiţă, l-am chemat dincolo (Tipătescu înţelege), i-am spus tot: numai el ne poate scăpa. TIPĂTESCU: De unde aflaseşi? ZOE: Eu am ştiut numaidecât după Zaharia… Uite!… (îi dă o scrisoare.Scena aceasta se face cu multă nervozitate) TIPĂTESCU (citind): „Stimabilă doamnă, la redacţia noastră se află un document iscălit de amabilul nostru prefect şi adresat d-voastră. Acest document vi s-ar putea ceda în schimbul unui sprijin pe lângă amabilul în cestiune. Binevoiţi dar a trece îndată pe la biuroul nostru, spre a regula această afacere într-un chip mulţumitor pentru amândouă părţile…” — (cu desperare) Cum? cum? când ai pierdut biletul, Zoe? ZOE (înecată): Nu ştiu… alaltăieri seara, când am plecat de la tine, îl aveam; când am ajuns acasă, nu ştiu dacă-l mai aveam; poate să fi scos batista pe drum şi mi-a căzut scrisoarea: le aveam tot într-un buzunar! TIPĂTESCU: A! ce nenorocire! ZOE: M-am dus la Caţavencu… de la el veneam acuma. Mi-a propus să-mi dea înapoi scrisoarea, cu condiţie să-i asigurăm alegerea. Aminteri, publică scrisoarea poimâine… TIPĂTESCU (în prada agitaţiei): Lupta este desperată. Vrea să ne omoare, trebuie să-l omorâm!… Şi nu mai vine Ghiţă… ZOE: Pe Ghiţă l-am trimes eu la Caţavencu, să-i cumpere scrisoarea cu orice preţ. TIPĂTESCU: Care va să zică Ghiţă e acolo? ZOE: Desigur. (se aude zgomot.) TIPĂTESCU: El trebuie să fie… (se răpede la uşa din fund, o deschide şi se trage iute înapoi.) A! Ascunde-te… degrabă. (o duce repede şi ies amândoi prin stânga.) Scena VI FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU, intrănd misterios din fund; apoi TIPĂTESCU din stânga BRÂNZOVENESCU: Poate să nu fie tocmai aşa; poate că e o manoperă… o manoperă grosolană, ca să intimideze pe câţiva nehotărâţi… FARFURIDI (cu intenţie fină): Pe venerabilul d. Trahanache l-am văzut intrând la Caţavencu, astăzi pe la zece, când mă duceam în târg… Eu, am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în târg… BRÂNZOVENESCU: Ei! FARFURIDI: Pe respectabila madam Trahanache am văzut-o ieşind de la Caţavencu tot astăzi pe la unsprezece, când mă-ntorceam din târg… Eu, am n-am clienţi acasă, la unsprezece fix mă-ntorc din târg… BRÂNZOVENESCU: Nu-nţeleg. FARFURIDI: Cum nu-nţelegi? la unsprezece fix… BRÂNZOVENESCU: Nu frate, nu-nţeleg daraverile astea cu opoziţia! tu ai văzut pe Trahanache întâi, pe urmă pe madam Trahanache, şi eu adineaori am văzut pe poliţaiul, pe Ghiţă, intrând la Caţavencu… FARFURIDI (cu intenţie) : Ei ? BRÂNZOVENESCU (cu îndoială): Să fie trădare la mijloc? ‘ai? FARFURIDI: Eu merg şi mai departe şi zic: trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi!… BRÂNZOVENESCU: Prefectul trebuie să ne dea cheia comediei ăştia… Iacătă-l… TIPĂTESCU (venind din stânga turburat şi dându-şi aer silit de degajare) : Salutare, salutare, stimabile! BRÂNZOVENESCU (aparte): E galben! FARFURIDI (aparte): Ce roşu s-a făcut. (tare.) Salutare, salutare, onorabile… TIPĂTESCU (oferindu-le locuri): Ia poftiţi, ia poftiţi, mă rog. BRÂNZOVENESCU: Mulţumim, mulţumim, stimabile, dar ne cam grăbim: sunt douăsprezece trecute. FARFURIDI: Şi eu, am n-am înfăţişare, la douăsprezece trecute fix mă duc la tribunal… BRÂNZOVENESCU: Uite de ce e vorba, stimabile, să fim scurţi… Prin târg… se spune… FARFURIDI: Adică, dă-mi voie, să fim expliciţi; mie îmi place să pun punctele pe i… Se aude… BRÂNZOVENESCU: Se aude… cum că partidul nostru dă la colegiul II[3] ajutor lui Caţavencu… TIPĂTESCU (mişcat): Care partid? Care Caţavencu? BRÂNZOVENESCU: Cum care partid? FARFURIDI: Adică partidul nostru: madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi şi ai noştri… să ducem pe braţe pe d. Caţavencu. TIPĂTESCU: Şi cine spune asta? (râde silit.) BRÂNZOVENESCU: Nu râde, stimabile, nu râde; a început să se vorbească… FARFURIDI: Şi de!… ce să zicem! lumea are pentru ce să intre la bănuieli. BRÂNZOVENESCU: D. Trahanache la vizită la d. Caţavencu… TIPĂTESCU: Ei? FARFURIDI: Madam Trahanache la vizită la d. Caţavencu… TIPĂTESCU: Ei? BRÂNZOVENESCU: D. Ghiţă poliţaiul la vizită la d. Caţavencu… FARFURIDI: De unde şi până unde? BRÂNZOVENESCU: Noi, ce să zicem — ne temem de ce spune lumea… TIPĂTESCU (nervos): Ei, ce spune lumea? FARFURIDI: Vrei să vorbesc curat şi desluşit, stimabile? Ne temem de trădare… Na! TIPĂTESCU (după ce s-a întors când la unul când la altul, supărat cătră Farfuridi): Amice, d-le Farfuride, nu ţi se pare d-tale că te faci mai catolic decât Papa? FARFURIDI (hotărât): Da, când e vorba de prinţipuri, stimabile, da, mă fac, adică nu, nu mă fac, sunt când e vorba de asta, sunt mai catolic decât Papa… TIPĂTESCU (supărat) : Domnilor, nu primesc acasă la mine astfel de observaţii, pe care, daţi-mi voie să vă spui, le consider ca nişte insulte… FARFURIDI: Să nu ne iuţim, stimabile… TIPĂTESCU: Cum să nu mă iuţesc, onorabile? D-voastră veniţi la mine acasă, la mine, care mi-am sacrificat cariera şi am rămas între d-voastră, ca să vă organizez partidul — căci fără mine, trebuie să mărturisiţi, că d-voastră n-aţi fi putut niciodată să fiţi un partid — d-voastră veniţi la mine acasă să mă numiţi pe faţă trădător… A! asta nu pot să v-o permit… BRÂNZOVENESCU (scoţând o hârtie din buzunar) : Ma rog, iată ce se împarte acum prin târg, din partea lui d. Caţavencu… E tipărit, stimabile! TIPĂTESCU (mişcat, îi smulge hârtia) : Tipărit? FARFURIDI (smulgându-i-o el) : Da, tipărit, dă-mi voie… (citeşte.) „Dăm ca pozitivă ştirea cum că desigur candidatura amicului nostru politic d.Caţavencu, prezidentul grupului independent, este pusă la adăpost de orice loviri din partea administraţiei. Din contra, avem cuvinte puternice pentru a crede că atât bătrânul şi venerabilul d. Trahanache, prezidentul Comitetului electoral, cât şi junele şi onorabilul nostru prefect, ar fi convinşi în fine că în împrejurările prin care trece ţara, judeţul nostru nu poate fi mai bine reprezentat decât de un bărbat independent ca amicul nostru d.Ca-ţa-ven-cu… D. Caţavencu va lua cuvântul la întrunirea de deseară… Comitetul grupului independent.” (vorbit.)… Aud? TIPĂTESCU (aparte): Nu mai rămâne nici o clipă de pierdut. (tare.) Domnilor, vă rog, nişte afaceri importante mă cheamă numaidecât la telegraf… Mă scuzaţi… dar… (merge la o masă şi trage clopoţelul, apoi iese în fund.) BRÂNZOVENESCU: Aşa scurt ? FARFURIDI: Adică, cum am zice, poftiţi pe uşe afară… Bine? TIPĂTESCU (apare în fund cu un fecior): Unde e Ghiţă? FECIORUL: L-am căutat în tot târgul, coane Fănică, nu e. (vorbesc încet în fund) BRÂNZOVENESCU (care a vorbit încet cu Farfuridi): ‘Aide la Trahanache… Aici am aflat tot… ‘Aide… FARFURIDI: Brânzovenescule, mi-e frică de trădare… Câte ceasuri sunt? BRÂNZOVENESCU: Douăsprece trecute… FARFURIDI: Douăsprece trecute?… Eu, la douăsprece trecute fix… TIPĂTESCU (coborând între ei): Astfel dar, d-lor… BRÂNZOVENESCU: Ne ducem, ne ducem, stimabile, nu voim să facem deranj… FARFURIDI (grav): Ne ducem, dar gândeşte-te stimabile, că suntem membrii aceluiaşi partid… Cum ziceam adineaori amicului Brânzovenescu: trădare să fie (cu oarecare emoţie) dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi… De aceea eu totdeauna am repetat cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi Ştefan cel Mare: iubesc trădarea (cu intenţie), dar urăsc pe trădători… (schimbând tonul, cu dezinvoltură.) Salutare, salutare, stimabile!… BRÂNZOVENESCU (asemenea): Salutare!… TIPĂTESCU (închizând uşa după ei, grozav de plictisit): A! (coboară.) Scena VII TIPĂTESCU, ZOE, apoi CETĂŢEANUL TURMENTAT ZOE (ieşind din stânga repede): S-a dus?… Ai văzut, Fănică? Ai auzit? Şi Ghiţă nu mai vine… Fanică, Fănică, ne ameninţă o nenorocire grozavă… TIPĂTESCU: Taci! vine cineva. E Ghiţă desigur. (se repede la uşa din fund prin care apare Cetăţeanul turmentat.) CETĂŢEANUL (şovăind): Sluga! (în tot jocul sughite şi şovăie) ZOE: Cine e ăsta? TIPĂTESCU: Ce pofteşti d-ta? CETĂŢEANUL: Eu ?… (sughite.) Eu sunt alegător… TIPĂTESCU (nervos): Cum te cheamă? CETĂŢEANUL: Cum mă cheamă? Ce trebuie să spui cum mă cheamă… vorba e, sunt alegător? (şovăie.) ZOE: E turmentat? TIPĂTESCU: Dracul să-l ia! nu e nimeni afară: lasă să-mi intre aici toţi nebunii, toţi beţivii… ‘Aide, ieşi! CETĂŢEANUL: Nu sunt turmentat… (zâmbind) coană Joiţico… Las’ că ne cunoaştem… Mă cunoaşte conul Zaharia de la 11 Fevruarie… Nu e vorba, ţinem la d. Nae Caţavencu… e din Soţietate… dar vorba e, eu alegător… eu… (sughite) apropritar, eu pentru cine votez ? (sughite) d-aia am venit. (şovăie.) ZOE: Trimite-l, Fănică, dă-i dmmul… e ameţit de tot… TIPĂTESCU (luându-l cu binişorul): Fii bun, cetăţene, du-te. Aldată mai vorbim. CETĂŢEANUL: Dar ce să vorbim aldată? ZOE: A! CETĂŢEANUL: Acu ce treabă avem?… Nu vă uitaţi la mine că sunt aşa de… Am făcut-o de oaie de tot. Să vezi d-ta cum de a devenit la băutură… (sughite) că a fost lată de tot… TIPĂTESCU (necăjit): Fii bun, omule, şi-nţelege. (vrea să-l apuce.) CETĂŢEANUL: Eu am găsit (sughite) o scrisoare… TIPĂTESCU şi ZOE: O scrisoare! CETĂŢEANUL: Da. (cătră Tipătescu) A d-tale cătră coana Joiţica… Am găsit-o alaltăieri seara pe drum, când ieşeam de la întrunire… Fă-ţi idee, (sughiţă) de alaltăieri seara până azi-dimineaţă s-o duci într-un chef!… TIPĂTESCU (răpezindu-se şi apucându-l cu amândouă mâinile de gât): Mizerabile! CETĂŢEANUL: Nu mă-npinge, că ameţesc…(sughite) ZOE: Lasă-l, Fănică, să vedem. CETĂŢEANUL: Lăsaţi-mă să vedeţi. Când am găsit-o, de curiozitate am deschis-o şi m-am dus subt un felinar, s-o citesc. N-apucasem s-o isprăvesc bine… şi haţ! pe la spate, d. Caţavencu dă să mi-o ia. TIPĂTESCU: Şi (desperat) ţi-a luat-o? ZOE (acelaşi joc): Ţi-a luat-o? CETĂŢEANUL: Aş! Am băgat-o în buzunar. Zice d. Nae: „Aşa? faci parte din Soţietatea noastră şi primeşti scrisori de la prefectul, cetăţene, bravos! — Zic: (sughite) Aş! de la prefectul! — Zice: I-am cunoscut slova… Ia arată-mi-o. — Doamne păzeşte!” Ba că dă-mi-o, ba că nu ţi-o dau, din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o ţuică… una-două-trei… pe urmă dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere… A făcut cinste d. Nae… l-am băut… oo! l-am băut! ZOE: Dar scrisoarea? TIPĂTESCU: Scrisoarea (se repede la el strigând), unde e scrisoarea? CETĂŢEANUL: Nu striga, (sughite) că ameţesc!… O am la mine scrisoarea. (amândoi îl ascultă şi-l privesc cu îndoială şi nerăbdare nervoasă.) Da. ZOE şi TIPĂTESCU: S-ar putea! CETĂŢEANUL: Da… o am la mine. (căutându-se prin buzunare) Ehei! d. Nae zicea că-mi dă zece poli pe ea; zic: nu trebuie, onorabile, parale… slava Domnului.. apropitar sunt (sughite), alegător… (sughite şi se caută mereu.) Vorba e… eu (sughite), eu pentru cine votez? (se opreşte din căutat şi cu simplicitate.) Am pierdut-o! (se mai caută, apoi cu hotărâre.) Am pierdut-o! TIPĂTESCU: A! ZOE: Ţi-a furat-o Caţavencu! CETĂŢEANUL: Adică dl Nae. Se prea poate… că am şi dormit… Vezi d-ta (Zoe şi Tipătescu îşi frâng mâinile) fă-ţi idee… dă-i cu bere… dă-i cu vin… dă-i cu vin… dă-i cu… TIPĂTESCU (apucându-l şi zguduindu-l) : Mizerabile! Ce ai făcut? CETĂŢEANUL (căzând pe un scaun) : Nu mă zgudui, (sughite) că ameţesc! Scena VIII ACEIAŞI — GHIŢĂ PRISTANDA PRISTANDA (intră gâfâind într-un suflet, prin fund) : Coane Fănică! Coană Joiţico! TIPĂTESCU şi ZOE: Ghiţă! PRISTANDA: Vine! vine conul Zaharia! CETĂŢEANUL (pufnind): Conul Zaharia?… nu mai spune (sughite) că ameţesc… TIPĂTESCU (lui Pristanda, arătând pe Cetăţeanul turmentat): Ia-l pe nenorocitul ăsta, şi… ZOE: Şi dă-i drumul prin dos, pe scara a mică. PRISTANDA (ridicând pe Cetăţeanul turmentat) : ‘Aide, cetăţene! (îl împinge spre dreapta) CETĂŢEANUL: Nu mă-mpinge (sughite) că ameţesc. PRISTANDA (acelaşi joc) : ‘Aide ! CETĂŢEANUL: Vorba e… eu pentru cine votez?… PRISTANDA: ‘Aide! CETĂŢEANUL: Nu mă-mpinge (sughite) că ameţesc. (iese, împins de Pristanda) Scena IX ZOE, TIPĂTESCU, apoi GHIŢĂ PRISTANDA şi TRAHANACHE TIPĂTESCU (răpede Zoii): De Zaharia nu avem teamă: ştie tot, dar nu crede nimica… N-ai auzit? ZOE:Fănică! Fănică! (Ghiţă intră din dreapta)Ce-ai făcut, Ghiţă? Ai fost la Caţavencu? PRISTANDA: Am fost, coană Joiţico… Se lasă greu, greu de tot: ori o mie de poli, ori deputăţia… TIPĂTESCU: Trebuie să punem mâna pe el. (hotărât) Du-te Ghiţă, ia jandarmi… viu ori mort, trebuie să mi-l aduci la poliţie, acuma într-un moment… ZOE: Fănică!… TIPĂTESCU: Du-te. PRISTANDA: Ascult! (vrea să pornească spre fund, în momentul acesta intră Trahanache cu aerul triumfător.) TRAHANACHE: L-am prins cu alta mai boacănă! ZOE (începând să se jelească şi căzându-i ca leşinată în braţe): Nene! nene! TRAHANACHE: Joiţico! (către Tipătescu) A aflat? TIPĂTESCU: Ştie tot! TRAHANACHE (îngrijind-o, după ce a pus-o cu ajutorul lui Pristanda pe fotoliu): Bine, omule, nu ţi-am zis să nu-i spui? o ştiam eu cât e de simţitoare! Iaca vezi! (toţi o îngrijesc) Ei! ţi-am spus că l-am prins pe onorabilul cu alta mai boacănă… Ghiţă, iute un pahar cu apă. (Ghiţă iese în stânga) TIPĂTESCU (bătând în palmele Zoii) : Care onorabil? TRAHANACHE (acelaşi joc) : Ei, ai puţintică răbdare… Caţavencu, de… TIPĂTESCU: Cu ce alta? TRAHANACHE (bătând cu putere în palmele Joiţichii): Cu altă plastografie… Ce plastograf! PRISTANDA (care a venit cu paharul cu apă): Curat plastograf! Cortina cade

  ACTUL II (Acelaşi salon) Scena I TRAHANACHE, FARFURIDI şi BRÂNZOVENESCU stau împrejurul unei mese rotunde, studiând listele electorale; fiecare are câte un creion în mână BRÂNZOVENESCU: Şaizeci şi nouă cu roşu, buni… unsprece cu albastru… ai lor… FARFURIDI: Doisprezece… TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare… unu, doi, cinci… şapte… zece… unsprezece. FARFURIDI: Doisprezece… TRAHANACHE: Cu Ienache Siripeanu. BRÂNZOVENESCU: Nici nu mai are drept de vot, de când şi-a măritat fata… Nu i-a dat casele de zestre? Ei? Dacă votează, merge la puşcărie onorabilul. TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare… Da’ dacă-l putem aduce să voteze cu noi ? FARFURIDI: Altă vorbă… Să voteze cu noi, e uşor; are procesul cu epitropia bisericii, săptămâna viitoare… dar să voteze cu noi ? Adică cum să voteze cu noi ?… BRÂNZOVENESCU: Adică cum să voteze cu noi? TRAHANACHE: Să voteze cu noi. BRÂNZOVENESCU: Nu pricepi, neică Zahario, vorba noastră? Adică „noi”, partidul nostru, pentru cine votăm noi, pentru cine lucrăm noi? Noi încă nu ştim… TRAHANACHE: Mă rog, aveţi puţintică… FARFURIDI: Nu ştim… TRAHANACHE: Mă rog, aveţi… FARFURIDI: Ba eu merg şi mai departe şi zic, cum ziceam lui amicul meu Brânzovenescu: mă tem de trădare… TRAHANACHE: Cum de trădare ? BRÂNZOVENESCU: De-aia noi astăzi când am mirosit ceva cumva… FARFURIDI: Ceva cumva… TRAHANACHE: Ceva cumva? BRÂNZOVENESCU: Dacă e ceva la mijloc… FARFURIDI: Ceva la mijloc… TRAHANACHE: Ceva la mijloc? FARFURIDI: Da, aşa, dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie! BRÂNZOVENESCU: Dar cel puţin s-o ştim şi noi! (Trahanache vrea să-i întrerupă, fără să izbutească) FARFURIDI: Pentru că eu am zis-o cu străbunii noştri, cu Mircea cel Bătrân şi cu Vlad Ţepeş, neică Zahario: îmi place trădarea, dar… TRAHANACHE: Mă rog, ai puţintică… BRÂNZOVENESCU: Ce răbdare, neică Zahario! Nu mai e vreme de aşa lucru… Astă-seară e întrunire? FARFURIDI: Mâine începe alegerea? TRAHANACHE: Da… FARFURIDI: Ei! pentru cine votăm? BRÂNZOVENESCU: Pentru cine votăm? TRAHANACHE: Aveţi puţintică răbdare! Pentru cine aţi mai votat şi până acuma? BRÂNZOVENESCU: Nu înţeleg. FARFURIDI: Nici eu. TRAHANACHE: Mă rog, ia să ne tălmăcim noi puţintel… FARFURIDI: Să ne tălmăcim, da, să ne tălmăcim, asta o cerem şi noi. TRAHANACHE: Ce sunteţi d-voastră, mă rog? Vagabonţi de pe uliţă? nu… Zavragii? nu… Căuzaşi? nu… D-voastră, adică noi, suntem cetăţeni, domnule, suntem onorabili… Mai ales noi suntem stâlpii puterii: proprietari, membrii Comitetului permanent, ai Comitetului electoral, ai Comitetului şcolar, ai Comitetului pentru statuia lui Traian, ai Comiţiului agricol şi eţetera. Noi votăm pentru candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg… pentru că de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru… BRÂNZOVENESCU: Aşa e… FARFURIDI: Aşa e, dar… TRAHANACHE: Dar ce? Numele candidatului poate să fie al meu, al d-tale, ori al d-sale, după cum cer enteresurile partidului. Din moment în moment aşteptăm să-l ştim… Prefectul trebuie să vie; nu-l aşteptăm să vie de la telegraf? Nu bate telegraful?… Bate; ce treabă alta are? Poate că acuma când noi vorbim, poate să fi şi sosit numele… pe sârmă, stimabile… Da, pe sârmă, ce crezi d-ta? FARFURIDI: Toate bune şi frumoase cum le tălmăceşti d-ta, neică Zahario, dar nouă… nouă ni e frică de trădare… BRÂNZOVENESCU: Nu din partea d-tale… FARFURIDI: Nu din a d-tale… TRAHANACHE: Da’ din a cui? FARFURIDI: Din a cui, din a cui? ştii d-ta din a cui… TRAHANACHE: Să n-am parte de Joiţica, dacă ştiu. BRÂNZOVENESCU: Ei, stimabile, prea te faci chinez, dă-mi voie… FARFURIDI: Ştii ce, venerabile neică Zahario, ia să dăm noi mai bine cărţile pe faţă. TRAHANACHE: Dă-le, neică, să vedem. FARFURIDI: Ţi-am spus că mi-e frică de trădare… Ei? BRÂNZOVENESCU: Ei? TRAHANACHE: Ei? FARFURIDI: Ei ? ni-e frică din partea amicului. TRAHANACHE: Care amic ? BRÂNZOVENESCU: Care amic, care amic? Ştii d-ta… TRAHANACHE: Să n-am parte de Joiţica, dacă ştiu. FARFURIDI: Iar te faci chinez… TRAHANACHE: Zău nu… FARFURIDI: Din partea amicului… Fănică… TRAHANACHE (surprins): Ce? BRÂNZOVENESCU: Din partea prefectului. TRAHANACHE (încruntat): Cum? FARFURIDI (scurt): Nouă ni-e frică… de! că-şi dă coatele cu Caţavencu… TRAHANACHE (urmează jocul crescendo): Cu Caţavencu ? FARFURIDI: Cu moftologul… BRÂNZOVENESCU: Cu nifilistul… TRAHANACHE: (de-abia stăpânindu-şi indignarea): Cu Caţavencu ? trădare ? Fănică trădător! Ei bravos! Ei! asta mi-a plăcut! Ei! nu m-aşteptam! Ei! ne-am procopsit! FARFURIDI: De! noi… BRÂNZOVENESCU: Ce ne-am zis… ? TRAHANACHE (biruit din ce în ce mai mult de indignare): Ai puţintică răbdare, stimabile. Nu dau voie nimănui să-şi permită, mă-nţelegi, să bănuiască măcar câtuşi de puţin pe Fănică. Pentru mine, stimabile, mă-nţelegi, să vie cineva să-mi bănuiască nevasta, pe Joiţica… BRÂNZOVENESCU: Pe coana Joiţica, onorabile… FARFURIDI: Îmi pare rău, neică Zahario, noi nu… TRAHANACHE (şi mai indignat): Ai puţintică răbdare… zic: pentru mine să vie cineva să bănuiască pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e… E un om cu care nu trăiesc de ieri de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi nici un minut n-am găsit la omul ăsta măcar atitica rău… Credeţi d-voastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar fi dus director la Bucureşti, dacă nu stăruiam eu şi cu Joiţica… şi la dreptul vorbind, Joiţica a stăruit mai mult… FARFURIDI: Ei! se-nţelege, damele sunt mai ambiţioase… TRAHANACHE (şi mai indignat): Ai puţintică răbdare… Nu de ambiţ că ni era prieten, — pentru enteresul partidului. Cine altul ar fi putut fi prefect al nostru ? FARFURIDI: S-ar mai fi găsit, poate. TRAHANACHE: Să-mi dai voie să nu te crez. Un om endepandent, care a facut servicii partidului, judeţului, ţării… şi mie, ca amic, mi-a făcut şi-mi face servicii, da!… şi să veniţi d-voastră, tot din partid (cu ton de mustrare aspră) şi să bănuiţi că… să vă pronunţaţi cu astfel de cuvinte neparlamentare… îmi pare rău… BRÂNZOVENESCU: În sfârşit, noi… TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare… Îmi pare rău… (indignat rău de tot.) Care va să zică unde nu înţelegeţi d-voastră politica, hop! numaidecât trădare! Ne-am procopsit! Ce soţietate! Adevărat, bine zice fiu-meu de la facultate: unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are. (în culmea indignării.) Trădare! Bravos! Fănică trădător! Frumos! (pleacă.) Salutare! salutare, stimabile! (iese foarte turburat prin fund.) Scena II FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU stau un minut privind unul la altul FARFURIDI: Ei!… ţi-a plăcut venerabilul? BRÂNZOVENESCU: E tare… tare de tot… Solid bărbat! Nu-i dăm de rostul secretului. Trebuie să mai aşteptăm. FARFURIDI: Să mai aşteptăm? Până când să mai aşteptăm?… Deseară, la sfârşitul întrunirii, parcă-l văz pe venerabilul că se scoală şi trage clopoţelul: „Stimabililor, aveţi puţintică răbdare: Candidatul Comitetului nostru este onor. d. Nae Caţavencu…” BRÂNZOVENESCU: Moftologul! FARFURIDI: Nifilistul! — Şi bravo-n sus, şi bravo-n jos, şi mâine şi poimâine, nenea Ghiţă poliţaiul aleargă, până-i iese limba de un cot şi ţi-l toarnă pe d. Caţavencu, care ne-a înjurat şi ne-a batjocorit de atâta vreme pe toate tonurile, deputat la colegiul II… Şi noi… să stăm cu mâinile în sân ?… peste poate!… BRÂNZOVENESCU: Ce-o să faci? Te joci cu puterea? FARFURIDI: Ce să fac?… Batem o depeşă la Bucureşti, la Comitetul central, la minister, la gazete, scurt şi cuprinzător: (bătând cu pumnul drept în palma stângă, ca un telegrafist pe aparatul lui, sacadat, tot textul-proiect al depeşii) „Trădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II… trădare! trădare! de trei ori trădare!” BRÂNZOVENESCU (scurt): E tare! prea tare! n-o iscălesc. FARFURIDI (cu tărie, impunător): Trebuie să ai curaj ca mine! trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă! BRÂNZOVENESCU: Aşa da, o iscălesc! FARFURIDI: O iscălim: „Mai mulţi membri ai partidului”… BRÂNZOVENESCU: Da’ dacă ne cunoaşte slova la telegraf? FARFURIDI: Punem pe altcineva s-o scrie. BRÂNZOVENESCU: Pe cine? FARFURIDI: Trebuie să găsim pe cineva să ni-o dea la telegraf!‘Aide, Brânzovenescule. BRÂNZOVENESCU: Numai să nu păţim ceva. FARFURIDI (impunător): Trebuie să ai curaj: anonimă. Câte ceasuri sunt? BRÂNZOVENESCU: Cinci. FARFURIDI: ‘Aide degrab’, între cinci şi şase fix se-nchide telegraful… (ies cu grabă) Scena III GHIŢĂ PRISTANDA singur; intră prin dreapta; e puţin mişcat O făcurăm şi p-asta… şi tot degeaba. Am pus mâna pe d. Caţavencu… Când am asmuţit băieţii de l-a umflat, striga cât putea: „Protestez în numele Constituţiei! Asta e violare de domiciliu!” — Zic: „Curat violare de domiciliu! da’ umflaţi-l!” Şi l-au umflat. L-am turnat la hârdăul lui Petrache. M-am întors cu birja acasă la el, am căutat prin toate colţişoarele, am ridicat duşamelele, am destupat urloaiele sobii, am scobit crăpăturile zidului: peste putinţă să dau de scrisoare. M-am întors la poliţie, l-am scotocit prin buzunare, peste tot: nu e şi nu e. L-am ameninţat că am poruncă de la conul Fănică să-l chinuiesc ca pe hoţii de cai,… degeaba: nu spune decât numai şi numai coanii Joiţichii. O caut şi nu o găsesc; acasă nu-i, aici nu e… A! iacăt-o… Coană Joiţico! Scena IV PRISTANDA şi ZOE ZOE (venind repede din fund): Ghiţă, bine că te găsesc. PRISTANDA: Şi eu vă căutam, coană Joiţico… ZOE: Ghiţă, Ghiţă, ce-am aflat? ce aţi făcut? Aţi înnebunit? Adineaori, când ieşeam de-acasă, am aflat de la doctorul că te-ai dus cu jandarmii, ai călcat casa lui Caţavencu, l-ai luat pe sus şi l-ai dus la poliţie, la arest! Cum ai făcut asta? PRISTANDA: Ordin verbal de la conul Fănică. ZOE: Unde e Fănică? PRISTANDA: Nu ştiu, îl caut şi eu. ZOE: Şi pentru ce l-aţi arestat pe Caţavencu? PRISTANDA: Pentru ca să-i apucăm scrisoarea. ZOE: Şi ai apucat-o ? PRISTANDA: Nu, coană Joiţico, după cât am căutat şi pe dânsul şi la el acasă, scrisoarea este ascunsă altundeva. ZOE: Ghiţă, m-aţi nenorocit! Scrisoarea o să fie publicată mâine şi aţi făcut şi scandal degeaba. Dăscălimea o să urmeze înainte cu gazeta şi în lipsa lui… Ce-o să zică la Bucureşti guvernul, când o afla că aţi violat domiciliul lui Caţavencu şi l-aţi arestat în ajunul alegerilor, după ce guvernul era asigurat că toate au să se petreacă cu bine şi cu linişte?… Cum o să mai poată rămâne Fănică prefect ? PRISTANDA: Coană Joiţico, am uitat să vă spui: după câte făgăduieli şi ameninţări i-am făcut lui Caţavencu, mi-a răspuns că în zadar mai stăruiesc şi că la urma urmelor nici nu mai vrea să stea de vorbă cu nimini, dar cu nimini, decât numai cu d-voastră. ZOE: Cu mine?… Du-te, Ghiţă, du-te degrabă, dă-i drumul şi roagă-l din partea mea să poftească aici… Îl aştept… PRISTANDA: Numai dacă conul Fănică… ZOE: Dacă ţii la tine, dacă ţii la familia ta, Ghiţă… PRISTANDA: Cum să nu ţiu, coană Joiţico? unsprece suflete! ZOE: Du-te degrabă, într-un suflet, şi să nu vii fără Caţavencu. Poartă-te bine cu el. Ia o birjă şi vino-ntr-o clipă. PRISTANDA: Ascult! ZOE: Ai venit? PRISTANDA: M-am dus!… Scena V ZOE singură (agitată, scoate gazeta şi citeşte): „în numărul de mâine al foii noastre vom reproduce o interesantă scrisoare sentimentală a unui înalt personaj din localitate către o damă de mare influenţă. Originalul va sta de mâine la dispoziţia curioşilor, în biuroul nostru de redacţie. Atât pentru astăzi. A bon entendeur salut![4] …” Ce mai e de făcut?… (se plimbă agitată, apoi se opreşte ca în faţa unei inspiraţii) Trebuie să alegem pe Caţavencu. Nu mai încape vorbă, nu mai e vreme de stat la gânduri. Cu un mişel ca el, când ne ţine la mână aşa de bine, lupta ar fi o copilărie, o nebunie… Fănică… trebuie să se învoiască… trebuie… Ei! ş-apoi! mai la urmă Caţavencu poate fi tot aşa de bun deputat ca oricare altul… Dar unde e Fănică? unde poate să fie?… Scena VI ZOE şi TIPĂTESCU venind din fund TIPĂTESCU: Zoe! aici eşti? ZOE: Fănică!… te aşteptam… Ce ai făcut? Ai arestat pe Caţavencu. Te-ai gândit bine la ce ai făcut? Cum ţi-a venit să faci una ca asta? Pentru ce ai făcut-o? TIPĂTESCU (nervos): Pentru ce? pentru ce? Tu mă întrebi pentru ce? Pentru nerozia care ai făcut-o tu, pentru ca să evit nenorocirea pe care ai cauzat-o tu din neglijenţă. Se poate atâta distracţie! atâta nebăgare de seamă! o scrisoare de amor s-o arunci în neştire într-un buzunar cu batista, şi s-o pierzi ca şi cum ai pierde o hârtie indiferentă, ca un afiş, după ce ai ieşit de la reprezentaţie… La atâta lipsă de judecata, să-ţi spui drept, nu m-aşteptam! Ce Dumnezeu! eşti femeie în toată firea, nu mai eşti copil. Atâta neglijenţă nu se pomeneşte nici în romane, nici într-o piesă de teatru. ZOE: Judecă-mă, Fănică, judecă-mă… (plânge.) Da, aşa e… am fost o copilă… am făcut o nerozie fără seamăn; dar acuma trebuie îndreptată. Fănică, dacă mă iubeşti, dacă ai ţinut tu la mine măcar un moment în viaţa ta, scapă-mă… scapă-mă de ruşine! Tu eşti bărbat, nu-ţi pasă! Pentru tine, afişarea intrigii noastre n-ar fi o nenorocire… dar pentru mine… Fănică, gândeşte-te… gândeşte-te. (plânge.) TIPĂTESCU: Tocmai de-aia m-am asigurat de persoana lui Caţavencu… ZOE: În zadar, Fănică; Caţavencu poate muri astăzi, mâine gazeta lui tot o să publice scrisoarea noastră. Dumnezeule! Cum or să-şi smulgă toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum or să râză!… O săptămână, o lună, un an de zile n-o să se mai vorbească decât de aventura asta… În orăşelul ăsta, unde bărbaţii şi femeile şi copiii nu au altă petrecere decât bârfirea, fie chiar fără motiv… dar încă având motiv… şi ce motiv, Fănică!… Ce vuiet! ce scandal! ce cronică infernală!… Şi eu, Fănică, în timpul ăsta, ce să fac ? Să mor? să mor dacă voieşti… Pentru că după asta nu o să mai pot trăi. TIPĂTESCU: Atunci, dacă nu e altă scăpare… Zoe! Zoe! mă iubeşti… ZOE: Te iubesc, dar scapă-mă. TIPĂTESCU: Să fugim împreună… ZOE (retrăgându-se): Eşti nebun? dar Zaharia? dar poziţia ta? dar scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?… TIPĂTESCU (descurajat): Atunci nu ne mai rămâne nimica de făcut? ZOE: Ba da! TIPĂTESCU: Ce? ZOE: Să sprijinim candidatura lui Caţavencu! TIPĂTESCU (sărind): Peste putinţă! ZOE: Să-l alegem! TIPĂTESCU: Niciodată. ZOE: Trebuie. TIPĂTESCU: O dată cu capul! Te gândeşti la ce spui? Iată pe ce depeşe am pus mâna adineaori, a adus-o la telegraf canalia care a găsit scrisoarea ta, beţivul de ieri. E o depeşe anonimă. Am oprit-o şi am dat ordin la telegraf să nu mai expedieze nimica fără ştirea mea; dar ştiu eu ce poate conţine o depeşe cu cheie?… Iată: „Trădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II. Trădare, trădare, de trei ori trădare… Mai mulţi membri ai partidului…” …Orice s-ar întâmpla, nu se poate să sprijinim pe mizerabilul, nu, nu, nu!… Spune-mi, să căutăm, să găsim alt mijloc? ZOE (zdrobită): Alt mijloc nu văz,… alt mijloc nu este. TIPĂTESCU: Atunci… ZOE: Atunci… (înecată) lasă-mă, lasă-mă în nehorocire… lasă-mă să mor de ruşine… Omoară-mă pe mine care te-am iubit, care am jertfit tot pentru tine… Iată unde m-ai adus! iata cât plăteau jurămintele tale! M-ai adus la moarte — pentru că (hotărâtă) mă omor înainte de izbucnirea scandalului, astăzi, acuma, aici! — m-ai adus la moarte, şi mă poţi scăpa, şi mă laşi să mor… (plânge.) TIPĂTESCU: Zoe! Zoe! ZOE: Lasă-mă… Dacă ambiţia ta, dacă nimicurile tale politice le pui mai presus de ruşinea mea, de viaţa mea, lasă-mă! Să mor… (plângând.) Să mor cu siguranţa că opt ani de zile m-ai amăgit în fiecare minută, că nu m-ai iubit niciodată… niciodată… niciodată… TIPĂTESCU: Zoe! să vedem, să ne mai gândim! ZOE: Nu mai e vreme de gândit, Fănică! Fiecare minută care trece mă apropie de pieire… Trebuie să te hotărăşti! TIPĂTESCU (în luptă cu el însuşi): Să mă hotărăsc! să mă hotărăsc… ZOE (înecată): Adineaori, în Lipscani, am aflat de arestarea lui Caţavencu. Am alergat ca o nebună la redacţie. Iată ce foaie au scos comitetul lor. (îi dă foaia, Tipătescu o citeşte încet) înţelegi la ce trebuie să ne aşteptăm după arestarea lui. TIPĂTESCU: Omul ăsta îşi joacă viaţa! ZOE: Nu şi-o joacă pe a lui, Fănică, o joacă pe a mea; Pentru că încă o dată îţi spui… din două una: ori tu mă iubeşti şi eu trăiesc, şi atunci lupta e peste putinţă cu Caţavencu — trebuie să-mi cedezi; ori nu, şi atuncea mor, şi dacă mă laşi să mor, după ce-oi muri poate să se-ntâmple orice… (zdrobită.) Sunt hotărâtă… (revenindu-i deodată toată energia.) Da, sunt hotărâtă, dar nu voi să mor până nu voi fi luptat cu toate împrejurările (cu energie crescândă) şi am să lupt! şi cu tine am să lupt din toate puterile, cu tine, om ingrat şi fără inimă! cu tine trebuie să lupt, pentru că acuma tu eşti piedica a mai grea, care mă opreşte să-mi capăt iar liniştea!… Da, sunt hotărâtă, şi trebuie să biruiesc tot, şi pe tine… aşa de hotărâtă sunt, încât adineaori am poruncit lui Ghiţă să meargă să dea drumul lui Caţavencu şi să-l poftească aici din partea mea… TIPĂTESCU: Femeie nebună! Ce ai făcut? ZOE: Am făcut ce am crezut că trebuie să fac. Daca tu nu vrei să sprijini pe Caţavencu, dacă tu nu vrei să-l alegi, ca să mă scapi —atunci eu, care voi să scap, îl sprijin eu, îl aleg eu… TIPĂTESCU: Cum? ZOE: Da, îl aleg eu. Eu sunt pentru Caţavencu, bărbatul meu cu toate voturile lui trebuie să fie pentru Caţavencu. În sfârşit, cine luptă cu Caţavencu luptă cu mine… Aide, Fănică, luptă, zdrobeşte-mă, tu care ziceai că mă iubeşti! Să vedem! (pleacă spre dreapta.) TIPĂTESCU: Zoe! ZOE: Lasă-mă! (iese.) TIPĂTESCU (urmărind-o): Zoe! Zoe! (iese după ea. O clipă scena goală) Scena VII GHIŢĂ PRISTANDA şi CAŢAVENCU PRISTANDA (apărând în fund şi făcând loc cu respect lui Caţavencu să treacă): Poftiţi, cocoane Nicule, poftiţi… (umilit) şi zău, să pardonaţi, în consideraţia misiei mele, care ordonă (serios) să fim scrofuloşi la datorie. D-voastră ştiţi mai bine ca mine… aşa e poliţaiul: tată să-ţi fie — trebuie să-l ridici ? îl ridici! n-ai ce-i face: e misie. De aia (foarte rugător) mă rog să pardonaţi… CAŢAVENCU: Îmi pare rău, Ghiţă, că mai stăruieşti cu scuzele tale… Adică noi nu ştim cum merge poliţia? (sentenţios) Într-un stat constituţional un poliţai nu e nici mai mult nici mai puţin decât un instrument! PRISTANDA: Curat instrument! CAŢAVENCU: Nu braţul care loveşte, voinţa care ordonă e de vină… Eu chiar am scris un articol în privinţa asta. Nu ştiu dacă l-ai citit? PRISTANDA: Trebuie să-l fi citit, coane Nicule; eu gazeta d-voastră o citesc ca Evanghelia totdauna; că să nu vă uitaţi la mine… adică pentru misie… (misterios) altele am eu în sufletul meu, dar de! n-ai ce-i face: famelie mare, renumeraţie după buget mică… CAŢAVENCU: Şi în sfârşit, cum ar fi posibil martiriul, dacă n-ar exista călăul ? PRISTANDA: Curat, coane Nicule! CAŢAVENCU (schimbând tonul): Cetăţene, nu uita condiţia cu care am venit aici! Am venit în casa prefectului, nu voi însă să dau ochii cu el, nu mă pot aşa de ieftin compromite. Am venit chemat de doamna Trahanache, pe dânsa voi să văz. PRISTANDA: Mai e vorbă, coane Nicule, pe coana Joiţica, pe dumneei… conul Fănică nici nu e aicea… Poftiţi, poftiţi, şedeţi, coane Nicule, mă duc să spui coanii Joiţichii că aţi venit… (vrea să plece.) CAŢAVENCU: Poţi să-i adaogi chiar că mă grăbesc să mă întorc în temniţa unde m-a aruncat dizgraţia dumneei. PRISTANDA: Ascult. (aparte.) Mare pişicher! Strajnic prefect ar fi ăsta! (iese aruncând priviri furişe de admiraţie cătră Caţavencu.) Scena VIII CAŢAVENCU singur În sfârşit, capitulează! Se putea altfel?… Iubitul, scumpul, venerabilul nenea Zaharia (râde) parcă-l auz deseară proclamându-mă candidat al colegiului. Sărmanul Farfuridi!… (grav.) Scopul scuză mijloacele, a zis nemuritorul Gambetta[5] !… Amabilul Fănică trebuie să facă venin de moarte… atât mai bine pentru mine! Îşi pierde minţile, atât mai rău pentru el! Mă arestează, atât mai bine pentru mine! Coana Joiţica, mai cuminte ca toţi, mă cheamă, şi eu, politicos, iată-mă, gata să-i sărut mâna cu respect… Mă rog, n-ai ce-i face: mâna care-ţi dă mandatul!… Dar… unde e coana Joiţica?… nu văz pe coana Joiţica… (se-ntoarce spre fund, apoi spre stânga, în fine spre dreapta. În momentul acesta apare Tipătescu în uşa din dreapta, unde stă un moment nemişcat. Gest de surpriză din partea lui Caţavencu. Aparte.) Tipătescu! O preferam pe ea! Scena IX CAŢAVENCU, TIPĂTESCU TIPĂTESCU (a apărut în dreapta cu aerul încruntat şi pumnii încleştaţi, a stat în uşe, a mers apoi liniştit la uşa din fund, măsurând din ochi pe Caţavencu, şi s-a oprit în fund un moment; aparte): Ţine-mă, Doamne! CAŢAVENCU (jenat): Stimabile domn, scuzaţi-mă dacă v-ar părea că mă prezint la d-voastră astfel, într-un mod neregulat… Trebuie să vă spun că am fost adus aici din arest de poliţaiul d-voastră, după ordinile… şi nu m-aşteptam să vă întâlnesc… TIPĂTESCU (aparte): Impertinent! CAŢAVENCU: Pentru că mi se spusese că eram chemat de… altfel nici nu aş fi venit… în fine, dacă sunt aici prizonier, rămâi… dacă sunt liber — şi nu cer nimic mai mult — mă retrag îndată… TIPĂTESCU (care a tot bătut din călcâi cu impacienţă, coboară încet, rar şi cu dinţii strânşi): Iubite şi stimabile d-le Caţavencu, nu înţeleg pentru ce între doi bărbaţi, cu oarecare pretenţie de seriozitate, să mai încapă astfel de meşteşuguri şi rafinării de maniere, astfel de tirade distilate, când situaţia lor e aşa de limpede… Eu sunt un om căruia-i place să joace pe faţă… Să-mi dai voie să-ţi spui ceva… Ia poftim, ia poftim, mă rog. (îi oferă un scaun, aparte) Să fiu cuminte. Ce bine că-i Zoe dincolo! CAŢAVENCU: Stimabile domn, d-tale îţi place să joci pe faţă, primesc; mie-mi place să joc scurt, scurt. (gest de retezare) Situaţia noastră o putem dezlega numaidecât. (Tipătescu îi oferă jeţul, el îl respinge uşor.) Mulţumesc! TIPĂTESCU (acelaşi joc): Ia poftim, mă rog, ia poftim! CAŢAVENCU (acelaşi joc): Mulţumesc! TIPĂTESCU (privind ţintă la Caţavencu şi cu tonul mârâit): Poftim de!… CAŢAVENCU (care s-a retras puţin, cedează în sfârşit şi cade pe fotoliu cam fără voie): Mulţumesc. TIPĂTESCU: Aşa. (şade aproape de el, Caţavencu se cam retrage. Tipătescu se îndeasă spre el, Caţavencu acelaşi joc, şi iar.) Astfel dar, onorabile domn, d-ta, — prin ce mijloace nu-mi pasă! — posedezi o scrisoare a mea, care poate compromite onoarea unei familii… CAŢAVENCU (gest): A! TIPĂTESCU: Mă iartă că te-am ofensat. Să fiu şi mai scurt… Iată: d-ta eşti un om practic, d-ta posedezi un lucru care-mi trebuie mie. Eu viu şi-ţi zic: (cu multă afabilitate) mă rog, onorabile domn, ce-mi ceri d-ta în schimbul acelui lucru ? CAŢAVENCU (naiv): Cum, nu ştii? TIPĂTESCU (asemenea): Nu… CAŢAVENCU (asemenea): Nici măcar nu vă dă-n gând? TIPĂTESCU (asemenea): Nu… d-aia întreb… CAŢAVENCU: Stimabile domn, (cu dignitate) un om politic… TIPĂTESCU (cu pofidă): Adică d-ta… CAŢAVENCU: Dă-mi voie… Un om politic trebuie, mai ales în nişte împrejurări politice ca acelea prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mişcare generală, mişcare ce, dacă vom lua în consideraţie trecutul oricărui stat constituţional, mai ales un stat tânăr ca al nostru… TIPĂTESCU (impacientat, bătând din călcâi): Mă rog, onorabile, încă o dată… (răspicat) ce-mi ceri d-ta în schimbul acelei scrisori ? Scurt! scurt! (repetă gestul de retezare al lui Caţavencu.) CAŢAVENCU: Ei?… dacă este aşa, dacă voieşti scurt, iată: voi (rugător) să nu mă combaţi, ceva mai mult, să-mi sprijini candidatura… TIPĂTESCU (vrând să izbucnească): Candidatura d-tale! (stăpânindu-se.) Onorabile domn, nu ţi se pare că ceri prea mult?… CAŢAVENCU: Atuncea d-ta, care mi-ai propus schimbul, care-mi faci întrebarea, trebuie să răspunzi… TIPĂTESCU (apropiându-se şi îndesându-se înspre Caţavencu, se repetă jocul de scenă de mai sus): Ba zău, spune, nu ţi se pare prea mult? ‘Ai? Ce zici? CAŢAVENCU (naiv): Nu. TIPĂTESCU (cu insinuare): Dacă s-ar retrage Comitetul permanent şi am rezerva un loc pentru prea iubitul d. Caţavencu?… CAŢAVENCU (zâmbind şi cu bonomie): E un nimic, stimabile… TIPĂTESCU: Dacă în postul de advocat al statului s-ar numi acelaşi d. Caţavencu?… CAŢAVENCU (asemenea): E puţin, onorabile… TIPĂTESCU: Dacă în locul de primar, vacant acum, şi în locul de epitrop-efor la Sf. Nicolae s-ar numi tot nenea Caţavencu? ‘Ai? (Caţavencu surâde cu un gest de refuz) Şi dacă şi moşia „Zăvoiul” din marginea oraşului… CAŢAVENCU (zâmbind asemenea): Dă-mi voie, stimabile, un om politic trebuie, este dator, mai ales în împrejurări ca acele prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mişcare generală, mişcare (mângâie şi umflă cuvintele distilându-şi tonul şi accentul) ce, dacă vom lua în consideraţie, trecutul unui stat constituţional, mai ales un stat tânăr ca al nostru, de abia ieşit din… TIPĂTESCU (bătând impacient din călcâi şi întrerupându-l): Ei! să lăsăm frazele, nene Caţavencule! Astea sunt bune pentru gură-cască… Eu sunt omul pe care d-ta să-l îmbeţi cu apă rece?… Spune, unde să fie! bărbăteşte: ce vrei de la mine? (se ridică fierbând.) CAŢAVENCU (ridicându-se şi el): Ce vreau? ce vreau? Ştii bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme; vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel d-întâi… între fruntaşii politici… Vreau… TIPĂTESCU (fierbând): Ce vrei? CAŢAVENCU (asemenea): Vreau… mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva! nimic! nimic! (după o pauză, cu insinuare caldă şi crescândă) Mi se cuvine!… Te rog!… Nu mă combate… Susţine-mă… Alege-mă. Poimâine, în momentul când voi fi proclamat cu majoritatea cerută,… în momentul acela vei avea scrisoarea (cu multă căldură)… pe onoarea mea! TIPĂTESCU (aproape să izbucnească): Pe onoarea ta?… Şi dacă nu pot să te aleg ?… CAŢAVENCU: Poţi! TIPĂTESCU (pierzându-şi cumpătul din ce în ce): Şi dacă nu voi ? — zi că nu voi să te aleg ? CAŢAVENCU (îndârjit): Trebuie să vrei. TIPĂTESCU (d-abia mai stăpânindu-se): Uiţi că nu e bine să te joci cu un om ca mine astfel. Nu! nu! nu voi să te aleg! CAŢAVENCU: Trebuie! TIPĂTESCU: Nu! CAŢAVENCU: Trebuie să vrei, dacă ţii câtuşi de puţin la onoarea… TIPĂTESCU (izbucnind): Mizerabile! (Caţavencu face un pas înapoi.) Canalie neruşinată! Nu ştiu ce mă ţine să nu-ţi zdrobesc capul… (se repede, ia un baston de lângă perete şi se întoarce turbat către Caţavencu.) Mişelule! trebuie să-mi dai aci scrisoarea, trebuie să-mi spui unde e scrisoarea… ori te ucid ca pe un câine! (se repede năvală la el. Caţavencu ocoleşte masa şi canapeaua, răstoarnă mobilele şi se repede la fereastră, pe care o deschide de perete îmbrâncind-o în afară.) CAŢAVENCU (tremurând, strigă la fereastră în afară): Ajutor! Săriţi! Mă omoară vampirul! prefectul asasin! ajutor! Scena X ACEIAŞI — ZOE venind repede din dreapta ZOE (repezindu-se între Caţavencu şi Tipătescu, rugătoare şi foarte emoţionată): Domnule Caţavencu, domnule; pentru Dumnezeu! te rog, nu striga… Fănică, ai înnebunit?… Domnule Caţavencu… vă rog… CAŢAVENCU (emoţionat şi el): Cum să nu strig, doamnă? TIPĂTESCU (zdrobit de mişcare, ştergându-şi fruntea şi căzând pe un scaun la dreapta): Mişel! mişel! mişel! ZOE (rugătoare): Domnule Caţavencu, cer scuze eu pentru momentul de iuţeală care l-a făcut pe Fănică să uite… CAŢAVENCU: Nu încap scuze, doamnă… trebuie să ies d-aci numaidecât: nu mai pot sta un moment într-o casă unde-mi este viaţa în primejdie!… ZOE: Domnule Caţavencu, în sfârşit d-ta eşti un om cuminte, un om practic, d-tale îţi este indiferent de la cine ţi-ar veni aceea ce-ţi trebuie aşa de neapărat… CAŢAVENCU: Nu-nţeleg… ZOE: Ai cerut, în schimbul scrisorii de care e vorba, mandatul de deputat. Ai jurat pe onoarea d-tale că poimâine când ai fi proclamat, vei da scrisoarea aceluia ce te-ar face să fii ales… Ei! eu te aleg, eu şi cu bărbatul meu; mie să-mi dai scrisoarea… Primeşti ?… CAŢAVENCU (ca lovit de o idee): Primesc… ZOE (încet cătră Tipătescu, care stă cufundat în gânduri pe fotoliu): Şi înţelegi că atunci, când, luptând cu tine, voi căpăta scrisoarea,… tot,… tot,… Fănică, va fi isprăvit între noi (tare). Suntem deplin înţeleşi, domnule Caţavencu… CAŢAVENCU: Da, madam, pe deplin… dar… (îi face semn cătră Tipătescu.) ZOE (stâruind lângă Tipătescu): Fănică! Fănică! hotărâşte-te! Poţi fi tu duşmanul liniştii mele?… Spune!… (rugându-l frumos) Fănică!… TIPĂTESCU (nemaiputând lupta şi sculându-se): În sfârşit, dacă vrei tu… fie!… Întâmple-se orice s-ar întâmpla… (cu hotărâre) Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia… prin urmare şi al meu! Poimâine eşti deputat!… ZOE (triumfătoare): A! CAŢAVENCU: Poimâine veţi avea… (se aude zgomot afară, vocea lui Trahanache: „Ai puţintică răbdare!”) ZOE: Nenea! TIPĂTESCU: Zaharia! CAŢAVENCU: Venerabilul! TIPĂTESCU: Repede, ascundeţi-vă amândoi… Nu trebuie să vă vază… (Zoe iese degrabă în stânga, Tipătescu cu Caţavencu la dreapta) Scena XI TRAHANACHE singur Nimeni?… şi dobitocul de fecior mi-a spus că Fănică şi Zoe sunt aici… (merge la uşa din dreapta şi bate cu discreţie) Nimeni! (asemenea în stânga) Nimeni! (vrea să plece prin fund şi ca şi când şi-ar aduce aminte de ceva) A! era să uit! (şade la masa de scris, ia condei şi hârtie şi scrie, citind) „Dragă Fănică, te-am căutat! Mă întorc peste o jumătate de ceas. Trebuie să ne vedem înainte de întrunire. Aşteaptă-mă negreşit; nu ieşi: ai puţintică răbdare… Trahanache…” (pune scrisoarea la vedere pe masă) Acuma să dăm de căpătâiele firelor iubitului nostru d. Caţavencu. (iese prin fund repede. Un moment ===Scena goală; apoi uşile din dreapta şi din stânga se deschid binişor. Din stânga iese Zoe, din dreapta Tipătescu şi Caţavencu) Scena XII TIPĂTESCU, CAŢAVENCU, ZOE, apoi CETĂŢEANUL TURMENTAT TIPĂTESCU: Blestemată politică! un moment să n-ai pace! (merge la uşa din fund şi o închide.) Suntem în linişte… (lui Caţavencu.) Eu merg la telegraf să-ţi anunţ la Bucureşti candidatura… d-ta aşteaptă acasă un cuvânt al meu… Deseară, la întrunire, fii cu tact…. trebuie mult tact. (se aud în fund bătăi în uşă; toţi din scenă tac şi nu mişcă; iar bătăi, apoi trei fluierături) E Ghiţă, ăsta e semnalul lui! (merge şi deschide uşa din fund, prin care apare Cetăţeanul, fluierând ca de mirare.) TIPĂTESCU: Iar? (se dă înapoi.) CAŢAVENCU: Omul meu! (se dă cam la spatele Zoii.) CETĂŢEANUL: Da, iar eu! (sughite.) Am venit pentru istoria aia de care am vorbit az-dimineaţă… Ce facem? Iacă, mâine începe… Eu… Pentru cine votez ? TIPĂTESCU (ţinându-i calea să nu coboare în scenă): Pentru cine? pentru cine? Lasă-mă în pace, cetăţene: ai ajuns de nesuferit… Votează pentru cine pofteşti… CETĂŢEANUL: Eu nu poftesc pe nimeni, dacă e vorba de poftă… TIPĂTESCU: Ei! lasă-mă-n pace, administraţia nu voieşte să influenţeze câtuşi de puţin pe nimini. CAŢAVENCU (intervenind): Pardon, daţi-mi voie: mie-mi pare din contra că într-un stat constituţional, mai ales într-un stat tânăr ca al nostru, administraţia ar trebui să… ZOE (asemenea): Se-nţelege… ? CETĂŢEANUL (cătră Caţavencu): Ei! onorabilul! nu te vedeam; sluga! o mie de ani pace! Şi zi, mă lucraşi, ai? Adică, dă-i cu bere, dă-i cu vin, nu pentru cinstea obrazului… pentru ca să-mi faci pontul cu scrisoarea,… bravos! dom’le Nae. CAŢAVENCU: A! a! ZOE: Fănică! Fănică! trimite-l… e nesuferit! TIPĂTESCU (nervos): În sfârşit, cetăţene, te rog lasă-ne cu binişorul, lasă-ne… Ce pofteşti de la mine? CETĂŢEANUL: Nu ţi-am spus? (sughite) Mâine începe… Ei? (sughite.) Eu pe cine aleg? Pentru cine?… (face semnul votării şi sughite.) ZOE: Pentru d. Nae Caţavencu. CETĂŢEANUL: Pentru… (sughite şi pufneşte de râs.) Nu mă-nnebuni că ameţesc… TIPĂTESCU (din ce în ce mai nervos, luând pe Cetăţeanul de mână şi zguduindu-l): Pentru că eşti un om viţios… CETĂŢEANUL: Nu mă smuci, că ameţesc! TIPĂTESCU (asemenea): Pentru că te-ai lăsat să-ţi ia din buzunar, să-ţi fure scrisoarea… CETĂŢEANUL: Ei! nu face nimica, poate mai găsim alta… TIPĂTESCU: Lasă-mă să vorbesc… pentru că eşti… CETĂŢEANUL: Alegător… TIPĂTESCU: Nu… beţiv… viţios… păcătos. ZOE: Fănică!… TIPĂTESCU: Da, beţiv… uite şi acuma eşti turmentat, eşti băut… (Caţavencu râde.) CETĂŢEANUL: Aş! TIPĂTESCU (cu dezgust): Uite, nenorocitule! miroşi cale d-o poştă… (îl împinge.) CETĂŢEANUL (şovâind): Ăsta este mirosul meu naturel… TIPĂTESCU: Miroşi a rom… CETĂŢEANUL: Ei bravos! Vrei să miros a gaz? TIPĂTESCU: Ei! pentru toate astea trebuie să-ţi dai votul lui onorabilul d. Caţavencu… Pentru aşa alegător, mai bun ales nici că se putea… ZOE: Fănică!… CAŢAVENCU: Totdeauna ironic, (zâmbind) stimabile! Scena XIII ACEIAŞI – FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU şi TRAHANACHE TIPĂTESCU (montându-se treptat): Da, pentru d. Caţavencu lucrăm noi, pe d-sa noi îl sprijinim, pe d. Caţavencu să-l alegeţi d-voastră. Şi nu-l sprijinim de silă, îl sprijinim pentru că dumnealui este cel mai onest concetăţean al nostru… ZOE: Fănică, fii calm… TIPĂTESCU: Da, sunt calm… Pentru că dumnealui (Farfuridi, Brânzovenescu şi Trahanache apar în fund şi ascultă. Cei dintâi arată tot ce se petrece în scenă celui d-al treilea) nu e ca alţii mişel, pentru că nu e ca alţii canalie, nu e ca alţii infam… (se montează din ce în ce)… pentru că încă o dată, la alegători ca d-ta, cu minte, cu judecată limpede, cu simţ politic, nu se poate mai bun reprezentant decât d. Caţavencu, (apăsând) onorabilul d. Caţavencu! (Tipătescu împinge cu scârbă pe Cetăţeanul turmentat.) CAŢAVENCU (zâmbind cu bonomie): Ce răutăcios! BRÂNZOVENESCU (din fund): A! FARFURIDI (lui Trahanache): Iacă trădarea! Când îţi spuneam, venerabile!… (coboară toţi) TRAHANACHE: Ei! ai puţintică răbdare! ZOE: Nene! (se repede la Trahanache şi-l trage deoparte unde-i vorbeşte încet şi cu multă mişcare. Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat vorbesc de altă parte asemenea) TIPĂTESCU: Ei! lăsaţi-mă toţi în pace! FARFURIDI: Te lăsăm, stimabile, dar mergem la Bucureşti… BRÂNZOVENESCU: Şi vom spune tot… TIPĂTESCU (aparte): Duceţi-vă la dracul! (trece lângă Trahanache şi Zoe) FARFURIDI: La ziare! BRÂNZOVENESCU: La Comitetul electoral central! FARFURIDI: La guvern! CETĂŢEANUL (arătând pe Farfuridi şi Brânzovenescu lui Caţavencu): Oleu!… fugi că ameţesc! (Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat convorbesc foarte mişcat deoparte cu Farfuridi şi Brânzovenescu) TRAHANACHE: În sfârşit, ce e, Fănică? TIPĂTESCU: Nu mă-ntreba pe mine, nene Zahario! ZOE (cu energie): Nici o vorbă, nene, trebuie… TRAHANACHE: De ce ? ZOE (precipitată): Dacă mă iubeşti, dacă ţii la mine, acuma tăcere; îţi spun pe urmă tot. (vorbesc încet toţi trei.) CAŢAVENCU (cătră Farfuridi şi Brânzovenescu): Daţi-mi voie, stimabile, nu d-voastră veţi avea mai multă încredere faţă cu înaltele locuri decât onorabilul (toţi ascultă, Tipătescu se plimbă agitat în fund) d. Tipătescu, prefectul cel mai onest!… TRAHANACHE: Da! CAŢAVENCU: Cel mai integru!… TRAHANACHE: Da! CAŢAVENCU: Cel mai credincios!… ZOE: Fireşte! CAŢAVENCU: Daţi-mi voie să vă spun că toate zbuciumările d-voastră sunt numai şi numai chestii personale, şi când vin nişte asemenea persoane… ca d-voastră… CETĂŢEANUL: Nananà! FARFURIDI: Care va să zică şi insulte! BRÂNZOVENESCU: Bravo! CAŢAVENCU: Chestie de tarabă, onorabile! daraveri de clopotniţă, stimabile! ZOE (cătră Trahanache): Se-nţelege! CAŢAVENCU: Alegătorii vor vorbi… ZOE (îndemnând pe Cetăţeanul turmentat şi pe Trahanache): Da, alegătorii vor vorbi. TRAHANACHE: Da, alegătorii vor vorbi, fireşte! CETĂŢEANUL (serios): Da, noi vom vorbi! Scena XIV ACEIAŞI — GHIŢĂ PRISTANDA venind fuga din fund, cu o depeşă-n mână PRISTANDA: Coane Fănică! o depeşă fe-fe urgentă! ZOE: O depeşă! (se-ntorc toţi spre fund.) TIPĂTESCU (deschide nervos depeşa şi citeşte): „Cu orice preţ, dar cu orice preţ, colegiul d-voastră al II-lea trebuie să aleagă pe d. Agamemnon Dandanache. (toţi mişcare.) Se face din aceasta pentru d-voastră o înaltă şi ultimă chestie de încredere…” A! FARFURIDI şi BRÂNZOVENESCU: Aha! ZOE (cu toată energia): A! nu se poate! Vom lupta contra oricui… Vom lupta contra guvernului!… (Tipătescu a căzut obosit pe un scaun.) TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare! ZOE: Da, nene! vom lupta contra guvernului! CAŢAVENCU: Da, vom lupta contra guvernului! (Caţavencu, Zoe şi Trahanache de o parte, Farfuridi, Brânzovenescu frecându-şi mâinile cu satisfacţie de altă parte; Ghiţă în fund; Tipătescu obosit pe scaun, ca şi cum n-ar lua parte la ce se petrece; Cetăţeanul turmentat în mijloc) CETĂŢEANUL (târât de curent): Da! vom lupta contra… (sughiţănd şi schimbând tonul)… adică nu… Eu nu lupt contra guvernului!… Cortina